poezia,,ACUARELĂ”de Ion Minulescu

  Mesajul poeziei,,Acuarelă”de Ion Minulescu exprimă viaţa monotonă, obositoare imprimată de ploaia, a cărei frecvenţă „de trei ori”pe„săptămână” influențează existenţa umană.

Tema poeziei este viaţa supusă pericolului prin căderea apei. 

Titlul poeziei lui Ion Minulescu este un substantiv comun, care denumește tehnica de a picta cu ajutorul culorilor diluate cu apă.

        Un prim argument îl constituie alcătuirea poeziei din două secvenţe inegale, fiecare dintre ele începând cu versul-refren „în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”.

În oraș, ploaia monotonă, plictiseala oamenilor ce  „ par păpuși automate” (comparație), pentru că trăiesc într-un spațiu în care nimic nu se schimbă, oamenii se mișcă monoton,plictisiți și mecanic.Totul  se află sub acţiunea distrugătoare a apei. Plimbarea lor este normală,dar și ciudată în decorul ploios. O notă solară este imaginea vizuală şi motorie a orăşenilor care merg „ţinându-se de mână”sugerând o apropiere afectivă între oameni, care încearcă să trăiască emoţia iubirii, străduindu-se să ignore umezeala.Prin metafora „Cadenţa picăturilor de ploaie” eul liric sugerează monotonia chinuitoare a vieţii cotidiene, care se derulează plictisitor. Ploaia acoperă oraşul, picăturile enervante cad ritmic „din umbrele, / din burlane / și din cer”, statornicind o atmosferă apăsătoare, care anulează viața normală.Finalul poeziei reia versul-refren „în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână” ca pe o concluzie a tabloului. Simbolul oraşului supus dezintegrării se focalizează în final asupra unei perechi în vârstă,într-un spaţiu obositor, umed, semănând cu „două jucării stricate”.

          Un alt argument îl reprezintă simbolul dominant al ploii, care cade ritmic, sugerând o umezeală interioară.Muzicalitatea versurilor este exprimată prin imagini sonore :ploaia, suspinele vechilor umbrele- personificare,dar și prin verbele, numeroase în poezie, care se află la timpul prezent şi gerunziu: „plouă,merg,suspină,se-ndoaie,răsună,coboară,ţinându-se,numărând”- simbolizează moartea lentă, sfârşitul. Natura ca stare de spirit sugerează prin ploaia enervantă accentuează o nesiguranță a sufletului aflat în pericol de dizolvare. Procedeele artistice:epitete enumerate: „monotonă,inutilă,absentă...”exprimă starea de oboseală a orăşenilor,compune imaginea ploii enervante, care pare să nu se mai sfârşească, personificarea umbrelelor care „suspină” şi „se-ndoaie” arată ideea că şi obiectele se degradează din cauza atmosferei dezolante; comparaţia orăşenilor cu  păpuşi automate ilustrează transformarea oamenilor care au o viaţă repetată zilnic: „Orăşenii pe trotuare / Par păpuşi automate, date jos din galantare”. Prezenţa cifrei trei, sugerează răul pus pe seama furiei divine asupra sufletului omenesc, simbolizând stări interioare de oboseală,de apăsarea sufletească,datorită ploii ritmice şi monotone: „în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”.  Măsura versurilor este variabilă, de 2-16 silabe,iar rima este variată, versul liber. Lirismul obiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale, reprezentate de verbe şi pronume la persoana a III-a: „plouă”, „merg”, „se îndoaie”, „coboară”.

        În concluzie,  mesajul  poeziei evidențiat prin simbolul titlului, „acuarelă”, exprimă substanţa cu care se pictează starea psihică supusă „dizolvării” cu apă, dar și tabloul pictat al oraşului anonim,în care monotonia,plictiseala este provocată de ploaie. 

Pag.200

1=Poezia ilustrează concepţia poetului despre viaţa citadină supusă pericolului degradării morale şi materiale, prin simbolul apei, ca element de dezagregare a materiei.

Peisajul citadin--Folosind motivul universului citadin, Ion Minulescu reuseste sa impuna in poezia sa, starea de melancolie, de viata uitata sa fie traita de catre ,,orașenii care merg tinându-se de mână"....in orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana". Ideea de cupluri care se plimba prin ploaie ținându-se de mana poate duce cu gandul la izolarea de acest univers citadin prin iubire, insa aceasta iubire-izolatoare pare a fi boala care accentueaza societatea orașului, cuplurile concentrându-se doar asupra lor. Statutul orăşeanului este definit prin viaţa monotonă, obositoare prin rutină şi simbolizată de ploaia, a cărei frecvenţă regulată, „de trei ori”, este pusă în relaţie directă cu decisivul interval temporal, „săptămâna”, care măsoară existenţa umană.
O notă solară, însă şi uşor persiflantă, este imaginea vizuală şi motorie a orăşenilor care merg „ţinânduse de mână”, sugerând o apropiere afectivă între oameni, care încearcă să trăiască emoţia iubirii, străduindu-se să ignore umezeala, adică disconfortul extenuant al vieţii cotidiene/ săptămânale

Senzatia de tristete este pusa in evidenta si de motivul ploii, care, asemenea ciclului care transforma ,,papusile date jos din galantare" in "un batran si o batrana-/ Doua jucarii stricate", este singura constanta care face existenta sa para ceva inutil si lent, aflat in afara vointei omului, dar care ii este injectat "cu puterea unui ser". Oraşul descris nu se evidenţiază prin nimic altceva decât prin faptul că „plouă de trei ori pe săptămână”. Ploaia care tot cade pare să şteargă toate „culorile” care dau viaţă unui oraş, la fel ca în tehnica amintită. Ritmul vieţii din acest mediu este dictat de ritmul picăturilor de ploaie. Totul pare automat, până şi mişcările oamenilor, totul este estompat, „ diluat” de apa ploii.
Tabloul sugerat de acest text liric nu poate fi reprezentat decât în acuarelă.

2=La nivel morfologic, verbele la gerunziu ţinând, numărând, dar şi cele la indicativ prezent (plouă, suspină, coboară) accentuează monotonia existenţei citadine sugerată de căderea continuă a ploii. Valoarea stilistică a prezentului iterativ are rolul de a figura existenţa ca succesiune de situaţii repetabile, de cicluri închise, de automatisme cotidiene, de acţiuni repetitive. Gerunziul verbelor creează imagini dinamice. 

3=În acest oraş în care nu se întâmplă niciodată nimic, în care obiectele vechi, umanizate cu ajutorul personificării, suferă şi ele din cauza ploii care nu se mai opreşte: ,,De sub vechile umbrele ce suspină/Şi se-ndoaie,/Umede de-atâta ploaie), oamenii par să-şi fi pierdut orice urmă de individualitate, iar gesturile lor au devenit reflexe mecanice absurde ,,Orăşenii pe trotuare/Par păpuşi automate/Date jos din galantare.” Degradarea iminentă a vieţii sub influenţa apei se exercită asupra obiectelor personificate - „vechile umbrele, ce suspină / Şi se-ndoaie, / Umede de-atâta ploaie” - dar mai ales sugerează viaţa anostă a oamenilor, cauzată de mecanicismul existenţei, care i-a transformat în roboţi: „Par păpuşi automate, date jos din galantare”. Orăşenii agățați de umbrele, ţinându-se de mână, îi par poetului păpuşi automate, date jos din galantare de ploaie și lăsați în voia sorții, expuși pe firul destinului, de care, pare-se, nu se pot desprinde.

4= Prin metafora auditivă„Cadenţa picăturilor de ploaie” eul liric sugerează monotonia chinuitoare a vieţii cotidiene, care se derulează plictisitor. Pe strazi se intalnesc aceiasi oameni, care repeta aceleasi gesturi si care nu au alta activitate decat aceea de a numara cadenta picaturilor de ploaie.

5=Ploaia acoperă oraşul, picăturile enervante cad ritmic „din umbrele, / Din burlane / Şi din cer”, statornicind o atmosferă apăsătoare, care diminuează energia vitală umană, anulează idealurile.

Imaginea ploii este redata intr-o gradatie ascendents, iar monotonia pe care o creeaza este atat de puternica, incat aproape ca patrunde in sangele oamenilor, ca un ser.

6= Ploaia are efectele medicamentoase ale „unui ser / Dătător de viaţă lentă, / Monotonă, / Inutilă / Şi absentă...”. Este de remarcat atitudinea ludica in asocierea epitetelor care amplifica ideea de monotonie, prin enumerare. Ultimul epitet al vieţii, „absent”, sugerează faptul că „orăşenii” încearcă să nu mai perceapă concreteţea obositoare a traiului zilnic, degradat, apăsător, enervant, considerându-l „absent”.

Pag.201

1= La nivel poetic si prozodic,se remarcă muzicalitatea versurilor. Se foloseste in strofele inegale,versul liber,lipsit de rigiditatile ritmice si de tirania rimei,cu măsura variabila de la 2 silabe la 16 silabe,în versul refren cu rol de laitmotiv, Rima interioara si alitarețiile consoanelor r, t, n, sunt alte surse ale muzicalității. Muzicalitatea se impune prin imaginile sonore :ploaia în sine, dar şi suspinele vechilor umbrele, personificate, prin sacadarea textului, prin ritm şi refren, prin paralelismul sintactic, subliniind impresia de monotonie repetitivă, de blazare absolută, de lipsă de orizont. Prin repetabilitatea şi persistenţa ploii se oferă sugestia unui potop biblic.

2=POEZII

Ultima oră - Ion Minulescu
,,La Circ..
Un accident banal –
Un acrobat,
Un salt morta
Şi..
Acrobatul nu s-a mai sculat..

Alămurile din orchestră au tăcut,
Iar clovnii din arenă au ţipat..
Dar publicul din staluri n-a crezut
Că poate fi şi-un accident adevărat
Şi-a fluierat..
Zadarnic –
Mortul n-a mai înviat..

Păcat de el!..
Era un tânăr acrobat frumos,
Cu corpul tatuat de sus şi până jos,
https://www.versuri.ro/w/sb97

De care publicul se minuna,
Când îl vedea-ndoit ca un inel,
Sau când pe bara fixă se-nvârtea
Ca o morişcă de cafea
Cu balerina lângă el!..

Dar balerina nu-l iubea!..

Povestea lui?
Hm!..
Povestea mea –
A mea,
A ta
Şi-a altora!..

Acelaşi accident de circ, banal..
O zi relâche,
Şi-apoi, la fel,
Cu-aceeaşi balerină lângă el,
Alt acrobat..
Alt salt mortal!”...

,,Moartea pasagerului”

Octombre-a zugrăvit pe cer,
Cu nori de-argint, de plumb și de oțel,
Tavanul unei cameri de hotel
În care s-a-mpușcat un pasager...

Miroase-a igrasie...
Din tavan,
Bucăți de tencuială-ncep să cadă
Octombre-și varsă ploaia rece-n stradă
Și pasageru-și spală rana în lighean...

În vârful unui plop, o cioară,
Sau poate pălăria neagră din cuier
A pasagerului ce-a vrut să moară,
Întreabă vântul:
 ― Cât mai e până la cer?...

Și, după câteva minute de tăcere,
Pornește-n zbor, din plopul desfrunzit,
Spre cimitirul din apropiere...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Probabil pasagerul a murit!...

,,Rugă pentru ultima rugă”

Dă-mi Doamne, binecuvântarea Ta,
Să pot intra-n Ierusalim și eu, cândva,
Ca și Cristos, călare pe măgar,
În înflorita lună-a lui florar!...

Dă-mi bucuria să mă văd trădat
Ca fiul Tău ―
De Iuda sărutat ―
Și, ca să-mi pot îndepărta sfiala,
Dă-mi buzele Mariei din Magdala...

Cum nu sunt decât scribul cărturar,
Dă-mi, Doamne, spor la minte ―
Nu lipsă la cântar...
Ia-mi inima și-aruncă-mi-o la câini,
Și-n locul ei dă-mi patru ochi
Și zece mâini...

Dă-mi zborul rândunicii peste mări,
Să-mi ducă scrisul dincolo de zări,
Și-n ciocnetul de cupe ―
La beție ―
Dă-mi darul să schimb vinu-n apă vie.
Dă-mi învierea morților din mine
Să-mi pot lega viața, prin ea, numai de Tine ―
Nu să-mi reneg stăpânul, ca Petre-n sărbători,
Când va cânta-n ogradă cocoșul de trei ori.

Iar dac-o fi să mor și eu, ucis
De cei care n-au înțeles încă ce-am scris,
Dă-mi, Doamne, binecuvântarea Ta,
Să pot muri, ca și Cristos, pe Golgota!...

3= George Călinescu oferă cea mai faimoasa definiţie a poeziei lui Minulescu: „Ion Minulescu (literar vorbind) este un tip caragialian, tînărul muntean volubil, facil emotiv, incapabil de a lua ceva în serios, producător neobosit de «mofturi». Poeziile lui Minulescu decurg din stilul familiar, prăpăstios francizant al cafenelei bucureştene, aşa cum foarte adesea pariziana «chanson» e scrisă în argot. Ele trebuiesc «zise», precum trebuie jucate «momentele» lui Caragiale, fiindcă Ion Minulescu este în bună măsură un Mitică, un Caţavencu şi un Eleutheriu Popescu deveniţi lirici”. 

Poetul dă o ,,proclamaţie” în versuri:
,,De unde vin? Eu vin din lumea creată dincolo de zareDin lumea-n care n-a fost nimenea din voi, Eu vin din lumea-n care Nu-i ceru-albastru Şi copacii nu-s verzi așa cum sunt la voi, Din lumea Nimfelor ce-așteaptă sosirea Faunilor goi, Din lumea cupelor deșarte si totuși pline-n orice clipă, Din lumea ultimului cântec, purtat pe-a berzelor aripă Din ţărm ȋn ţărm, Din ţară-n ţară, Din om ȋn om, Din gură-n gură,Din lumea celor patru vânturi Şi patru puncte cardinale!...” (Romanţa noului venit)

În poezia lui Minulescu muzicalitatea e sonoră, versul e declamator și larg, iar retorica limitează emoțiile. Apar mijloace de expresie precum sugestia și insinuarea. De exemplu, senzația apropierii morții este exprimată prin trâmbițe, chei aruncate, obsesie de numere, cavouri și schelete: ,,Paznicul mi-a-nchis cavoul şi-am rămas în ploaie-afară. Şi-am rămas să-mi plimb scheletul printre albele cavouri Unde-ai noştri dorm în paza lumânărilor de ceară – Şi-am rămas să-mi plimb scheletul pe potecile pustii Şi pe crucile de piatră să cetesc ce-au scris cei vii…” (Romanţa mortului)
,,De vrei să-nveţi şi tu povestea aleilor de tei Sub care zac tăcute parerile de rau, De vrei să-i ştii pe nume toţi morţii ce-mi hrănesc Cu trupul lor pămantul grădinii, Şi de porţi Şi tu ca alţii-n suflet respectul pentru morţi, Opreşte-te la poartă şi bate de trei ori…” (La poarta celor cari dorm)

Stilul poeziilor este unul familiar, jovial. Poetul se exprimă printr-un limbaj familiar cu ,,or”, ,,dracul știe”, ,,mi-e martor Dumnezeu”, ,,proasta” :,,Sulamita, Sulamita,/Pentru ce-ai fugit de Rege/Şi-ai fost proasta?” (Randuri pentru Sulamita) O altă trăsătură a poeziei minulesciene e caracterul său teatral.

G. Călinescu notează tonul ,,fanfaron și teatral ca al oricărei romanțe", adăugând teatralității și ,,un ușor comic inclus în orice mistificatie”.

În ,,Strofe pentru faptele diverse” poetul recurge la un ton duios, blând combinat cu mici ironii, cu spleen-ul și cu dramatismul. (Ultima oră, Moartea pasagerului): ,,La circ… Un accident banal – Un acrobat, Un salt mortal Şi… Acrobatul nu s-a mai sculat… Alămurile din orchestră au tăcut, Iar clovnii din arenă au ţipat…
Dar publicul din staluri n-a crezut Că poate fi şi-un accident adevărat Şi-a fluierat… Zadarnic Mortul n-a mai înviat…” (Ultima oră) ,,Octombre-a zugrăvit pe cer, Cu nori de-argint, de plumb și de oțel, Tavanul unei cameri de hotel În care s-a-mpușcat un pasager... Miroase-a igrasie... Din tavan, Bucăți de tencuială-ncep să cadă Octombre-și vărsa ploaia rece-n stradă Și pasageru-și spăla rana în lighean...” (Moartea pasagerului) Ȋn ,,Strofe pentru Cel-de-Sus”, Minulescu nu batjocorește tematica religioasă, ȋnsă strofele sunt antireligioase, ironice, ,,concepute ȋn stilul unor disimulări lirice”: ,,Dă-mi Doamne, binecuvântarea Ta, Să pot intra-n Ierusalim şi eu, cândva, Ca şi Cristos, călare pe măgar, În înflorita lună-a lui florar!... Dă-mi bucuria să mă văd trădat Ca fiul Tău De Iuda sărutat Şi, ca să-mi pot îndepărta sfiala, Dă-mi buzele Mariei din Magdala... Cum nu sunt decât scribul cărturar, Dă-mi, Doamne, spor la minte Nu lipsă la cântar... Ia-mi inima şi-aruncă-mi-o la câini, Şi-n locul ei dă-mi patru ochi Şi zece mâini...” (Rugă pentru ultima rugă) În ciclul ,,Strofe pentru toată lumea” se observă o dezpovărare a stilului, ,,o expresivitate insolită”, bazată pe eleganță. Acest volum transfigurează cotidianul și ridică gluma la rangului ,,unui principiu poetic”.

,,Destinul literar a lui Ion Minulescu a fost marcat de câteva paradoxuri.Primul sau volum de versuri a reprezentat un act prin care poetul lucid afirmă ruptura dintre versurile sale și lumea contemporană.Începând cu titlul Romanțe pentru mai târziu,continuând cu poezia care avea valoarea unei profesiuni de credință intitulată ,,Romanță noului venit” și încheind cu penultimul vers concluziv al acesteia:,,Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare” totul vădea cunoștința poetului cu privire la noutatea versurilor sale.Unul dintre paradoxuri constă în faptul că poetul,socotindu-se un neînțeles fără audiența la public, ajunge să cucerească o popularitate care după cel dintâi război mondial a crescut în progresie geometrică.O popularitate la care au contribuit într-o măsură deloc neglijabilă înzestrările sale de interpret al propriei sale opere un farmec aparte al omului făceau din proscrisul și boemul de altădată, o vedetă ce cucerea instantaneu adeziunea publicului.”(Valeriu Râpeanu)