,,NOAPTEA DE DECEMBRIE”de Alexandru Macedonski

Pag.197

 1=Imaginea creatorului înfăţişat în context social la modul simbolic (versurile 1-28).  Mediul ambiant şi natural îi este ostil poetului. Este o realitate neconvenabilă acestuia şi de aici nevoia de a o converti în una convenabilă. Întâlnim deci motivul poetului damnat, frecvent în lirica simbolistă. Macedonski stabileşte un acord perfect o corespondenţă între mediul exterior şi starea sufletească deprimată a poetului:
,,Pustie şi albă e camera moartă / Şi focul sub vatră se stinge scrumit / Poetul, alături, trăsnit stă de soartă / Cu nici o scânteie în ochiu-adormit / Iar geniu-i mare e-aproape un mit / Şi nici o scânteie în ochiu-adormit”;

În contrast cu acest spaţiu rece, duşmănos, sărac, Macedonski evidenţializează genialitatea poetului: Iar geniu-i mare e-aproape un mit…. Vijelia care domneşte afară (viscolul geme cumplit, …lupi groaznici s-aud, răguşit,/ Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,/ O vibrație sinistră de vânt-năbuşit….; crivăţul ţipă) simbolizează piedicile care intervin în drumul creatorului spre absolut.
Poetul subliniază corespodenţa perfectă dintre mediul natural şi starea sufletească disperată a poetului:
,,Urgia e mare şi-n gându-i, ş-afară,
Şi luna e rece în el şi pe cer.”
Macedonski procedează la o mortificare a spaţiului (E moartă odaia şi mort e poetul), pentru a pregăti apariţia inspiraţiei. Prin inspiraţie se realizează saltul din real în fantastic, din material în spiritual.

Există o puternică tensiune momentului de meditație a poetului, așezat la gura vetrei și asaltat de nălucile nopții de decembrie.

2= ,,În zare, lupi groaznici s-aud, ragusit, Cum latra, cum urla, cum urca, cu-ncetul, Un tremol sinistru de vant-nabusit… Iar crivatul tipă”… metafora lumii ostile se contureaza puternic; la aceasta contribuie mai multe mijloace artistice: epitetul ornant ("lupi groaznici"), gradatia ascendenta ("cum latra, cum urla, cum urca..." Culoarea alb domina intreg tabloul, sugerand absenta oricaror contururi ideatice atat in spatiul poetic interior, cat si in cel exterior, imaginea fiind amplificata prin elemente auditive.Sunt piedicile care intervin în drumul creatorului spre absolut.

3= Și luna-l privește cu ochi oțelit.”- creaza impresia unui spatiu sublunar incremenit in noapte si in moarte;este o atmosferă rece, indiferentă și rece, reflectând starea interioară a călătorului. Metafora „ochi-oțelit” indică o privire rece, dură și impersonală a lunii, care nu oferă consolare, ci accentuează singurătatea și suferința personajului în peisajul hibernal.

 Eminescu în poezia,,Lacul, unde epitetul subiectiv ”blânda lună”, epitetul selenar cel mai frecvent întâlnit, transformă astrul într-un fel de zeitate domestică favorabilă sentimentului iubirii. ”Să plutim cuprinși de farmec/ Sub lumina blândei lune - / Vântu-n trestii lin foșnească,/ Unduioasa apă sune!”. Imperativul ”sune” de aici, provenit din conjunctiv și rimând cu forma atât de rar folosită ”lune”, terminat ca și acesta în ”e”, sugerează deschidere, rezonanță, amplitudine.

4=Poetul imaginează palate din marmura alba, inconjurate de gradini inmiresmate cc arbori exotici si rari ca esente. Pretutindeni, fantanile si havuzele raspandesc apa limpede, care susura si racoreste atmosfera "incinsa". Florile emana parfumurile lor, care transforma Bagdadul « intr-un rai de gradini ». Pe cerul « galben si roz » se inalta siluetele « geamiilor » si ale « minaretelor », stralucind in aerul fierbinte. Emirul poseda, in lumea pamanteana, tot ceea ce individul isi poate dori : bogatia fabuloasa, alcatuita din « movile de argint si de aur » si din gramezi de pietre pretioase ; vitejia si eroismul sugerate prin metonimia « otelurilor cumplite », reprezentand armele sale de lupta ; caii « cu foc in copite », care il ajuta sa-si infrunte adversarii ; tineretea, frumusetea, impetuozitatea si puterea absoluta asupra supusilor sai. Autorul repeta- sub forma de exclamatii retorice- numele orasului Bagdad, pe care-l stapanea emirul sau.

5= Emirul viseaza permanent sa-si depaseasca propria conditie printr-o fapta de exceptie, care sa-l plaseze deasupra sortii obisnuite a oamenilor. In ciuda faptului că,,e tanar, e farmec, e trasnet, e zeu", intreaga lui fiinta se subordonează idealului propus. Emirul, simbol al omului superior, care nu se multumeste cu fericirea pamanteasca, este motivat de poet printr-o serie de calitati ce ilustreaza geniul.La început poetul “trasnit sta de soarta“, absenta muzei fiind sugestiv exprimata prin “nici o scanteie in ochiu-adormit“. De la spatiul interior, in care poetul se simte izolat, apare inspiratia simbolizata de “flacara vie” care este adusa de un arhanghel, semn ca ea este de natura divina, poetul simtindu-se emotionat de tema poeziei care-i este sugerata direct: “Avut si puternic emir voi sa fii“, facand posibila accederea poetului in universul ideal al poeziei. Poetul este simbolizat, asadar, de emirul dornic sa plece la cetatea sfanta Meka, fapt pentru care va trebui sa-si paraseasca “rozul Bagdad“, viata fericita de care s-ar fi bucurat in acest “rai de-aripi de vise si rai de gradini“.

6= Emirul porneste la drum “pe-o alba camila“, insotit de un mare alai alcatuit din robi inarmati, “negri-armasari“, camile ce poarta provizii de apa si hrana. Emirul se-opreste “o clipa pe verdele pisc“, pentru a-si privi ultima oara “orasul in roza idila“. Printul ramâne singur sub arsita nemiloasa a desertului, sub “aeru-n flacari, sub cerul de-otel“. Culoarea rosie este aici simbol al destinului implacabil, fiind pretutindeni “un rosu de sange“, “rosii movile“, imaginea fiind apocaliptica: “Oribil palpita aceeasi culoare/…/ Tot rosu de sange zaresc peste tot“. Emirul traieste iluzia idealului pe care doreste sa-l atinga prin intrarea in cetatea sfanta, “chiar portile albe le poate vedea“, alearga spre cetate, dar aceasta se departeaza pe masura ce dorinta lui creste: “Spre albele ziduri, alearga-alearga,/…/ Dar Meka incepe si dansa sa mearga“. Setea poetului de a atinge perfectiunea creatiei este un ideal ce depaseste aspiratia umana, pentru ca “visu-i nu este un vis omenesc“, de aceea atingerea absolutului este imposibila – “alba cetate ramane naluca“

7=Emirul se-opreste ,,o clipă pe verdele pisc“, pentru a-și privi Bagdadul ultima oara ,,orasul în roza idilă“. Deşi dulce e viaţa în rozul Bagdad, emirul porneşte la drum în căutarea idealului său. Macedonski foloseşte o sugestivă combinaţie cromatică pentru a reda imaginea emirului care-şi părăseşte cetatea:
Şi el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumină sub ruşu-oranisc,
S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc,
Privindu-şi oraşul în roza idilă.” Sfâșiat intre ispita domestică,ispititoare a rozului Bagdad si cea spiri­tuală, emirul o alege pe cea din urma si pornește spre cetatea de vise. Calea urmata de emir strabate o pustie intinsa, iar Bagdadul va ramane in urma cu toate frumusetile si idealurile sale

8=Meka- cetatea sfântă- idealul sub care apare Meka. Meka cerească- simbol al absolutului; Frumoasa lui Meka; "Meka cea mare", "alba cetate", "frumoasa lui Meka - tot visul tintit". Meka apare emirului ca ,,Regina trufasa, regina magiei”.Simbol polisemantic, Meka poate fi Sacralul, Idealul ori Frumosul;structurile sunt compuse din adjective ce arată gradul superlativ absolut.

9=Tabloul suferinței: Emirul porneste sa parcurga desertul , ca simbol al vietii, in linie dreapta, cu demnitate, fara nici un fel de ocolisuri sau subterfugii (“Si el ‘nainteaza – si calea e dreapta -/ E dreapta – tot dreapta – dar zilele curg,/ Si foc e in aer, in zori, si-n amurg -/ Si el ‘nainteaza – dar zilele curg“), in timp ce drumetul pocit, care apeleaza la compromisuri pentru a-si usura existenta, este ferit de dificultatile vietii, intrucat pe drumul ocolit “o tanara umbra de soare-l fereste“. Emirul indura toate vicisitudinile unei existente demne; el nu este ocrotit in drumul sau de nimic, “nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare/ Si el ‘nainteaza sub flacari de soare“. Calea cea dreapta urmata de emir sta sub semnul focului (“si foc e in aer“) si sub semnul sangelui (“in ochi o naluca de sange“). Culoarea dominanta in parcurgerea desertului este rosul, ca simbol al vietii, dar si al patimii de a atinge idealul, devenit “naluca sublima“, poetul accentuand dificultatea atingerii acestuia, printr-o enumerare de simboluri ce sugereaza setea de absolut (“Un chin fara margini de sete-arzatoare“) de care este stapanit omul superior: “Si tot fara margini pustia se-ntinde/ Si tot nu s-arata naluca sublima/…/ Si tot nu s-arata cetatea de vise…/…/ Cetatea de vise departe e inca.” Servitorii mor pe rand, “dragi tineri, cai ageri, si mandre camile“, proviziile se sfarsesc si ele, “si tot nu s-arata cetatea de vise“, printul ramanand singur sub arsita nemiloasa a desertului, sub “aeru-n flacari, sub cerul de-otel“. Culoarea rosie este aici simbol al destinului implacabil, fiind pretutindeni “un rosu de sange“, “rosii movile“, imaginea fiind apocaliptica: “Oribil palpita aceeasi culoare/…/ Tot rosu de sange zaresc peste tot“. Chinurile emirului, care sufera de foame si de sete, sugereaza zbuciumul poetului pentru conditia sa nefericita in lumea cu care nu poate comunica si chiar speranta este “in sufletu-i moarta“.

10=Mirajul cetatii preasfante, Meka, devine pentru printul “rozului Bagdad” o adevarata obsesie. Autorul sufereaza ca fericirea nu este data de bogatiile materiale, ci fericirea este cea spirituala: “Dar zilnic se simte furat de-o visare…/ Spre Meka se duce cu gandul mereu,/ Si-n fata dorintei - ce este dispare - / Iar el e emirul si toate le are”. Emirul doreste din tot sufletul sa intre in Meka, este dominat de chemarea spre mirajul absolut al cetatii Meka. Pentru poet idealul emirului este idealul perfectiunii.

11=Inainte de a muri, emirul il vede pe cersetor intrand in cetatea Meka. Cersetorul este cel care se pare ca si-a atins idealul pamantesc, iar emirul este o victima a idealului sau, sacrificiul sau fiind simbolic. Ultima strofa este o adevarata cheie care descifreaza intreaga poezie. Emirul moare si poetul “reinvie” in ipostaza lui de om superior ,,Si moare emirul sub jarul pustiei -/ Si focu-n odaie se stinge si el”). Atitudinea societatii este sugerata, ca si la inceput, de lupi, frig ,,Iar lupii tot urla pe-
ntinsul campiei/ Si frigul se face un brici de otel…”Moartea Emirului, ca si drumul sau drept au conotatii deosebite: Emirul devine victima propriului sau ideal, acela de a ajunge la Meka (simbolul absolutului), parcurgand o cale care nu admite compromisuri. Moartea Emirului devine simbolul sacrificiului pentru o idee, principiu sau ideal. De acest lucru nu poate fi capabil decat geniul, pentru ca numai el aspira spre ceva intangibil: perfectiunea. De fapt, prin moarte Emirul patrunde in "Meka cereasca', adica in absolut, in timp ce drumetul - reprezentantul lumii comune - intra in "Meka pamanteana' care reflecta idealurile obisnuite, usor de atins de catre oameni.

12=Drumul tragic al Emirului sta acum sub semnul rosului, culoarea vietii, dar si a mortii, a patimii, si a incrancenarii de a-si atinge idealul: intrarea in Meka. Emirul moare si poetul,,reînvie” in ipostaza lui de om superior ,,Si moare emirul sub jarul pustiei -/ Si focu-n odaie se stinge si el”). Atitudinea societatii este sugerata, ca si la inceput, de lupi, frig ,,Iar lupii tot urla pe-
ntinsul campiei/ Si frigul se face un brici de otel…”

13= Ultima strofă este o revenire la planul real; poetul explică simbolurile; lupi care urlă, luna cea rece, frigul, sărăcia ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă, sunt greutăţile cu care luptă creatorul în drumul său spre absolut. In finalul poemului, prin simetrie perfecta cu inceputul, ca o consecinta a înfrângerii spiritului uman, imaginea odăii se întoarce, semnificând existența liniștită, nerulburată doar de vise incerte, de absența încercării, locul unde  se sting ființele umane. Frigul reapare ca aducător de moarte. Pustiul populat de oameni este cauza morții poetului,lupii ce,,urlă" sunt animale feroce, hotărând destine, cu ochii sclipind sângeroși,ce distrug viața. Desi nereușită, încercarea eului de a se elibera de cătușele unei lumi ce nu admite fericirea.

Sensul întregului poem este următorul: arta presupune iniţiere sinucigaşă, proces care se înscrie în arhetipul fundamental moarte şi renaştere. Acum însă putem completa şi totodată restrânge sensul: moarte şi renaştere prin artă.

Pag.198

1=Emirul porneste la drum “pe-o alba camila“, insotit de un mare alai alcatuit din robi inarmati, “negri-armasari“, camile ce poarta provizii de apa si hrana. Emirul se-opreste “o clipa pe verdele pisc“, pentru a-si privi ultima oara “orasul in roza idila“. In acelasi timp cu el pleaca spre Meka un drumet, cu infatisare de cersetor, al carui portret este alcatuit prin antiteza cu cel al emirului, sugerand trasaturile omului obisnuit, oarecare, ce nu are idealuri superioare: “searbad la fata, /…/ Mai slut e ca iadul, zdrentos si pocit,/ Hoit jalnic de bube – de drum prafuit/ Viclean la privire si searbad la fata.”

ot in antiteza sunt si drumurile pe care apuca cei doi calatori. Cersetorul pleaca “pe-un drum ce coteste“, simbol al compromisurilor pe care omul obisnuit le face in viata: “O tanara umbra, de soare-l fereste,/ Si drumu-ocoleste mai mult – tot mai mult“. Emirul porneste sa parcurga desertul , ca simbol al vietii, in linie dreapta, cu demnitate, fara nici un fel de ocolisuri sau subterfugii (“Si el ‘nainteaza – si calea e dreapta -/ E dreapta – tot dreapta – dar zilele curg,/ Si foc e in aer, in zori, si-n amurg -/ Si el ‘nainteaza – dar zilele curg“), in timp ce drumetul pocit, care apeleaza la compromisuri pentru a-si usura existenta, este ferit de dificultatile vietii, intrucat pe drumul ocolit “o tanara umbra de soare-l fereste“. Emirul indura toate vicisitudinile unei existente demne; el nu este ocrotit in drumul sau de nimic, “nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare/ Si el ‘nainteaza sub flacari de soare“. Calea cea dreapta urmata de emir sta sub semnul focului (“si foc e in aer“) si sub semnul sangelui (“in ochi o naluca de sange“). Culoarea dominanta in parcurgerea desertului este rosul, ca simbol al vietii, dar si al patimii de a atinge idealul, devenit “naluca sublima“, poetul accentuand dificultatea atingerii acestuia, printr-o enumerare de simboluri ce sugereaza setea de absolut (“Un chin fara margini de sete-arzatoare“) de care este stapanit omul superior: “Si tot fara margini pustia se-ntinde/ Si tot nu s-arata naluca sublima/…/ Si tot nu s-arata cetatea de vise…/…/ Cetatea de vise departe e inca.” Inaintarea emirului prin desert se face intr-un ritm dinamic ilustrat de o aglomerare de verbe ce sugereaza fortele ostile ce se impotrivesc implinirii acestui ideal, care simbolizeaza societatea superficiala, meschina, neputincioasa sa aprecieze valoarea adevarata a existentei superioare: “se-ntinde“, “‘nainteaza“, “s-aprinde“, “alearga“, “luceste“, “vibreaza“, “curg”

In lirica lui Macedonski, cromatica are înţelesuri simbolice. In descrierea călătoriei Emirului tenta cromatică se schimbă şi devine dominantă culoarea morţii, roşu-sângeriu: emirul înaintează „sub flăcări de soare", în ochi se zăreşte „o nălucă de sânge", deasupra se întinde „un cer roşu", cadavrele „zac roşii moarte", întreaga zare e dominată de „roşu de sânge". Această culoare va reveni obsedant: „Nainte - în lături - napoi, peste tot/ Oribil palpită aceeaşi culoare". Se remarcă folosirea repetiţiei unui cuvânt sau a mai multor cuvinte din aceeaşi sferă semantică „sângeriu", „de foc", „flăcări de soare", pentru culoarea roşie.

3= Poetul este simbolizat, asadar, de emirul dornic sa plece la cetatea sfanta Meka, fapt pentru care va trebui sa-si paraseasca “rozul Bagdad“, viata fericita de care s-ar fi bucurat in acest “rai de-aripi de vise si rai de gradini“. Emirul, simbol al omului superior, care nu se multumeste cu fericirea pamanteasca, este motivat de Macedonski printr-o serie de calitati ce ilustreaza geniul: “Si el e emirul, si toate le are,/ E tanar, e farmec, e traznet, e zeu“, dar si de idealul superior catre care aspira: “Spre Meka se duce cu gandul mereu“. Aspiratia emirului de a ajunge la Meka este atotstapanitoare, dominatoare, o dorinta devoratoare. Intre viata dulce din “rozul Bagdad” si Meka este, insa, “o pustie imensa“, “e-o mare aprinsa de soare“, pe care emirul trebuie s-o strabata, infruntand pericolele ce-l ameninta, pentru ca “prada pustiei cati oameni nu cad?“.

   Emirul porneste la drum “pe-o alba camila“, insotit de un mare alai alcatuit din robi inarmati, “negri-armasari“, camile ce poarta provizii de apa si hrana. Emirul se-opreste “o clipa pe verdele pisc“, pentru a-si privi ultima oara “orasul in roza idila“. In acelasi timp cu el pleaca spre Meka un drumet, cu infatisare de cersetor, al carui portret este alcatuit prin antiteza cu cel al emirului, sugerand trasaturile omului obisnuit, oarecare, ce nu are idealuri superioare: “searbad la fata, /…/ Mai slut e ca iadul, zdrentos si pocit,/ Hoit jalnic de bube – de drum prafuit/ Viclean la privire si searbad la fata.”

   Tot in antiteza sunt si drumurile pe care apuca cei doi calatori. Cersetorul pleaca “pe-un drum ce coteste“, simbol al compromisurilor pe care omul obisnuit le face in viata: “O tanara umbra, de soare-l fereste,/ Si drumu-ocoleste mai mult – tot mai mult“. Emirul porneste sa parcurga desertul , ca simbol al vietii, in linie dreapta, cu demnitate, fara nici un fel de ocolisuri sau subterfugii (“Si el ‘nainteaza – si calea e dreapta -/ E dreapta – tot dreapta – dar zilele curg,/ Si foc e in aer, in zori, si-n amurg -/ Si el ‘nainteaza – dar zilele curg“), in timp ce drumetul pocit, care apeleaza la compromisuri pentru a-si usura existenta, este ferit de dificultatile vietii, intrucat pe drumul ocolit “o tanara umbra de soare-l fereste“. Emirul indura toate vicisitudinile unei existente demne; el nu este ocrotit in drumul sau de nimic, “nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare/ Si el ‘nainteaza sub flacari de soare“. Calea cea dreapta urmata de emir sta sub semnul focului (“si foc e in aer“) si sub semnul sangelui (“in ochi o naluca de sange“). Culoarea dominanta in parcurgerea desertului este rosul, ca simbol al vietii, dar si al patimii de a atinge idealul, devenit “naluca sublima“, poetul accentuand dificultatea atingerii acestuia, printr-o enumerare de simboluri ce sugereaza setea de absolut (“Un chin fara margini de sete-arzatoare“) de care este stapanit omul superior: “Si tot fara margini pustia se-ntinde/ Si tot nu s-arata naluca sublima/…/ Si tot nu s-arata cetatea de vise…/…/ Cetatea de vise departe e inca.” Inaintarea emirului prin desert se face intr-un ritm dinamic ilustrat de o aglomerare de verbe ce sugereaza fortele ostile ce se impotrivesc implinirii acestui ideal, care simbolizeaza societatea superficiala, meschina, neputincioasa sa aprecieze valoarea adevarata a existentei superioare: “se-ntinde“, “‘nainteaza“, “s-aprinde“, “alearga“, “luceste“, “vibreaza“, “curg” etc.

   Servitorii mor pe rand, “dragi tineri, cai ageri, si mandre camile“, proviziile se sfarsesc si ele, “si tot nu s-arata cetatea de vise“, printul ramanand singur sub arsita nemiloasa a desertului, sub “aeru-n flacari, sub cerul de-otel“. Culoarea rosie este aici simbol al destinului implacabil, fiind pretutindeni “un rosu de sange“, “rosii movile“, imaginea fiind apocaliptica: “Oribil palpita aceeasi culoare/…/ Tot rosu de sange zaresc peste tot“. Chinurile emirului, care sufera de foame si de sete, sugereaza zbuciumul poetului pentru conditia sa nefericita in lumea cu care nu poate comunica si chiar speranta este “in sufletu-i moarta“.

   Ajuns la apogeul calatoriei sale, emirul traieste iluzia idealului pe care doreste sa-l atinga prin intrarea in cetatea sfanta, “chiar portile albe le poate vedea“, alearga spre cetate, dar aceasta se departeaza pe masura ce dorinta lui creste: “Spre albele ziduri, alearga-alearga,/…/ Dar Meka incepe si dansa sa mearga“. Setea poetului de a atinge perfectiunea creatiei este un ideal ce depaseste aspiratia umana, pentru ca “visu-i nu este un vis omenesc“, de aceea atingerea absolutului este imposibila – “alba cetate ramane naluca“.

   Iluzia emirului sugereaza un sfarsit tragic al omului superior, care-si inchina intreaga existenta implinirii unui ideal absolut, el cazand victima propriului crez care cere sacrificii si care este de neatins. Calea dreapta pe care o urmeaza geniul este cea a eticii omului superior, singurul capabil de a nu se abate in viata de la drumul drept. Cu ultimele puteri, emirul il zareste pe drumetul pocit intrand pe portile Mekai pamantesti, in timp ce el va transcende in Meka cereasca: “Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare“.

   Finalul poeziei reda simbolul destinului omului superior, supus suferintei pricinuite de incapacitatea oamenilor obisnuiti de a-i intelege idealul ce este greu de atins: “Murit-a emirul sub jarul pustiei“.

Concluzia este tristă: nu întotdeauna cel mai înzestrat îşi realizează idealul său, răsplata, împlinirea sunt în raport invers proporţional cu meritele.
Ideea esenţială este că un ideal cere întotdeauna luptă şi sacrificiu. Emirul din Bagdad rămâne o proiecţie ideală, o chintesenţă de calităţi, care refuză constant compromisurile de orice fel. În opoziţie cu el, cerşetorul rămâne simbolul omului comun, lipsit de calităţi, dar înzestrat cu spirit pragmatic.

4= ELEMENTE ROMANTICE:

-tema poemului: conditia vitrega a omului superior intr-o lume dominata de interese meschine,

superficiala si incapabila sa inteleaga idealurile superioare ale acestuia;

- antiteza, ca principal mod de alcatuire a portretului omului de geniu si al omului obisnuit, a

idealului absolut al geniului si a telului omului comun etc.;

- motivele romantice: noaptea, luna, chinurile indurate de emir in calatoria sa prin desert

(imprejurari extraordinare);

Limbajul artistic este metaforic-sugestiv pentru ideile poetice exprimate.

- Metafora ideatica este frecventa pe parcursul intregii poezii, nefiind dificil de interpretat sensul

ei; de exemplu versul "Si flacara spune:

«Aduc inspirarea»..." sugereaza evident sosirea muzei, pe care poetui o astepta pentru

realizarea creatiei sale lirice. Exists insa si metafore stilistice, cum este cea care sugereaza

desertul: "Pustia e-o mare aprinsa de soare", ori metafora vietii fericite : "rozul Bagdad".

- Epitetele sunt, in general, metaforice ("roza idila"), dar intalnim si multe epitete ornante ("vesel

tumult") ori cromatice ("verdele pise").

Calatoria nu s-a desfasurat decat aparent pe orizontala spatiului pustiei, ci a fost una a inaltarii pe

verticala sufletului, prin sacrificiu, eroism si asceza. in drumul sau triumfal, emirul paseste pe

portile Mekai ceresti, lasand-o pe cea pamanteasca insilor ce-si fixeaza idealuri mai accesibile.

ELEMENTE SIMBOLISTE:

- emirul - simbol al poetului, al creatorului de arta, al geniului;

- drumetul pocit - simbol al omului simplu, obisnuit;

- drumul drept - simbol al idealului absolut, la care poate aspira numai omul superior;

- drumul cotit - simbol al telului omului oarecare, pe care acesta il poate atinge prin

compromisuri, subterfugii;

- Bagdadul - simbol al vietii fericite a omului lipsit de patima idealului absolut;

- odaia - simbol al spatiului interior de creatie poetica;

- flacara - simbol al inspiratiei, al arderii interioare, al pasiunii pentru creatie;

- cromatica bogata simbolizeaza starile si atitudinile poetice: albul - lipsa de inspiratie; verdele -

speranta; rosu - viata, chinul, moartea ;

- bogatia materiala a emirului este simbol pentru bogatia sa spirituals superioara;

- Meka cereasca simbolizeaza idealul absolut al omului superior, iar Meka pamanteasca telul

omului comun;

Alb-negrul funebru, rozul si galbenul, rosul incandescent, albul eteric, lumines-cent, sunt culorile

prin care "trece" alegoria poemului macedonskian, pentru a crea o realitate transfigurata, o

simbolica proprie. Asa se face ca textul poate fi considerat "o poveste despre culori, despre

calatoria de la rozul frivol si efemer spre albul sacru, absolut, calatorie initiatica ce trece prin

vamile cumplite ale rosului. O putem considera o parabola a focului, de la flacara roz, jucausa, la

focul incendiator, rosu, apoi la cel alb, al esentelor pure".

..........................................................................................................................................................

Poemul reuneste, intr-o manieră originala, romantismul cu simbolismul, in care exista insa si elemente de factura clasicista, vizibile mai ales in structura armonioasa, simetria poeziei si stilul elevat. Simetria poemului este definita de doua secvente lirice care descriu spatiul poetic, universul inspiratiei, al creatiei, ce apar la inceputul si in finalul poeziei, fiind simbolizate de odaia poetului.

Poemul “Noapte de decemvrie” incepe prin descrierea spatiului poetic de creatie, sugerand lipsa de inspiratie a poetului, prin utilizarea simbolurilor “pustie si alba e camera moarta“, “palatele sale sunt albe fantasme“, in care poetul “trasnit sta de soarta“, absenta muzei fiind sugestiv exprimata prin “nici o scanteie in ochiu-adormit“.

   De la spatiul interior, in care poetul se simte izolat, se trece la imaginea exterioara, a campiei “pustie si alba” – si ea ca simbol al lumii in care traieste poetul si care-i este ostila, deoarece “si luna-l priveste cu ochi otelit“. Culoarea alb domina intreg tabloul, sugerand absenta oricaror contururi ideatice atat in spatiul poetic interior, cat si in cel exterior, imaginea fiind amplificata prin elemente auditive: “lupi groaznici s-aud, ragusit/ Cum latra, cum urla“, “sub viscolu-albastru ea geme cumplit…“.

   Apare inspiratia simbolizata de “flacara vie” care este adusa de un arhanghel, semn ca ea este de natura divina, poetul simtindu-se emotionat de tema poeziei care-i este sugerata direct: “Avut si puternic emir voi sa fii“, facand posibila accederea poetului in universul ideal al poeziei. Poetul este simbolizat, asadar, de emirul dornic sa plece la cetatea sfanta Meka, fapt pentru care va trebui sa-si paraseasca “rozul Bagdad“, viata fericita de care s-ar fi bucurat in acest “rai de-aripi de vise si rai de gradini“. Emirul, simbol al omului superior, care nu se multumeste cu fericirea pamanteasca, este motivat de Macedonski printr-o serie de calitati ce ilustreaza geniul: “Si el e emirul, si toate le are,/ E tanar, e farmec, e traznet, e zeu“, dar si de idealul superior catre care aspira: “Spre Meka se duce cu gandul mereu“. Aspiratia emirului de a ajunge la Meka este atotstapanitoare, dominatoare, o dorinta devoratoare. Intre viata dulce din “rozul Bagdad” si Meka este, insa, “o pustie imensa“, “e-o mare aprinsa de soare“, pe care emirul trebuie s-o strabata, infruntand pericolele ce-l ameninta, pentru ca “prada pustiei cati oameni nu cad?“.

   Emirul porneste la drum “pe-o alba camila“, insotit de un mare alai alcatuit din robi inarmati, “negri-armasari“, camile ce poarta provizii de apa si hrana. Emirul se-opreste “o clipa pe verdele pisc“, pentru a-si privi ultima oara “orasul in roza idila“. In acelasi timp cu el pleaca spre Meka un drumet, cu infatisare de cersetor, al carui portret este alcatuit prin antiteza cu cel al emirului, sugerand trasaturile omului obisnuit, oarecare, ce nu are idealuri superioare: “searbad la fata, /…/ Mai slut e ca iadul, zdrentos si pocit,/ Hoit jalnic de bube – de drum prafuit/ Viclean la privire si searbad la fata.”

   Tot in antiteza sunt si drumurile pe care apuca cei doi calatori. Cersetorul pleaca “pe-un drum ce coteste“, simbol al compromisurilor pe care omul obisnuit le face in viata: “O tanara umbra, de soare-l fereste,/ Si drumu-ocoleste mai mult – tot mai mult“. Emirul porneste sa parcurga desertul , ca simbol al vietii, in linie dreapta, cu demnitate, fara nici un fel de ocolisuri sau subterfugii (“Si el ‘nainteaza – si calea e dreapta -/ E dreapta – tot dreapta – dar zilele curg,/ Si foc e in aer, in zori, si-n amurg -/ Si el ‘nainteaza – dar zilele curg“), in timp ce drumetul pocit, care apeleaza la compromisuri pentru a-si usura existenta, este ferit de dificultatile vietii, intrucat pe drumul ocolit “o tanara umbra de soare-l fereste“. Emirul indura toate vicisitudinile unei existente demne; el nu este ocrotit in drumul sau de nimic, “nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare/ Si el ‘nainteaza sub flacari de soare“. Calea cea dreapta urmata de emir sta sub semnul focului (“si foc e in aer“) si sub semnul sangelui (“in ochi o naluca de sange“). Culoarea dominanta in parcurgerea desertului este rosul, ca simbol al vietii, dar si al patimii de a atinge idealul, devenit “naluca sublima“, poetul accentuand dificultatea atingerii acestuia, printr-o enumerare de simboluri ce sugereaza setea de absolut (“Un chin fara margini de sete-arzatoare“) de care este stapanit omul superior: “Si tot fara margini pustia se-ntinde/ Si tot nu s-arata naluca sublima/…/ Si tot nu s-arata cetatea de vise…/…/ Cetatea de vise departe e inca.” Inaintarea emirului prin desert se face intr-un ritm dinamic ilustrat de o aglomerare de verbe ce sugereaza fortele ostile ce se impotrivesc implinirii acestui ideal, care simbolizeaza societatea superficiala, meschina, neputincioasa sa aprecieze valoarea adevarata a existentei superioare: “se-ntinde“, “‘nainteaza“, “s-aprinde“, “alearga“, “luceste“, “vibreaza“, “curg” etc.

   Servitorii mor pe rand, “dragi tineri, cai ageri, si mandre camile“, proviziile se sfarsesc si ele, “si tot nu s-arata cetatea de vise“, printul ramanand singur sub arsita nemiloasa a desertului, sub “aeru-n flacari, sub cerul de-otel“. Culoarea rosie este aici simbol al destinului implacabil, fiind pretutindeni “un rosu de sange“, “rosii movile“, imaginea fiind apocaliptica: “Oribil palpita aceeasi culoare/…/ Tot rosu de sange zaresc peste tot“. Chinurile emirului, care sufera de foame si de sete, sugereaza zbuciumul poetului pentru conditia sa nefericita in lumea cu care nu poate comunica si chiar speranta este “in sufletu-i moarta“.

   Ajuns la apogeul calatoriei sale, emirul traieste iluzia idealului pe care doreste sa-l atinga prin intrarea in cetatea sfanta, “chiar portile albe le poate vedea“, alearga spre cetate, dar aceasta se departeaza pe masura ce dorinta lui creste: “Spre albele ziduri, alearga-alearga,/…/ Dar Meka incepe si dansa sa mearga“. Setea poetului de a atinge perfectiunea creatiei este un ideal ce depaseste aspiratia umana, pentru ca “visu-i nu este un vis omenesc“, de aceea atingerea absolutului este imposibila – “alba cetate ramane naluca“.

Iluzia emirului sugereaza un sfarsit tragic al omului superior, care-si inchina intreaga existenta implinirii unui ideal absolut, el cazand victima propriului crez care cere sacrificii si care este de neatins. Calea dreapta pe care o urmeaza geniul este cea a eticii omului superior, singurul capabil de a nu se abate in viata de la drumul drept. Cu ultimele puteri, emirul il zareste pe drumetul pocit intrand pe portile Mekai pamantesti, in timp ce el va transcende in Meka cereasca: “Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare“.

   Finalul poeziei reda simbolul destinului omului superior, supus suferintei pricinuite de incapacitatea oamenilor obisnuiti de a-i intelege idealul ce este greu de atins: “Murit-a emirul sub jarul pustiei“.

   Ca si in poezia lui Stefan Augustin Doinas, “Mistretul cu colti de argint”, printul din Levant si emirul din poemul lui Macedonski sunt simboluri ale omului superior insetat de absolut si devorat de propriul sau ideal.

   Poemul imbina intr-un mod armonios elementele romantice cu cele simboliste si cu cele clasice.

 

5= Emirul macedonskian se înfăţişează ca un erou tragic, deoarece nu doreşte să fie propriul lui sclav. El caută ceva care se află dincolo de el şi care îi orientează destinul. Ne aflăm în faţa unui personaj de tip romantic, invincibil şi care nu greşeşte sau, cel puţin, nu are conştiinţa că greşeşte. Se deosebeşte astfel de Luceafărul eminescian, care nu ezită să cadă, din proprie voinţă, în greşeală. O comparaţie între emirul lui Macedonski şi Hyperion al lui Eminescu pune în evidenţă absenţa hybris-ului în cazul celui de-al doilea şi puternica manifestare a acestuia în cazul celui dintâi. Hyperion nu îşi supraapreciază nici forţele şi nici libertatea proprii în confruntarea cu destinul, în vreme ce emirul are o conştiinţă puternică a lor. De aceea el nu cunoaşte limite, nu se simte supus nimănui decât tentaţiei lăuntrice şi trăieşte din această supunere. Nu cade niciodată în păcat, pentru că, spre deosebire de Hyperion, nici nu îl cunoaşte.  Emirul năzuieşte, precum orice musulman, să ajungă la Meka, patria lui Mahomet şi, totodată, loc sfânt, de pelerinaj. În al doilea rând, despre emir se afirmă că este animat de „credinţa-voinţa”. Plecând de la aceste date, se poate admite că încărcătura mistică a poemului macedonskian este mai puternică decât aceea a poemului eminescian. Dar, spre deosebire de Hyperion, emirul nu este conştient de faptul că o vină există totuşi în el însuşi şi că drumeţul care merge pe căi ocolitoare este chiar o parte a lui. Emirul şi drumeţul sunt simboluri care se completează, se întregesc reciproc. O comparaţie cu Luceafărul evidenţiază absenţa feminităţii. Aceasta este exclusă atât din lumea conjuncturală, cât şi din cea ideală, poemul macedonskian deosebindu-se astfel de acela eminescian, în care Cătălina ocupă un loc central. Dar femininul absentează aproape în toată opera lui Macedonski, în care predominant este caracterul suficient sieşi al cunoaşterii şi al creaţiei. Pentru Macedonski, creaţia artistică este orgolioasă şi nu admite o prezenţă străină. De cealaltă parte, Cătălina face parte şi ea din universul Luceafărului, unde îi personifică pe ceilalţi, idealul acestora, străin de lumea hyperionică. Şi în poemul lui Macedonski există o a doua prezenţă, însă, aşa cum am afirmat mai sus, drumeţul nu îi reprezintă pe ceilalţi, ci este o parte a emirului însuşi. Este încă o modalitate de a accentua caracterul tragic al căutărilor.

 Emirul este geniul, cu o etica superioara si capabil de sacrificiu suprem, drumetul este omul obisnuit care nu are aspiratii prea inalte si de aceea isi atinge scopurile sale existentiale, iar Meka reprezinta idealul inalt, absolutul, perfectiunea.