,,ODĂ în metru antic”de Mihai Eminescu

pag153

În poezia ,,Oda ( in metru antic)”Eminescu  sintetizeaza filozofic marile probleme ale existentei umane: cunoasterea si autocunoasterea, dragostea , moartea, relatia cu Universul , ciclul vietii fiind incomplete fara trairea mistuitoare a iubirii, ca unica si inevitabila cale de cunoastere si mai ales de autocunoastere.

1=dispunerea modurilor și timpurilor verbale în strofe:

Verbele din prima strofa, aflate la imperfect -"nu credeam", '"naltam"-, proiecteaza actiunea conjunctivului "sa-nvat" intr-un trecut relativ in care eul liric se simtea contopit cu Cosmosul, stare intrerupta cu brutalitate de infinitivul "a muri" cu valoare atemporala, definind un fenomen continuu, ce pandeste omul.

Regimul modal și temporal al verbelor creează în poem importante repere semnificative. Verbele la imperfect ( = acțiune neterminată, durativă) ”nu credeam”, “înălțam” ne dau sugestia eternității. Prin perfectul simplu ( = acțiune trecută terminată, mai apropiată de momentul vorbirii) al verbelor “răsăriși”, “băui” ni se sugerează un timp trecut dinamic, alert, “agresiv”.

Cu ajutorul verbelor, se constituie “o mică poveste” în trecut, referitoare la eul liric. El a suferit o trecere abruptă  (“deodată”) de la o stare contemplativă, durativă de contemplare (redată prin imperfect) la o acțiune bruscă (redată prin perfectul simplu). În primele două strofe se pune în evidență un episod din trecutul eului liric perceput în două ipostaze: nemișcare/contemplație (strofa I) mișcare bruscă/acțiune (strofa II).

Prezentul apare în formă pură de indicativ (mod al certitudinii) în strofele III și IV: “ard”, “nu pot”, “mă vaiet”, “mă topesc” – verbe care aparțin câmpului semantic al combustiei: agitația, neliniștea, chinul sunt specifice prezentului poetic. Apare, de asemenea conjunctivul care are un sens volitiv (dorința, voința, aspirația): “să-nvăț” (strofa I) “să renviu” (strofa IV) “să pot (muri)”. Imperfectul adâncește în prezent tăietura sufletească a neîmplinirii, frustrării, dorinței: “piară(-mi)”, “vino”, “(mie) redă(-mă)” (strofa V).

=dispunerea mărcilor de persoană:

Pronumele personale și adjectivele posesive apar, în mod evident, strâns legate de verbe. Persoana care vorbește (“eu”) apare în trecut într-o ispostază duală: contemplativă (strofa I) și activă, dramatică prin mișcarea impusă de apariția persoanei a II-a (strofa. II). Risipirea progresivă a acestui eu apare prin formele pronominale posesive: “(manta)-mi” (Dativ posesiv), “(focul) meu”, “al meu (rug)”. Repetarea formelor pronominale crește progresiv în dramatism și atinge punctul culminant în finalul poemului: “pe mine mie (redă-)mă”.

Frecvența mare a pronumelui “eu” accentuează subiectivitatea poemului: eul liric vorbește despre angajarea într-o traiectorie existențială care îl înstrăinează progresiv de sine și provoacă suferința. Textul Odei creionează în cheie lirică o traictorie existențială dureroasă a unui eu scindat, împărțit care încearcă să se regăsească pe sine fără a anula traiectoria dureroasă a morții pe care a parcurs-o.

Persoana cu care se vorbește (“tu”) este cea care provoacă începutul brusc al acestei scindări. În strofa a III-a referențialitatea textuală a lui “tu” este clară: “suferință, tu…” primește o arie semantică lărgită: de la spațiul restrâns al sentimentului privat de iubire se face deschiderea spre zona mai amplă a sentimentului existenței în lume.

=ipostaza apolinică și ipostaza dionisiacă a eului liric:

Ipostazele apolinică (echilibru, raționalitate, lumină) și dionisiacă (haos, extaz, beție) se regăsesc în poezie, în special în poezia antică, prin intermediul temelor, limbajului și structurii. Într-o odă în metru antic, de exemplu, componenta apolinică ar fi sugerată de structura metrica riguroasă și de claritatea imaginii, în timp ce componenta dionisiacă ar fi redată prin exprimarea unor emoții intense, a extazului sau a unei teme cu rezonanțe profunde. 

Textul ilustrează disocierea eului în trecerea lui de la contemplaţia apolinică la criza

dionisiacă şi tendinţa de a reveni la condiţia apolinică iniţială.

Strofa 1 redă eul poetic al geniului solitar, pururi tânăr şi visător, conştient de steaua

nemuririi sale, înfăşurat în propriul univers de gânduri, în planul echilibrului apolinic.

Incepând cu strofa a doua se rupe acest echilibru prin întâlnirea cu dragostea, exprimată

prin oximoronul „suferinţă dureros de dulce”. Se declanşează criza dionisiacă prin scufundarea

eului în tumultul vieţii, lăsându-se pradă sentimentelor care-l ard şi-l topesc ca un rug uriaş.

Intensitatea trăirilor este redată prin cele două comparaţii mitologice evocând chinurile lui Nessus

ori Hercul.

In strofa 4, eul poetic, de-acum lumit prin pecetea dragostei, începe să penduleze între

„suferinţa dureros de dulce” a vieţii şi nostalgia pentru „propriul vis” al genialităţii . Conflictul

interior este o criză de căutare a identităţii: „rugul” dragostei sau „visul”eternităţii? Se alege

condiţia eternităţii ca soluţie de regăsire a sinelui, dar pentru asta trebuie să renunţe la „ochii

tulburători din cale” şi să invoce „nepăsarea tristă” ca semn al ataraxiei.

Eul liric apare aici ca eu liric subiectiv disociat: geniul (eul de dincolo de spaţiu şi timp)

,în contemplaţia apolinică din strofa 1, dar şi în revenirea din strofa 5, şi omul comun (eul

obişnuit, cunoscător al pasiunilor omeneşti şi al voluptăţii morţii), ilustrat de strofele mediane

Oximoronul final ”nepăsare tristă” califică într-un mod nou starea inițială de geniu însingurat și autosuficient (”pururi tânăr”), care este acum, după cunoașterea suferinței umane, tristă. Prin paradoxul oximoronului se pune în evidență ”voluptatea morții”, adică trăirea intensă, dionisiacă a vieții umane chiar dacă există conștiința morții. Astfel, ”a muri” poate primi în poem mai multe înțelesuri: a se rupe din starea de indeterminare pură geniului solitar, a accepta alteritățile și

zbuciumul. Cele două pronume personale din ultimul vers, unul în dativ, altul în acuzativ, marchează atât de evident eul poetic disociat: „Mie redă-mă!

 2= Prima strofa este o stare de visare a eului liric, prin care isi dezvaluie trecutul relativ:,,sa-nvat” al tineretii sale. El se considera stăpan pe viata pana când moartea ii va spulera visul. Eul în ipostaza geniului ,,pururi tânăr”-epitet antepus ce sugerează depășirea timpului,;mantia este un simbol al izolării de lumea comună;,,steaua singurătății” - metaforă a aspirației spre absolut, spre cunoaștere  de care geniul este capabil și care îi conferă o privire de ansamblu asupra lumii, dincolo de voința de a trăi, ce domină omul de rând:,,n-au trăit pentru ei, ci pentru noi toți";,,ochii mei nălțam visători” - simbol al superiorității aspirațiilor, ce depășesc planul existenței umane.A vedea mereu generalul din particular este tocmai trăsătura fundamentala a geniului.

3= Motivul suferinței este folosit ca motiv romantic:,,Suferință, tu, dureros de dulce”, oximoron ca și figură de stil, sugerează conceptul biblic care se finalizează prin moarte, fiind liantul între iubire și moarte. Suferința este personificată prin adresarea directă:,,Suferință, tu…”.,,Tu” poate fi iubita sau iubirea;poate fi și suferința umană în general,un eu obligat să își asume ipostaze active și dureroase ale trăirii umane în care conștiința morții nu înspăimântă, dar accentuează durerea adevărată.

Ne este sugerat nesfârșitul calvar al existenței umane prin oximoronul ,,voluptatea morții” care ne sugerează că eul își asumă suferințele provocate de conștiința morții:,,Până-n fund băui voluptatea morții/Neîndurătoare.”

4= ,,jalnic ard de viu chinuit”- sufletul poetului este mistuit de patima erotica, pe care o simte chinuitoare pana in strafundurile eului liric, focul ce-l arde nu poate fi stins "cu toate/ Apele marii".

A căuta şi a găsi iubirea e cu putinţă numai într-o singurătate purificată prin ardere. Sfâșierea eului liric este izvorâtă din suferința infinită, stări sugerată de epitete și cuvinte din câmpul semantic al martirajului: ”jalnic”, ”ard”, ”chinuit.”Acest rug simbolic arată distrugerea pasiunilor,suferința.

5= ideea sacrificiului de sine prin iubirea pentru femeie, idee deplin romantică, exemplificată cu cazuri din mitologia antică, cele mai edificatoare pentru suferințe ale dragostei: ” Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus”, ”Ori ca Hercul înveninat de haina-i”; ,,jalnic, de viu, chinuit,exprimă suferinţa iubirii, chinurile. Este lamentaţia (plângerea) geniului devenit bărbat îndrăgostit.

Personajele mitologice sunt însușite succesiv ca oglindiri identitare diferite. Toate figurile mitologice primesc în poem aceeași referențialitate lirică: prin procedeul comparației duble, ele se referă la eul liric, care este ”ca Nessus”, ”ca Hercul”, ”ca pasărea Phoenix”, eul liric trăind moartea asemeni titanilor. Figurile mitologice au fiecare mica lor poveste. Din aceste povești cunoscute culturalmente, eul liric își extrage substanța identitară: eul își însușește, vitual, ipostaza dublă a călăului și a victimei legați printr-o relație stranie și sumbră (Nessus – Hercul), dar și ipostaza virtuală a păsării Phoenix care poate renaște din propria cenușă. Putem observa cum oximoronul își face simțită prezența și în structura dublă a comparației: eul este și călău și victimă, eul arde, dar și renaște.

6= Metafora ”…pe mine/Mie redă-mă!” sugerează faptul că moartea și reînvierea se căștigă prin cunoașterea de sine. Versurile ultime fac din poem o rugă de mântuire – eul liric se roagă să reintre în moarte deoarece și-a regăsit sinele: ”Vino iar în sân”. Pronumele personal la persoana I de acuzativ și dativ ,,pe mine,/ Mie redă-mă” poate semnifica înstrăinările zbuciumate ale eului: acesta vrea să se regăsească, să-și recapete identitatea de sine. Finalul este asemanator Luceafarului deoarece se constientizeaza conditia geniului ce are nevoie de un spatiu separat al manifestarilor sufletesti. poetul isi asuma conditie “mie reda-ma”, asa cum Luceafarul isi constientizeaza postura geniala “si eu am lumea mea ma simt nemuritor si rece”. Eul poetic își redobândește identitatea, redându-și sinele originar. 

7=Titlul poeziei Poezia “Oda” de M. Eminescu are un titlu foarte sugestiv, aflandu-se in stransa legatura cu intreg continutul. In sens denotativ, oda inseamna un cantec sau specie a genului liric, alcatuita din strofe cu aceeasi forma si aceeasi structura metrica. In sens conotativ, oda inseamna singuratate, instrainarea ireversibila a omului de geniu. Eul liric se intoarce in trecut, considerand ca tineretea este vesnica, dar echilibrul sufletesc se destrama atunci cand se iveste dragostea, cu suferinta ei “dureros de dulce”. Tema poeziei este atitudinea lirica a creatorului romantic prin onvocarea starii de suferinta si nepasare. Motivele literare care constituie tema sunt “muri”, “tanar”, “suferinta”. Poezia, ca structura este impartita in 5 strofe. 

8=metru antic – 11 silabe, ultimul vers al fiecărei strofe – 5 silabe. Alternanţa silabelor lungi cu cele scurte – tonalitatea solemnă de odă, de incantaţie magică; absenţa rimei – versuri albe. Tonul elegiac se îmbină cu acela de cântare solem-îndurerată a omului opus morții.Eroul liric al acestei ode-rugăciune este expresia pură a condiției umane. Și,deși pare o rugăciune de intrare în neființă, ea rămâne o Odă a ființei celebrată prin destinul de pasăre Phoenix a existentului. Metaf. ,,Suferinţă, tu, dureros de dulce” conţine un oximoron. Suferinţa poate fi interpretată ca fiind iubirea sau inspiraţia creatoare. Iubirea nu este o bucurie senină, ci o pasiune chinuitoare, un amestec paradoxal de plăcere și durere. interogație retorică plină de speranță disperată: „Pot să mai re'nviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix?”Iar interogație retorică plină de speranță disperată: „Pot să mai re'nviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix?” introduce posibilitatea sublimării suferinței și a regenerării spirituale. Este întrebarea fundamentală dacă geniul poate transforma experiența distructivă a iubirii într-o formă superioară de existență. Pierderea singurătății înseamnă pierderea de sine, de unde suferința exacerbată și arderea, sugerate prin comparația cu personajele mitologice, în cea de-a treia secvență poetică: ,,Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul înveninat de haine-i;”  Nessus şi Hercules, ambii victime ale iubirii pentru o femeie. Specificul prozodic menționat încă din titlu (în metru antic) conferă poemului o sonoritate aparte, de incantație magică, care transmite suferința provocată de iubirea-pasiune. Metrul antic (metru întâlnit în versuri lipsite de rimă, dar în care alternanța silabelor lungi cu silabe scurte are ca efect solemnitatea tonalității) se realizează în strofa safică (specifică poeziei antice greceşti, este formată din trei versuri de unsprezece silabe, al- cătuite din doi trohei şi un dactil cu alți doi trohei şi un vers adonic, alcătuit din cinci silabe, un dactil şi un troheu)

Pag.154

1= Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Tema și viziunea despre lume și viață sunt ilustrate în a treia și a patra strofă de ideea sacrificiului de sine prin iubirea pentru femeie, idee deplin romantică, exemplificată cu cazuri din mitologia antică, cele mai edificatoare pentru suferințe ale dragostei: ” Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus”, ”Ori ca Hercul înveninat de haina-i”.

Personajele mitologice sunt însușite succesiv ca oglindiri identitare diferite. Toate figurile mitologice primesc în poem aceeași referențialitate lirică: prin procedeul comparației duble, ele se referă la eul liric, care este ”ca Nessus”, ”ca Hercul”, ”ca pasărea Phoenix”, eul liric trăind moartea asemeni titanilor. Figurile mitologice au fiecare mica lor poveste. Din aceste povești cunoscute culturalmente, eul liric își extrage substanța identitară: eul își însușește, vitual, ipostaza dublă a călăului și a victimei legați printr-o relație stranie și sumbră (Nessus – Hercul), dar și ipostaza virtuală a păsării Phoenix care poate renaște din propria cenușă.

(Nessus si Hercul: figuri mitologice centrale ale uneia dintre povestile tragice ale omenirii. Mitul spune ca Nessus, unul dintre centauri, s-a indragostit de Deianira, sotia lui Hercule, eroul grec care a fost primit in randul zeilor. Hercule il raneste mortal cu una dintre sagetile sale otravite. inainte de a muri, Nessus ii daruieste Deianirei, ca sa se razbune, un filtru miraculos, spunandu-i ca i-l va aduce inapoi pe sot daca acesta se va indragosti de altcineva. Deianira ii trimite lui Hercule o tunica imbibata cu filtrul lui Nessus. Vesmantul, odata imbracat, se lipeste de trupul eroului si ia foc.
Pasarea Phoenix: pasare fabuloasa din mitologia egipteana, despre care se crede ca moare arun-candu-se in flacari si renaste apoi din propria cenusa.

2=ESEU-- Raportul dintre eul romantic și iubire

  Poemul,, Odă (în metru antic)” păstrează titlul, cu precizarea speciei lirice cu caracter solemn (în care se exprimă sentimente de admirație, de preamărire) şi a metrului antic, dar şi câteva motive romantice: singurătatea, indiferența, nemurirea, visul. Confesiunea lirică realizată în tonalitate de rugă, odă şi elegie susține lirismul subiectiv. Raportul dintre eul romantic şi iubire redă ,„coborârea în suferința umапă"din postura geniului.Unele sintagme devin emblematice şi concentrează ipostaze lirice: ,,pururi tânăr, ochii mei, nălțam visători, steaua singurătății,dureros de dulce, nepăsare tristă, pe mine, mie redă-mi.” Tragismul stării poetice este accentuat de compoziția de factură romantică.

3= Poezia Odă (în metru antic) este o medi­taţie filozofică şi totodată o confesiune liri­că, „o rugăciune de intrare în moarte a fiin­ţei însetate de absolut (a geniului), care as­piră la recuperarea locului privilegiat şi trist pe calea cunoaşterii de sine” (Gh. Crăciun). Are, aşadar, drept temă marile probleme ale existenţei umane: cunoaşterea, dragostea, moartea, relaţia cu lumea şi cu universul. Desprinsă dintr-un poem eminescian intitulat la origine „Odă pentru Napoleon”, poezia, în ultima sa variantă, a păstrat câteva motive centrale: singurătatea, indiferenţa faţă de cele lumeşti, nemurirea, suferinţa din iubire, moartea ca voluptate, destinul desfăşurat sub semnul Păsării Phoenix, sa­crificiul în numele cunoaşterii de sine. Structural, textul se construieşte în jurul imaginii poetului în 5 secvenţe: confesiunea eului cu referire la trecutul tinereţii sale (strofa I), apariţia momentului erotic cu suferinţa lui „dureros de dulce” (strofa a IIa), evocarea eroilor unei întâmplări mitice (stro­fa a III-a), meditaţia asupra destinului fiinţei desfăşurat sub semnul Păsării Phoenix (stro­fa a IV-a) şi momentul final – trecerea în nefiinţă prin regăsirea identităţii, a cunoaş­terii de sine (strofa a V-a). Discursul grav al eroului liric debutează cu o afirmaţie tulburătoare: „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”, care sintetizează atitudinea fundamentală faţă de moarte a poetului exprimată în poezie. „Sănvăţ a mu­ri” „primeşte conotaţia iniţierii în acea moar­te văzută ca eliberare, ca salvare de moarte” (Măria Manolescu). A învăţa să mori, după Eminescu, înseamnă a abandona condiţia muritorului, a trăi liber, ca nemuritorii, recăpătând dimensiunea interioară a Sinelui redat lui însuşi. A acelui Sine care, prin sin­gurul ochi al sufletului (căci „ochii tulbu­rători” sunt alungaţi), contemplă liniştit spectacolul divin. Depăşirea individualităţii, ieşirea din Sine – aceasta înseamnă suferinţa şi voluptatea morţii. Marcat de semnul genialităţii („Steaua Singurătăţii”) şi al unicităţii („înfăşurat în manta-mi”), eul poetic unitar încă, neschim­bat („ochii mei”, „manta-mi”), în ipostaza contemplativă din prima strofă, crezânduse că face parte din ordinea veşnică a celor cos­mice, îşi înalţă doar ochii (simbol al cunoaş­terii, al deschiderii spre cele veşnice) la steaua identităţii (în finalul poeziei el se înalţă la însăşi identitatea sa). Cu a doua secvenţă a poeziei perspecti­va se schimbă. Naşterea sentimentului iubirii, confruntarea cu suferinţa „dureros de dulce” (oximoron), cu „ochi tulburători” (metonimie-simbol), îl smulge pe poet din lumea lucrurilor veşnice, îi zdruncină echilibrul sufletesc, aducându-i aminte de moarte, constrângându-l să reconsidere relaţia sa cu cele eterne. Închisă în spaţiul poetic al iubirii, mistuitoarea suferinţă devine mijloc de cunoaştere a condiţiei tragice a omului: „băui voluptatea morţii/ Neîndurătoare”. Suferinţa şi moartea se ivesc datorită scindării, divizării, dedublării eului („tu răsărişi…/ tu suferinţă”). Aceasta înseamnă că fiinţa se apleacă asupra sa şi se percepe ca multiplă. „Voluptatea morţii” are conotaţia de moarte în lumea muritorilor şi viaţă în lumea nemuritorilor, prezentate ca reunite într-un întreg. „Suferinţa dureros de dulce” implică acel efect negativ, dar este şi condiţia renaşterii într-un registru superior. Oglindind-o pe iubită în propria repre­zentare, poetul ajunge s-o înfăţişeze prin ab­senţă. Mărturie stă faptul că iubita va dispă­rea în varianta finală, unde rămâne doar un reflex rătăcit al spiritului (într-una din vari­antele poeziei atestăm: „băui voluptatea morţii/ Neîndurătoareo”). Ea (iubita) apare astfel resorbită în suferinţa generalizată („suferinţă dureros de dulce”). Identitatea, posibilitatea înălţării sunt asigurate de parcurgerea treptelor sinelui. A te căuta şi a te găsi e cu putinţă numai într-o singurătate purificată prin ardere: „Jalnic ard de viu”. Focul nu purifică decât ameninţând şi distrugând. Aspectul terifiant, dis­tructiv, teribil este văzut de Eminescu cu dramatismul certitudinii, al prezentului. Aglomerarea de termeni din câmpul lexical al cuvântului-simbol foc (ard, mă topesc, rug, a stinge, flăcări), prezenţa verbelor la per­soana I, singular prezent (ard, mă topesc, mă vaiet ş.a.) subliniază patima devoratoare a iubirii, trăirea mistuitoare de către poet a erosului, devenit pentru el modalitate ine­vitabilă de cunoaştere şi de autocunoaştere.
Regenerarea, dobândirea „corpului de lumină”, concentrarea termenilor în jurul determinativului luminos („să mai re-nviu luminos din el…”), este exprimată interoga­tiv sub formă de posibilitate: „Pot să mai renviu luminos din el ca/Pasărea Phoenix?” Pentru cel ce îndeplineşte sacrificiul de sine focul îi ia şi îi dă viaţă. Este vorba de un foc ceresc, căci „a-l stinge nu pot cu toa­te/Apele mării” (hiperbolă). Deci sacrificiul este săvârşit interior, de sacrificantul care „posedă” (ar vrea să posede) cunoaşterea. Evocarea celor două personaje mitologi­ce, Nessus şi Hercule, simboluri ale uriaşei suferinţe umane, ale destinului tragic, com­pararea fiinţei poetice cu acestea întăresc ideea de suferinţă trăită din iubire ca mod de cunoaştere. în raport cu personajele mi­tologice, eul poetului, hrănit cu „propriul rug” (repetiţia cuvântului propriu şi a adjec­tivului pronominal posesiv meu este edifica­toare în acest sens), este mai viguros. Mistui­rea lui invocă reînvierea legendară din cenuşă a Păsării Phoenix, iar culmea arderii se neutralizează prin „nepăsarea tristă”. Referindu-se la această interogaţie retorică, cri­ticul literar V Crăciun sublinia că „simbolul Păsării Phoenix e o sugestie pentru speranţa recâştigării sinelui, purificat prin ardere, renaştere iluminată de acest rug…” Asemenea Păsării ce repetă la fiecare cinci sute de ani (de zece ori), sacrificiul de sine pentru a reînvia, poetul cere, interoga­tiv, îngăduinţa de a dobândi viaţa sub forma corpului de lumină: „Pot să mai reînviu lumi­nos…” Reintrarea în nemurire poate fi asigu­rată prin moarte, iar moartea se câştigă prin cunoaşterea de sine. Întoarcerea sufletului la el însuşi înseamnă abandonul multiplici­tăţii, care este exteriorul. Sufletul trebuie să se degajeze de orice multiplicitate şi să se reculeagă. Eul eminescian îşi redobândeşte identi­tatea gustând ultimele consecinţe ale pier­derii ei progresive, redându-se Sinelui origi-nar printr-o aceeaşi frecventă dublă elibera­re: mai întâi de „cercul strâmt” al realităţii, apoi de însăşi singurătatea. Invocarea liniştii e făcută în scopul pre­gătirii de a trece în nefiinţă. Printr-o elibera­re de eros („Piară-mi ochii turburători din cale”) şi acceptare a „nepăsării triste” (sim­bol al indiferenţei, tristeţii şi izolării, dar şi a ceea ce ţine de pozitiv) poetul îşi redobândeşte identitatea, redându-se sinelui ori­ginar: „Pe mine/ Mie redă-mă.” Întoarcerea sufletului la sine este unifi­care şi purificare în acelaşi timp, este mijloc şi condiţie de cunoaştere, Divinitatea, care este Unul. „Dacă sinele revine la el însuşi şi dacă se cunoaşte în adevărata sa natură, el contem­plă atunci modelul în propria sa frumuseţe. Divinitatea şi sinele unificat nu sunt decât unul şi acelaşi” 

Odă (în metru antic)de Mihai Eminescu - repere de interpretare

     I=    Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,Ochii mei nălţam visători la steauaSingurătăţii.Când deodată tu răsărişi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce... Pân-în fund băui voluptatea morţii Ne'ndurătoare.

-eul în ipostaza geniului pururi tânăr (epitet antepus ce sugerează depășirea temporalității), în perspectivă schopenhauriană, mantia fiind un simbol al izolării de lumea comună -steaua singurătății - metaforă a aspirației spre absolut, spre cunoașterea intuitivă de care geniul este capabil și care îi conferă o privire de ansamblu asupra lumii, dincolo de voința de a trăi, ce domină omul de rând ("n-au trăit pentru ei, ci pentru noi toți"Arthur Schopenhauer -ochii mei nălțam visători - simbol al superiorității aspirațiilor, ce depășesc planul existenței umane, "A vedea mereu generalul din particular este tocmai trăsătura fundamentala a geniului"Arthur Schopenhauer )

II= -primul vers creează o opoziție dramatică față de prima strofă, prin apariția bruscă (deodată) a iubirii - suferință (tu, pronume repetat in versurile strofei) care anulează detașarea apolinică a eului în ipostaza geniului (cale-mi). Verbul la perfect simplu răsăriși marchează nu doar apariția bruscă a experienței definitive, dar mai ales divergența stărilor determinate de iubire: speranţă şi deznădejde, bucurie şi nefericire, trăire extatică și durere. -oximoronul dureros de dulce- asociază iubirea morții, căci experiența de iubire îi relevă eului vulnerabilitatea existenței, făcându-l să învețe moartea, care devine voluptoasă ( metafora voluptatea morţii/ Nendurătoare,conținând, de asemenea, un oximoron)

III=Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus. Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... Pot să mai re'nviu luminos din el ca Pasărea Phoenix? Piară-mi ochii turburători din cale,-=strofele a III-a și a IV-a presupun o schimbare a planului temporal, prin prezența verbelor la modul indicativ prezent, aparținând câmpului semantic al arderii, al chinului (ard, nu pot, mă vaiet, mă topesc), indicând pierderea de sine, ce determină combustia interioară a ființei -dubla comparație mitologică amplifică ideea agoniei provocate de iubire -hiperbola Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/Apele mării, susține dimensiunea de proporții cosmice a suferinței eului, conținând elemente simbolice primordiale, plasate în antiteză, apa și focul

IV=paralelismul sintactic al primelor două versuri stabilește un raport de cauzalitate, visul voluptos iubirii, în planul existenței umane devenind rug, arderea determinând învățarea morții. -interogația retorică, se construiește pe un alt simbol mitologic, acela al Păsării Phoenix, ființă mitică singulară, ce renaște din propria cenușă, trimite la ideea geniului, care-și ia "energia" întru veșnicie din cunoaștere -epitetul adverbial să mai re'nviu luminos trimite la echilibrul apolinic inițial

V=Vino iar în sân, nepăsare tristă;Ca să pot muri liniştit, pe mineMie redă-mă!-verbele la modul imperativ (vino, redă) sau la modul conjunctiv cu valoare de imperativ (piară) dau ultimei secvențe poetice nuanța unui rugi de mântuire. -metafora nepasare tristă sugerează ideea că aucunoașterea/cunoașterea pot determina revenirea la nemurirea rece prin moarte. -finalul se realizează aproape simetric incipitului, din perspectiva versului tulburător prin esențializarea ideii, construit de această dată în jurul formelor pronominale de persoana I singular, pe mine, mie , mă,ca o asumare a condiției geniului similară finalului poemului Luceafărul,dar cu o altfel de raportare la moarte, din prisma experienței și condiției umane.