Chirița în provinție
pag.70
1=Lumea poate fi privită ca o
comedie prin prisma ideii că viața este adesea un spectacol plin de exagerări,
ipocrizie și contraste amuzante, unde personajele se luptă cu propriile defecte
și cu o realitate care le depășește. Această perspectivă permite înțelegerea
mai nuanțată a situațiilor cotidiene, transformând eșecurile și conflictele în
surse de umor și reflecție, precum în comediile de moravuri care satirizează
societatea și viciile umane.
Lumea, privită ca o scenă, unde
fiecare își joacă propriul rol într-un spectacol grandios și haotic.
Finalul piesei,,Chirița în
provinție” evidenţiază o idee de natură filozofică, aceea a lumii ca teatru, în
care oamenii sunt actori; un final fericit, binele triumfă, iar pedepsirea
binemeritată a personajelor negative nu atinge forme atât de grave, încât să
producă nenorociri ori să împiedice împăcarea finală.
Iar Tipătescu,personaj din
comedia,,O scrisoare pierdută,rostește cuvintele:,ce lume...ce lume”, rostește
această replică (cu o ușoară variație) pentru a-și exprima dezamăgirea față de
propria lume, de obicei în funcție de interesele sale.
2=tema:,,Reflectarea în literatură a unor forme hibride ale civilizației românești al secolului al XIX-lea”
Ar fi greșit să vorbim despre hibridizarea civilizației
românești în sec XIX și nu numai, fără a ne referi la specificul geografic,
istoric și sufletesc al poporului nostru. Eterogenitatea frapantă a
influențelor, vizibilă pe străzile Iașiului de secol XIX sau in cartiere
amestecate ale Bucureștiului modern nu poate fi înțeleasă fără această necesară
contextualizare. Ea scoate în evidență atât motivele care stau la baza
fenomenului hibrid, cât și regăsirea permanentă a propriului specific, a
tradiției unde ”
”Dorul de altceva” în cultura română, fie că se manifestă prin franțuzisme,
prin strălucitoarele saloane literare, prin lornionul aurit de pe nasul
”vreunui pedant” , cum ar spune Mihai Eminescu, prin anglicisme, adoptarea
ultimelor descoperiri în materie de tehnologie și accesul la cea mai rapidă
conexiune la internet de pe continent, cum ar constata astăzi un specialist, nu
face decât să sublinieze dorința funciară a unei picături de latinitate de a-și
găsi drumul identitar, lipsit de sprijinul unui Occident prea depărtat ,
înconjurat de vecini care i-au amenințat inegritatea teritorială și cu care are
prea puține afinități.
Societatea română în primele decenii ale secolului XIX nu
este decât la suprafață teatrul de contraste din ochii occidentalului. ” Ciclul
”Chirițelor” , ”Balta Albă”, fiziologiile lui Costache Negruzzi nu au, în fond,
nimic dramatic. Ele satirizează mentalitatea unei burghezii în plină criză
mimetică, dar în ansamblu, parada lor e privită cu destulă îngăduință. Note de
călătorie și amintiri din epocă citate de Neagu Djuvara în capitolul ”Boierii”
din lucrarea ”Între Orient și Occident…” observă stadiul înapoiat al
infrastructurii, al cutumelor domestice, dar și deschiderea și adaptabilitatea,
modernizarea rapidă- în special a femeilor, care, de pildă, trec între 1806 și
1807 în masă și fără ezitare la vestimentația, limbajul și mobilarea
locuințelor europenești .
„Ciclul Chiriţelor are ambiţia de a fi o frescă socială
în care Alecsandri urmăreşte ascensiunea spre « centru» a celor din marginea
societăţii (mahalaua, provincia). Acestor comedii sociale şi « cânticele comice
» le lipseşte un conflict dramatic susţinut de personaje cu o tipologie
bine-definită ; ele par însumări de scenete, dar autorul impresionează prin
forţa de a crea caractere prin folosirea comicului de limbaj. Tentativele de
snobism, mimetismul, demagogia şi ipocrizia sunt aspecte comportamentale cu
implicaţii sociale, satirizate de dramaturg prin intermediul comicului de
limbaj, de situaţii, de caracter, de moravuri. Chiriţa vine în capitalie ca să-şi
căpătuiască fetele cu gineri de la oraş, dar până la urmă le mărită pe Aristiţa
şi Calipsiţa cu doi boiernaşi din vecini, Brustur şi Cociurlă, aleşi de Bârzoi,
în Chiriţa în provinţie, personajul comic are trei scopuri: să introducă la
Bârzoieni moda timpului, să devină isprăvniceasă şi să-şi însoare fiul nătâng,
Guliţă, cu Luluţa, o orfană crescută în casa ei, care va moşteni o mare avere.
Cel care se opune este Leonaş, un tânăr isteţ şi cinstit, îndrăgostit de
Luluţa. Chiriţa în provinţie este o comedie de moravuri, deoarce autorul
satirizează cu sarcasm întâmplări, aspecte sociale cu ajutorul personajelor
ridicule, stârnind râsul, cu scopul de a le îndepărta.
În «Fiziologia
provincialului» Negruzzi a satirizat boierul ţinutaş — om mărginit, egoist şi
înfumurat, ce caută cu orice preţ să ajungă la «înălţimea» celor mai mari din
«capitalie». Provincialul reprezintă o anumită categorie socială cu moravuri
specifice. Ajuns în oraş, îşi cumpără lornetă. Pentru a fi la modă, se îmbracă
« frac fără mîinice, abia înseilat, pre care îl scrie calfa la toate
încheieturile cu credă». C. Negruzzi ridiculizează cu mare efect comic eroul
său, care «e fudul din născare şi evghenis din cap pînă la călcîie». Acasă e
aşteptat de nevastă «să vie isprăvnicit sau prezidenţit». În prezentarea
personajului, scriitorul nu s-a limitat numai la aspectul fiziologic, dar a
pătruns în psihologia, în lumea interioară a acestuia. C. Negruzzi a biciuit cu
ironie moravurile boierimii feudale sub domniile fanariote.
În Fiziologia
provincialului în Iaşi (1844), tonalitatea elogioasă este doar o
aparenţă: scriitorul se pronunţă energic asupra unui viciu, ce deteriora grav
societatea moldavă de atunci – provincialismul…
Kogălniceanu doreşte să evidențieze tipul provincialului
fără rude in capitală, al provincialului verosimil pe de-a întregul. Cu peripeții deci, provincialul intră în
Iaşi. Trece prin
mahalale şi, în sfârşit, „ajunge în preajma temniții
statului; atunce dinaintea ochilor
săi se dizvaleşte ulița aristocratică a Copoului, cu
frumoasele sale palaturi.” Vrăjit,
provincialul opreşte la ospătăria „Sankt-Petersburg” unde
trăieşte o seara şi o noapte
de vis, cinând în salonul „mărimilor” şi imbătându-se cu
şampanie. Efectele asupra
bugetului provincialului sunt însă catastrofale şi-l
trezesc brusc pe acesta din aburii
beției. Dacă Negruzzi îl privea pe provincial cu ironie
tăioasa, Kogalniceanu e un
spirit pronunțat ludic şi de aceea isprăvile eroului său
sunt narate cu umor şi chiar cu
ironie odioasă. El îşi face din cititor un complice. Ca
şi Negruzzi sau Russo,
Kogălniceanu e un maestru al ambiguizării vocilor
narative şi al discursului. „Măria
sa va mânca în sală. Merge în sufragerie și ochii îi sunt
orbi ți de noile frumuseți ce
descopere.
Contextul istoric și geografic subliniază afirmația că aici la portile Orientului totul este luat
ușor.
,,Între Orient și Occident”,Iașul, ca fostă capitală a
Moldovei, face parte din această analiză, fiind descris ca un loc unde viața
publică și privată aveau odinioară un ritm asemănător cu cel de la
Constantinopol,arară istoricul Neagu Djuvara.
Autorul subliniază cum, într-un timp relativ
scurt, aristocrația fanariotă a trecut de la portul tradițional la haine
occidentale, adoptând și idei noi, în timp ce la nivelul mai larg al
societății, vechile practici în domenii precum negustoria, învățământul sau
armata au fost influențate de schimbare.
În capitolul "Orașul" din lucrarea sa, Neagu
Djuvara analizează orașul românesc prin prisma influențelor duale, occidentală
și orientală, subliniind o tensiune continuă între aceste două modele. El
descrie cum structura urbană, arhitectura, mentalitatea și viața socială sunt
un amestec de tradiție otomană (specifică Orientului) și modernizare, adesea
copiată din Apus. Rezultatul este un peisaj urban bizar, marcat de contraste,
unde elemente incompatibile conviețuiesc, reflectând o identitate românească
complexă, prinsă între două lumi.
Modelul Oriental: Djuvara arată cum influența
otomană a lăsat amprente puternice, în special în spațiul urban, prin prezența
mahalalelor, a clădirilor cu specific oriental și a unui stil de viață mai lax
în comparație cu standardele occidentale. Acest aspect este vizibil prin lipsa
unui plan urban coerent, în multe cazuri, și prin amestecul de stiluri
arhitecturale.
Modelul Occidental: Pe de altă parte, se
observă o încercare de a imita modelele urbane occidentale, în special după
secolul al XIX-lea, prin apariția clădirilor cu fațade "europene",
bulevarde, parcuri și o arhitectură eclectică. Acest proces de modernizare,
însă, nu a anulat complet influențele orientale, ci le-a suprapus, creând un
amestec adesea haotic.
Dualitatea și contradicția: Djuvara nu
condamnă acest amestec, ci îl explică ca pe o consecință firească a istoriei
României. El subliniază cum această dualitate definesște identitatea urbană și
națională, un amestec ciudat de "Orient și Occident" care nu este
nici complet un model, nici celălalt.
În concluzie,
fenomenul hibridizării nu alterează semnificativ prefacerile formării unui nou
profil cultural , ci este doar o față inerentă a unui proces ce trebuie înțeles
în complexitatea conjucturii de apariție .
