poezia,,LA POLUL NORD”de Iuliu Cezar Săvescu

Titlul poeziei „La Polul Nord” sugerează locul frigului etern, tărâmul alb al ghețurilor veșnice,loc al nemișcării.  

    În poezia “La Polul Nord” motivul singurătății care devine apăsătoare este asociat cu izolarea, pustietatea:,,munții solitari,văile adânci”,este fascinația ținuturilor îndepărtate. Cadrul natural care apare trist și deprimant,imaginarul poetic se organizează în jurul anotimpului veșnic- iarna, care domină întreg ținutul prin ,,albul dezolant” și aduce cu sine pierderea oricărei speranțe din sufletul poetului.

   În prima strofă, laitmotivul-formulă repetată-„la Polul Nord, la Polul Sud” accentuează spațiul polar, un univers dezolant, dar calm, în care marea speranță este doar odihna. Acest spațiu este infinit,necuprins,nelimitat cu granițe atât de îndepărtate,încât totul capătă funcția de simboluri cosmice.Stelele,luminile de sus,simboluri ale singurătății netulburate, declanșează melancolii ascunse,semne al depărtării.Câmpia,nesfârșitul terestru,capătă solemnitatea începutului de lume,,adorm”,are liniștea pe întinderea,,aștenutul mării ud”,loc al vieții și al morții,al nehotărârii.Pretutindeni,toate formele : munți,văi,câmpii,sus,în adânc,totul este trist și dezolant prin frigul albului,al gheții, aducând monotonie, nevroză, chin și frig lăuntric.

   În strofa a doua,decorul este luminat palid de,,luna plină” accentuând locul nemișcării,al morții, un decor al încremenirii. Metafora „o cadaverică lumină” sugerează paloarea luminii transmisă de „luna plină”, care se revarsă peste întinsele ținuturi polare. Această metaforă contribuie la crearea imaginii de încremenire a singurătăților glaciale, care dorm într-o neclintire stranie.În albul dominant ies de peste tot urșii mărilor ,,cu ochi de foc”,apariții stranii,fascinante ce par a limpezi decorul.Apariția lor este ca o joacă continuă,fără oprire.Acest poem este străbatut de fiorul imenselor spații încremenite pe blocuri de gheață, parcă în așteptarea morții. Până și lumina, care este dătătoare de viață, exprimă aici pregătirea pentru eternitate.

   În strofa a treia, repetiția „și dorm adânc, și dorm mereu” accentuează amorțeala,ca o aștepare somnolentă a nemișcării,a mortii, repetiția verbului. „dorm” creează senzația de somn etern. Freamătul ciudat auzit din adâncuri este starea de toropeală a universului hibernal.Prin imaginea urșilor polari ce hibernează,trăiesc în starea latentă, ascunsă se  realizeaza metafora somnului si a somniei universale,a ieșirii din timp,de dizolvare a prezentului,a oricări suferințe.

   Farmecul poeziei este dat de somnolență, de imensitatea înghetată, un paradis al hibernării, în care nimic nu se distinge, nu se diferențiază într-un spațiu imens,dar închis oricări speranțe de viață.

Cromatica este astfel sugerată prin nuanța de alb, simbolizând stări și atitudini poetice de izolare,întreaga natură ajunge să strige pustiirea eului liric.

Muzicalitatea exterioară este obținută prin ritmuri și rime perfecte, la fel ca și repetiția și simetria unor cuvinte la începutul și sfârșitul unei strofe:,,munii solitari, dorm adânc,dorm mereu, la Polul Nord,la Polul Sud.” Muzicalitatea versurilor,imaginile auditive  sunt date atât de „strania vibrare”,sonoritatea tremurătoare de la poli, ca un oftat adânc și greu”,străbătut de fiorul imenselor spații încremenite pe blocuri de gheață.

   Verbele la timpul prezent: ,,se-ntind, adorm, îngălbenește, se văd, dorm, se-aude” arată permanența stării de neliniște, intensificând sentimentele și dând adevăr întregului poem, străbătut de fiorul imenselor spații încremenite pe blocuri de gheață, în așteptarea morții. Folosirea timpului prezent conferă o impresie vie, reală, dar statică. Până și lumina, care este dătătoare de viață exprimă aici pregătirea pentru eternitate.

   Rolul descrierii în poezie este de a crea un decor, o atmosferă prin intermediul cărora eul liric își exprimă stările sufletești nelămurite și confuze prin a sugera un sentiment pe care îl creează elementele din natura arctică.

  Substantivele însoțite de adjective:,,stele adormite, câmpii nemărginite, așternutul ud, munți înalți, văi adânci” contribuie la descrierea spațiului,al cadrului polar-- adjectivele devin epitete personificatoare și  realizează imagini vizuale. Epitetul personificator ,,munții solitari” este folosit pentru a evidenția măreția munților care domină peisajul, par desprinși din universul terestru..

   Acest poem este străbtut de fiorul imenselor spații încremenite pe blocuri de gheață, într-o veșnică așteptare.