PAX MAGNA SAU

DESPRE SIMPATIA DEMON-CREATOR

   La sfârșitul volumului ,,Poemele luminii”există  poemul ,,Pax Magna”-marea pace.

   Titlul este o metaforă,prin care poetul introduce în poezia lui acel fior al îndoielii liniștei interioare.

   Prin poemul ,,Pax Magna”, Lucian Blaga ilustrează sufletul uman sub forma unui echilibru, divin-satanic, sau virtute-păcat, ca o aprofundare a trăirilor care există în om:„iubire, credință-îndoială, minciună.” În poezie,Dumnezeu și cu Satana și-au dat mâna de împăcare; în pieptul poetului  strecurându-i în suflet,,credința și iubirea, și-ndoiala și minciuna.” Poezia devine astfel ca o abatere de la principiile credinței ortodoxe, pentru a exprima o stare de neastâmpăr interior, căruia poetul îi găsește o explicație în acord cu sensibilitatea expresionistă. Poezia conține persoana I, singular, fapt care poate trăda, din nou, subiectivitatea filosofului,este întâlnirea lui Dumnezeu cu Satana chiar în sufletul omului.

   Poezia începe cu o întrebare,,de ce?”repetat arată confuzia poetului.

Întrebarea,,de ce?" exprimă nevoia de a afla cauza, motivul sau explicația unui fenomen, acțiune sau eveniment. Este o interogare fundamentală care caută să stabilească o relație de cauzalitate și să descopere scopul din spatele a ceva.Iată câteva întebări: Lumina raiului nu este cumva răsfrângerea flăcărilor iadului? Farmecul curat al iubirii nu este oare frământat din substanța păcatului?

  În prima parte a poeziei, omul este privit sub forma a două ipostaze opuse: omul-„un picur de dumnezeire”, dar și omul cu dracul-n pieptul său,aceeași ființă are uneori și sensul privirii uneia prin cealaltă ca-ntr-o oglindă.

   Al doilea vers al poeziei este o metaforă„un picur de dumnezeire pe pământ”,loc al divinului și profanului,necredinței.Este o antiteză divin și pământesc și prin gestul închinării,al îngenunchierii înaintea propriei ființe,este ca atunci când Dumnezeu s-a întrupat în om.

Comparația „în fața mea ca-n fața unui idol” arată asemănarea între chipul omului și idol,demon,astfel omul înțelege prezența divinului în creația umană și transpunerea profanului în sacru tocmai prin acest strop dumnezeiesc,, picur de dumnezeire.” Verbul „se-neacă” exprimă o împotmolire

   Adverbul „pesemne” trimite ca înțeles la o posibilitate,se pare că,apoi epitetul adverbal „învrăjbiți” oferă o înțeles negativ, fapt care poate înfiora conștiința eului, în căutarea unor răspunsuri pentru interogațiile din poezie.

   Cea de-a doua întrebare prezintă prin epitetul,,nopți adânci”momentul coborârii omului în sine ca o înălțare spre realitatea exterioară. Metafora „sori îndepărtați s-aprind pe cer”exprimă întâlnirea tainică dintre Dumnezeu și Satana.(Poetul a preluat din credințe ale poporului

român, ideea că soarele este „steaua diavolului”, când Dumnezeu a împărțit luna, soarele și stelele și ca să nu creadă că-l înșală  l-a lăsat pe Diavol să-și aleagă,iar acesta  și-a luat soarele.)

pune accent pe înecarea eului, fapt care se

întâmplă într-un imagistic latent cunoașterii, simbolizat prin prezența luminii.

Verbul „se-neacă‖ sugerând o împotmolire. Alăturată lexemului „eu‖, într-un

cadru atât de prielnic autocunoașterii, semantica înecului propune o receptare

reversibilului mișcării

 Conversiunea pronumelui „eu‖ („eul‖) trimite spre un

semantism lăuntric, astfel putem vorbi despre un sine poetizat. Drept urmare,

principiul lui Novalis conform căruia: „orice coborâre în sine este în același

timp și înălțarea spre realitatea exterioară‖

, se regăsește și în poezia lui Blaga.

În versurile următoare, întâlnirea cu realitatea exterioară este susținută

de simboluri așezate disciplinat în poezie. Un aspect definitoriu îl prezintă

epitetul evocator „nopți adânci‖ care amplifică profunzimea coborârii în sine,

în adâncime. Metafora „sori îndepărtați s-aprind pe cer‖ poate avea rădăcini în

fondul arhaic a lui Lucian Blaga, întrucât în unele credințe ale poporului

român, soarele este „steaua diavolului‖, deoarece „[…] făcând Dumnezeu de

toate și împărțindu-le, s-a apucat să împartă luna, soarele și stelele. Ca să nu

creadă că-l înșală, Dumnezeu l-a lăsat să-și aleagă. Diavolul și-a luat

soarele.‖

Astfel, printr-o metaforă revelatorie,tainic se sugerează, întâlnirea

Dumnezeu-Satana prin „sori-pe cer‖.

La nivel lexical, sunt folosite inversiuni semnificative, antinomii

precum: vară-iarnă, zi-noapte, lumină-întuneric, care nu au doar valoare

stilistică, în sensul impunerii câmpurilor semantice ale întunericului și luminii,

ci și prelungiri simbolice către mister și cunoaștere.

în

„marea pace‖, persistă aceeași preferință a autorului spre conservarea

misterului, întrucât tulburarea eului se arată odată cu încercarea omului de a da

sens unor taine universale, cum ar fi: angelicul și demonicul.

 În acest fel, cea

de-a treia interogație surprinde prin accentuata antonimie Demon-Creator. De

altfel, în observația lui Gilbert Durand, „de la această relație Dumnezeu-

Diavol, în structura imaginarului, se coboară la cea paradisiac-luciferică.‖

În prima parte a poeziei, umanul este problematizat sub forma a două

ipostaze, printr-un paralelism antagonic: omul-„un picur de dumnezeire‖,

respectiv omul cu dracul-n pieptul său.

La nivel stilistic, alternanța contrariilor în poezie îi conferă lui Lucina

Blaga o temelie prielnică crezului ce are să îl expună în versuri. Opţiunea

poetului este pentru adeziunea contrariilor într-o ideologie a propriei fiinţe,

poezia devenind o scriere directă a (în)scrisului personal.

Motivul umbrei, instituit de către opoziția lumină-întuneric, este unul

semnificativ, întrucât îl putem interpreta și sub forma unei prezențe

subtextuale a autorului. Percepția filosofului Lucian Blaga se îmbină cu cea a

poetului, iar mai apoi acaparează eul. De asemenea, observăm că poezia

conține persoana I, singular, fapt care poate trăda, din nou, subiectivitatea

filosofului.

Într-o poezie care se deschide prin mitul creației, interferența planului

divin cu cel satanic, mai mult, întâlnirea lui Dumnezeu cu Satana chiar în

sufletul omului, propun o mai bună conturare a „eului‖, acolo unde

„desăvârșirea creației presupune tocmai această prezență a diavolului în om,

drept simbol al pământescului, «că dracul nicăieri nu râde mai acasă/ ca-n

pieptul meu»‖

Ingambamentul este întrerupt de adverbul ipotetic „pesemne‖ aflat la

granița dintre cele două scenarii poetice, trimițând semantic la o probabilitate,

aducând în centrul poeziei o viziune, o posibilă contemplație a eului asupra

antroposului. Prezența epitetului adverbal „învrăjbiți‖ oferă o conotație

negativă, fapt care poate înfiora conștiința eului, în căutarea unor răspunsuri

pentru interogațiile precedente în poezie.

Prin asocierea teluricului și a profanului cu prezența satanică,

evidențiată în versuri prin contradicția dintre natura umană și cea divină,

Eugen Todoran vorbește despre tendința refacerii unității originare prin

evidențierea eului duplicitar: așadar „aceeași ființă are uneori și sensul privirii

uneia prin cealaltă‖

Și iată posibila motivație a repetării „de ce-urilor‖,

 

..................................................................................................................................................................

Decizia pacifică a poetului de a pune capăt vrajbei dintre Dumnezeu și Satana, dintre lumină și păcat, datînd de-o veșnicie, este asumată răspicat într-unul din poemele luminii. Opțiunea sa însă, după cum se spune explicit în poemul Pax magna , este de fapt doar adeziune la un fel de program al propriei ființe, o lectură frustă, directă a înscrisului genetic personal:

"Lumina și păcatul
îmbrățișîndu-se s-au înfrățit în mine-ntîia oară
de la-nceputul lumii."
Memorabila și eroica împăcare petrecută în sufletul poetului devine deviză și menire lirică. Și el se simte ales să o și laude și să o glorifice.
Ispititoare i se pare lumina crepusculară, indecisă, în care lumina și întunericul abia de se-ngînă, se întrepătrund și se împletesc, contopite în fuioarele umbrei. Căci umbra e tărâmul unde domnește pacea în care asprimile și violența potrivniciei s-au potolit, unde nocivitățile s-au neutralizat reciproc și s-a instalat un climat de cruțare prielnic existenței omenești. Din fuioarele de taină ale umbrei se poate toarce aici firul destinului uman.

Unul din ciclurile în care Blaga și-a organizat temporar poemele tîrzii purta titlul "Domnia soarelui de toamnă", invocînd nobila guvernare a unei lumini melancolice, îmblînzite, adesea irizată prin neguri, așternînd pămîntului mîngîietoare umbre prelungi, iscînd mirabile spații de tihnă și umbroasă ospitalitate. Nu e prin urmare de mirare această nostalgică mărturie pe care poetul o face in "Orizont pierdut":

"Cînd anul nu-ți este prielnic
te-ntorci să te-mpaci printre umbre."

Acolo, sub o fericită zodie, "Calm se-ndrumă spre cumpănă totul. / Zi și noapte trag înjugate vremii, / amîndouă cu-nțelepciune-ncearcă / pași de-o potrivă."

Iată că - după cum mărturisește în "Biografie" -, năucit de ițirea sa în cruda lumină, poetul se retrage pentru a-și corija hazardul nașterii în discreta și sfielnica taină a umbrei. Și doar această norocoasă adopțiune destinală devine rodnică pentru menirea sa:

"din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cîntare."