LUCEAFĂRUL

Pag.166

1=Elemente specifice lumii basmului:

În crearea poemului Luceafărul, Eminescu a tradus, într-o primă fază, basmul ,,Fata în gradina de aur”, cules de folcloristul german Rihard Kunisch.
Prin formula de incipit, specifică basmelor, Eminescu plasează acţiunea într-un illo tempore,adică în acea vreme,odată,un timp nedeterminat, punând accent pe frumuseţea ieşită din comun a fetei de împărat: „A fost odată ca-n povești, / A fost ca niciodată, / Din rude mari împărăteşti, / O preafrumoasă fată. // Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele, / Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele.” Este unică fata ,,o preafrumoasă fată”,apoi comparaţia cu termeni din lumea astrală şi biblică: „Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele.”
La prima metamorfozare a astrului celest, acesta îi apare fetei ca personaj de basm: „Şi ţine-n mână un toiag/ Încununat cu trestii.// Părea un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale”.Toiagul încununat cu trestii e însemnul regalităţii, el e asemănător cu fata „Din rude mari împărăteşti”.Această înfăţişare sub care mândrul tânăr i se arată prinţesei e aidoma basmelor cu împăraţi, împărătese, prinţi şi prinţese. Invitaţia pe care i-o face fetei de împărat de a-l urma în lumea lui ţine de acelaşi fond de basm: „Acolo-n palate de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe, / Şi toată lumea-n ocean/ De tine o s-asculte.” Se distinge tempul:„veacuri multe”ca în basme şi dorința de a fi alîturi:„Iar tu să-mi fii mireasă”,fata de împărat devine stăpâna lumii acvatice,altă lume de basm.
A doua metamorfozare a astrului are însemn al regalităţii: „Pe negre viţele-i de păr/ Coroana-i arde pare”. Aceste însemne:toiagul încununat cu trestii şi coroana nu sunt suficiente, spre a o determina pe fată să accepte chemarea tânărului voievod. Refuzul vine de două ori şi e formulat categoric printr-o negaţie totală: „- O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată,/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată; //(…) – O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un demon se arată./ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată!” Fata îi recunoaşte acestui Domn frumuseţea angelică şi demonică, dar acesta e străin la vorbă şi la port: „Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot pricepe.” E aici o contradicție,care arată un adevăr că ființa nocturnă,ca personaj de basm,aparţine altei lumi de basm.
  În scena ademenirii Cătălinei, pajul „viclean copil de casă” îi prezintă fetei iniţierea într-o lume feerică, având drept componentă iubirea: „Dacă nu ştii, ţi-as arăta/ Din bob în bob amorul,/ (…) Cum vânătoru-ntinde-n crâng/ La păsărele laţul,/ Când ţi-oi întinde braţul stâng/ Să mă cuprinzi cu braţul; // Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie…/ De te înalţ de subsuori/ Te nalţă din călcâie; //Şi ca să-ţi fie pe deplin/ Iubirea cunoscută, / Când sărutându-te mă-nclin, / Tu iarăşi mă sărută.”

Cătălin îi spune o poveste în care este el şi fata de împărat. Astfel pajul este și narator și  actor al unei poveşti care se desfăşoară în altă poveste. Această poveste în poveste se va desfăşura în partea a IV-a a poemului, „Sub şirul lung de mândri tei”, în timp ce Hyperion o „vedea de sus”.
  Ca în orice basm, şi aici exista o probă de curaj, nu mai apare sub forma luptei pe viaţă şi pe moarte dintre doi luptători. În poem, proba de curaj rezidă în decizia Luceafărului de a-şi lua soarta pe cont propriu,adică renunţarea la nemurire: „Da, mă voi naşte din păcat, / Primind o alta lege; / Cu vecinicia sunt legat, / Ci voi să mă dezlege.” Proba culminează cu dialogul astrului cu Părintele suprem,Demiurgul, care e rugat să-i ia „al nemuririi nimb”, în schimbul unei ore de iubire, adică de a trăi iubirea pământenilor.

  Ultima invocaţie adresată de Cătălina către Luceafăr e ca o rugăciune din basme :„- Cobori în jos, Luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă şi în gând,/ Norocu-mi luminează.”

Refuzul Luceafărului, formulat în finalul poemului („- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?// Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.”) este o abatere de la retorica basmului.

2=Portretul Cătălinei ne trimite în lumea străveche a fecioarele de la începuturi, motiv pentru care ea e ,,unică la părinţi şi mândră-n toate cele, că e fecioară între sfinţi, ca luna între stele”, subliniind aspectul măreţiei sale.  În concepția fetei Luceăfarul este un spirit, pentru chemarea căruia trebuie o formulă magică de descântec.Este conştientă de limitele sale când spune Luceafărului că: ,,Pe calea ce-ai ales n-oi merge niciodată… chiar dacă e din rude mari împărăteşti”, rostul ei e numai aici, pe Pământ. Cătălina e veşnică minune ca şi Luceafărul că-s din lumina cea dintâi. Fecioara e un odor nespus şi la chip că-i dulce şi înaltă / Şi de la creştet la călcâi / Un chip tăiat de daltă. Are forţa să împle şi sufletul şi inima cu energiile astrale. Cătălina intuieşte că pământenii se caracterizează prin  aspiraţia spre cerurile de pe scara cosmică, pe când Luceafărul îi promite cerurile sale, unde se crede liber şi află că-i de fapt captiv în veşnicie. Fata de împărat e astfel unicat.

3=puritatea superlativă a fetei de împărat:este,, unică la părinţi şi mândră-n toate cele, că e fecioară între sfinţi, ca luna între stele”, exprimă măreţia. Cătălina e veşnică minune ca şi Luceafărul că-s din lumina cea dintâi. Fecioara e un odor nespus şi la chip că-i dulce şi înaltă / Şi de la creştet la călcâi / Un chip tăiat de daltă. Are forţa să împle şi sufletul şi inima cu energiile astrale.

TITLUL:Luceafarul mai poate insemna si "purtator de lumina", fiind forma modificata fonetic a numelui Lucifer. Astfel, acest lucru se poate explica si prin fascinatia romantismului fata de tot ceea ce este demonic, diabolic. Însa acest termen , "Luceafarul" poate fi perceput, la nivel stilistic, si ca o alegorie a geniului

Pag.167

1=conectori=Primul tablou se deschide cu o formula de incipit cu rezonanță de basm care plasează întregul imaginar poetic într-un timp imemorial, un timp care a impus ordinea lumii: ,,A fost odată ca-n povești”; ,,În vremea asta”-povestea este adusă în prezent  ,,Porni luceafărul.”-începutul unei călătorii ;,,În locul lui menit din ceri”-o reîntoarcere.

2= metafora din versurile “Ţesând cu recile-i scântei/ O mreajă de văpaie” redă intensitatea şi delicateţea iubirii Luceafărului. Scânteile aruncate de luceafăr sunt reci, iar mreaja de văpaie pe care o țes pare să fie o capcană în intimitatea dintre fată și luceafăr e ca un schimb de lumină, Senzaţia de întuneric se destramă,,mreaja de văpaie” revarsă „din oglindă luminiş,” este metafora luminii.

3= La prima metamorfozare a astrului celest, acesta îi apare fetei ca personaj de basm: „Şi ţine-n mână un toiag/ Încununat cu trestii.// Părea un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale” (s.n.). Toiagul încununat cu trestii, ca obiect de recuzită, e însemnul regalităţii, asemănător cu cel al fetei „Din rude mari împărăteşti”. Să reţinem că această înfăţişare sub care mândrul tânăr i se arată prinţesei e aidoma basmelor cu împăraţi, împărătese, prinţi şi prinţese. Invitaţia pe care i-o face fetei de împărat de a-l urma în lumea lui ţine de acelaşi fond de basm: „Acolo-n palate de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe, / Şi toată lumea-n ocean/ De tine o s-asculte.” (s.n.). Două aspecte decelăm în strofa citată: temporalitatea („veacuri multe”) aminteşte de durabilitatea acţiunilor pe tărâmul basmului; prin schimbarea toposului şi, implicit, a statutului ei („Iar tu să-mi fii mireasă”), fata de împărat devine stăpâna lumii acvatice – altă lume de basm.
Şi a doua metamorfozare a astrului are însemn al regalităţii: „Pe negre viţele-i de păr/ Coroana-i arde pare” (s.n.). Dar aceste însemne (toiagul încununat cu trestii şi coroana) nu sunt suficiente, spre a o determina pe fată să accepte chemarea tânărului voievod. Refuzul vine de două ori şi e formulat categoric printr-o negaţie totală: „- O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată,/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată; //(…) – O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un demon se arată./ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată!” (s.n.). De observat că fata îi recunoaşte acestui Domn frumuseţea angelică şi demonică, dar acesta e străin la vorbă şi la port: „Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot pricepe.” E aici un paradox, care dezvăluie crudul adevăr că vizitatorul nocturn – ca personaj de basm – aparţine altei lumi de basm. Metamorfozele Luceafărului (în chip angelic și apoi demonic) ilustrează transformarea doar la nivel exterior - esența geniului rămâne neschimbată.

  În fiecare dintre aceste întruchipări, Luceafărul îi oferă iubitei spaţii nepământene (,,adâncul oceanului” şi ,,cerurile toate”) şi netimpul.

4=Intocmai ca in basm, Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-un tanar palid, cu parul de aur si ochi scanteietori, purtind un gulgiu vanat, incununat cu trestii apare in fata fetei ca un inger, ca un zeu. O invita pe fata in palatele lui de pe fundul oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima intrupare Luceafarul are parintii cerul si marea: "Iar cerul este tatal meu Si muma mea e marea". Zeii sunt nemuritori si Luceafarul metamorfozat in Neptun este "un mort frumos cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rand o forma a mortii. De aceea fata de imparat are o senzatie de frig. "Caci eu sunt vie, tu esti mort Si ochiul tau ma-n gheata." Peste cateva nopti fata chema din nou pe Luceafar, acesta o asculta si din vaile haosului avand ca tata soarele si mama marea apare din nou in fata fetei. Acum vine invesmantat in negru si purtand pe vitele negre de par o coroana ce pare ca arde: "Ochii mari si minunati ii lucesc himeric Ca doua patimi fara sati" Infatisarea este acum demonica, pentru ca s-a nascut din soare si noapte: dupa Hesiod noaptea este zeita umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeitelor. De data aceasta tanarul demonic ii fagaduieste miresii sale cununi de stele si ofera cerul pe care sa rasara mai stralucitoare decat celelalte. Dar si de data aceasta fata ii refuza apropierea si simte senzatia de calduri. Alegoria este ca fata este incapabila sa iasa din conditia ei pentru a convietui cu Luceafarul ii cere acestuia sa devina muritor ca si ea. La aceasta cerere Luceafarul raspunde afirmativ din cuvintele sale reiesind sacrificiul suprem pe care e gata sa-l faca “in schimb pe o sarutare" pentru a dovedi fetei ca o iubeste. De aceea e hotarat sa se nasca din pacat si sa fie dezlegat de nemurire.

5=  Poetul însoţeşte descrierea înfăţişării Luceafărului de verbul,,a părea” cu sensul de ,,a da impresia, a crea iluzia; a avea aparenţa de” surprinde ideea de iluzie,de entitate ce nu aparține acestei lumi. Contactul dintre Hyperion și fată are loc prin intermediul luminii reflectate în oglindă,iar fata conduce jocul în somn,de aceea îi pare ireal splendoarea de „voevod tînăr și mîndru“

Pe vițele-i negre de păr/ Coroana-i arde pare” Luceafărul i se arată în vis și în viziune ca o mișcare ușoară ca o întrupare fantomatică,ireală,din visul fetei.

6=Iubirea se naște lent din starea de contemplație si visare, in cadru

nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul, marea,castelul, fereastra, oglinda, visul. Puterea de sacrificiu în iubire a Luceafarului reiese din primul tablou cand in urma chemarii fetei,,Cobori in

jos Luceafar bland” are capacitatea de a-și depăși conditia, de a se metamorfoza : “un tanar voievod”,

fiu al cerului si al mării. In opozitie cu acesta se afla fata,aparent îndrăgostită care il refuza pe Luceafar,cand acesta o cheama in lumea lui. Ea simte ca Luceafarul apartine unei lumi necunoscute,de care se teme. Hotararea Luceafarului de a se sacrifice poate fi interpretata ca o dorinta de cunoaștere. Iubirea Luceafarului depaseste sfera comunului si de aceea ,in numele ei,accepta conditia inferioara de muritor.

Ora de iubire nu este o dimensiune temporală, timpul nu există pentru Luceafăr, este ceruta in schimbul “orei vecinicii” semn ca doar de aceasta ora mai are nevoie Luceafarul pentru a-si desavarsi cunoasterea,de a iubi și înțelege că fără sărutare nu există cunoaştere.

7=imaginile Luceafărului. La început este un tânăr mândru ce se sprijină pe un toiag cu trestii, ca un mag călător, a doua oară e ilustrat ca un voievod cu păr de aur moale, iar ultima dată ca un mândru chip al cărui tată e Soarele, iar mumă-i este Noaptea. Înfăţişarea plină de înţelesuri este pictată în scena în care astrul are plete negre şi giulgiul negru. Luceafărul are o frumuseţe construită după

modelele romantice: „păr de aur moale", „umerele goale", „umbra feţei străvezii.

În contrast cu paloarea feţei sunt ochii, care ilustrează prin scânteiere viaţa interioară. Strălucirea

lor este interpretată de fată ca semn al morţii: „Luceşti fără de viaţă.” Paloarea feţei şi lucirea

ochilor, semne ale dorinţei de absolut, sunt înţelese de fată ca atribute ale morţii: „Privirea ta mă arde".

Cătălin cu nume geamăn se potriveşte cu Cătălina vremurilor pământene. E acceptatul obişnuit, e născut, iar nu făcut, că e copil de casă din astă lume, pentru care Cătălina este o copilă ce se potriveşte cu el.Văzându-i pe cei doi îndrăgostiți, Când vede Luceafărul închide ochii şi simte undele mareelor ce călătoresc spre dânsul. Deşi ,,n-are chipul peste fire”, acesta ,,luceşte cu-n amor nespus”, dar se înalţă tot mai sus fiind de neatins fizic. Cătălin, în schimb, e lângă fată şi îi umple zilele pustii.

În opoziţie cu frumuseţea sepulcrală a Luceafărului, Cătălin pare o întruchipare a

vitalităţii, ,,Cu obrăjei ca doi bujori / De rumeni, bată-i vina”. S-a observat că pajul reprezintă

senzualitatea frustă, amorul sănătos de esenţă popularăț

8= Dar ochii mari si luminati

Lucesc adânc himeric,

Ca doua patimi fara sat

Si pline de-ntuneric.”-

descrie privirea demonului.Este a doua apariţie, demonică, de fiinţă cu ochi mari şi minunaţi, care “,,lucesc adânc, himeric”,un înger al morţii, demon.și  o emoţionează pe fată.

Ochii întunecaţi, arzând himeric, faţă de ceară ,braţe reci, marmoreene, trup înfăşurat în strălucirea vânătă / neagră a giulgiului care exercită asupra fiinţei muritoare demonia senzualităţii, o atrage şi

o înspăimântă ca orice lucru venit dintr-o lume de dincolo de viață.

Dacă ar fi o virgulă între cele două adverbe s-ar crea o enumerație ce accentuează impresia de straniu,de înfricoșător.

9= ,,Mă dor de crudul tău amor. A pieptului meu coarde,. Şi ochii mari şi grei mă dor,. Privirea ta mă arde.” .Desi suferinta datorată neîmplinirii sentimentului este resimțită organic de fată,ea îl refuză șia doua oară pe Luceafăr,cerându-i sacrificiul suprem în numele iubirii:,,Fii muritor ca mine". E o privire torturantă, opusă celei pe care „blândul“ Luceafăr o arunca spre pământ. Par să deruteze și „ochii vii“, scînteietori ai „mortului frumos.“ Fata simte cu durere dragostea luceafărului, însă o face cu simţirea unui muritor.

10= "O, esti frumos, cum numa-n vis
Un inger se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata;.

Dar daca vrei cu crezamint
Să te-ndragesc pe tine,
https://www.versuri.ro/w/2dr6
Tu te coboara pe pământ,
Fii muritor ca mine. ".

 Pag.168

2=dragostea:versuri

,, - "Daca nu stii, ti-as arata................................. Tu iarasi mă sarută. "

3=,, Ei Cătalin, acu-i acu
Ca să-ți încerci norocul.”

   ,,Vcleanul copil de casă", Cătălin, ,,copil din flori și de pripas", socotește că a venit momentul să-și încerce,,norocul" ,șansa în dragoste,fără a fi sigur de reuşită.

,,Norocu-mi luminează”-fericirea,soarta-= fata de împărat îl invocă pe Luceafăr cu scopul de a avea o zeitate, astru protector
ex:propoziții: Am avut noroc să găsesc un loc liber în bus.// Norocul meu a fost că am ajuns la timp.

           Asta a fost o lovitură de noroc.

Noroc= șansă, fericire,întîmnplare, hazard, soartă, destin favorabil.

4=,,arz-o focul”-exclamație glumeață,populară a lui Cătălin care este ,,guraliv și de nimic",este omul comun,pământean,,băiat din flori și de pripas”,discursul lui este abil și curajos,menit să-i atragă atenția fetei.

Exprimarea Luceafărului este sobră,rece,gravă și totuși încărcată de afecțiune,numind-o pe fata ,,odorul meu nespus.” Portretul lui Cătalin este realizat în antiteză cu cel alLuceafărului.

anteza cu cel al Luceafarului.

5=Portretul lui Cătălin este realizat și cu ajutorul cuvintelor populare și al diminutivelor:,,               

 ceea ce arată simplitatea,superficialitatea omului pământean.

6= Chemarea fetei către Luceafăr este nu numai patetică, ci şi magică, petrecându-se în vis şi reuşind să-l aducă în „casă”, pentru a-i lumina „viaţa”. Confruntată cu acesta, ea îşi dovedeşte incapacitatea de a accede la cunoaştere: „Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată” (repetat), însă cerându-i sacrificiul suprem: „Tu te coboară pe pământ, / Fii muritor ca mine”

7= - "Tu esti copilă, asta e..
Hai ș-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or ști de nume.

Căci amândoi vom fi cuminți,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de părinti
Si visul de luceferi. "

Cătălin e lângă fată şi îi umple zilele pustii, știind că el poate să-i alunge dorul,visul  de luceferi. Dacă Luceafarul îi oferea posibilitatea de a depăși condiția umană,prin eternizarea sentimentului iubirii,Cătalin îi propune împlinirea sufletească imediată,bazată pe înțalagerea dintre ei:,,Hai ș-om fugi în lume".Fata înțelege că dorul de Luceafăr a rămas doar la stadiul de nostalgie specific umană și că o iubire în planul terestru îi poate aduce măcar fericirea de o clipă.

8= ,,De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe”-comparație

  Frământarea sufletească a Cătălinei, învăluită de nespusul feminin: „De-aceea zilele îmi sunt / Pustii ca nişte stepe, / Dar nopţile-s de-un farmec sfânt / Ce nu-l mai pot pricepe”. Aici, fata se recunoaşte a fi o fiinţă duală: una diurnă, care cunoaşte golul sufletesc şi una nocturnă și astfel sufletul îi rămâne neînțeles. Acestea sunt modalităţile de manifestare ale nostalgiei Luceafărului de departe.

Porni Luceafărul

2= Partea a treia a poemului cuprinde călătoria,zborul  Luceafărului prin spațiul cosmic și convorbirea cu Demiurgul. În planul cosmic cu o atmosferă glaciala și cu un limbaj sententios gnomic (exprimarea este apropiata de maxime si proverbe), Demiurgul este rugat să-l ierte de nemurire, să-l facă muritor de rând. Pentru un zbor atât de îndrăzneț Luceafărului îi crește aripa la dimensiuni uriașe. Din cauza vitezei colosale cu care zbură, mișcarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, rătăcitor printe stele. Haosul este o noțiune abstractă, nepalpabilă însemnând confuzia geneă a elementelor înainte de creație. Pentru a le face palpabile Eminescu ii atribuie haosului însușirile unei văi din care necontenit izvorăsc lumini ce se amestecă se învălmășesc ca niște mări amenințătoare. Zona în care se afla Demiurgul e infinitul, neantul stăpânit de groaza propriului vid adânc ca visul uitării. Universul e infinit, paralel conceput, iar Luceafărul îl străbate cu o amenințătoare viteză:,,Părea un fulger neîntrerupt”, ca printr-un tunel al timpului, în sens invers, spre punctul spațial și temporal inițial. Viziunea poetică e grandioasă, deși poetul procedează concis. Dacă zborul e zugrăvit hiperbolic:,,Creșteau în cer a lui aripe”, imaginea Universului e surprinsă cât se poate de puțin. Trei niveluri cosmologice se pot distinge: primul, al lumilor stelare-galaxii: ,,Un cer de stele dedesupt, / Deasupra-i cer de stele”; celălalt, al luminilor generatoare de lumi, ultimul fiind nivelul neființei, al Principiului care conține infinite virtualități, al veșnicului repaos, al absenței determinărilor,,nu-i hotar.”

3=,,Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cît te iubesc de tare; 

Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.

Şi se tot duce… S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.”

Mărturisindu-și dragostea patimașă, fata îl determină pe Luceafăr să-i promită că va renunța la nemurire.

4=Pentru a fi mai convingător, Creatorul îi prezintă antitetic condiția umană si pe cea divină.
Conditția umană se caracterizează prin fragilitate, oamenii se nasc și mor, generațiile se succed, iar idealurile lor sunt ,,desarte”,zadarnice,nu durează în timp.Omul are o existență limitată, guvernataăde împliniri,,noroc” sau neîmpliniri”,,prigoniri de soarte”, trăiește o fericire de scurtă durată sau o deziluzie permanentă.
În schimb, condiția elementelor divine, a aștrilor este alta, pentru că ei au o existență eternă, sunt dincolo de timp, nu cunosc noțiunea, nici pe cea de spațiu și nici nu au moarte.
De aceea, nici Hyperion nu cunoaște mărginirea,limitarea,mediocritatea :,,Iar tu Hyperion rămâi /Oriunde ai apune.”
Demiurgul îi propune alternative în schimbul vremelniciei ,a unei existențe trecătoare: înțelepciunea de a descifra tainele lumii, destinul misterios pentru ființa iubită sau pentru sine, dreptatea și forța ca atribute ale puterii universale sau destinul războinicului devenit stăpân peste întreaga lume.

 Pag.169

5=Scrisoarea I de Eminescu:

,, Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel, într’a veciniciei noapte pururea adâncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă ... Cum s’o stinge, totul piere, ca o umbră ‘n întuneric, Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric.”

Este o imagine poetică superbă ce descrie efemeritatea și fragilitatea existenței, folosind metafora prafului care dansează în raza de soare, simbolizând viața și clipa trecătoare, dar și splendoarea ei.

  În Luceafărul,Demiurgul îi arată lui Hiperion cum omul are o existență limitată, guvernataă de împliniri,,noroc” sau neîmpliniri”,,prigoniri de soarte”, trăiește o fericire de scurtă durată sau o deziluzie permanentă. Pulberea/firele: Reprezintă iluzia, efemeritatea lumii, viața individuală, momentele, aspirațiile, sau chiar sufletele care apar și dispar.

Raza de soare: Simbolizează divinitatea, timpul, destinul, sau chiar viața însăși (o durată finită, chiar dacă luminoasă.

6=,,Nu e nimic și totuși e/o sete care-l soarbe/e un adânc asemene/iubirii celei oarbe.”

Confruntarea lui Hiperion cu Demiurgul este dramatică. Demiurgul, situat în vârful arhitecturii poemului, simbolizează proiecţia filozofică a întregii fabulaţii din operă. El nu are chip, este aspaţial, iar spiritul său, ieşind în afara timpului, se află într-un vid cosmogonic, unde „ vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte” Atât de îndepărtat este de Hiperion, încât acolo unde pare că stăruie umbra demiurgică, „Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe/ E un adânc asemena/ Uitării celei oarbe.”Rostirea versurilor este dată de sensul comunicării.

7=cuvântul,,vieți”are accentul pe vocala e.

8=Numele Hyperion- Demiurgul este cel care rostește pentru prima oară numele de Hyperion.  Trăsăturile lumii lui Hyperion sunt infinitul şi eternitatea, ca expresie a setei geniului de nemărginire, de absolut. Hyperion este mai presus de spaţiu şi timp. Numele de Hyperion e numele tainic al eroului știut doar de Demiurg, care-l strigă în momentul cel mai grav al uitării, pentru a-l trezi la realitatea sa esențială. Sensul etimologic al numelui Hyperion, folosit în vechea greacă era  cel de sus , cel pe deasupra mergător.
9= ,,De greul negrei vecinicii,/Părinte, mă dezleagă,”

,,Noi nu avem nici timp, nici loc,/Si nu cunoastem moarte."

Hyperion folosește apelativul,,părinte”prin care recunoaște superioritatea creatorului față de el,

Creatorul îi explică lui Hyperion că el trebuie sa ramane ceea ce este, pentru ca face parte dintr-un sistem al elementelor veșnice. Modificare unui singur element ar duce la prabusirea intregului sistem.

,,Parintele"lumii nu-i poate indeplini rugamintea pentru ca disparitia Luceafarului de pe bolta cereasca inseamna schimbarea ordinii cosmice,revenirea la haosul primordial,moartea universului.El s-a nascut odata cu lumea si acest fapt nu se poate modifica.Dincolo de tesatura alegorica a acestei parti,intuim ca geniul este "condamnat"la nemurire,pe altarul careia sacrifica fericirea si iubirea.  Luceafărul fusese botezat Hyperion, cel care devine astfel egal  cu Părintele ceresc,adică,, noi”, nu au timp, nu cunoasc moartea.

10=Demiurgul refuză să-l așeze sub semnul destinului, oferindu-i ,în schimb, ca deținător al „logos”-ului,cuvântului și mască a înțelepciunii, o ipostază orfică„glas”, „cântare”ca a lui Orfeu  și,odată cu aceasta, puterea creației:„Ți-aș da pământul în bucăți/să-l faci împărăție.”

11=Ajuns la Creator, Hyperion îi cere să devine muritor. Răspunsul Creatorului pune-n opoziţie,antiteză  două lumi total diferite: aceea a oamenilor, supusă trecerii, zădărniciei şi morţii şi aceea a elementelor cosmice, veşnice, eterne:  ,,Ei numai doar durează-n vânt

        Deşerte idealuri

        Căci toţi se nasc spre a muri

        Şi mor spre a se naşte

        Noi nu avem nici timp, nici loc,

        Şi nu cunoaştem moarte.”

..este seara-n asfințit

1=,,Sub şirul lung de mândri tei. Şedeau doi tineri singurei”:Cătălin cu nume geamăn se potriveşte cu Cătălina vremurilor pământene,e născut, iar nu făcut, e copil de casă din astă lume, pentru care Cătălina este o copilă ce se potriveşte cu el şi fizic, amândoi având păr bălai. Cătălin e lângă ea şi îi umple zilele pustii îi alungă dorul de luceferi. Idila dintre Cătălin si Cătălina debuteazp sub forma unui joc erotic diurn, aproape copilăresc, cu caracter ințiatic.

În timp ce menirea Luceafărului este:,,pe măr! ! Răsare şi străluce / Pe mlşcătoarclc cărări! Corăbii negre duce", rostul lui Cătălin este,,poartă pas cu pas / A-mpărălesei rochii".În vreme ce vederea unuia umple ,,şi inima şi sulfetul", celălalt ,,umple cupele cu vin / mesenilor lama s:'i " , Tot vederea, Insă, înseamnă şi pentru Cătălin contactul prim cu femininul: în timp ce Luceafărul "iar pri-- vind de săptămîni! îicade dragă fata", Cătălin-- "indrăzneţ cu ochii" (într-o variantă -- "Cu ochii lui cei prostlşort") - se "furişează plndltor. Luceafărul este chemat să confere noblețe și unicitate eternă pasiunii celor doi, Perspectiva de sus a lui Hyperion surprinde uimirea îndrăgostiților sub vraja paradisiacă a florilor de tei.Ceea ce-l convinge să dea înapoi nu e atît gelozia pe fericirea cuplului, cât gestul tinerei care îi cere din nou să coboare – nu în „casă“, ci în „codru“, pentru a-i lumina „norocul“ amoros.

2= Drama Cătălinei prin invocațiile ei izvorăşte din ciocnirea nobilei aspiraţii cu condiţia ei  de muritoare, cu originea ei_pământească, mărginită, care nu-i îngăduie să se ridice la înălţimea lui Hyperion. Visătoarea fecioară crăiasă fără nume,,o prea frumoasă fată” se zbate între dragostea ei pentru Luceafăr şi teama de strania lui înfăţişare. Ea îl vede când ca pe un mort frumos cu ochii vii , când ca pe un străin la vorbă şi la port., când ca pe un demon de neînţeles. Subliniind, ea însăşi, distanţa ce- o separă de Luceafăr şi, în egală măsură, potrivirea ei cu pajul, Cătălina încă îşi mai întoarce privirile şi ruga, cu nostalgie, spre Luceafăr, ca spre o lume a visurilor ei. Fata cere, de fapt, Luceafărului să-şi sacrifice nemurirea, adică să devină muritor, să prindă chip pământesc, ca ea. Cerându-i renunţarea la nemurire, ea îi cere, de fapt, viaţă, manifestare, întrupare concretă şi deplină, îi cere căldura iubirii adevărate. Adică, să înceteze a mai fi acel mort frumos cu ochii vii… îi cere să fie, să existe, ca ea şi ca alţii…căci eu sunt vie, tu eşti mort şi ochiul tău mă-ngheaţă.

3=Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina socoteste ca e momentul sa-si incerce norocul.A treia invocație a Luceafărului - dorinta superstițioasa a ființei pămantene de a-și prelungi fericirea prin protecția unei ,,stele cu noroc."  Cătălina are nostalgia Luceafărului, și-i cea de-a treia și ultima chemare, dar de data aceasta îl consideră o stea a norocului „Pătrunde-n codru și în gând / Norocu-mi luminează”. Demiurgul îi arată lui Hyperion diferența dintre muritori și cei veșnici.Omul de geniu

 este capabil să depășească ordinea firească a lumii, timpul și spațiul: „Ei doar au

stele cu noroc/ și prigoniri de soarte” Argumentul final  Argumentul final îi arată

este infidelitatea fetei prin care Demiurgul îi demonstrează astrului superioritatea.

4= Luceafarul descopera pe cararile din crânguri sub șiruri lungi de tei doi tineri indrăgostiti care sedeau singuri. Fata il vede si il cheama sa-i lumineze norocul. Oamenii sunt fiinte trecatoare, au doar stele cu noroc in timp ce Luceafarul nu cunoaste moarte. Mâhnit de cele ce vede, Luceafarul nu mai cade din inaltul la chemarea fetei ci se retrage in singurătatea lui constatând cu amăraciune: ,,Ce-ti pasa tie chip de lut Daco-i fi eu sau altul? Traind in cercul vostru strimt Norocul va petrece Ci eu in lumea mea ma simt Nemuritor si rece".

5= Luceafărul își exprimă refuzul ca o pedeapsă prin dispreț „Ce-ți pasă ție, chip de lut,/ Dac’ oi fi eu sau altul!“) și, rănit,se regăsește pe sine prin reprimarea iubirii. Autosuficiența sa amintește liniștea sufletească din Glossă: „Treacă-n lume cine-o trece;/ Ca să nu-ndrăgești nimică,/ Tu rămîi la toate rece.“ În cazul lui Hyperion există superioritatea „geniului , iar în Glossă este  soluția unui refuz suveran al ispitelor Istoriei. „Nemuritor“ în lumea lui, Luceafărul se simte „rece“ doar ca o declarație, răspunsul său e marcat pasional, urmărit încă de lumina stinsului amor.

Răspunsul Luceafărului dezvăluie consșientizarea superiorității sale si a imposibilității de a se împlini prin iubire.Fata  care,la inceput,era numita,,odor nespus" si in numele ăareia era dispus sa facă sacrificiul suprem,devine,,chip de lut",ceea ce arată apartenența ei la o sferă inferioară,comună.Ultima strofa este construita pe baza antitezei geniu-muritor:"Traind in cercul vostru stramt/Norocul va petrece,-/Ci eu in lumea ma simt/Nemuritor si rece".Existența umană stă sub semnul ,,norocului"de-o clipă,geniul,deși își asumă atributele eternității,este condamnat la singurătate.Atitudinea superioră,detașată derivă tocmai din dramatismul acester condamnări.

Pag.170

ESEU--Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ 

Pornind de la afirmatia poetului si anume "Mi s-a parut ca soarta luceafarului din poveste seamana mult cu soarta geniului pe pamant si i-am dat acest inteles alegoric" se ajunge la descifrarea sensului ascuns in metafore si epitete si anume experienta coborarii geniului in mediocritate, o poveste despre sentiment, sete de cunoastere, dezamagire, viata si moarte.

Cele doua sensuri au in comun in special pasiunea: pasiunea geniului pentru cunoastere, si cea a indragostitului pentru persoana iubita.
 Fiind o alegorie, se observa si alte elemente comune precum anterior precizata dezamagire: la contactul real si nu virtual al geniului cu lumea terestra in momentul in care evadeaza din atemporalitate si se  desprinde de Cosmos precum Orfeu la coborarea  in Infern dupa iubita sa Euridice, si la descoperirea defectelor si slabiciunilor presoanei iubite.

Luceafărul – adică Hyperion, cum e numit în partea a doua a poemului – reprezintă, în ascensiunea lui meditativă, însuşi geniul poetului, cu care se confundă, destinul lor fiind acelaşi. Creatorul de geniu fără noroc se detaşează ca o imagine perfect conturată, în cadrul structurii estetice, care caracterizează poemul. El înfăţişează cele două valenţe esenţiale, și pururi solicitate, ale creatorului romantic – capacitatea de cunoaştere şi setea nemăsurată de iubire. Simbol al geniului, al omului superiorităţii spirituale depline, Luceafărul, Hyperion, deşi chinuit de o pasiune mistuitoare pentru fata de împărat, Cătălina – fiinţă obişnuită – are, totuşi, o comportare titaniană. Ideea de Ia care pleacă Eminescu este aceea că geniul, înălţându-se în sfere spirituale oricât de înalte, nu poate trăi izolat şi, prin urmare, el aspiră la apropierea, la comuniunea cu lumea obişnuită. Luceafărul, purtat de o astfel de aspiraţie, se desprinde din sferele lui cereşti ca să renască de două ori în chipul unui tânăr de o frumuseţe demonică, pentru a cuceri iubirea fetei-de împărat. Mai mult decât atât – el doreşte să-şi transforme iubita într-o stea şi s-o ridice în lumea lui, în sferele lui cereşti. Zadarnică îi rămâne însă încercarea, căci fata de împărat nu-l poate urma, dar îi cere, de vrea să-l îndrăgească, să coboare el din sferele lui înalte, pe Pământ, să renunţe astfel la nemurire şi să devină muritor ca şi ea. Drama Luceafărului, a lui Hyperion – adâncă şi fără de seamăn – izvorăşte din neputinţa de a-şi realiza aspiraţiile, dată fiind prăpastia care există între idealul său superior şi mărginirea lumii înconjurătoare. Iubirea lui Hyperion pentru fata de împărat nu cunoştea însă limite şi se desfăşoară la nivelul trăsăturilor morale caracteristice omului superiorităţii spirituale depline. În mărturisirea iubirii sale. Hyperion dovedeşte solenmitate și măreţie morală, pe care le pun înlumină nu numai cele două renaşteri succesive, ce concretizează apriga Ini dorinţă de viaţă, de apropiere, dar şi culmea încordării active pe care o atinge setea lui nespusă de iubire, prin, hotărârea de a renunţa la nemurire, acceptând astfel. În cele din urmă, însăşi ideea sacrificiului total: – Tu-mi cei chiar nemurirea mea / În schimb pe-o sărutare, / Dar voi să ştii asemenea / Cât te iubesc de tare; / Da, mă voi naşte din păcat, / Primind o altă lege; / Cu vecinicia sunt legat, / Ci voi să mă dezlege. Luceafărul îşi ia, astfel zborul spre Demiurg, ca un fulger neântrerupt sau ca un gând purtat de dor. Identificat cu hotărârea Luceafărului, poetul înfăţişează zborul în sus prin imensităţile spaţiale ale Cerului într-o suită de imagini de o uluitoare forţă artistică. Ajungerea Luceafărului la Demiurg îmbracă forma unei căderi phaetoniene, după cum nemaipomenită ni se pare această intuire a contracţiei timpului într-un zbor de lumină, într-un fulger neîntrerupt. Hotărârea Luceafărului de a renunţa la nemurire de dragul fecioarei pământene concretizează concepţia poetului despre iubire, privită ca un ideal superior, ca o înaltă aspiraţie care nu poate fi atinsă şi realizată decât prin credinţă, prin devotement şi sacrificiu.

Rugămintea pe care Hyperion o adresează Demiurgului de a-l transforma într-un muritor simbolizează nu numai puterea de sacrificiu a omului superior, dar şi actul de nesupunere, de răzvrătire faţă de ordinea existentă şi faţă de făuritorul şi apărătorul ei – care este Demiurgul însuşi. Dragostea lui de viaţă, dorinţa geniului de a trăi în mijlocul colectivităţii umane se desprind limpede din gestul de supremă renunţare a Luceafărului la nemurire. Demiurgul, surprins de ruga lui Hyperion, caută să-l convingă însă că renunţarea la veşnicie nu este posibilă, întrucât Hyperion este una cu însăşi fiinţa eternă a Demiurgului – acesta învederându-i puterile divine, domnia lumii, sau vorbindu-i ca unui egal: Abia însă când Demiurgul îl îndeamnă să privească pe Pământ şi să vadă ce îl aşteaptă acolo, Hyperion se trezeşte din zadarnicul său vis de dragoste pentru o muritoare şi se hotărăşte să rămână mai departe în lumea lui „de sus”, în cercul seninătăţii lui tragice. Titan al sferelor siderale, egal cu sine însuşi, fixat în destinul şi în locul lui „de sus”, copleşit acum de o melancolie impersonală, Hyperion elimină din sufletul său orice resentiment şi, în echilibrul pe care şi-l restabileşte prin revenirea din criza lui dionisiacă,cuvintele ce-i mărturisesc renunţarea nu mai răsună nici de amărăciunea dezamăgiriirniei de sarcasmul din alte creaţii ale poetului, nici de tristeţea întunecată a gândului care iscodeşte strâmba alcătuire a lumii. Într-o asemenea situaţie, străduinţa lui dea face înţeles şi urmat nu mai apare umilită, iar privirile lui rămân acumjndreptate contemplativ spre tăriile veşnice ale Cerului.

Complexitatea morală a Luceafărului – Hyperion este, aşadar, uluitoare. Dar şi fata de împărat, Cătălina, întrupează un caracter complex, în planul vieţii pământenilor. In primul rând, pentru că, întocmai cum Luceafărul aspiră Ia împlinirea iubirii sale cu o muritoare, tot astfel Cătălina aspiră Ia iubirea deplină cu cel de sus, decare se simte vrăjită, aspiră la împlinirea acestui ideal, aspiră la o viaţa superioară. Aşadar. şi Cătălina îşi are drama ei. Drama Cătălinei izvorăşte, însă, din ciocnirea acestei nobile aspiraţii cu condiţia ei de muritoare, cu firea ei pământească, mărginită, care nu-i îngăduie să se ridice la înălţimea lui Hyperion. Visătoarea fecioară crăiasăincă fără nume, în prima parte a poemului, poetul denumind-o simplu o prea frumoasă fată – se zbate între dragostea ei pentru Luceafăr şi teama de strania lui înfăţişare. Ea îl vede când ca pe un mort frumos cu ochii vii, când ca pe un străin la vorbă şi la port, când ca pe un demon de neînţeles. Subliniind, ea însăşi, distanţa ce-o separă de Luceafăr şi, în egală măsură, potrivirea ei cu pajul, Cătălina încă îşi mai întoarce privirile şi ruga, cu nostalgie, spre Luceafăr, ca spre o lume a visurilor ei. Fata cere, de fapt, Luceafărului să-şi sacrifice nemurirea, adică să devină muritor, să prindă chip pământesc, ca ea. Cerându-i renunţarea la nemurire, ea îi cere, de fapt, viaţă, manifestare, întrupare concretă şi deplină, îi cere căldura iubirii adevărate. Adică, să înceteze a mai fi acel mort frumos cu ochii vii…Îi cere să fie, să existe, ca ea şi ca alţii… căci eu sunt vie, tu eşti mort şi ochiul tău mă-ngheaţă.

Deosebirea de esenţă dintre fata de împărat, Cătălina, şi Luceafăr, căruia îi cere supremul sacrificiu, este evidentă. Căci, în timp ce Luceafărul, mânat de neistovita sete de împlinire a iubirii Iui, se îndreaptă spre Demiurg pentru a-i cere să-l dezlege de nemurire – geniul, ca şi Luceafărul, trăind în lumea aştrilor, în afara intereselor individuale – zbuciumul Cătălinei nu ţine mult, condiţia ei telurică determinând-o să-şi dăruiască, între timp, inima unui muritor cu soartă îngemănată. Neputând să se ridice la înălţimea unui ideal, deşi vrea să se transporte pe planul unei existenţe superioare, Cătălina se împacă, până la urmă, cu o iubire pământească obişnuită, lipsită de orice sens superior. Demiurgul – principiul şi izvorul suprem al lumii şi al ordinii universale – arată lui Hyperion planul şi sensurile existenţei lui înalte şi nemuritoare. El simbolizează ideea de armonie imuabilă a Cosmosului, iar prin răspunsul lui la ruga lui Hyperion, Eminescu îşi mărturiseşte mai clar decât oriunde în economia generală a poemului, viziunea lui despre structura statică şi ierarhică a lumii. Demiurgul reprezintă gândirea creatoare, gândirea rece, lucidă, opusă aspiraţiei determinată de reverie. Menirea sa este aceea de a arăta necruţător adevărul obiectiv, de a demonstra şi a demasca.

     Prin nobleţea ideilor şi profunzimea sentimentelor, prin adâncimea filozofică şi îndrăzneala atitudinii, prin umanismul lui arzător, prin forţa de sugestie şi splendoarea neobişnuită a sintagmelor – Luceafărul lui Eminescu – creaţia de o structură singulară a poetului, ce ni se dezvăluie în uluitoare sclipiri de imagini – se înscrie între valorile absolute cele dintâi şi din totdeauna, ale marii poezii universale.

4=TEME  poetice:în Luceafărul: geniul, dragostea, natura, demonul, titanul, filozofia, cadrul nocturn, elementul neptunic.

5=ESEU—TEME și MOTIVE ROMANTICE înLuceafărul

Principalele trăsături în creațiile romance sunt: manifestarea

senmentelor și a fanteziei creatoare prin intermediul artei, idenficarea a

noi surse de inspirație, cum ar fi istoria, folclorul și frumusețile naturii,

profunzimea meditației asupra universului, crearea eroului excepțional care

evoluează în împrejurări deosebite, retragerea în lumea trecutului idealizat

sau a visului, folosirea procedeului slisc al antezei, libertatea absolută a

speciilor literare în sensul combinării acestora.

Opera eminesciană reprezintă un univers imaginar aparte, cuprinzător și

original, care îmbină teme și move romance cu elemente autohtone,

aparținând specificului național.

Poemul ”Luceafărul” este o capodoperă a creației literare româneș și o

sinteză a gândirii marelui poet. Este publicat inițial în almanahul Societății

Academice ”România Jună” din Viena, în aprilie 1883, iar în august 1883

apare în revista ”Convorbiri Literare” prin grija lui Titu Maiorescu.

Filonul nașterii poemului este de factură populară: pornind de la

înțelepciunea spirituală a folclorului românesc, Eminescu valorifică un basm

popular cules din Oltenia de germanul Kunisch și publicat la Berlin. Acesta se

intulează ”Fata din grădina de aur” și se axează pe prezentarea iubirii

dintre o fiică de împărat și un zmeu, personaje simbolice aparținând unor

lumi diferite. Ea îi cere acestuia să devină muritor, dar, în mp ce zmeul

merge la Creator pentru a-i cere să-l dezlege de nemurire, fata fuge în lume

cu un fiu de împărat pe nume Florin. Zmeul se răzbună prăvălind o stâncă

peste cea care i-a trădat senmentele.

Eminescu versifică acest basm, schimbă finalul și accentuează

problemaca geniului, prezentată în manieră originală, specifică gândirii și

imaginației sale.

Filonul popular este completat în mod inedit cu inspirația din filosofie,

autorul asimilând și sintezând poec următoarele coordonate: concepția

lui Schopenhauer cu privire la anteza dintre geniu și omul comun, ideile

exprimate de filosofia greacă și anume că Pământul și Cerul se află la

originea lumii, viziunea indiană asupra cosmogoniei și asupra personajului

mitologic Hyperion, care este fiul Cerului.

Unind elemente care aparțin celor trei genuri literare – liric (intensitatea

emoțională a poemului, existența prozodiei), epic (firul narav, personajele,

modurile de expunere), dramac (dramazarea prin dialog, conflictul

central) – înglobând teme și move din întreaga creație eminesciană, opera

”Luceafărul” relevă, în esența sa, imaginarul poec eminescian. Este o

profundă meditație de factură filosofică asupra condiției omului de geniu.

În ceea ce privește semnificație tlului, cuvântul ”luceafăr” provine din

lanescul ”lucifer” și este denumirea populară a planetei Venus. În sens

conotav, el devine un simbol al unicității și al superiorității, întruchipând

geniul.

Poemul este amplu, are 392 de versuri grupate în 98 de catrene,

structurate în patru părți, reliefând două planuri: uman – terestru și

universal – cosmic.

Alcătuirea prozodică este de o „complexitate simplă”, alternând măsura

versurilor de 7-8 silabe și ritmul iambic, iar rima este îmbrățișată. Primul și al

treilea vers se termină cu o silabă accentuată, tonul coborând, celelalte se

termină cu o silabă neaccentuată, cu o ridicare a tonului. Asel, alternează

rima masculină cu rima feminină, sugerând, în planul ideilor, năzuința celor

două lumi de a se întâlni, coborârea și înălțarea lor.

Prima parte (strofele 1 – 43) îmbină armonios planul terestru cu cel

cosmic, prin prezentarea ipotecului cuplu.

Incipitul enunță o formulă specifică basmului: ”A fost odată ca-n

poveș, /A fost ca niciodată”, având rolul de a introduce citorul în

universul imaginației eminesciene și proiectând alegoria într-un mp

neprecizat, unic. Același caracter de unicitate îl are fata de împărat. Ea este

”una la părinți”, ”mândră-n toate cele”, comparată doar cu Fecioara și cu

luna, ceea ce denotă singularitatea ei în planul terestru pe care îl reprezintă.

Povestea de iubire se încheagă inițial prin contemplație, cei doi se văd

într-o atmosferă de vrajă. La chemarea fetei, Luceafărul coboară în lumea

terestră, în plan oniric, luând chip de om, și-i oferă nemurirea alături de el.

Incompabilitatea dintre cele două lumi este sugerată și de reacția

contradictorie a fetei: „și ochiul tău mă-ngheață”, „Privirea ta mă arde”,

care marchează diferența dintre nemurire și moarte, percepute diferit de

fata de împărat și de Luceafăr : „Eu sunt nemuritor și tu eș muritoare”,

„Căci eu sunt vie, tu eș mort / Şi ochiul tău mă-ngheață”.

Luceafărul promite fetei că-și va schimba condiția pentru „o oră de iubire”.

Părțile II și III sunt simetrice și în opoziție.

În partea a doua, schimbarea planului spre terestru atrage după sine și

schimbarea limbajului, care devine comun Cătălinei, lui Cătălin, dar și vocii

poece: „bată-i vina”, „ia du-t de-ți vezi de treabă”, „Să-mi dai o gură”.

Spațiul se schimbă: devine mai închis decât la început și oarecum

insignifiant: „într-un ungher”. Fata primește un nume prin analogie, asel

este individualizată și „fixată” în planul terestru. De asemenea, își primește

și perechea: Cătălin. Nu mai este unică, excepțională.

Portretul lui Cătălin se construiește antec cu cel al Luceafărului. În mp ce

Luceafărul era în afara planului de existență uman, Cătălin este definit chiar

prin poziția sa socială inferioară:

„viclean copil de casă, / Ce împle cupele cu vin / Mesenilor la masă”.

Originea sa: „băiat din flori și de pripas”, este semn al iubirii întâmplătoarea

și insnctuale.

Portretul fizic accentuează înfățișarea profund umană, plină de vitalitate,

a acestui „chip de lut”. Amănuntele asupra cărora se insistă (ca la

metamorfozele Luceafărului) sunt ochii și fața: „îndrăzneț cu ochii”, „Cu

obrăjei ca doi bujori”. Cătălin îi propune o lecție de iubire Cătălinei insistând,

spre deosebire de promisiunile cosmice ale Luceafărului, asupra gesturilor

concrete care par banale, aproape triviale.

Răspunsul Cătălinei este un monolog în care își mărturisește natura

duală, antecă: o parte a făpturii ei se potrivește cu Cătălin în mp ce o

altă parte tânjește după Luceafăr, ca absolut de neans.

Această sfâșiere interioară a fetei este pusă în evidență prin anteze:

„Şi guraliv și de nimic, / Te-ai potrivi cu mine...” și

„Dar un Luceafăr răsărit / Din liniștea uitării, / Dă orizont nemărginit

/Singurătății mării”, la nivelul registrului nocturn – diurn: „De-aceea zilele

îmi sunt / Pusi ca niște stepe, / Dar nopțile-s de.un farmec sfânt / Ce nu-l

mai pot pricepe” și sunt accentuate prin conjuncția adversavă ”dar”, care

pune în evidență opoziția dintre iubirea absolută pentru Luceafăr, în sensul

aspirației spre absolut, și nepunța de a ange perfecțiunea.

În partea a treia, lumea descrisă este cea cosmică, respecv călătoria

către Demiurg pentru a renunța la nemurire.

Tabloul începe cu o secvență descripvă a cosmosului, un pastel al

naturii cosmice care s-a bucurat de o deosebită atenție la romanci.

Zborul intergalacc presupune, de asemenea în abordare antecă,

existența a două ordini temporale: una uman-terestră și una cosmică,

realizată prin negarea elementelor fizice obișnuite ale terestrului și anularea

percepției umane.

Inversiunea predicatului „Porni Luceafărul” dinamizează imaginea.

Categoriile spațio-temporale ale lumii obișnuite sunt negate: nu mai există

sus și jos (prin imaginea metaforică „un cer de stele dedesupt / Deasupra-i

cer de stele”), spațiul fuzionează cu mpul ancipând viteza luminii, iar

atemporalitatea anulează diferențele dintre ani și clipe: „Şi căi de mii de ani

treceau/ în tot atâtea clipe”.

Este o geneză inversă: de la lumile create, înapoi la haosul inițial

(increatul). Acest „punct” aspațial, atemporal, est Neantul Ființei: „goluri”, o

„sete care-l soarbe”, „un adânc asemenea / uitării celei oarbe”. Luceafărul

călătorește spre momentul inițial al creației, spre vidul primordial, pentru a

ajunge la punctul în care se instuie Legea lumilor: aici el cere „altă lege”.

Demiurgul – numit de Luceafăr „Părinte” - sălășluiește în acest Neant,

este voce impersonală, întruchipare a Legii implacabile.

Demiurgul îl numește Hyperion și îi refuză moartea, dar îi oferă în schimb

trei ipostaze ale genialității, formele nemuritoare ale existenței.

În partea a patra, care unește din nou cele două lumi, cuplul omenesc,

cei doi neri, sugerează o generalizare a ființei umane. Ei reprezintă,

anonimi, întreaga condiție umană, perechea.

Hyperion își păstrează numele revelat, în mp ce cei doi și l-au pierdut:

„doi neri”, „doi copii”.

Îndrăgosții își spun șoapte de iubire într-un peisaj nocturn pic

eminescian, asezați sub teii în floare: ,,Cãci este sara-n asfințit /  Şi noaptea

o sã-nceapã; / Rãsare luna linișt / Şi tremurând din apã.”

În spațiul său cosmic, Hyperion-geniul se va retrage în recea

eternitate, privind cu senină detașare măruntele ființe trecătoare. În final, el

își exprimă disprețul față de incapacitatea oamenilor de rând de a-și depăși

propriile limite: ,-Ce-ți pasă ție, chip de lut, /Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind în

cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt /

Nemuritor și rece.”

Așadar, viziunea romancă este dată de structură, de temă, de relația

geniu-societate, de alternarea planului terestru cu cel cosmic, de amestecul

speciilor (elegie, meditație, idilă, pastel).

Pentru ilustrarea condiției geniului, poemul ”Luceafărul”, sinteză a operei

poece eminesciene, armonizează atât teme, move, elemente de imaginar

poec, atudini romance, procedee arsce, cât și simboluri ale eternității

și ale morții.

....................................................................................................................................................

 COSMOGONIA—Scrisoarea I ȘI Luceafărul

Cosmogonia, ramura astronomiei care se ocupă de studiul originii şi evoluţiei corpurilor cereşti, a fost unul dintre obiectele de studiu preferate de Eminescu încă din tinereţe

În poemul eminescian Luceafărul, imaginile cosmologice şi cele cosmogonice apar însecvenţele care descriu drumul parcurs de Luceafăr până la Creator pentru a-i cere dezlegarea de nemurire. Vom constata că, în drumul său, Luceafărul străbate sfera cosmotizată a stelelor, după care traversează un spaţiu în care are loc o cosmogonie, adică o naştere a unei lumi cosmice, ca, în final, să ajungă în preajma Creatorului, o zonă în care Fiinţa supremă, încă absentă din peisaj, este înconjurată de nefiinţă. Prima strofă din actul zborului către Creator, cu miile de ani care trec în tot atâtea clipe,echivalează mia de ani cu mia de clipe şi, deci, anul cu clipa. Prin urmare, Luceafărul parcurge într-o clipă o cale imensă, de un an-lumină, întrecând de mii şi mii de ori viteza luminii. Faptul că Luceafărul este mai iute decât fulgerul este redat de poet prin imaginea ,,creşteau în cer a lui aripe’’, ceea ce sugerează că o bătaie de aripi, de o clipă, echivalează cu străbaterea unor ceruri întregi.

În consecinţă, în strofa următoare din actul trecerii prin lumea cosmotizată poetul compară Luceafărul zburător cu ,,un fulger ne-ntrerupt’’, ,,rătăcitor’’ prin stele.

În mai mult decât fulgerătoarea sa ascensiune, Luceafărul trece şi de stele, deci de lumea ordonată, cosmotizată, ajungând întro zonă în care are loc o cosmogeneză sau o cosmogonie, care începe cu ivirea luminii din haos: ,,Şi din a haosului văi............................................

Cosmosul, lumea ordonată, se naşte din haos, din lumea neînformată, amorfă. Starea de haos este sugerată prin imaginea unor văi, a unor spaţii goale, iar geneza cosmică – prin umplerea acestor văi nu de stele, entităţi care se formează ulterior, ci de lumină, de mări de lumină.

Şi în Geneză se spune că Dumnezeu, în prima zi a creaţiei, a separat lumina de întuneric.

Nu putem să nu ne amintim o altă imagine cosmogenetică, dintr-un alt gen de creaţie, pictural, şi anume primul tablou din cele opt pictate de Michelangelo pe bolta Capelei Sixtine, în care Dumnezeu desparte lumina de întuneric.

În drumul lui spre Demiurg, Luceafărul lasă în urmă totul, inclusiv locul unei cosmogonii regionale, a naşterii uneia dintre lumi. În acest punct, poetul ne lămureşte şi natura forţei prin care pot fi străbătute lumile născute sau cele aflate in statu nascendi pentru a ajunge la Demiurg. Şi anume, Luceafărul depăşeşte în zborul său orice limită fizică pentru că este propulsat de un alt substrat decât cel material, cuantic. Într-adevăr, cum spune poetul, ,,el zboară, gând purtat de dor’’. Aşadar, energia sa este una spirituală, este forţa iubirii, în care predomină sentimentul, gândul fiind purtat de către dor.

Prin juxtapunerea secvenţei cerului înstelat cu aceea a cosmogenezei, Eminescu sugerează şi existenţa unei creaţii perpetue, sau, mai exact succesive, prin faptul că unele lumi abia iau naştere, în timp ce altele sunt déjà înformate. Ideea este exprimată și în Scrisoarea I unde este afirmată nu numai apariţia unor regiuni cosmice, ci şi pieirea altora: ,,De-atunci negura eternă se desface în fâşii....................................................................

În cea de a treia scenă din actul ascensiunii spre Creator, Eminescu îl plasează pe Hyperion în preajma Demiurgului, a Fiinţei spreme, într-o lume a increatului. Iată şi imaginile haosului, acolo unde, aproape de Creator, a pierit totul, totul, Fiinţa supremă fiind înconjurată de un halou de nefiinţă:

În proximitatea Creatorului, a Fiinţei supreme, nu mai există nici cerurile cu stele – lumea cosmotizată –, nici un haos care începe să se cosmizeze penetrat fiind de lumină. Fiinţa supremă,creatoare a cosmosului, nu poate fi delimitată şi definită, în calitatea ei de Fiinţă supremă, decât în raport cu Nefiinţa, cu Neantul, cu Golul. Dacă logic-formal, se poate spune, ca Parmenide, că Fiinţa este, iar Nefiinţa nu este, dincolo de logica formală, în intuiţia poetică, dar şi filosofică, Nefiinţa, la rândul ei, pe de o parte, nu este, consistă în ,,goluri’’, dar, pe de altă parte, şi este întrucâtva, manifestându-şi prezenţa sub forma de ,,sete care soarbe’’. Am zice că Fiinţa şi Nefiinţa se relativizează în mod reciproc. Dacă una nu este, nu este nici cealaltă, iar dacă una devine prezentă, îşi manifestă prezenţa şi cealaltă.

     Eminescu a creat imagini asemănătoare ale increatului şi în Scrisoarea I, în care, inspirit şi de Imnul creaţiunii din Rig-Veda, îşi avântă imaginaţia până la starea de increaţie absolută, ca indistincţie absolută, în care nu se manifestau încă nici fiinţa, nici nefiinţa, dar din care se conturează ambele, pentru a da naştere creaţiunii. Iată imaginile din Scrisoarea I:

,, ,,La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă................................................................................

Cum din haos face mumă, iară el devine Tatăl.’’

. În poemul filozofic "Scrisoarea I"întâlnim teoria confrom căreia universul se naşte dintr-un punct infim de materie : "Punctul-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii / E stăpânul fără margini peste marginile lumii..." ia tabloului cosmogonic prezentat prin prisma imaginației creatoare a cugetătorului – bătrânul dascăl. În descrierea haosului primordial (tabloul cosmogonic), textul eminescian propune serii antitetice cum ar fi: „ființă” – „neființă”, „nu s-ascundea nimica” – „tot era ascuns”, „pătruns de sine însuși” – „nepătruns”. Procedeul folosit este cel al negării contrariului, prin construirea de paradoxuri, aceste alăturări antitetice sugerând pacea eternă a increatului, echilibrul desăvârșit. Haosul primordial este definit prin întunericul omniprezent, premergător începutului. Seria de interogații retorice („Fu prăpastie? Genuge? Fu noian întins de apă?”) completează imaginea increatului, prefigurând însă un posibil început, o prezumtivă materie originară. Interjecția cu valoare predicativă „iată” are rolul de a marca avalanșa desfășurării energiilor universale, a unei explozii de energie.  Astfel, poetul a pătruns evoluția de la increat la creat. Repetiția de la începutul versurilor „De atunci...” dă simetrie construcției discursului liric și pucntează îndepărtarea în timp a momentului genezei.

Poetul se solidarizează cu umanitatea prin pronumele personal de persoana I „noi”, conștientizând efemeritatea condiției umane prin antiteza dintre „lumea asta mare” (macrocosmos) și „lumea mică” (universul uman) – sugerată metaforic prin construcțiile „microscopice popoare”, „muști de-o zi”, „mușuroaie de furnici”. Omul, viața reprezintă cantități infime în infinitul universului. Versurile centrate pe metafora „o clipă suspendată” sugerează ideea existenței umane ca o cantitate infinitezimală din timpul universal, reprezentând doar o întrerupere în circuitul universal: haos („îndărătu-i”) – viața („clipa”) – haos („înainte-i”), idee întărită prin motivul vieții ca vis („Căci e vis al neființei universul cel himeric”). Pe seama bătrânului dascăl este pus întregul tablou cosmogonic, o amplă desfășurare de imagini începând cu haosul primordial și terminând cu secvența eschatologică. Toate au rolul de a evidenția puterea de cuprindere în mintea geniului a problemelor fundamentale ale Universului.

7=Unii comentatori ai Glossei lui Eminescu cred că vocea anonimă aparține însuși Demiurgului, fiind identică cu vocea  Părintelui Ceresc din Luceafărul. Fiindcă adevărurile cele mai generale, enunțate aforistic în strofa tematică, nu sunt numai simple învățături ale unui vreunui ”bătrân dascăl”, ca în „Scrisoarea I” ale unui magister, ci sunt înseși legile constitutive ale lumii. Glasul care enunță aceste adevăruri general valabile nu poate fi decât glasul lui Dumnezeu-un glas din afara spațiului și timpului.

Așadar, în Glossa lui Eminescu, Creatorul se adresează filosofului, omului de geniu, omului superior oferindu-i soluția inadaptării acestuia la idealurile meschine ale lumii contemporane.

Discursul divin se poate despărți în idei și acestea nu sunt opt – câte una pentru fiecare vers, ci șase, grupate în două categorii: legi generale constitutive ale universului și comandamente etice, vizând statutul ființei umane.

Discursul-prim, din strofa-temă, extrem de concentrat, necesită o diluare explicativă, provocând un discurs secund, reprezentat în poezie de cele opt strofe mediane. Astfel, trei dintre cele șase idei ale discursului divin se referă la modalitățile timpului:

·        ”Vreme trece, vreme vine”

·        ”Toate-s vechi și nouă toate”

·        ” Ce e val, ca valul trece ”.

Primul enunț instituie însăși curgerea Timpului, în aparenta sa monotonie, veșnic egală sieși, în ultimă instanță – zadarnică. Aşa se explică de ce ”toate ” sunt vechi și noi, în mod concomitent: sunt vechi de când lumea, căci purced din timpul imemorial al originilor; sunt noi pentru că, în mișcarea noastră prin Timp, generația noastră acum le întâlnește pentru prima dată.

Viitorul și trecutul sunt ca două oglinzi paralele și infinite. Istoria nu este decât o succesiune a diverselor culturi, ce ajung la un punct de maximă înflorire (asemenea unui val), urmată, cu fatalitate, de panta decăderii.

Celelalte trei idei cuprinse în discursul divin sunt tot atâtea comandamente morale:

·        „Ce e rău și ce e bine

Tu te-ntreabă și socoate…

·        „Nu spera și nu ai teamă”.

·        „De te-ndeamnă, de te cheamă

Tu rămâi la toate rece”

Trebuie să apelăm aici la motivul ”lumea ca teatru”: dacă lumea joacă, de mii de ani, aceeași piesă, tu nu te lăsa amăgit, nu spera în iluzii și nu te teme de adevăr (strofa 6).

            Când mișeii ies victorioși și în fruntea treburilor ajung adeseori nătărăii, tu nu te prinde în hora lor efemeră, căci „ ce e val, ca valul trece” (strofa 7).

Atunci când lumea te momește, te seduce ”prin lucii mreje”, tu te strecoară, evită tentațiile, urmează-ți drumul (strofa 8).

În sfârșit, ca să eviți răul din lume, tu să te ferești de atingere, să nu răspunzi la calomnie, să nu te implici sufletește, ci să rămâi rece și contemplativ (strofa 9).

Concluzia este aceea că adaptarea nu este posibilă, întrucât solicitările existenței sunt viclene. De aceea, soluția pe care Demiurgul o propune înțeleptului este ignorarea vieții sociale, detașarea de aceasta și însingurarea („Tu rămâi la toate rece”).

Toate aceste norme de conduită alcătuiesc un veritabil cod moral al înțeleptului,  pe care Eminescu îl rezumă în strofa finală, strofa recapitulativă.

                   În Glossă, omului de geniu, înțeleptului i se oferă soluția existențială/existențialistă prin însuși glasul Demiurgului. Iar din seria poemelor care dau glas în poezia eminesciană, vocii lui Dumnezeu, Glossă este cea mai de valoare. Conceptul de autonomia esteticului prezent in finalul poemului Luceafarul (Iar eu in lumea mea ma simt / Nemuritor si rece") de factura clasicista, devine in Glossa (Tu ramai la toate rece").

  Poetul este un Hyperion condamnat să rămână în societate şi să îşi determine poziţia în complexul raporturilor sociale".