de MĂRȚIȘOR.....

Aş dori să pot trimite către tine plin de cântec, de lumină şi de dor  adevărul frumuseților divine, împletit în bucuriile senine Minunat, Iubit şi Veşnic Mărţişor... și-aş dori ca mâna mea să ţi-l aşeze nu pe inimă, ci-acolo…adânc în ea... ca frumoasă şi curată s-o păstreze… ca un soare minunat să-ţi lumineze si să-ţi facă fericită viaţa ta... e podoaba minunată mai de preţ decât oricare talisman... a sufletului comoară: Un curat, iubit şi veşnic mărţişor…..

Martie.....

                                                  Martie…..

  Din caier încâlcit de nouri toarce vântul fire lungi de ploaie.

 Flușturaticii fulgi de nea s-ar așeza-n noroi,

 dar cum li-e silă se ridică iar

 și zboară să-și găsească cuib în ramuri.

 Vânt și-i frig,iar mugurii prea lacomi de lumină

 își zburlesc acum urechile în gulerul tău!

 e primavară și…florile-ți vor împodobi fața…

                primăvară, dispari sau apari?                     

                te ascunzi sau revii?

                de unde vii tu,oare?

                 Din vid sau din abis?

                 Te-așteaptă orice vis de ieri,de azi,de mâine…

                 Adu-ți lumina,ca să  emani iubire!

                 Suflet cald de primăvară,

                 Privirea ta ascunde tăceri,

                 Liniștea…unde de apă.

                 Iubește visul de ieri!

                 Ce ciudat e somnul unei ființe ca tine!

                 Te-aștept dintotdeauna,

                 Vino mereu la mine și spre mine…iubirea mea!...

În primăvară.....

                                             În primăvară......

                        Vorbim mult despre anotimpuri…..

              vorbim de primăvara zveltă ce aduce bucurie în sufletele înghețate,

                           de lumina verii ce încălzește, 

                           de mozaicul toamnei,

                           de omătul pur al iernii….

  Dar…am simțit  cât sângerează ele atunci când se despart? Din câte anotimpuri Anul are,Primăvara e o dulce binecuvântare,este Renașterea naturii din somnul trecutului,este Cerul mângâietor cu nesațul albastrului.

  Capricioasă,primăvara își croiește drum prin sufletul meu cu frunze și petale de pomi fructiferi,cu briză,cu stele,cu îngeri ce-și scutură aripile pe crengile pomilor.Mai întâi nu știe cum să-și așeze cărarea,apoi câte frunze,câte petale să pună omului pe creștet,cum să-i aștearnă ploile pe buze,pe obraji.Ar vrea să-și arate stelele în fiecare privire,să-și întindă vântul ca o maramă în jurul lumii.

  Și uite-așa ne lasă an de an câte-un înger zburând pe pleoape,cu flori alunecând pe după urechi,cu stele și ploi ca un iureș.

  Cu primăvara pe umeri,omul își întinde mâna arcuiește din ape o lumină și trece de pe o creangă pe alta,înțelegând dintr-odată toate cântările din mari depărtări,auzind cum se desface sămânța și cum secundele pocnesc în grădini.

  Fiecare prinde gust de ogor și-și uită tâmpla lipită de seve simțind șerpuiri de rădăcini.Spre seară sunt altfel de ochi cu gene de fluturi,codițele fetelor împletite din ierburi și, oboist,eu,omul, mă așez pe un buștean în plină pădure,făcându-i loc, între timp, unui gând să stea lângă mine.

  În frunzișul ce ocolește câteva floricele firave verzi și chiar verzi,vântul desenează proiecția norilor pe pământ.Cum au fost înghețate în vifor clipele dulci ale pădurii cu miile de stele,cu glasuri de ape,cu șoapte de ramuri?...mă tot întreb….

  Trezit din astă reverie de a soarelui prezență,mă ridic,asistând la sfânta luptă a verdelui și… șerpuind pe cărări sunt întâmpinat de reverențele Luminilor.

Poveste neadevărată

                                                         POVESTE  NEADEVĂRATĂ

   Demult,am văzut un film cu o familie,care a hotărât să trăiască departe de lume,din cauza poluării și mai ales că unul din copii avea o boală rară,nu putea respira decât într-un mediu foarte curat,de exemplu într-o cameră total izolată.La recomandarea unui medic,merg în munții Stâncoși,aer nepoluat,trăiesc într-o cabană,copii sunt instruiți de părinți...un mediu prielnic însănătoșirii copilului.

   După revoluție,suntem vizitați de prietenii plecați departe printr-o împrejurare deosebită: trăiau undeva pe malul Dunării... și tatăl și fiul,adolescent,obișnuiau să înoate în fiecare zi de vară în fluviu.La început n-au fost lăsați de grăniceri,dar,văzându-i prietenoși,au mai închis ochii și char ajunseseră să se împrietenească cu toată grupa ce patrula pe mal.Se făceau pariuri cine e mai rapid:tatăl sau fiul,puteau concura la orice competiție de înot.Tatăl l-a îndemnat pe băiat să înoate ,fără a privi peste umăr,va avea mai multă siguranță,spunea el.Au început să rărească partidele de înot,la început veneau din două în două zile,apoi o dată pe săptămână.De ce? se întrebau militarii.Băiatul avea examenul de bacalaureat,se pregătea intens.Într-o seară,prin august,au apărut amândoi fericiți,băiatul era student,reușise... și îi cinstea pe prietenii- militari.Au râs,au mâncat,au băut și s-au luat la întrecere,noaptea,în apa Dunării.Reflectoarele îi urmăreau,strigăte,fluierături,îndemnuri.

   Ciudat era că nu se întorceau,băiatul chiar nu se mai vedea și-atunci s-a dat alarma...au tras, și o pată mare roșiatică a apărut pe apa Dunării.Dimineața corpul tatălui plutea singur,fără viață.Unde era băiatul?După ani povestea la un post de radio că a ajuns peste ocean,că niciodată nu privește peste umăr și că e unul din intelectualii cu care s-ar mândri oricine. Îl revedem,povestim întâmplări de care auzise sau citise,e trist,dar se bucură pentru noile evenimente.Noi radiem de fericire:suntem liberi la fel ca voi,râdem.El e serios și întreabă în șoaptă,dacă ce spunem și credem.Sigur!nu mai e miliție,nu mai e securitate,nu mai suntem ascultați,nu mai suntem urmăriți,vorbim liber,scriem la fel.Ne întreabă din nou,tot serios, dacă ceea ce spunem și credem.Pleacă,îl conducem și ne propune ca,dacă va mai veni să ne întâlnim afară,îi place aerul curat,are o alergie de care nu se vindecă...și apoi,deodată,ne întreabă de ce nu ne-am mutat,apartamentul e prea mic,e vechi.După un timp ne amintim cuvintele lui,ar trebui să ne mutăm,poate mai în centru,căutăm și da!găsim un apartament mare,luminos în centru.Strângem tot,unele lucruri le dăm unor necăjiți,dar telefonul îl vom lua ,e amintire,o adevărată bijuterie de familie.Neîndemânatică,trag de fire și surpriză...din perete ies tot felul de fire ciudate,niște butoane,le privesc,iar bărbatul familiei ,meșter mare, rămâne încremenit fără vorbe,le strânge,le pune într-o cutie și-mi spune că am fost ascultați.De cine?sunt uimită,tac și-mi spun că e bine că plecăm în altă casă.Acolo vom sta o perioadă în moloz,sunt refăcuți pereții,le spunem copiilor că vrem să ne asigurăm de curățenia noului loc.Nu angajăm pe nimeni,facem totul noi,în tăcere,pipăim fiecare centimetru și, când suntem siguri că e bine,aranjăm camerele.Orice instalație o facem cu cei din familie și suntem foarte atenți,dar de ce așa,de ce acum,când suntem liberi?

   Primim într-o zi o veste neplăcută de la un medic alergolog:unul din  copii are o boală ciudată cu un nume ciudat,ce mai...nu poate trăi într-un oraș și nici la țară,dar unde?undeva la munte,la deal,într-un loc fără poluare.Suntem dezorientați,nu putem pleca,viața noastră este legată de oraș,de munca de acolo,de școlile copiilor,cum să plecăm în pustie,să lăsăm totul,de-abia am aranjat și suntem așa de bine.Totuși...Mergem la un fost coleg al soțului meu,geolog,călător neobosit prin munți și dealuri,unde să mergem,unde e bine,ce condiții vom găsi,cum e în sălbăticie,cum putem trăi acolo?întrebări nenumărate,suntem curioși.Eu sunt așa de derutată,dar par liniștită în fața tuturor.Hotărâm,plec eu cu copiii,nu-i pot despărți,rămâne tatăl lor și va veni din când în când.Nu se poate,ne explică medicul,copilul nu poate veni în contact cu oaspeți,el trebuie să stea în acel mediu,fără a avea niciun contact cu nimeni călător.Consiliu de familie,noi patru,familia, și hotărârea e luată:plecăm toți,vom fi împreună la bine și la rău.Unde?în munți,niciun nume,e locul perfect,un punct pe hartă.Ce vom găsi acolo?ni se spune de omul-călător că există un refugiu nefolosit de ani,se ajunge greu,nu e niciun drum de acces,doar elicopterul.Ne ajută el,da!de acord,dar n-am vrea să se știe de plecarea noastră,cunoscuților nu  le vom spune nimic,doar familia va ști,nu vrem să primim vizite,e important pentru sănătatea copilului nostru.

   Plecăm,bagaje câte putem lua,bineînțeles,multe.Plătim helicopterul,mult,iar pilotul este un băiat minunat,un fel de hipiot,nonconformist, rămâne să vină o dată pe lună cu provizii.Zburăm peste dealuri și munți,ape,e minunat de sus,e greu de zburat peste vârfuri golașe,o capră sălbatică ne privește de pe o înălțime amețitoare.Nu mă orientez,nu știu unde ne aflăm,doar soțul meu vorbește continuu cu pilotul,de el va depinde viața noastră viitoare,va fi singura legătură cu viața.Ajungem undeva sus în munte,noi,cerul,o cabană,brazi, o stâncă enormă,o poiană,bagajele coborâte.Pilotul vrea să rămână să ne ajute,ne bucurăm și deschidem ușa.Înăuntru e dezordine,dar sunt de toate,mese,scaune,paturi,un dulap.Băieții rămân afară,sunt curioși,aleargă,strigă,ecoul îi amuză,sunt bucuroși,iar eu nu știu ce va urma.Seara,aprindem felinarele,mâncăm ceva cald pregătit pe soba cu lemne.N-am făcut niciodată focul,am trăit lângă un calorifer, de când m-am născut.

   Dimineața,elicopterul pleacă și odată cu el civilizația.Amândoi,tată și mamă, aranjăm casa,e vară și vrem să avem de toate pentru timpul friguros,care aici va veni mai devreme.Trec zilele mai repede decât acasă,în oraș,ne vizitează câte o veveriță,o vulpe speriată,vedem un pui de urs departe,n-avem semnal la telefon,dar merge laptopul,busola se rotește fără sens....e un câmp magnetic puternic,mi se explică.Băiatul meu cu probleme aleargă,e altul,el care stătea nefericit,parcă ascunzându-se de lume.Am adus o ladă cu cărți și-n amiezile calde citim,iar soțul meu lucrează la proiectele lui. Nimeni în jur,noi cu noi,atât.Îmi spun e ca-n povești,dar cum va fi la iarnă?Să explorăm împrejurimile, puțin în fiecare zi,poate culegem fructe.Găsim afine,culegem multe,mâncăm,le prepar.Mergem mai departe,nu prea departe, le strigă tata băieților.Și trec zile și nopți și cerul e atât de aproape și stelele luminează tare și trece luna și vine elicopterul cu noutăți din lumea noastră lăsată departe la oraș.Pleacă și viața continuă,băieții colindă și se întorc cu vești: au văzut soldați prin binoclu.Unde ?întreb,cum au ajuns,n-am auzit niciun elicopter,poate pe partea cealaltă a muntelui.Sunt vânători de munte,spune tatăl,care a făcut armata la teriști.A doua zi,ca să nu mai umble hai-hui le dau fiecăruia câte o pagină de probleme de mate, de rezolvat,le termină repede,s-au specializat.Pleacă și se întorc după amiază înfometați și în timp ce mănâncă povestesc ,soldații nu vorbesc românește,parcă nemțește spune cel mic,așa vorbea o doamnă la școală;nu spune cel mare,care,miraculos,se simte din ce în ce mai bine,vorbesc aproape nemțește,dar au și cuvinte asemănătoare cu ale unui coleg venit din Asia.Ce limbă este asta,mă întreabă pe mine, cunoscătoare.A! au mai văzut un steag alb cu niște linii mici albastre și toți stau lungiți pe pământ,nemișcați. E prea de tot. Sunt pedepsiți,nu vor mai pleca nicăieri.Bineînțeles proteste,vor face grevă.Nu-i luăm în seamă și atunci se răzbună: nu ne vor spune nici de oamenii,pe care i-au văzut intrând în peștera ,unde ei n-aveau voie,că sunt urși.Nu sunt urși,că oamenii aceia au intrat și au vorbit,au râs,au mâncat,aveau și telefoane.Cum i-au văzut? Cu binoclu.Era chiar un om pe care l-a văzut la televizor și niște femei .Frumoase?întreabă tatăl curios.Nu,răspuns sec,nu semănau cu vedete,erau serioase.Doamne!și noi credea că suntem singuri,în siguranță.A doua zi,auzim elicopterul,suntem nedumeriți,nu-l așteptam.Nu vine spre noi,merge în partea pe unde au hoinărit băieții.Și deodată o bufnitură asurzitoare,suntem stane de piatră...sssst!nu vorbim,nu ne mișcăm,încet ne ascundem în spatele casei.Apoi liniște.Noaptea facem de veghe cu schimbul,noi cei mari.Dimineață vin câteva elicoptere,nu spre noi,în cealaltă parte a muntelui,pleacă spre seară.Câteva zile e liniște...și surpriză...apare hipiotul,vesel,bărbos,cu ochelari mici,îl pupăm,îl iubim.Ne crede nebuni de atâta singurătate,îi povestim ce-am petrecut.Apoi ne propune o plimbare nouă,adulților și ne povestește ce știe,ce a auzit.Rămâne câteva zile,iar eu plec cu băiatul la control.Medicul e uimit, după ce are rezultatele testelor.Unde am fost?Îi spun.Tace și zâmbind ușor ne spune că ar fi bine să mai stăm o perioadă,ne vom vedea la primăvară.A!pot pleca liniștită,băiatul s-a vindecat,locul acela e Gura de Rai,care vindecă orice boală.Stați acolo cât mai mult,e locul tinereții veșnice!Dar civilizația?Stăm câteva zile,ne plimbăm,ne revedem  prietenii,rudele,dormim în propriul pat și facem baie,baie adevărată.Profesorii sunt mulțumiți de cunoștințele băiatului meu,note mari,felicitări,ne dau capitolele pe care le vom parcurge în lunile următoare.Predau articolele scrise,le trimit multor reviste de peste tot și...întrebarea la care nu mă așteptam:când ne întoarcem acolo,departe,în munte?

   Ne întoarcem și toamna ne întâmpină cu ruginiul frunzelor și șoapta brazilor de bun venit,iar în pragul casei de munte alături de ai mei,prietenul de departe ne zâmbea,venise să-și vindece alergia veche.

SFAT......

                  SFAT:

,,Ţi-am spus de-atâtea ori, nu te mai bate cu proştii, că te răpun... Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viaţă? Pe urma deştepţilor? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupţi frumos cu tăieturi fine de floretă, el loveşte greu cu lăstarul în moalele capului. Şi în zadar risipeşti spirit şi vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ţi spun, prostul are o concepţie telurică a vieţii. Uite aşa îşi înfundă spatele şi trec pe deasupra lui toate curentele... Nimic mai greu decât să cârmuieşti proştii... Ei au un instinct de împotrivire organică... Toata viata nu am putut sa sufar prostia. Saracu de mine, cand vad cate un prost ma doare ... zau am dureri fizice, ma ia cu rece aici in crestet. La prost trebuie mestesug nu gluma! M-a invatat un popa la Piatra –Neamt, plecam la inspectii calare pe iapa popii, dar iapa nu voia neam la stanga, cat m-am zolit! ...si popa m-a-nvatat "Cand ajungi la raspantie tragi de capastru tare de tot la dreapta si iapa o sa o ia la stanga, da sa tragi cumplit!' Asta e domnule, trebuie invatat naravul, se guverneaza greu prostii!

-De ce nu-ti place politica Nene Iancule?
-Pai dumneata nu vezi cum se-ncurca lucrurile in politica care nu poti ca sa stii de azi pe maine cum poate sa devina o complicatiune! Mergem din dres in dres si din meremet in meremet, dar ce e mai rau, e ca n-avem oameni, ne lipsesc oameni!
Dar eu n-am crezut in politica, e o recompensa de nimic si nici n-am avut chemare sa reformez sotietatea, dar tara am iubit-o cu sufletul ei dezordonat de atata zbucium de vremi ! Dumnezeu sa ne aiba in sfanta Lui paza!(Ion Luca Caragiale)

             (meremet=aranjare,reparație,reglare)

COȘBUC și EMINESCU

Pentru libertate

de George Coşbuc

                        Plângem, da, că prea ne doare!

                        Nu pe noi! Crescuţi în chin

                        Ne-amintim de-un timp cu soare

                        Şi-l cunoaştem cel puţin!

                        Plângem pe copii, sărmanii,

                        Că-ntr-al temniţei mormânt

                        Îşi încep în noapte anii,

                        Neştiind ce-i soare sfânt.

                        Plângem, da, şi strâns ne strângem

                        Lâng-olaltă, câţi suntem,

                        Dar să ştiţi că nu ne plângem

                        Ca nebunii cari se tem.

                        Robi, meniţi prin jocul sorţii,

                        Noi ai chinului am fost,

                        Însă nu, şi nu, ai morţii!

                        Nu cătăm noi adăpost

                        Nici în milă, nici în rugă;

                        Asta cear-o de la voi

                        Cel ursit să fie slugă

                        Dar n-o cereţi de la noi!

                        Vom răbda, privind în faţa

                        Orişicui, şi-a orice chin,

                        Că noi ştim că-i multă viaţă

                        Şi în noi, şi-n cei ce vin.

                        Blestemaţi pieri-vor dictatorii

                        Cari s-abat din drumul drept

                        Ne-aţi adus stricarea legii

                        Şi ne staţi cu mâna-n piept.

                        O, şi-n loc s-aveţi ruşine,

                        Vă mândriţi cu ce-aţi adus:

                        Dar puterea, ştiţi voi bine,

                        Nu vi-a dat-o Cel-de-sus,

                        Nici Eternul Domn! Vi-e dată

                        De-un vremelnic din Infern!

                        Deci vi-e binecuvântată

                        Şi la voi va fi-n etern!

                        Lumile-au văzut mirate

                        Cât de mult iubirăţi voi

                        Şuierul de bici ce bate

                        Fără de milă oameni goi!

                        Dar şi pentru noi rămâne

                        Timp ah, cine poate şti!

                        Şuierul acesta mâine

                        Cânt al lui Tirteu va fi! (Tirteus-poet liric grec,sec. al-7-lea î.Hr.)

                        Iar din lanţul ce-azi ne strânge

                        Pot să iasă spade, şi pot

                        Spadele să vadă sânge,

                        Nu de-al nostru însă tot!

                        Şi sfârşitul tău veni-va

                        Azi ori mâine, ori mai apoi!

                        Şi-o să poţi tu sta-mpotriva

                        Poate-a celor mai vreo doi,

                        Dar mai tari prin răzbunare

                        Şi prin ura lor turbaţi?

                        O să fii destul de tare,

                        Tot potopul să-l abaţi?

                        Eu nu chem această vreme,

                        Dar tiranul braţ al tău

                        Face totul ca s-o cheme,

                        Rău îngrămădind pe rău.

Ziarul „Timpul”, din 29 iunie 1883, cu ultimul articol publicat de Eminescu despre LIBERTATEA PRESEI : ,,Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa orice guvern a rămas numai presa, şi aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exerciţiul puterii discreţionare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.

Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentele ei continue, îi face negreşit efectul unei hărăitoare din Braşov, care prin scârţâitul ei strident dă crispaţiuni nervoase. Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută.

Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, aşa şi contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.

Ei bine, care ar fi fost acelea ?

Dacă întru abaterea constiinţei alegătorilor, s-au dovedit cele mai eficace arme: corupţiunea, frauda, ameninţarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opoziţiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bunăseamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opoziţiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.

Armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp şi pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care ei înşişi urmăresc un folos direct, nepătrunşi fiind de datoria de cetăţean şi de sânţenia votului ce li s-a încredinţat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hârşit în luptă şi îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiş.

Contra presei şi jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; şi aşa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzaţiune specială contra neregularităţilor de la zisul credit; după ce că în acest proces de presă a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, juraţii, şi l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora să se declare competente şi recompensând pe magistraţii care au avut lipsă de scrupul pentru justiţie şi s-au supus trebuinţei regimului; acum a mers cu iuţeala pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adică fundatorul foii francese L'Independence roumaine, pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.

În cazul de faţă guvernul, care este evident că a voit să lovească în existenţa jurnalului L'Independence roumaine , s-a folosit de o lege decretată de dânsul acum doi ani, şi care priveşte petrecerea străinilor în ţară.

Dacă vom ţine socoteală de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispoziţiunea de expulsare luată în privinţa d-lui Galli, pentru că într-adevăr ea nu a fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis asupra Împăratului Alexandru II şi în spiritul de a combate şi a depărta de ţara noastră acele parazite care îşi caută existenţa din acte de teroare, pe străinii fără căpătâi pe nihilişti mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L'Independence roumaine era aici un muncitor liniştit, stabilit de mai mult timp în ţară şi exercitând în asociaţia cu români comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.

Când însă ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L'Independence roumaine a fost încurajat şi susţinut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, când vom aminti aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în ţara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur că se va vedea şi mai bine cât de necuvincioasă este dispoziţiunea de expulsare de acum.

Ce fel? Pentru ca să cânte guvernul, un străin poate fi tolerat şi încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon principul echităţii care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba.

Una din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în ţară, şi atunci înţelegem raţiunea unei dispoziţiuni de expulsare când şi-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s-a tolerat odată străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i sa tolera să facă şi politică de opoziţiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obliga la toleranţa lui în urmă.

Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie.

Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa.”

E bine când e bine.....

”Z” este un film direct,îmi spun privind și ascultând știrile de ieri,de astăzi și,sunt sigură,din zilele următoare,îl revăd, ca să înțeleg ceea ce-mi spunea un fost profesor demult:când nu îți poți explica prezentul,vizionează un film vechi.Îl caut,îl vizionez și iată: așa este,vorbele profesorului se adeveresc,citesc câteva rânduri scrise și le transcriu,fiindcă mi-au plăcut o cronică a filmului:

,,In destul de haoticul roman al lui Daniel Pennac, Dictatorul si hamacul, exista, la un moment dat, o foarte succinta, dar lucida defintie a unei democratii functionale: mai un general de buna credinta, mai un jurnalist dedicat, mai cativa activisti nebuni, si asa isi poate duce zilele cea mai slaba forma de guvernamant, dar si singura in care merita sa traiesti.

,,Z” regizat de Costa-Gavras vine parca sa o sustina; la momentu,l când a fost lansat (1969), povestea asasinatului unui marcant lider de stânga de către forțele de extremă dreapta și a tentativei de mușamalizare a complotului, au revoltat și au stârnit controverse, pentru că junta militară din Grecia se afla la putere, iar pentru occidentalii panicați de spectrul comunismului, era un rău necesar stopării acestuia. Se spune ca Mikis Theodorakis, compozitorul muzicii de fundal, se afla in arest la domiciliu, iar creația sa a fost scoasă pe ascuns din țară, pentru a fi folosită in realizarea filmului.

In zilele noastre, datorită tristei, dar indispensabilei trăsături umane de a uita ororile, caracterul cutremurător al peliculei lui Costa-Gavras se mai atenuează și se transformă intr-o superbă frescă a eternei lupte dintre dușmanii democrației și ai libertătți și plăpânzii ei apărători. Are ceva din aerul de documentar artistic, dar, in cazul de față, personajele sunt mai clar reliefate și e mai limpede rolul pe care il joacă fiecare in aceasta dramă.

Ca urmare, selecția actorilor e facută cu grija, iar interpretările sunt fără cusur: militarii sunt politicoși, dar aroganți si le scapară agresivitatea in priviri,(unde am mai văzut așa ceva azi?...), cei care le slujesc drept unelte sunt niște degenerați, activiștii  sunt aprigi, dar aproape neputincioși in fața unui aparat represiv bine pus la punct, jurnalistul care contribuie la dezlegarea ițelor e agasat, martorii accidentali sunt animați de motivații puerile.

Se vorbeste mult in Z, există dialoguri subtile, ambivalente, dar, paradoxal, personajele care atrag cel mai mult atenția se manifestă cel mai puțin verbal. Pe Yves Montand(nu-l cunosc mulți astăzi,nu mai există printre noi,iar filmele vechi le vedem  cei ce dornici de a cunoaște adevărata cinematografie) il vedem puțin, dar seninatatea de martir pe care o afișează, parcă, justifică tumultul de după asasinarea sa. Irene Papas,superba actriță din Grecia, pare ruptă de acțiunea principală a filmului și nu dintr-o scăpare a scenariului, ci intr-adins, pentru că asta vrea să reprezinte: pierderea unei persoane dragi și buimăceala unei astfel de stări.

De departe cel mai interesant personaj este procurorul insărcinat să cerceteze cazul, interpretat de Jean-Louis Trintignant.Îl  asemăn cu Kevin Costner din JFK, numai că are ochelarii fumurii și, grație lor, mult timp nu îți dai seama dacă e intr-adevăr un om al legii sau un om al sistemului. Cînd, insă, poziția-i devine clară, simpatia față de el crește in valuri.

Mai există o deosebire intre filmul lui Oliver Stone și cel al lui Costa-Gavras: in JFK investigatia e purtată de un grup care are resursele statului de partea sa, chit că se confruntă cu o monstruoasă coaliție; in Z, adevărul iese la iveală dintr-o combinație de incăpățânare a celor care il caută, prostie a celor care il ascund și bun- simț din partea celor care ar putea sa nu se amestece, dar aleg să o facă.”

Finalul din Z e tragic, ar fi trebuit să mă întristeze profund, dar, nu știu de ce, nu s-a întâmplat așa. Poate pentru ca mi-a dat speranța...care nu știu....

Într-una din lunile trecute,o doamnă mă întreabă dacă urmăresc un serial interesant,spune ea,,,Trădarea”,serial turcesc.Nu!nu mă uit la seriale,nu am timp.Ea se uită,mai ales că,interesată de istorie,vede transpusă în peliculă grozăviile dictaturii militare din Turcia.   Urmăresc și eu câteva episoade,mă îngrozesc,mi-e frică de ceea ce văd,mă mir de curajul regizorului de a arăta chinurile la care sunt supuși femei și bărbați,copii,în special liceeni.Știam din lecturi câte ceva,dar acum ,într-un film artistic să văd aproape pe viu ororile unui timp a fost teribil. Citisem și despre acel stăpân deplin al puterii din Chile, Pinochet  căzut fără de veste victimă a propriei puteri şi personalităţi,care a dizolvat cu de la sine putere Congresul ţării, partidele politice, libertatea presei şi a cuvântului şi sindicatele muncitorilor şi fermierilor. Pentru a-şi consolida puterea, a decis fondarea propriei poliţii politice – DINA  (Direccion de Inteligencia Nacional), prin intermediul căreia şi-a terorizat oponenţii şi a redus naţiunea la tăcere prin numeroase acte de intimidare, violenţă şi opresiune. Totul era bineînţeles pentru a respecta Drepturile Omului, cum îi plăcea lui să se justifice.Dar la noi,în țară,mișcările liceenilor din 1945 sau din 1956 mișcările protestatare ale studențimii antisovietice și anticomuniste  sub influența nemijlocită a  evenimentelor din Polonia și Ungaria. Cele mai ample și cu un tribut scump plătit au fost cele din Timișoara ,au fost arestați,fără să mai aibă dreptul de a frecventa o școală,o facultate,bătuți și umiliți.

Ce timpuri!!!!!!! Bine că noi trăim în timpuri liniștite,nu ne temem de o poliție politică,de nedreptăți,nu suntem spionați ca în filme,copiiii sunt bine îngrijiți de părinții mulțumiți de salariile lor,lumea este egală în fața legilor,respectate de oamenii darnici,politicoși,educați,zâmbitori,nu există diferențe:cei mai înstăriți nu pot sta nepăsători și dau din avutul lor celor mai nevoiași.Îmi place atitudinea celor ce doresc să conducă, cum vin printre alegătorii dornici să voteze și le oferă bani,mai ales celor care sunt departe de țară,ca să le mai aline dorul,cum îi îndeamnă prin strigăte de bucurie,cântece...e minunat! Dar mitingurile???sunt o plăcere de a participa: li se spune oamenilor ce să facă,cum să fie buni,calzi,cu vorbe din poeziile de dragoste,să zâmbească,să danseze,că orice se va rezolva,chiar dacă nu în favoarea lor,nu-i nimic,va veni o altă demonstrație și atunci va fi la fel și toți cred și aplaudă și apoi merg să se distreze...și-au făcut datoria,au făcut ce li s-a spus.Înălțător este cum sunt arestați oamenii,li se cere iertare chiar și celor nevinovați,principalul este ca toți să fie compromiși.Și toți sunt mulțumiți,mulțumiți,mulțumiți!!!!!,doar câțiva oameni,stau în întunericul unui zid și recită șoptit,cu frica de a nu fi auziți,aducându-și aminte de anii de școală:,,Cum nu vii tu,Țepeș Doamne,ca punând mâna pe ei,să-i împarți în două cete: în nebuni și în mișei?!”

  Mă întreb: de ce,de cine le e frică??????de Pinochet?nu cred...a murit de mult și nu mai are urmași...

poezie....

                 

               

Mihai Eminescu

Iubind în taină

Iubind în taină am păstrat tăcere,
Gândind că astfel o să-ti placă ție,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dau duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu îl știe.
Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Și-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi și blonde plete?

Cu o suflare răcorești suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea să se-mbete.
Fă un sfârșit durerii... vin' la sânu-mi....

scrisoare...

                                  SCRISOARE......

  Scriindu-vă, mi-am amintit că de mult nu m-am gândit la propria  adolescență,la momentele de tristețe sau de pasele proaste,dar n-am uitat de profesorii mei mai ales de aceia, care priveau  atenți la sufletele prezente din fața lor,știind că așteaptă o privire încurajatoare.Oamenii aceia erau adevărați, predau și o altă materie:FERICIREA,BUCURIA DE A FI OM.

  Mi-a venit rândul peste ani,deși nu eram prea pregătită,să fiu la catedră și în timp am înțeles că elevii mei nu doresc să învețe numai definiții,să dezlege înțelesul unor poezii,la care poeții nici nu s-au gândit că vor fi interpretate,argumentate,demonstrate,pur și simplu le-au scris,așa au simțit într-un moment al vieții lor,iar noi intrăm în interiorul lor,fără nicio permisiune,câteodată răscolindu-le liniștea acolo unde-și dorm somnul de veci,interpretăm gesturile,vorbele unor personaje,care au trăit în mintea și pe hârtia scriitorului,pe unele le divinizăm,pe altele le ironizăm sau nu le înțelegem și emitem tot felul de trăsături,fericiți de invențiile de care suntem în stare.

Literatura română e un obiect care trebuie să stimuleze sensibilitatea, nu s-o inhibe. Dacă nu reușim să o predăm așa,iar voi s-o înțelegeți, înseamnă că noi suntem cei vinovați, nu materia în sine.

Și dacă nu am citit o carte,cum voi discuta despre ea?Și-atunci profesorul își transformă ora de curs într-un fel de șezătoare,se așează în mijlocul elevilor săi și le povestește,interpretând teatral,conținutul lecturii.Curios este că soneria nu este auzită decât într-un târziu sau că alt profesor intră cerându-și dreptul la ora sa.

Sunt tristă,când observ că dintr-o clasă doar câțiva citesc lectura din manual,unii îmi spun că se meditează și plătesc pentru efectuarea temelor,unii copiază de pe unde pot,puțini,chiar și dintre cei serioși, se preocupă de o exprimare corectă,cursivă,deosebită.

Întreabați de ce e necesară lectura?....să aflați despre viață,să învățați din experiența personajelor,să devină,unele,modele de urmat,să le aflați gândurile,chiar să le împrumutați cuvintele.Răspunsul unora surprinde: dar aflăm de pe stradă tot ce vrem,din cluburi,din plimbările prin mall-uri,dar mai ales dacă participăm la mitinguri.Acolo facem alfel de școală,ni se spune ce să strigăm,imităm,ne alăturăm și vedem viața adevărată,acolo întâlnim viul.Versuri? cine mai citește o pagină de versuri,când căștile puse în urechi ne învață versurile rimate sau nu ale cântecelor în română sau engleză.Epitete,metafore și alte figuri de stil le găsim pe net în discuțiile pline de haz,acolo e distracție adevărată.

Dar cum sunt priviți cei silitori,olimpicii?...ei merg la concursuri,citesc,tot respectul pentru ei,le place ,vor să ajungă departe.Cât de departe?Prin țările U.E.sau peste oceane!

Părinții?Toți zâmbesc trist;n-au timp,trebuie să facă bani,să plătească,să plătească...,unul, râzând, se laudă că singur  a schimbat cutia poștală,care devenise prea mică pentru atâtea plicuri primite:facturi,doar nu felicitări.

Întreb despre profesorii lor...tăcere...o voce îmi spune că majoritatea se risipesc,că au încredere în voința lor,a elevilor,unora le e milă de ei ,predau așa de bine,înțeleg tot din clasă.De ce râdeți uneori de ei,nu-i respectați?Ba da!Răspuns scurt și atât....

Ce-i învăț?!!...să fie buni,pentru a fi fericiți,răii nu pot fi fericiți,chiar dacă,cred ei,au satisfacții,au plăceri,noroc,nu sunt iubiți,nu înțeleg că fericirea există în om,când au sufletul pregătit pentru ea cu răbdare,pregătit s-o poți lua de la capăt iar și iar.Iată de ce vedem puțini oameni fericiți cu adevărat.Putem fi fericiți ,dacă învățăm din durerea celor din jur,dacă alungăm din noi partea de prostie,de răutate,de necinste în care ne lăsăm pradă uneori.Vă puteți certa pe voi înșivă,privindu-vă în oglindă ori de câte ori vă simțiți egoiști,invidioși,mincinoși?Puteți fi aspri cu propriul suflet,puteți fi drepți cu prietenii adevărați,concilianți cu cei răi,sperând că atitudinea voastră îi va îndrepta?Puteți să nu faceți niciodată,dar nicodată o faptă a cărei amintire v-ar face să roșiți?

Vă spun că nu e triumf ,nici sprijin mai puternic,nici mulțumire în viață decât....o conștiință curată,faceți-vă mici,neînsemnați ori de cîte ori orgoliul vă îndeamnă să strigați:priviți-mă cât sunt de mândru!!!!!Mândria este stăpâna aroganței.Veți fi într-o zi părinți,unii dintre voi,și atunci cu înțelepciune vă veți învăța copiii,cum vă învăț eu astăzi,că e bine să-și parcurgă propriul drum și să se mândrească cu el; veți fi pentru ei eroi,purtându-vă cu mândrie rănile trupului și ale sufletului căpătate în viață.

Ați fost învățați,chiar dacă n-ați dat prea multă ascultare,  să nu te târăști nici în glumă,că, dacă vrei să vezi cerul,trebuie să te uiți în sus,că nimeni nu te poate face să te simți inferior fără consimțământul tău; vorbiți-le celor ce vă ascultă,privindu-i în ochi,cu respect și veți căpăta respect,încredere,prietenie,iar, când aveți sufletul zbuciumat, amintiți-vă: credința este o punte vie între noi,oamenii, și Dumnezeu.

Nu știu dacă veți citi acum sau peste ani rândurile mele,dar oricând ar fi să aveți mereu sufletul senin ca atunci când rostiți cuvintele :te iubesc viață,vă iubesc oameni,te iubesc mamă!!!!!!!!!!                 

                                                                                Cu drag.......

SCRISOARE

                    (poate fi citită de părinți și de copiii lor)

 
           

Scrisoarea lui Abraham Lincoln către profesorul fiului lui
Abraham Lincoln catre directorul scolii fiului sau: "Fiul meu va trebui sa invete ca nu toti oamenii sunt sinceri si onesti. Invatati-l, daca puteti, minunatia cartilor; totusi, dati-i si timp sa se gandeasca la misterul etern al pasarilor cerului, al albinelor de sub soare si al florilor de pe camp.
In scoala, invatati-l ca e mult mai onorabil sa esueze decat sa triseze… Invatati-l sa aiba incredere in propriile-i idei, chiar daca ceilalti ii spun ca se inseala. Invatati-l sa fie amabil cu oamenii amabili si dur cu cei duri. Incercati sa-i dati fiului meu taria de a nu urma multimea, sa nu urmeze turma… Invatati-l sa-i asculte pe toti oamenii, dar invatati-l, de asemenea, sa selecteze ceea ce a auzit printr-un ecran al adevarului si sa pastreze doar ce e bun. Invatati-l, daca puteti, cum sa rada cand e trist… Invatati-l ca nu e nicio rusine in a plange. Invatati-l sa fie grijuliu cu cinicii si sa fie atent la lingusitori. Invatati-l sa-si "vanda" creierul celor care dau mai mult, dar niciodata sa nu puna un pret pentru sufletul lui. Invatati-l sa-si astupe urechile la barfa si sa lupte cand crede ca aceasta este solutia. Tratati-l gentil, dar nu-l protejati, deoarece numai testul focului face otelul bun. Lasati-l sa aiba curajul de a fi nerabdator. Lasati-l sa aiba curajul de a fi brav. Invatati-l sa aiba intotdeauna incredere in el insusi, deoarece, apoi, va avea incredere in umanitate. Aceasta este o cerinta mare, dar vedeti, totusi, ce puteti face; este asa un copil de treaba, fiul meu!"

Fața nevăzută a LUMII....

                                            [Amintire din  timpurile când nu existau telefoane mobile]    

                        Fața   nevăzută  a  lumii

  Suntem obișnuiți cu priveliștile Terrei de zi cu zi,cu bucuriile și necazurile mari sau mici,cu gândurile,cu prietenii,cu cerul,cu strada, cu fereastra dincolo de care se vede un colț de viață și nici nu bănuim că-n secunda,în clipa în care scriem un cuvânt,când îți acoperi ochii cu pleoapele,când zâmbești,când întorci capul,mii și mii de întâmplări se desfășoară în Lume.

  Omul și-a dorit să-și cunoască semenii,să se cunoască pe sine,să comunice și și-a inventat minunatul aparat care transmite inflexiunile vocii la depărtări, care apropie suflet de suflet.Cine ar putea bănui că-ntr-o secundă de la un pol al altuia al Pământului viața se scurge atât de repede cu evenimente deosebite sau banale.

  Exista oriunde în Lume un om care-n fața unui aparat trăiește zi de zi nu numai viața sa,dar și a semenilor săi.Cu casca lipită de ureche,cu microfonul în față,cu mâinile agere și iuți,cu fire ,cu tastaturi și becuri multicolore pare un mare dirijor al vieții de-o secundă.Cu răbdare și calm leagă inimă de inimă,suflet de suflet și alături de cei nevăzuți trăiește,visează,speră.Râde și ochii-i tremură în unde multicolore,când anunță că o mamă a dat viață unui om: băiat,fetiță,nu-nțelege bine,dar în minte îi răsare zâmbetul și neastâmpărul de copil,pașii la-nceput timizi și apoi hotărâți să cucereasă timpul și viața.

  Tresare la orice voce cristalină a unui copil îngrijorat, când aude acel timid,,alo’’,cu care sparge haosul vocilor din jur și zâmbește, când înțelege că îngrijorarea pe care voia s-o transmită era rătăcirea unei jucării sau își sprijină gânditoare tâmpla într-o mână,când un adolescent îi povestește, prin firele nevăzute, mamei despre nota luată ,despre prieteni,despre o fată și-i simte dintr-odată vocea vibrând—este tinerețea care pornește în viață;e fericirea, când două glasuri tinere își anunță părinții că viețile lor s-au unit și le transmite un zâmbet și o urare din inimă.

                                      

  Câte vești bune nu se aud într-o zi,ar alerga nerăbdătoare alături de marinarul ce se grăbește spre casă,spre cei dragi,după ce a străbătut mări și oceane,ar aștepta într-o gară sosirea celor dragi,pentru a le vedea bucuria din ochi,ar străbate înălțimile și distanțele,pentru a duce gânduri și doruri,speranțe și fericiri.

Dar toate vorbele ce-i trec prin firele din față le transmite cu gândul și bucuria de a-și  ajuta semenii de a-i ști fericiți și liniștiți.

   Clipe de neliniște și umbre i se aștern ,când trebuie să vestească ruperea unei vieți,necazuri dintr-o zi sau dintr-o noapte întâmplate într-un colț sau altul al lumii… și-n acele clipe simte dorința de a fi un sprijin,un prieten,o soră sau un frate pentru cei aflați în grea cumpană.

   Ar alerga kilometri, pentru a alina o durere și s-ar întoarce istovită,dar cu sufletul împăcat că nu este omul care transmite mesaje,gânduri,ci este pentru fiecare un prieten,un sprijin care-și dorește doar lacrimi de alinare,de împăcare.

   Timpul  nemilos trece și-ntr-o zi a înțeles că locul i-a fost luat de mașinării noi electronice,computerizate,care ,deși sunt reci,fără inimă,sunt ușor acceptate de toată lumea și atunci…va pleca ușor fără zgomot,dar cu o amară durere: mașina,ecranul nu pot înlocui sufletul și inima unui om…Durerea este și mai mare,când știe că mașinării sofisticate intră brutal în viața oamenilor,le ascultă mesajele,apoi îi urmărește,îi șantajează,îi pedepsește nemilos,le interpreteză vorbele,le răspândește fără voia lor. Și se întreabă: ăsta-i progresul visat???