Copilul din noi….
Ca pe o comoara bine ascunsa in adancul fiintei
noastre pastram copilul de odinioara care am fost,indiferent la ce varsta ne
aflam.Acesta traieste in noi permanent,iar in anumite imprejurari este atat de prezent,incat
e aproape dureros . E o durere dulce la care nu vrem sa renuntam si nici nu putem,chiar daca am
vrea,oricat academism sau gravitate am avea,căci nimeni nu poate sa puna zabala
cailor naravasi ai trairilor interioare,cai care alearga in sens invers.
Cand suntem rapusi de boala,sau cu sufletul
zdrobit,simtim aievea ca o fluturare de gand cum se apropie mama spre noi,
murmurand duios cuvinte de mangaiere si de imbarbatare, care sa ne dea curajul
de a lupta.Vedem chipul ingrijorat al tatalui.Vocea care altadata era
rasunatoare,acum e blanda si calda,iar ochii ii stralucesc de nadejdea starii
de mai bine.Retraim clipele de atunci pana la confuzia totala.In lumea
amintirilor nu exista moarte.Cei ce au fost,ori nu mai sunt,cum au
fost,continua sa fie prezenti in
gandurile noastre,actionand cu noi in gand,de parca ar mai fi vii,asa cum
fusesera odinioara.Reinvie uneori atat de multe amanunte!Simtim caldura
camerei,ne simtim ca in patul de atunci asezat intr-o anume parte a
camerei,auzim trosnetul lemnelor arzand
in soba,zarim printre gene obiecte din odaia de atunci,imagini ca adevarate
rezervatii fixate in mintea si sufletul nostru.Acestea
nu se sterg niciodata si la ele revenim retraindu-le cel mai ades in
taina.Luptam sa nu se risipeasca aceasta comoara cu chipul nostru de copil.
Altadata,o vorba nastrusnica,un anume gest al
vreunui copil,vreo jucarie,ori vreo
intamplare ne zvarle fulgerator in lumea copilariei nostre retrăind ceva
asemănător.Alteori,cu o carte in mana,citim despre vreun copil,ne trezim ca
dialogam cu el in gand sau chiar inchidem cartea, pentru a privi prin sita
genelor cum se desfasoara in voia lor imaginile copilariei noastre in care
ne-am cufundat.
