”Z” este un film direct,îmi spun privind și ascultând știrile de ieri,de astăzi și,sunt sigură,din zilele
următoare,îl revăd, ca să înțeleg ceea ce-mi spunea un fost profesor
demult:când nu îți poți explica prezentul,vizionează un film vechi.Îl caut,îl
vizionez și iată: așa este,vorbele profesorului se adeveresc,citesc câteva
rânduri scrise și le transcriu,fiindcă mi-au plăcut o cronică a filmului:
,,In destul de haoticul roman
al lui Daniel Pennac, Dictatorul si hamacul,
exista, la un moment dat, o foarte succinta, dar lucida defintie a unei democratii
functionale: mai un general de buna credinta, mai un jurnalist dedicat, mai
cativa activisti nebuni, si asa isi poate duce zilele cea mai slaba forma de
guvernamant, dar si singura in care merita sa traiesti.
,,Z” regizat
de Costa-Gavras vine parca sa o sustina; la momentu,l când a fost lansat
(1969), povestea asasinatului unui marcant lider de stânga de către forțele de
extremă dreapta și a tentativei de mușamalizare a complotului, au revoltat și
au stârnit controverse, pentru că junta militară din Grecia se afla la putere,
iar pentru occidentalii panicați de spectrul comunismului, era un rău necesar
stopării acestuia. Se spune ca Mikis Theodorakis, compozitorul muzicii de
fundal, se afla in arest la domiciliu, iar creația sa a fost scoasă pe ascuns
din țară, pentru a fi folosită in realizarea filmului.
In zilele noastre, datorită tristei,
dar indispensabilei trăsături umane de a uita ororile, caracterul cutremurător
al peliculei lui Costa-Gavras se mai atenuează și se transformă intr-o superbă
frescă a eternei lupte dintre dușmanii democrației și ai libertătți și
plăpânzii ei apărători. Are ceva din aerul de documentar artistic, dar, in
cazul de față, personajele sunt mai clar reliefate și e mai limpede rolul pe
care il joacă fiecare in aceasta dramă.
Ca urmare, selecția actorilor e
facută cu grija, iar interpretările sunt fără cusur: militarii sunt politicoși,
dar aroganți si le scapară agresivitatea in priviri,(unde am mai văzut așa ceva
azi?...), cei care le slujesc drept unelte sunt niște degenerați, activiștii sunt aprigi, dar aproape neputincioși in fața
unui aparat represiv bine pus la punct, jurnalistul care contribuie la
dezlegarea ițelor e agasat, martorii accidentali sunt animați de motivații
puerile.
Se vorbeste mult in Z,
există dialoguri subtile, ambivalente, dar, paradoxal, personajele care atrag
cel mai mult atenția se manifestă cel mai puțin verbal. Pe Yves Montand(nu-l
cunosc mulți astăzi,nu mai există printre noi,iar filmele vechi le vedem cei ce dornici de a cunoaște adevărata
cinematografie) il vedem puțin, dar seninatatea de martir pe care o afișează, parcă,
justifică tumultul de după asasinarea sa. Irene Papas,superba actriță din
Grecia, pare ruptă de acțiunea principală a filmului și nu dintr-o scăpare a
scenariului, ci intr-adins, pentru că asta vrea să reprezinte: pierderea unei
persoane dragi și buimăceala unei astfel de stări.
De departe cel mai interesant
personaj este procurorul insărcinat să cerceteze cazul, interpretat de
Jean-Louis Trintignant.Îl asemăn cu
Kevin Costner din JFK,
numai că are ochelarii fumurii și, grație lor, mult timp nu îți dai seama dacă
e intr-adevăr un om al legii sau un om al sistemului. Cînd, insă, poziția-i
devine clară, simpatia față de el crește in valuri.
Mai există o deosebire intre
filmul lui Oliver Stone și cel al lui Costa-Gavras: in JFK investigatia e purtată de un grup care
are resursele statului de partea sa, chit că se confruntă cu o monstruoasă
coaliție; in Z,
adevărul iese la iveală dintr-o combinație de incăpățânare a celor care il
caută, prostie a celor care il ascund și bun- simț din partea celor care ar putea
sa nu se amestece, dar aleg să o facă.”
Finalul din Z e
tragic, ar fi trebuit să mă întristeze profund, dar, nu știu de ce, nu s-a
întâmplat așa. Poate pentru ca mi-a dat speranța...care nu știu....
Într-una din lunile trecute,o
doamnă mă întreabă dacă urmăresc un serial interesant,spune
ea,,,Trădarea”,serial turcesc.Nu!nu mă uit la seriale,nu am timp.Ea se uită,mai
ales că,interesată de istorie,vede transpusă în peliculă grozăviile dictaturii
militare din Turcia. Urmăresc și eu
câteva episoade,mă îngrozesc,mi-e frică de ceea ce văd,mă mir de curajul
regizorului de a arăta chinurile la care sunt supuși femei și bărbați,copii,în
special liceeni.Știam din lecturi câte ceva,dar acum ,într-un film artistic să
văd aproape pe viu ororile unui timp a fost teribil. Citisem și despre acel stăpân deplin al puterii din Chile, Pinochet căzut fără de veste victimă a propriei puteri
şi personalităţi,care a dizolvat cu de la sine putere Congresul ţării,
partidele politice, libertatea presei şi a cuvântului şi sindicatele
muncitorilor şi fermierilor. Pentru a-şi consolida puterea, a decis fondarea
propriei poliţii politice – DINA
(Direccion de Inteligencia Nacional),
prin intermediul căreia şi-a terorizat oponenţii şi a redus naţiunea la tăcere
prin numeroase acte de intimidare, violenţă şi opresiune. Totul era bineînţeles
pentru a respecta Drepturile Omului, cum îi plăcea lui să se justifice.Dar
la noi,în țară,mișcările liceenilor din 1945 sau din 1956 mișcările
protestatare ale studențimii antisovietice și anticomuniste sub influența nemijlocită a evenimentelor din Polonia și Ungaria. Cele
mai ample și cu un tribut scump plătit au fost cele din Timișoara ,au fost
arestați,fără să mai aibă dreptul de a frecventa o școală,o facultate,bătuți și
umiliți.
Ce
timpuri!!!!!!! Bine că noi trăim în timpuri liniștite,nu ne temem de o poliție
politică,de nedreptăți,nu suntem spionați ca în filme,copiiii sunt bine
îngrijiți de părinții mulțumiți de salariile lor,lumea este egală în fața
legilor,respectate de oamenii darnici,politicoși,educați,zâmbitori,nu există
diferențe:cei mai înstăriți nu pot sta nepăsători și dau din avutul lor celor
mai nevoiași.Îmi place atitudinea celor ce doresc să conducă, cum vin printre
alegătorii dornici să voteze și le oferă bani,mai ales celor care sunt departe
de țară,ca să le mai aline dorul,cum îi îndeamnă prin strigăte de
bucurie,cântece...e minunat! Dar mitingurile???sunt o plăcere de a participa:
li se spune oamenilor ce să facă,cum să fie buni,calzi,cu vorbe din poeziile de dragoste,să
zâmbească,să danseze,că orice se va rezolva,chiar dacă nu în favoarea lor,nu-i
nimic,va veni o altă demonstrație și atunci va fi la fel și toți cred și
aplaudă și apoi merg să se distreze...și-au făcut datoria,au făcut ce li s-a
spus.Înălțător este cum sunt arestați oamenii,li se cere iertare chiar și celor
nevinovați,principalul este ca toți să fie compromiși.Și toți sunt
mulțumiți,mulțumiți,mulțumiți!!!!!,doar câțiva oameni,stau în întunericul unui
zid și recită șoptit,cu frica de a nu fi auziți,aducându-și aminte de anii de
școală:,,Cum nu vii tu,Țepeș Doamne,ca punând mâna pe ei,să-i împarți în două
cete: în nebuni și în mișei?!”
Mă întreb: de ce,de cine le e frică??????de Pinochet?nu cred...a murit de mult și nu mai are urmași...
