Demult,am văzut un film cu o familie,care a
hotărât să trăiască departe de lume,din cauza poluării și mai ales că unul din
copii avea o boală rară,nu putea respira decât într-un mediu foarte curat,de
exemplu într-o cameră total izolată.La recomandarea unui medic,merg în munții Stâncoși,aer
nepoluat,trăiesc într-o cabană,copii sunt instruiți de părinți...un mediu
prielnic însănătoșirii copilului.
După revoluție,suntem vizitați de prietenii
plecați departe printr-o împrejurare deosebită: trăiau undeva pe malul Dunării...
și tatăl și fiul,adolescent,obișnuiau să înoate în fiecare zi de vară în
fluviu.La început n-au fost lăsați de grăniceri,dar,văzându-i prietenoși,au mai
închis ochii și char ajunseseră să se împrietenească cu toată grupa ce patrula
pe mal.Se făceau pariuri cine e mai rapid:tatăl sau fiul,puteau concura la
orice competiție de înot.Tatăl l-a îndemnat pe băiat să înoate ,fără a privi
peste umăr,va avea mai multă siguranță,spunea el.Au început să rărească
partidele de înot,la început veneau din două în două zile,apoi o dată pe
săptămână.De ce? se întrebau militarii.Băiatul avea examenul de bacalaureat,se
pregătea intens.Într-o seară,prin august,au apărut amândoi fericiți,băiatul era
student,reușise... și îi cinstea pe prietenii- militari.Au râs,au mâncat,au
băut și s-au luat la întrecere,noaptea,în apa Dunării.Reflectoarele îi
urmăreau,strigăte,fluierături,îndemnuri.
Ciudat era că nu se întorceau,băiatul chiar
nu se mai vedea și-atunci s-a dat alarma...au tras, și o pată mare roșiatică a
apărut pe apa Dunării.Dimineața corpul tatălui plutea singur,fără viață.Unde
era băiatul?După ani povestea la un post de radio că a ajuns peste ocean,că
niciodată nu privește peste umăr și că e unul din intelectualii cu care s-ar
mândri oricine. Îl revedem,povestim întâmplări de care auzise sau citise,e
trist,dar se bucură pentru noile evenimente.Noi radiem de fericire:suntem
liberi la fel ca voi,râdem.El e serios și întreabă în șoaptă,dacă ce spunem și
credem.Sigur!nu mai e miliție,nu mai e securitate,nu mai suntem ascultați,nu
mai suntem urmăriți,vorbim liber,scriem la fel.Ne întreabă din nou,tot serios, dacă
ceea ce spunem și credem.Pleacă,îl conducem și ne propune ca,dacă va mai veni
să ne întâlnim afară,îi place aerul curat,are o alergie de care nu se vindecă...și
apoi,deodată,ne întreabă de ce nu ne-am mutat,apartamentul e prea mic,e
vechi.După un timp ne amintim cuvintele lui,ar trebui să ne mutăm,poate mai în
centru,căutăm și da!găsim un apartament mare,luminos în centru.Strângem
tot,unele lucruri le dăm unor necăjiți,dar telefonul îl vom lua ,e amintire,o
adevărată bijuterie de familie.Neîndemânatică,trag de fire și surpriză...din
perete ies tot felul de fire ciudate,niște butoane,le privesc,iar bărbatul
familiei ,meșter mare, rămâne încremenit fără vorbe,le strânge,le pune într-o
cutie și-mi spune că am fost ascultați.De cine?sunt uimită,tac și-mi spun că e
bine că plecăm în altă casă.Acolo vom sta o perioadă în moloz,sunt refăcuți
pereții,le spunem copiilor că vrem să ne asigurăm de curățenia noului loc.Nu
angajăm pe nimeni,facem totul noi,în tăcere,pipăim fiecare centimetru și, când
suntem siguri că e bine,aranjăm camerele.Orice instalație o facem cu cei din
familie și suntem foarte atenți,dar de ce așa,de ce acum,când suntem liberi?
Primim într-o zi o veste neplăcută de la un
medic alergolog:unul din copii are o
boală ciudată cu un nume ciudat,ce mai...nu poate trăi într-un oraș și nici la
țară,dar unde?undeva la munte,la deal,într-un loc fără poluare.Suntem dezorientați,nu
putem pleca,viața noastră este legată de oraș,de munca de acolo,de școlile
copiilor,cum să plecăm în pustie,să lăsăm totul,de-abia am aranjat și suntem
așa de bine.Totuși...Mergem la un fost coleg al soțului meu,geolog,călător
neobosit prin munți și dealuri,unde să mergem,unde e bine,ce condiții vom
găsi,cum e în sălbăticie,cum putem trăi acolo?întrebări nenumărate,suntem
curioși.Eu sunt așa de derutată,dar par liniștită în fața tuturor.Hotărâm,plec
eu cu copiii,nu-i pot despărți,rămâne tatăl lor și va veni din când în când.Nu
se poate,ne explică medicul,copilul nu poate veni în contact cu oaspeți,el
trebuie să stea în acel mediu,fără a avea niciun contact cu nimeni
călător.Consiliu de familie,noi patru,familia, și hotărârea e luată:plecăm
toți,vom fi împreună la bine și la rău.Unde?în munți,niciun nume,e locul
perfect,un punct pe hartă.Ce vom găsi acolo?ni se spune de omul-călător că
există un refugiu nefolosit de ani,se ajunge greu,nu e niciun drum de
acces,doar elicopterul.Ne ajută el,da!de acord,dar n-am vrea să se știe de
plecarea noastră,cunoscuților nu le vom
spune nimic,doar familia va ști,nu vrem să primim vizite,e important pentru
sănătatea copilului nostru.
Plecăm,bagaje câte putem
lua,bineînțeles,multe.Plătim helicopterul,mult,iar pilotul este un băiat
minunat,un fel de hipiot,nonconformist, rămâne să vină o dată pe lună cu
provizii.Zburăm peste dealuri și munți,ape,e minunat de sus,e greu de zburat
peste vârfuri golașe,o capră sălbatică ne privește de pe o înălțime
amețitoare.Nu mă orientez,nu știu unde ne aflăm,doar soțul meu vorbește
continuu cu pilotul,de el va depinde viața noastră viitoare,va fi singura
legătură cu viața.Ajungem undeva sus în munte,noi,cerul,o cabană,brazi, o stâncă
enormă,o poiană,bagajele coborâte.Pilotul vrea să rămână să ne ajute,ne bucurăm
și deschidem ușa.Înăuntru e dezordine,dar sunt de toate,mese,scaune,paturi,un
dulap.Băieții rămân afară,sunt curioși,aleargă,strigă,ecoul îi amuză,sunt
bucuroși,iar eu nu știu ce va urma.Seara,aprindem felinarele,mâncăm ceva cald
pregătit pe soba cu lemne.N-am făcut niciodată focul,am trăit lângă un
calorifer, de când m-am născut.
Dimineața,elicopterul pleacă și odată cu el
civilizația.Amândoi,tată și mamă, aranjăm casa,e vară și vrem să avem de toate
pentru timpul friguros,care aici va veni mai devreme.Trec zilele mai repede
decât acasă,în oraș,ne vizitează câte o veveriță,o vulpe speriată,vedem un pui
de urs departe,n-avem semnal la telefon,dar merge laptopul,busola se rotește
fără sens....e un câmp magnetic puternic,mi se explică.Băiatul meu cu probleme
aleargă,e altul,el care stătea nefericit,parcă ascunzându-se de lume.Am adus o
ladă cu cărți și-n amiezile calde citim,iar soțul meu lucrează la proiectele
lui. Nimeni în jur,noi cu noi,atât.Îmi spun e ca-n povești,dar cum va fi la
iarnă?Să explorăm împrejurimile, puțin în fiecare zi,poate culegem fructe.Găsim
afine,culegem multe,mâncăm,le prepar.Mergem mai departe,nu prea departe, le
strigă tata băieților.Și trec zile și nopți și cerul e atât de aproape și
stelele luminează tare și trece luna și vine elicopterul cu noutăți din lumea
noastră lăsată departe la oraș.Pleacă și viața continuă,băieții colindă și se
întorc cu vești: au văzut soldați prin binoclu.Unde ?întreb,cum au ajuns,n-am
auzit niciun elicopter,poate pe partea cealaltă a muntelui.Sunt vânători de
munte,spune tatăl,care a făcut armata la teriști.A doua zi,ca să nu mai umble
hai-hui le dau fiecăruia câte o pagină de probleme de mate, de rezolvat,le
termină repede,s-au specializat.Pleacă și se întorc după amiază înfometați și
în timp ce mănâncă povestesc ,soldații nu vorbesc românește,parcă nemțește
spune cel mic,așa vorbea o doamnă la școală;nu spune cel mare,care,miraculos,se
simte din ce în ce mai bine,vorbesc aproape nemțește,dar au și cuvinte
asemănătoare cu ale unui coleg venit din Asia.Ce limbă este asta,mă întreabă pe
mine, cunoscătoare.A! au mai văzut un steag alb cu niște linii mici albastre și
toți stau lungiți pe pământ,nemișcați. E prea de tot. Sunt pedepsiți,nu vor mai
pleca nicăieri.Bineînțeles proteste,vor face grevă.Nu-i luăm în seamă și atunci
se răzbună: nu ne vor spune nici de oamenii,pe care i-au văzut intrând în
peștera ,unde ei n-aveau voie,că sunt urși.Nu sunt urși,că oamenii aceia au
intrat și au vorbit,au râs,au mâncat,aveau și telefoane.Cum i-au văzut? Cu binoclu.Era
chiar un om pe care l-a văzut la televizor și niște femei .Frumoase?întreabă
tatăl curios.Nu,răspuns sec,nu semănau cu vedete,erau serioase.Doamne!și noi
credea că suntem singuri,în siguranță.A doua zi,auzim elicopterul,suntem
nedumeriți,nu-l așteptam.Nu vine spre noi,merge în partea pe unde au hoinărit
băieții.Și deodată o bufnitură asurzitoare,suntem stane de
piatră...sssst!nu vorbim,nu ne mișcăm,încet ne ascundem în spatele
casei.Apoi liniște.Noaptea facem de veghe cu schimbul,noi cei mari.Dimineață
vin câteva elicoptere,nu spre noi,în cealaltă parte a muntelui,pleacă spre
seară.Câteva zile e liniște...și surpriză...apare hipiotul,vesel,bărbos,cu
ochelari mici,îl pupăm,îl iubim.Ne crede nebuni de atâta singurătate,îi
povestim ce-am petrecut.Apoi ne propune o plimbare nouă,adulților și ne
povestește ce știe,ce a auzit.Rămâne câteva zile,iar eu plec cu băiatul la
control.Medicul e uimit, după ce are rezultatele testelor.Unde am fost?Îi spun.Tace
și zâmbind ușor ne spune că ar fi bine să mai stăm o perioadă,ne vom vedea la
primăvară.A!pot pleca liniștită,băiatul s-a vindecat,locul acela e Gura de Rai,care
vindecă orice boală.Stați acolo cât mai mult,e locul tinereții veșnice!Dar
civilizația?Stăm câteva zile,ne plimbăm,ne revedem prietenii,rudele,dormim în propriul pat și
facem baie,baie adevărată.Profesorii sunt mulțumiți de cunoștințele băiatului
meu,note mari,felicitări,ne dau capitolele pe care le vom parcurge în lunile
următoare.Predau articolele scrise,le trimit multor reviste de peste tot
și...întrebarea la care nu mă așteptam:când ne întoarcem acolo,departe,în
munte?
Ne întoarcem și toamna ne întâmpină cu
ruginiul frunzelor și șoapta brazilor de bun venit,iar în pragul casei de munte
alături de ai mei,prietenul de departe ne zâmbea,venise să-și vindece alergia
veche.
