Fața nevăzută
a lumii
Suntem obișnuiți cu priveliștile Terrei de zi
cu zi,cu bucuriile și necazurile mari sau mici,cu gândurile,cu prietenii,cu
cerul,cu strada, cu fereastra dincolo de care se vede un colț de viață și nici
nu bănuim că-n secunda,în clipa în care scriem un cuvânt,când îți acoperi ochii
cu pleoapele,când zâmbești,când întorci capul,mii și mii de întâmplări se
desfășoară în Lume.
Omul și-a dorit să-și cunoască semenii,să se
cunoască pe sine,să comunice și și-a inventat minunatul aparat care transmite
inflexiunile vocii la depărtări, care apropie suflet de suflet.Cine ar putea
bănui că-ntr-o secundă de la un pol al altuia al Pământului viața se scurge atât
de repede cu evenimente deosebite sau banale.
Exista oriunde în Lume un om care-n fața unui
aparat trăiește zi de zi nu numai viața sa,dar și a semenilor săi.Cu casca
lipită de ureche,cu microfonul în față,cu mâinile agere și iuți,cu fire ,cu tastaturi
și becuri multicolore pare un mare dirijor al vieții de-o secundă.Cu răbdare și
calm leagă inimă de inimă,suflet de suflet și alături de cei nevăzuți
trăiește,visează,speră.Râde și ochii-i tremură în unde multicolore,când anunță
că o mamă a dat viață unui om: băiat,fetiță,nu-nțelege bine,dar în minte îi
răsare zâmbetul și neastâmpărul de copil,pașii la-nceput timizi și apoi
hotărâți să cucereasă timpul și viața.
Tresare la orice voce cristalină a unui copil
îngrijorat, când aude acel timid,,alo’’,cu care sparge haosul vocilor din jur
și zâmbește, când înțelege că îngrijorarea pe care voia s-o transmită era
rătăcirea unei jucării sau își sprijină gânditoare tâmpla într-o mână,când un
adolescent îi povestește, prin firele nevăzute, mamei despre nota luată ,despre
prieteni,despre o fată și-i simte dintr-odată vocea vibrând—este tinerețea care
pornește în viață;e fericirea, când două glasuri tinere își anunță părinții că
viețile lor s-au unit și le transmite un zâmbet și o urare din inimă.
Câte vești bune nu se aud într-o zi,ar alerga
nerăbdătoare alături de marinarul ce se grăbește spre casă,spre cei dragi,după
ce a străbătut mări și oceane,ar aștepta într-o gară sosirea celor dragi,pentru
a le vedea bucuria din ochi,ar străbate înălțimile și distanțele,pentru a duce
gânduri și doruri,speranțe și fericiri.
Dar toate
vorbele ce-i trec prin firele din față le transmite cu gândul și bucuria de
a-și ajuta semenii de a-i ști fericiți
și liniștiți.
Clipe de neliniște și umbre i se aștern
,când trebuie să vestească ruperea unei vieți,necazuri dintr-o zi sau dintr-o
noapte întâmplate într-un colț sau altul al lumii… și-n acele clipe simte
dorința de a fi un sprijin,un prieten,o soră sau un frate pentru cei aflați în
grea cumpană.
Ar alerga kilometri, pentru a alina o durere
și s-ar întoarce istovită,dar cu sufletul împăcat că nu este omul care
transmite mesaje,gânduri,ci este pentru fiecare un prieten,un sprijin care-și
dorește doar lacrimi de alinare,de împăcare.
Timpul
nemilos trece și-ntr-o zi a înțeles că locul i-a fost luat de mașinării
noi electronice,computerizate,care ,deși sunt reci,fără inimă,sunt ușor
acceptate de toată lumea și atunci…va pleca ușor fără zgomot,dar cu o amară
durere: mașina,ecranul nu pot înlocui sufletul și inima unui om…Durerea este și
mai mare,când știe că mașinării sofisticate intră brutal în viața oamenilor,le
ascultă mesajele,apoi îi urmărește,îi șantajează,îi pedepsește nemilos,le
interpreteză vorbele,le răspândește fără voia lor. Și se întreabă: ăsta-i progresul visat???
