Iona – un simbol, nu o individualitate

Piesa dramatică Iona a lui Marin Sorescu face parte din volumul Setea muntelui de sare, care a apărut în 1974 împreună cu Paracliserul și Matca. Un titlu secund al piesei îl prezintă sintagma tragedie în patru tablouri. Tragicul este perceput în opera soresciană ca un factor existențial, în care personajul Iona poartă o luptă cu propriul destin, încercând prin înfruntarea cu acesta să se regăsească pe sine.

Titlul trilogiei Setea muntelui de sare are un sens alegoric, reprezentând încercarea omului de a se desprinde de absurdul vieții, agățându-se de relaționarea dintre indivizi, elucidarea necunoscutului și dorința de a afla adevărul. Viața este o continuă căutare a celor trei factori definitorii pentru entitatea unui individ.

Ca specie literară, drama se naște în romantism și reprezintă posibilitatea autorului de a îmbina elemente tragice cu cele comice, fără vreo restricție tematică sau de stil.

În dramaturgia postbelică, personajul este construit ca un simbol și nu ca o individualitate. Din acest motiv el nu poate fi analizat din punct de vedere al behaviorismului, întrucât prezintă un grad înalt de generalitate. Însuși autorul ni-l descrie ca fiind omul în condiția lui umană, în fața  vieții și a morții…omenirea întreagă este Iona.

La o primă analiză a piesei ,,Iona”, personajul eponim este prezentat ca având statutul de pescar. Acest statut social are un rol simbolic, el desemnând caracteristicile comportamentului uman. Pescuitul substituie nevoia de cunoaștere și de autocunoaștere, pe care ființa umană le resimte încă din pruncie. Iona este într-o continuă căutare a certitudinii și, implicit, a viziunii despre lume. În fapt, actul de a pescui constituie stadiul fundamental prin care se conturează profilul psihologic și moral al personajului principal și unic din piesa Iona. Este pescarul care își trăiește viața într-o continuă căutare și încercare.

Aflat în burta unui pește, Iona năzuiește spre alte orizonturi, lipsite de claustrare și de limitare. În încercarea sa de a ieși din starea latentă în care se găsea, speră, prin  gestul de a spinteca burta peștelui, să descopere un nou orizont al existenței sale. Cu toate că reușește să spintece burta primului pește, realizează că de fapt noul orizont, e de fapt tot o burtă de pește, practic aceeași stare nedefinită, aceeași lume închisă și artificială.

Indicațiile autorului subliniază cu exactitate drama existențială a personajului. Astfel, Iona se transformă într-un exponent al omului negru, importante fiind notațiile: explicativ, înțelept, imperativ, uimit, vesel, curios, nehotărât, făcându-și curaj etc. Toate cele patru tablouri ale piesei subliniază simțămintele lui Iona, care de la un tablou la altul se acutizează, în călătoria pe care o parcurge.

Personajul alegoric simbolizează prin trăirile sale umanitatea, numeroase caracteristici ale acesteia convergând în acesta.Iona ,,se luptă” cu un destin aprig, care îl subjugă unei trăiri singuratice. Iona încearcă să găsească un echilibru în dricul mării.

Iona este obsedat de a cuprinde absolutul, în piesă absolutul fiind comprimat în prinderea peștelui cel mare. Dacă la început Iona era cel care pescuia, iată că în finalul operei, personajul apare ca pescarul pescuit de propriul ideal.

Finalul operei coincide cu eșecul personajului, surprinzându-l istovit de încercările eșuate de a evolua spre o altă stare. Gestul final este perceput ca o ultimă șansă de a se eschiva din lacuna în care se afla, o încercare mânată de disperarea care cuprinde individul în fața  ,,marelui chit”.

Maitreyi și Allan – protagoniștii unei iubiri tulburătoare

Operele lui Mircea Eliade ilustrează două tendințe, care formează un întreg univers epic. Pe de o parte este ,,experiența”, trăirea intensă a realității, iar pe de altă parte este ,,fantasticul” în care se oglindește ,,experiența sacrului”.

Din prima tendință, a autenticității și a experienței, face parte ,,Maitreyi”, un roman modern de analiză psihologică. Romanul a apărut în anul 1933 și s-a bucurat de un real succes, fiind apreciat atât de lumea criticii, cât și de public, în țară și în străinătate.

De ce este un roman al experienței? Tocmai pentru că fructifică trăirile personajelor care sun părtașe la experiențe definitorii pentru caracterul și viața lor. Sursa de inspirație a romanului o constituie povestea de dragoste trăită de autor alături de fiica profesorului și gazdei sale Dasgupta, din India.

Jurnalul personal al acestuia vor sta la baza construirii operei epice. Însuși Eliade mărturisește acest aspect în ,,Memorii”, cu mențiunea că realitatea a fost camuflată în roman, modificând atât numele și ocupațiile anumitor personaje, cât și finalul întâmplării narate.

Povestea de iubire a celor doi îndrăgostiți, Allan și Maitreyi, încântă cititorul prin faptul că sunt detaliate în paralel două civilizații cu desăvârșire opuse. Allan, un tânăr britanic provine dintr-o civilizație subjugată de un pragmatism exacerbat, iar Maitreyi a crescut într-o lume arhaizantă și spiritualizată.

Maitreyi este întruchiparea misterului feminin, cititorul descoperind-o prin prisma subiectivă a personajului – narator, Allan. Concepțiile acestuia despre tânără, se schimbă în funcție de trăirile și sentimentele sale. Experiența sa marchează trei etape. Inițial, trece printr-o etapă de contestare a sentimentelor pe care începe să le nutrească față de Maitreyi. Ulterior, conștientizează sentimentele, dar crede în continuare că nu este îndrăgostit, ci mai degrabă este fascinat și amuzat de comportamentul ei jucăuș. Iar, într-un final,  realizează că ceea ce simte pentru tânăra bengaleză este iubire.

Interesant sunt de analizat percepțiile lui Allan despre  Maitreyi.  Inițial, în timp ce alegea cărțile pentru vacanța de Crăciun, alături de tatăl său, Allan  vede în tânăra de 17 ani o urâtă – cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sâni puternici de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt.

Schimbarea asupra primei opinii are loc când Allan merge să ia masa în casa familiei Sen, împreună cu prietenul său Lucien Metz. Acesta este momentul în care Allan constată: Maitreyi mi s-a părut, atunci, mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papucii albi cusuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor galbene și buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roșii creau parcă o viață și mai puțin umană în acest trup înfășurat și totuși transparent, care trăia, s-ar fi spus, prin miracol, nu prin biologie. Detalierea portretului fizic indică atracția enigmatică a iubirii ce se naște între cei doi. Este fascinat, pe de o parte, de trăsăturile copilei, iar, pe de altă parte, de mentalitatea indiană, Maitreyi devenind un mit fascinant ce îi trezește dorința pătimașă de a o descoperi.

Spre deosebire de Maitreyi, care este un exponent al culturii orientale, Allan este un reprezentant al culturii occidentale, o cultură analitică și caracterizată de o atitudine rațională față de mediul înconjurător.

Allan se familiarizează ușor cu lumea exotică pe care o oferă India, datorită, inteligenței, sensibilității și însuflețirii de a cunoaște. Familia Sen îl ,,adoptă” ca pe un fiu spiritual, iar această atitudine crează o confuzie în înțelegerea lucrurilor. Obișnuit cu psihologia europeană, materialistă, care nu prea este construită pe principiile generozității, tânărul european interpretează greșit gesturile de afecțiune pe care i le arată familia Sen și provoacă o reală dramă în sânul familiei.

Spațiul indian este o lume a opozițiilor, erosul fiind conceput ca un act suprem de dăruire, în care sunt implicate toate simțămintele, dar este trăit doar în plan metafizic. Izgonirea din familia Sen reprezintă un dezechilibru fizic și spiritual pentru Allan. După un interval de timp petrecut la mănăstirea din Himalaya, Allan se va despărți definitiv de India.

Scrierea romanului are loc după o perioadă de distanțare de evenimentele petrecute. Evenimentele sunt retrăite tocmai pentru a se descătușa din amintirea tulburătoarei sale iubiri.

Ela și Ștefan Gheorghidiu – o iubire plămădită prin orgoliu

ltima noapte de dragoste întâia noapte de război este un roman psihologic, de analiză scris de Camil Petrescu și publicat în 1930. Ne este prezentată relația de dragoste dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, având în atenție atât mediul în care trăiesc protagoniștii, cât și oglindirea conștiinței naratorului personaj.

Prin tema romanului, se încearcă analizarea impactului pe care îl au evenimentele asupra conștiinței umane, dar și care sunt modificările pe care le determină războiul în relaționarea personajelor. Pornind de la titlu, vom avea în vedere două aspecte fundamentale prezentate în paralel în roman. Iubirea și războiul sunt două evenimente definitorii pentru caracterul lui Gheorghidiu.

Ștefan Gheorghidiu întruchipează tipul intelectualului lucid, neadaptatul care trăiește drama îndrăgostitului. Ca un adevărat gânditor, Ștefan are impresia că s-a izolat de realitate, dar de fapt evenimentele din jurul său sunt trecute prin filtrul conștiinței. Ștefan Gheorghidiu caută experiențe fundamentale și aspiră la o iubire absolută.

Cititorul percepe realitatea prin prisma gândurilor ș sentimentelor personajului – narator. Un exemplu concludent fiind faptul că Ela, personajul feminin al romanului este creația integrală a minții personajului masculin. Cititorul o descoperă pe Ela din perspectiva lui Ștefan, din propriile lui concepții. Din acest motiv, cititorul nu se poate pronunța asupra fidelității ei și nu poate să se hotărască dacă este într-adevăr superficială și nu spirituală.

În Arca lui Noe, Nicolae Manolescu susținea: Nu Ela se schimbă (poate doar superficial, dându-și arma pe față, cum se spune, abia după căsătorie), ci felul în care o vedea Ștefan. În acest caz putem afirma că singurele evenimente veritabile nu sunt acelea obiective, ci acelea din conștiința lui Gheorghidiu. Numai pe acestea le putem povesti fără riscul de a greși. 

În lipsa uni alte perspective decât cea a lui Ștefan Gheorghidiu, singurele modalități prin care este configurat portretul sunt autoanaliza, monologul interior sau introspecția.

Eul narativ este plasat în centrul relatării, în concepția lui Camil Petrescu aceasta fiind dezideratul pe care îl urmărește în profilarea scrierii sale: Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu…Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti…Dar aceasta-i realitatea conștiinței mele, conținutul meu psihologic.

În roman cele două experiențe, iubirea și războiul au un impact puternic asupra conștiinței personajului narator. Pe de o parte iubirea reprezintă forma supremă de împlinire asupra aspirației spre ideal, iar, pe de altă parte războiul este o experiență a fricii, a ororii și nu a eroismului. Aceste experiențe fundamentale pentru construcția ființei, conduc la transformarea personajului Gheorghidiu. Astfel, din bărbatul orgolios și adept al iubirii unice, devine un om detașat, ironic și rece.

Caracterul confesiv și de analiză al romanului au menirea de a-l ajuta pe Gheorghidiu să se cunoască pe sine și să înțeleagă transformarea sa: Astăzi, când le scriu pe hârtie, îmi dau seama iar și iar, că tot ce povestesc nu are importanță decât pentru mine, căci nici nu are sens să fie povestite.

Inițial, îl surprindem pe Ștefan Gheorghidiu la Piatra Craiului, pe front, fiind măcinat de un puternic simțământ de incertitudine în ceea ce privește fidelitatea soției sale. Criza din conștiința sa este declanșată de o știre de ziar despre un bărbat care și-a ucis soția infidelă. Această știre naște comentarii despre iubire în rândul camarazilor.

Pe parcursul întregului roman, Ela rămâne un mister pentru cititor, fiind prezentă doar prin intermediul impresiilor lui Ștefan. Relația dintre cei doi soți se bazează pe orgoliu, atât în constituirea cât și în destrămarea ei. Ștefan începe să țină la Ela, din orgoliul de a fi iubit, gelozia lui apare din același motiv, iar orgoliul îi împiedică pe amândoi să se împace. Ea îl iubește atâta timp cât e mândră de valoarea lui intelectuală în lumea lor de studenți săraci și se depărtează, când în noul ei cerc, partenerul de viață nu-i mai trezește admirația.

                                            Cuplul Otilia-Flelix – un traseu al devenirii

Romanul Enigma Otiliei al luiGeorge Călinescu a fost publicat în anul 1938, aducând în atenția publicului livresc o panoramă a societății bucureștene din prima jumătate a secolului al XX-lea. George Călinescu este cel care se arată adeptul romanului de factură clasic-realistă, Enigma Otiliei putând fi încadrat în tiparul romanului balzacian atât prin structură, cât și prin construcția personajelor. Călinescu schițează o impresionantă galerie de personaje ce se înscriu pe de o parte, în tipologii, dar au, pe de altă parte, și o componentă modernă.

Romanul Enigma Otiliei este construit pe o temă în spiritul realist, acțiunea derulându-se pe două planuri: pe de o parte, lupta pentru moștenirea lui moș Costache și pentru înlăturarea Otiliei Mărculescu (temă ce a fot dezvoltată în literatura universală de Balzac), iar pe de altă parte, dezvoltarea personalității lui Felix Sima, ultimul plan conferind romanului caracterul de bildungsroman.

Relațiile care sunt construite între protagoniști au menirea de a-i caracteriza indirect. Conform specificului romanului realist, modalitățile de caracterizare sunt: legătura cu mediul, portretul direct, amănunțit, ce înrămează personalitatea personajelor într-o anumită tipologie.

Acțiunea romanului este înrămată într-un nucleu de conflicte, care construiesc suita de planuri narative ce se încheagă în construcția romanului.

Felix Sima este un tânăr, care, rămas orfan, se stabilește în locuința tutorelui său, în București pentru a studia medicina. Acesta va trăi o iubire adolescentină cu Otilia, astfel apărând în roman tema iubirii, care se împletește cu tema moștenirii, sentimentul de dragoste fiind relaționat în mod nefiresc cu parvenirea.

Întreaga acțiune a romanului gravitează în jurul averii lui Costache Giurgiuveanu, un avar de a cărui avuție vor să beneficieze atât rudele, cât și personale mai puțin apropiate din punct de vedere al gradului de rudenie. Pricopsirea cu averea lui Giurgiuveanu va reprezenta scopul tuturor personajelor, cu excepția amorezilor Otilia și Felix, pentru care viața impune alte norme și principii.

Romanul debutează cu sosirea unui ,,tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat în uniformă de licean care intră pe strada Antim, venind dinspre strada Sfinților Apostoli, cu un soi de valiză în mână”. Felix Sima, căci despre el este vorba, este unul dintre personajele centrale ale operei, spectator și personajul reflector al unui sistem aflat în decădere, lipsit de echitate și moralitate. Tânărul orfan ajunge în casa lui Costache Giurgiuveanu, tutorele său, în urma morții ambilor părinți.

Felix nu are o parte de o primire prea călduroasă tutorelui său. Profund neliniștit și enervat de oamenii care îl solicită la maxim, moș Costache îi răspunde tânărului că „nu sta nimeni aici, nu cunosc”. Cea care intervine și îl integrează în noul cămin este Otilia, fiica adoptivă a lui Costache. După primirea neprietenească pe care i-a făcut-o moș Costache, tânărul are neplăcerea ca tot în aceeași seară să cunoască umanitatea decăzută în prezența clanului Tulea și pe Leonida Pascalopol, bărbatul chibzuit, cerebral față de care va nutri sentimente de gelozie tocmai din cauza afecțiunii pe care Pascalopol o are față de Otilia.

Între Otilia și Felix se naște o frumoasă poveste de dragoste izvorâtă atât din statutul social pe care îl au (amândoi sunt orfani), cât și prin prisma vârstei. Felix este novicele care tinde spre împlinirea profesională și sentimentală, iar Otilia este cea care râvnește la libertate, la escapada dintr-o lume ale cărei principii nu o caracterizează și în care se simte captivă. Povestea celor doi începe printr-o atașare maternală: Otilia având o atitudine parentală, interesându-se de sănătatea și de ascensiunea în plan profesional a lui Felix, iar acesta simțind din partea Otiliei afectivitatea maternală care i-a lipsit încă din copilărie. Treptat, această afecțiune parentală va crește în intensitate, transformându-se într-o pasiune fără limite.

Simetria construcției romanului (se deschide și se închide cu imaginea tânărului) surprinde evoluția personală a lui Felix prin prisma iubirii pe care acesta o simte față de Otilia. La început, Felix este în stadiul adolescenței și o percepe pe Otilia ca fiind o tânără cu un comportament neobișnuit, o combinație între seriozitate și senzualitate, maturitate și inocență. Simpla simpatie pe care Felix o manifestă la început pentru Otilia se va transforma în profunde sentimente. Scena în care Felix pătrunde pentru prima dată în camera Otiliei și în care dezordinea îl atrage, descoperindu-i o latură ascunsă a Otiliei marchează ascensiunea unui traseu afectiv complicat. La finalul acestui traseu cei vom avea în față un tânăr matur și o tânără independentă.

În contrast cu iubirea pe care i-o poartă lui Felix, Otilia vădește o tentație enigmatică pentru Pascalopol. Atracția pe care o are pentru bărbatul matur este specifică vârstei, tinerele fiind adeseori atrase de bărbații maturi, care le pot oferi protecție și le crează un mediu în care se simt în siguranță.

Experiența amoroasă dintre Otilia și Felix nu va avea același impact pentru amândoi. Alături de Felix, Otilia nu se va descoperi, ci va primi certitudinea unui temperament dificil de stăpânit, ea afirmând că ,,sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”

În momentul în care Otilia conștientizează faptul că Felix este mult prea conservator și prea ancorat în realitate, trăsături care nu vor putea coexista cu nevoia acerbă a ei de a trăi viața nebunește, decide să fugă din viața lui Felix.Deși relația dintre cei doi este de scurtă durată, complexitatea ei îi va maturiza și îi va face conștienți de adevăratele lor țeluri și idealuri.

                                                  Harap-Alb: lupta binelui împotriva răului

Povestea lui Harap-Alb de ION CREANGĂ se încadrează în caracteristicile basmului cult, fiind publicat în 1877, în revista Convorbirri literare.

         Basmul cult este o specie narativă a cărei structură  urmează o serie de stereotipuri. Astfel, se urmărește construcția subiectului structura narativă și construcția personajelor. În basmul cult protagoniștii sunt posesorii unor valori simbolice universale, care iau parte la o acțiune cu un caracter fabulos. Personajele participante sunt martore și părtașe la traseul maturizării eroului.

Tema basmului este una arhicunoscută, lupta binelui împotriva răului, conturându-se prin prisma unei acțiuni simple, ce se desfășoară linear prin înlănțuire. Întreaga acțiune a basmului se supune unui model structural în concordanță cu momentele subiectului după cum urmează: o situație inițială de echilibru (expozițiunea), o întâmplare sau o serie de întâmplări care dereglează echilibrul inițial (intriga), trecerea probelor (desfășurarea acțiunii), acțiunea reparatorie (punctul culminant) și refacerea echilibrului și răsplătirea eroului (deznodământul). 

Acțiunea se desfășoară într-un timp și într-un spațiu nedeterminate (dintr-un capăt al lumii în celălalt). Întâmplările sunt relatate din perspectiva unui narator omniscient, care utilizează ca moduri de expunere narațiunea la persoana a III-a și dialogul.

Este urmărit traseul maturizării eroului după schema narativă a inițierii: un traseu al cunoașterii prin sine, înfățișarea unor trăsături umane în contrast cu un factor perturbator. Construită după o schemă realistă, personalitatea eroului totalizează o serie de  calități umane extraordinare, dar nu este înzestrată cu puteri supranaturale. Astfel, personajul principal este înconjurat de personaje sau de obiecte cu puteri miraculoase, pentru a putea înfrânge forțele malefice.

Caracterul cult al basmului lui Ion Creangă este oferit de existența unui autor cunoscut. Firul narativ urmărește maniera în care eroul basmului, Harap-Alb, parcurge o călătorie a inițierii , la finalul căreia trebuie să pășească într-un plan superior al existenței.

Situația inițială coincide cu starea de echilibru a două împărății, într-una trăia un crai cu feciorii acestuia, iar în celălalt capăt al lumii, cea de-a doua împărăție, în care trăia fratele craiului, Verde – împărat și fetele acestuia. Se poate observa o similitudine atât în ceea ce privește spațiul cât și în ceea ce privește familia de viță nobilă. Prin fixarea celor două împărății la extremitățile lumii se sugerează dimensiunea fabuloasă a spațiului. Astfel, nu există, asemenea basmelor populare, două tărâmuri strict delimitate (tărâmul de sus și tărâmul de jos), acțiunea desfășurându-se într-un spațiu orizontal, conturându-se o geografie realistă.

Momentul care dereglează echilibrul inițial este marcat de scrisoarea lui Verde – împărat, prin care acesta își roagă fratele să trimită cel mai vrednic fiu pentru a-i succede la tron. Craiul își supune fiii la un test pentru a-l afla pe cel mai vrednic dintre ei, acesta fiind momentul în care începe desfășurarea acțiunii. Craiul se îmbracă într-o piele de urs și iese în fața lor de sub un pod. Locul nu este ales întâmplător, podul simbolizând limita dintre lumea cunoscută și cea necunoscută. Cel care reușește să treacă de probă este fiul cel mic al craiului ajutat de Sfânta Duminică. Cum părinții își povățuiesc odraslele înainte de a se aventura în necunoscut, craiul îl sfătuiește pe Harap-Alb să se ferească de omul Spân și de omul Roș. Această precizare constituie interdicția, un element specific basmului. Pe drum, tânărul se întâlnește cu un Spân și, deși refuză să și-l facă tovarăș de drumeție de două ori, a treia oară acceptă, decizie ce va marca încălcarea interdicției.

O secvență importantă o reprezintă popasul de la fântână, când spânul intră să se răcorească și îl sfătuiește și pe tânăr să facă același lucru. Dând dovadă de naivitate, Harap-Alb nu intuiește înșelătoria pe care și-a propus-o spânul și astfel cade în capcana acestuia. Naivitatea eroului este notabilă în evoluția conflictului, textul urmărind tocmai maturizarea eroului. Spânul îi fură identitatea, îi dă numele Harap-Alb și stabilește cursul existențial, spunându-i că va trebui să moară și să învie pentru a-și recăpăta identitatea. Are loc o schimbare a statutului între stăpân și slugă.

Încercările la care este supus Harap-Alb au menirea de a înzestra caracterul eroului cu virtuți precum ascultarea, curajul, omenia etc. Prin cele trei încercări (de a aduce sălățile din Grădina Ursului, pietrele prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata împăratului Roș) Harap Alb își va recâștiga statutul imperial. Ultima sarcină implică o altă serie de probe, constituindu-se un basm în interiorul altui basm.

Izbânda eroului se datorează personajului inițiator (Sfânta Duminică) și personajelor adjuvante (calul, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă și Ochilă). Demascarea înșelătoriei și acțiunea reparatorie coincide cu întoarcerea lui Harap-alb cu fata de împărat, care dezvăluie adevărata identitate a tânărului. Spânul îl ucide pe erou, dar acesta este înviat de către fata împăratului. Acest moment marchează trecerea eroului într-o altă etapă existențială, naivitatea este înlocuită de maturitate. Corespunzător deznodământului este nunta, văzută ca o confirmare a maturizării eroului: „Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani mănâncă şi bea, iar cine nu, se uită şi rabdă.”

Dacă în basmele populare eroul este înzestrat cu puteri supranaturale, în basmul cult personajul nu dispune de astfel de calități, însușirea lui definitorie fiind bunătatea. Supranaturalul care pictează firul narativ nu are scopul de a oferi modele abstracte, ci este o manieră de a face naturalul mai uman.

Zoe Trahanache, soţia lui Zaharia Trahanache şi amanta lui Tipătescu, este singurul personaj feminin al lui Caragiale care reprezintă doamna distinsă din societatea burgheză, nefăcând parte, ca celelalte eroine, din lumea mahalalelor. Zoe întruchipează tipul cochetei, este inteligentă, autoritară, ambiţioasă şi îşi impune voinţa în faţa oricui. Marchează în comedie triunghiul conjugal, prin care Caragiale satirizează tarele morale ale societăţii.

   (Comicul de caracter reliefează însuşirile ce reies, în mod indirect, din atitudinea, faptele şi vorbele doamnei Trahanache, iar în mod direct din didascalii sau din opiniile celorlalte personaje, conflictul dramatic fiind realizat prin întreaga varietate a comicului.)

  Zoe este un personaj caricatural, principalele trăsături decurgând din manifestarea diversificată a comicului, care defineşte contradicţia dintre esenţă şi aparenţă. Zoe vrea să pară o doamnă distinsă, o soţie fidelă şi o familistă autentică, însă esenţa caracterului său este minciuna, adulterul şi perfidia. Atunci când pierde scrisoarea de amor este disperată din cauza pericolului de prăbuşire a întregului eşafodaj de moralitate pe care şi-l construise cu atâta abilitate.

  Comicul de situaţie defineşte structura imorală a eroinei. Doamna Trahanache avea, de 8 ani, o relaţie amoroasă cu prefectul Ştefan Tipătescu şi este, în piesă, pretextul dramatic din cauza căruia se declanşează toată agitaţia deoarece pierde, din neatenţie, scrisorica de amor primită de la amant. Documentul devine instrumentul şantajului politic în mâna lui Caţavencu, adversarul politic al soţului şi al amantului ei. Caţavencu o ameninţă că publică scrisoarea în „Răcnetul Carpaţilor”, dacă nu capătă în schimb postul de deputat. Ca urmare, Zoe se dovedeşte o luptătoare hotărâtă şi foloseşte tot arsenalul de arme feminine ca să-şi salveze onoarea. Pentru a-l convinge pe Tipătescu să accepte candidatura lui Caţavencu, ea recurge la rugăminţi şi lamentaţii - „Fănică, dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu la mine măcar un moment în viaţa ta, scapă-mă, scapă-mă de ruşine”, după care trece la ameninţarea cu sinuciderea - „Trebuie să-mi cedezi, ori nu şi atuncea mor şi dacă mă laşi să mor, după ce-oi muri poate să se întâmple orice”. Cu o energie impresionantă la o femeie ce părea sensibilă şi neajutorată, ea se dovedeşte a fi o combatantă aprigă şi ameninţă: „Am să lupt cu tine, om ingrat şi fără inimă”.Știe că nu aveau dreptul la vot-este femeie-dar  îşi impune candidatul, pe Nae Caţavencu, în numele unui interes strict personal, acela de a căpăta scrisoarea de amor, altfel şi-ar fi distrus prestigiul şi poziţia socială, viaţa tihnită şi lipsită de griji de care beneficia din plin: „Da, îl aleg eu. Eu sunt pentru Caţavencu, bărbatul meu cu toate voturile lui trebuie să fie pentru Caţavencu. În sfârşit, cine luptă cu Caţavencu luptă cu mine...”.

  Are asupra bărbaţilor o seducţie aparte, care o face înţelegătoare, generoasă, săvârşind cu delicateţe gestul de iertare a lui Caţavencu atunci când îşi recapătă „scrisorica”, asigurându-se cu abilitate de devotamentul acestuia pentru a conduce festivitatea alegerilor, consolându-l că aceasta „nu-i cea din urmă Cameră”.

  Caracterizarea Zoei se face atât în mod indirect, prin vorbe, fapte şi gânduri, precum şi direct de către celelalte personaje. Pe lângă dialog şi monolog, o modalitate o constituie referirile cuprinse în didascalii (parantezele autorului--adevărate fişe de caracterizare directă,   ori indicaţii scenice (sugestii regizorale).

   Intereant în comedie este cuplul Tipătescu – Zoe Trahanache. Cei doi se subordoneaza unor tipuri comice care sugerează anumite trăsături de caracter – Tipătescu se înscrie în tipul primului amorez, Zoe ilustrează tipul cochetei și al adulterinei. Relația cu Zoe îl determină să se creadă irezistibil,limbajul folosit în scrisoarea adresată lui Zoe accentuând ridicolul situației în care se află și susținând contrastul dintre aparență și esență: ,,Scumpa mea Zoe, venerabilul merge deseară la întrunire. Eu trebuie să stau acasă, pentru că aștept depeși de la București, la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aștepta, prin urmare, și vino tu la cocoșelul tău, care te adoră, ca totdeauna, și te sărută de o mie de ori, Fanică”. Relația cu Zoe atenuează aspirațiile politice ale prefectului. Se poate bănui că o iubește sincer, pentru că e dispus să renunțe chiar la confortul pe care i-l asigură funcția, propunându-i să fugă împreună. Indignarea lui Zoe moderează entuziasmul lui Tipătescu și -l determină să sprijine candidatura lui Cațavencu.

Chiar dacă ambiția lui Tipătescu îl împinge să nu ia în seamaă pretențiile lui Cațavencu- ambiția Zoei se impune, pentru că ea nu are niciun motiv să dorească avansarea lui Tpătescu, fiind preocupată numai de menținerea funcției lui actuale .Restul îi apare derizoriu în raport cu pericolul care o pândește.  De aici exasperarea ei în fața rezistenței prefectului și hotărârea înfrângerii încăpățânării lui cu orice preț. Situația dobândește accente dramatice: Zoe adoptă vocabularul specific unei eroine de dramă romantică, dar vorbele ei sunt lipsite cu desăvârșire de suportul emotiv adecvat: “Omoară-mă pe mine, care te-am iubit, care am jertfit totul pentru tine…” în realitate, nu a jertfit decât o fidelitate conjugală precară, singurul ,,sacrificiu” veritabil aparținându-i lui Tipătescu, rămas în județ la insisțentele ei. Scenele dintre Zoe și Tipătescu parodiază toposuri din dramele romantice : fuga perechii de îndrăgostiți, ruperea legăturilor cu un mediu ostil, care se opunea împlinirii sentimentelor. În relație cu Tipătescu, Zoe e rațională -refuză fuga cu Tipătescu ,pentru că îi pasă prea mult de ,,bârfele” celorlalți- si voluntară. Tipătescu cedează la toate amenințările ei și aceasta atitudine reliefează o trăsătura de caracter dominantă a personajului feminin – voluntarismul.

Relația celor două personaje are o evoluție care se înscrie în parametrii comediei. În final, smulțumită că onoarea ei nu a fost pătată, Zoe e înțelegătoare și tandră, generoasă și fermecătoare: ,,Acum sunt fericită… Putțn îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău si n-ai putut.”, îi spune lui Cațavencu, pe care îl determină să conducă serbarea populară prilejuită de încheierea procesului electoral. Tipătescu se retrage în umbra ei, confirmându-i autoritatea .Evoluția relatiilor dintre Tipatescu și Zoe conferă diversitate tipurilor de personaje ilustrate și, astfel, viziunea de ansamblu a comediei câștigă în obiectivitate.

  

,,Amurg de iarna, sumbru, de metal,
Câmpia alba - un imens rotund -
Vâslind, un corb încet vine din fund,
Taind orizontul, diametral.

Copacii rari si ninsi par de cristal.
Chemari de disparitie mă sorb,
Pe când, tacut, se-ntoarce-acelasi corb,
Taind orizontul, diametral”.

1=Sinonime:
amurg--apus

sumbru = întunecat, posomorât;

tăind--separând
orizontul = zare;

dispariție--pieire

2=antonime:

Amurg--răsărit

Sumbru--luminos

Tăind--adunând

Orizontul--limitare

Dispariție—apariție

3=sens conotativ(figurat)=amurg=În amurgul vieții a devenit cu adevărat înțelept.

4=cuvintele textului=conțin o anumită variație:substantive simple:;adjective; cuvântul „amurg” exprimă sentimentul de vid, singurătatea poetului aflat într-un spațiu inchis, iar substantivul „iarna” – o lume pustie, tristă, agonizantă.

5=termenii din descriere: amurg de iarnă;câmpia albă;copacii rari și ninși;  Iarna este anotimpul singurătăţii, al tristeţii, al regretelor, al nevoii de evadare. 

6=mesajul textului:

   Mai întâi zăresc un tablou trist de iarnă:,,câmpia albă” nu exprimă un decor; crează un contrast expresiv culoarea negru: ,,sumbru, corb”, dând un caracter ireal peisajului.apoi percep apropierea corbului.  Zborul corbului într-o direcție nedeterminată este urmată de întoarcerea lui,sugerând  repetarea obsesivă a mișcării ce devine o expresie a unei stări limită.Observ repetiția versului „tăind orizontul, diametral”, atat in finalul primei strofe, dar și în a doua strofă. Astfel impresia creată este de o mișcare stranie în cerc. Spațiul poetic este tensionat de imaginea repetată a mișcării corbului.

7=interogarea textului:

-imaginea unui apus înghețat exprimă moartea,sentimente de teamă;

-singurătate sau o prezență: Singurătatea este o ,,foame” cât se poate de firească,un indiciu că ne lipseşte compania cuiva.

-,,rotund- cercul;forma circulară a câmpiei este simbol al eternității,al echilibrului, reîntoarcerii, al ciclicității care se regăsește în natură sub forma anotimpurilor,

-orizontul-este reprezentantul a ceea ce se ivește din abis,este linia timpului;

-ce este diamertul concept mate(linie ce taie o circumferință) =corbul taie,străbate,paradisul terestru,cunoașterea lumii;

-vrebul,,a sorbi= a înghiți; a fi prins în vârtejul morții;chemarea morții;

8=simetrii/analogii/opoziții în text:cuvinte obsedante care suprapun imagini,pentru a reda senzația de singurătate; repetiţiile subliniază obsesia eului liric în legătură cu elementele de decor, dar şi în legătură cu starea de visare pe care viziunea alb-negru o crează.

9=temă/motive literare: tema morții, motivul corbului; motivul singurătății care devine un sentiment sumbru și apăsător (izolare),moartea timpului; motivul hibernal este asociat singurătății fiinţei,

Poetul creează o atmosferă simbolistă cu o remarcabila economie de cuvinte; un cadru prin folosirea corespondenţelor. 

10=atmosfera din text: Imagine simbolică, pasărea neagră accentuează tristeţea prin integrarea ei cromatică în peisajul trist,aducând stări de nelinişte, de infiorare datorită acusticii sinistre.  Bacovia atribuie frigului iernii puterea de a copleşi sufletul, de a-l transfigura. Ideea de tristețe este ilustrată prin puține verbe.

11+12==ritm,rima//rolul ei//sonoritate=Ritmul iambic, măsura versurilor de 10 silabe şi rima îmbrăţişată asigură o structură simetrică.;zborul corbului în atmosfera ienii de cristal crează o acustică sinistră. Sonoritate care se manifestă, în adâncul cuvintelor, simbolurilor: amurg,corb,copaci. 

13=alt joc acustic=Poezia implică o stare melodică interiorizată,astfel sunetele,,â,u,a,o”exprimă senzații grave,triste. Melodia tăcerii e tristă, dar viața mai palpită ușor prin  întoarcerea corbului, stabilește corespondențe între realitatea exterioară și sufletul în pragul rupturii, al prăbușirii lăuntrice.

14=comentează paleta cromatică: albul contureză infinitul,starea de tristețe; prin alb se sugerează imacularea inertă a anotimpului rece   //negrul exprimă moartea ,durerea,invadează distrugător universul lăuntric. Culorile, ca şi sugestiile auditive, sunt de metal,elementele naturii,,copacii”sunt transparenți,incolori.

15=mărci ale subiectivității/ipostaza eului/lirismul-tip:

             Sentimentul liric este în directă legatură cu peisajul dezolant, deoarece se naşte dintr-un timp inaccesibil: trecutul.  Eul liric este sensibil, fiind,la început,doar martor al manifestărilor din natură, fapt dovedit de verbele de stare la timpul prezent:,,vine,par,se-ntoarce”,apoi se cufundă în abisul fără de întoarcere. Lirismul este subiectiv, redat prin pronumele personal,,mă”. Sentimentul liric este în directă legatură cu peisajul dezolant, deoarece se naşte dintr-un timp inaccesibil: trecutul  

16=dimensiunea spațiu//timp

17=simboluri-semnificație: Cerul iernii este greu, de metal, înăbuşitor; orizontul, între marginile căruia tristețea îşi vibrează acordurile sumbre, este închis, străbătut de un corb negri. Amurgul   sugerează un spaţiu tulbure, de sfârşit de lume  care acaparează treptat universul. Cromatica este restrânsă pe câteva motive tipic simboliste: tristeţea, moartea, culorile dominante în universului bacovian fiind albul şi negrul.Decorul:câmpia,,imens rotund. Domină imaginea corbului, o pasăre infernală,ce  poartă valoare simbolică .

18=o sugestie mitologică latentă în versurile bacoviene= Starea omului în decorul iernii este adesea comparată cu starea morții, o paralelă reținută deja în mitologia antică greacă prin înfrățirea lui Hypnos, zeul somnului plin de fantasme întunecate, cu Thanatos, zeul morții. Eul privește lumea din jur ca un spațiu al dispariției, fără lumină, cuprins de o stagnare apăsătoare.

  Corbul este considerat, atît în universul mitologiilor indo-europene, cît și în perimetrul mitologiei populare românești, ca o pasăre prin definiție INFERNALÃ, fiind în egală măsură mesagerul funerar cel mai temut și călătorul cel mai abil de la o lume la alta.

(CURIOZITATE: Pseudonimul poetic-Bacovia-și l- însușit din dicționarul Hașdeu în care numele orașului Bacău apărea:Bacovia,Baco,Bachus,zeul vinului și al petrecerilor)

19=,, Vâslind, un corb încet vine din fund,
           Tăind orizontul, diametral.”

Privirea poetului urmărește apariția corbului,pasăre asemenea corăbii ce apare din neant,din adânc,din spațiul necunoscut.Apariția liniștită,domoală,,încet”a mesagerului morții,,un corb”,trecând prin cercul vieții arată sfârșitul iminent,nevăzut.Gerunziile,,vâslind”,,tăind”accentuează vizual atmosfera tristă a separăriiființei de viață.  

Postularea modernismului:

2=-- În viziunea criticului Eugen Lovinescu  sincronismul înseamnă acțiunea uniformizatoare a timpului asupra vieții sociale și culturale a diferitelor popoare legate între ele printr-o interdependență materială și morală. Acesta susține că există un spirit al veacului, care determină evoluția unitară a civilizațiilor europene, prin sincronizarea lor. Astfel, culturile europene mai puțin dezvoltate suferă influența pozitivă a celor superioare, avansate, realizându-se așadar o uniformizare prin sincronizare.

Deși militează pentru sincronizarea cu valorile culturale apartinand civilizatiilor avansate, Eugen Lovinescu nu promovează nimicirea specificului național, anularea tradiției. Criticul pledează pentru depășirea spiritului provincial, pentru adaptarea literaturii la cerințele veacului modern.Aceste mutații constau în trecerea de la o literatură cu tematica preponderent rurală, la una de inspirație citadină; cultivarea prozei obiective și a poeziei lirice, în detrimentul celei epice; dezvoltarea unor noi formule narative, precum romanul analitic, în care locul evenimentelor exterioare îl ia fluxul conștiinței, generând impresia de autenticitate

--Civilizaţia noastră actuală s-a format prin importaţie integrală, fără refacerea treptelor de evoluţie ale civilizaţiei popoarelor dezvoltate pe cale de creştere organică. Se poate spune că la popoarele tinere imitaţia este prima formă a originalităţii. Nimeni nu recomandă, fireşte, principial, imitaţia; prin interdependenţa materială şi morală a vieţii moderne ea există însă ca fenomen incontestabil. Dacă ar rămâne sub forma ei brută, imitaţia n-ar fi un element de progres; progresul începe de la adaptarea ei la unitatea temperamentală a rasei, care o absoarbe şi o redă apoi sub o formă nouă cu caractere specifice. Numărul „invenţiilor” sau al „ideilor originale” al fiecărui popor în parte fiind foarte limitat, originalitatea oricărei civilizaţii stă mai mult în capacitatea de adaptare şi prelucrare, decât în elaboraţie proprie - şi aceasta mai ales la popoarele tinere.

-Lovinescu susţine faptul că imitarea formelor civilizaţiilor străine dezvoltate este un fenomen firesc, care duce la progres atâta timp cât formele sunt adaptate la specificul naţional. Astfel, preluarea formelor ṣi crearea ulterioară a fondului nu este o anomalie ṣi nici nu ṣtirbeṣte din originalitatea literaturii noastre. Pentru Eugen Lovinescu, modernitatea echivalează cu occidentalizarea, puternicele influențe orientale nereprezentând pentru poporul roman altceva decat prilejul stagnarii și cauza decalajului față de Apusul civilizat. Stimularea constă în crearea unui fond propriu, generat de împrumutul formelor din exterior.

1=EUL MODERN=trăsături:

-preocuparea pentru cunoaștere

-fragmentarismul= armonia ordinei clasice a cuvintelor nu se mai suprapune cu starea ,,fragmentata’’ a spiritului timpului;

-folosirea sintaxei, a topicii distorsionate (cuvintele vin in alte ordini, nenaturale) si a ambiguitatii poetice generale.;

-estetica uratului, metafora revelatorie si intelectualizarea emotiei. (Arghezi preia principiile esteticii uratului)

- Metafora revelatorie apartine poezieilui Blaga ;

-Intelectualizarea emotiei la Ion Barbu supune emotia unui proces-filtru al mintii;

-Cultivarea simbolurilor, sugestiilor, sinesteziilor;

- Lirismul subiectiv – reflexivitate;

- Împletirea liricii cu filozofia, religia, matematica;

-Preferința pentru anumite specii literare: artă poetică, meditație, elegie, pastel 

Odă în metru antic

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morții
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

1=oximoron=Figură de stil bazată pe asocierea paradoxală a unor termeni contradictorii, incompatibile din punct de vedere logic, oximoronul creează prin contrastul termenilor o imagine poetică deosebit de expresivă.

Strofa a doua exprimă, printr-un oximoron suferinţa „dureros de dulce” a eului poetic, provocată de apariţia surprinzătoare a iubirii, mistuitoare, „deodată tu răsărişi în cale-mi”, care-i trezeşte pentru prima oară „voluptatea morţii / Nendurătoare

2= Situarea iubirii pe aceeaşi treaptă existenţială cu moartea sugerează ajungerea în abisurile cunoaşterii absolute, prin plăcerea suferinţei care învăluie deopotrivă starea afectivă şi destinul necruţător al condiţiei de muritor. Expresivitatea stilistică a strofei sporeşte emoţia artistică a poeziei prin cele două construcţii oximoronice „dureros de dulce” şi „voluptatea morţii”.

3=  ”în metru antic”, adică în formă de factură clasică, antică. Metrul antic se intalneste in versurile lipsite de rima in care alterneaza silabe mai scurte cu silabe mai lungi in ideea cresterii sonoritatii poeziei. Acest tip de metru se regaseste in strofa safica specifica poeziei antice grecesti formata din 3 versuri de 11 silabe si un vers de 5 silabe. In versuri alterneaza tipul de ritm dactilic si trohaic.

4=,,cale-mi”;,,focul meu”;haina-i”—exprimă zbaterea interioară ca suferință umană asumată; se accentueaza trăirea interioară a poetului.

5=  Sufletul poetului este mistuit de patima erotică, pe care o simte chinuitoare până în străfundurile eului liric, focul ce-l arde nu poate fi stins „cu toate / Apele mării”. Eul liric devine geniul care plange, se lamenteaza in ipostaza de barbat indragostit “Jalnic ard de viu chinuit. Focul simbolizeaza sentimentul puternic, vazut ca o suferinta si totusi, dorita de eul liric, el se afla in antiteza cu apa.

6= Reveria artistica este exprimata printr-o stare speciala, de transa creatoare. Arderea, inveninarea si voluptatea mortii reprezinta ipostazele celui care a invatat sa moara si care tanjeste dupa nepasarea trista a singuratatii in aceeasi masura in care se bucura de suferinta dureros de dulce. In acest sens al fixarii intre inaltarea apolinica si coborarea dionisiaca, se poate vorbi despre existenta tragica, adica sublima. Imaginea mistuirii descinde din suferinta neinduratoare dublata de aspiratia plină de calm.

7= Patima devoratoare, mistuitoare a dragostei este subliniată in strofa a 3-a prin evocarea unor eroi mitici asemenea celor doi eroi din mitologie Hercule si Cnesus care au murit in chinuri fizice datorate intrigilor unei femei, tot astfel sufletul poetului este mistuit de patima dragostei, e o ardere pe care n-o poate stinge cu toate apele marii.  (Nessus, unul din centauri, fiul lui Ixion, se indragosteste de Deianira, sotia lui Hercule, fapt pentru care Hercule il raneste mortal cu una dintre sagetile sale otravitoare. Inainte de a muri Nessus ii daruieste Deianirei un filtru miraculos, care ar trebui sa i-l aduca inapoi pe Hercule, atunci cand el va dori sa o paraseasca pentru o alta femeie. Imbracand vesmantul de la Deianira, haina i se lipeste lui Hercule de corp si ia foc, iar eroul isi inalta singur un rug si se pregateste sa moara. Ambii sufera din dragoste, Nessus fiind expresia dorintei ardente, dar neimplinite. La fel ca si cele doua personaje mitice, eul este mistuit de patima erotica care o percepe ca un chin, focul ce il simte neputand fi stins cu „cu toate apele marii”, vers ce indica tocmai intensitatea acestui sentiment.)

Prima secvență=

Ghiţă trăieşte  o dramă psihologică concretizată prin trei înfrângeri/ pierderi: încrederea în  sine, încrederea celorlalţi în el şi încrederea Anei, soţia lui, în el.  Consecinţele nefaste ale setei de înavuţire şi procesul înstrăinării de familie  sunt magistral analizate de Slavici, autorul aducând în prim-plan conflictul  dintre fondul uman cinstit al lui Ghiţă şi dorinţa de a face avere alături de Lică.    La început, „cârciurnarul este un ins  energic, cu gustul riscului şi al aventurii, şi nu o palidă  umbră hamletică, pierdută într-un peisaj autohton". El  hotărăşte schimbarea, luarea în arendă a cârciumii de la Moara cu noroc. Ghiţă  este capul familiei pe care încearcă să o conducă spre bunăstare. Atâta timp  cât  se dovedeşte un om de acţiune, mobil, cu iniţiativă, lucrurile merg bine.  Cârciuma  aduce profit, iar familia trăieşte în armonie. Bun meseriaş, om harnic,  blând şi cumsecade, Ghiţă doreşte să agonisească atâţia bani cât să-şi  angajeze vreo zece calfe cărora să le poată da de cârpit cizmele  oamenilor.  Aspiraţia lui e firească şi nu:i depăşeşte puterile.    Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc  tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă. Cu toate că îşi dă  seama  că Lică reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, nu se poate sustrage  ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra lui,  mai ales că tentaţia îmbogăţirii, dar şi a existenţei în afara normelor etice  sunt  enorme: „se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în  tovărăşia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi  i se împăienjeneau parcă ochii". Cu toate acestea, Ghiţă îşi ia toate măsurile  de precauţie împotriva lui Lică: merge la Arad  să-şi cumpere două  pistoale,  îşi ia doi câini pe   care îi  asmute împotriva turmelor de porci şi angajează o slugă credincioasă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad".    Din momentul apariţiei  lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de  familie. Gesturile, gândurile, faptele personajului, trădează conflictul  interior şi se constituie într-o magistrală caracterizare indirectă. Naratorul  surprinde în mod direct transformările personajului: Ghiţă devine „de tot  ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea  ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el", iar  când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme  vinete pe braţ" (caracterizare directă). Devine mohorât, violent, îi  plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasa faţă  de Ana, se poartă brutal cu cei mici

A doua secvență=

Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de  furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la  sărbătorile Paştelui, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în  ultimul moment că se va produce o minune şi că Ana va rezista influenţei  malefice a sămădăului. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă care se înstrăinase  de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică,  deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om", pe când Ghiţă „nu e decăt muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti". „Sentimentul lui [Ghiţă]  faţă de Ana e unul împărţit între vanitate masculină şi dragoste”.De aceea în momentul în care îşi dă seama că soţia l-a înşelat, Ghiţă o  ucide pe Ana, încercând să o scape de chinul păcatului. La rândul lui, Ghiţă  este ucis de Răuţ, din ordinul lui Lică.    Ghiţă  depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie  materială şi socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a personalităţii  Sămădăului îl determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării morale.  Sfârşitul lui şi al celor care-1 înconjoară este în mod inevitabil tragic.

                              sau:

Relaţia dintre  Ghiţă, protagonistul nuvelei, şi Lică, personaj negativ, întruchipare a  maleficului, stă la baza conflictului exterior al nuvelei. Aceştia se află în  opoziţie deoarece provin din două lumi complet diferite.Ghiţă provine dintr-o  lume condusă de legile buneicuviinţe, ale onoarei, în care oamenii trăiesc cu  frica lui Dumnezeu; Lică Sămădăul trăieşte într-o lume guvernată de legi  proprii, nescrise, altele decât cele ale statului, o lume a hoţilor protejaţi,  fiind un simbol al degradării morale. Întâlnirea dintre cei doi la Moara cu  noroc însemnă declanşarea inevitabilă a conflictului.
  Cizmarul Ghiţă,  luând în arendă hanul Moara cu noroc din dorinţa de a câştiga cat mai mulţi  bani, ignorând îndemnul la cumpătare al soacrei sale, bătrâna, mama Anei.  Iniţial, fericirea pare să-i surâdă, câştigă bine, înţelegerea în familie este  deplină, dar toată această armonie se destramă odată cu apariţia lui Lică  Sămădăul, un om “primejdios”, cum îl numeşte Ana.
  Pătrunderea lui  Lică în viaţa lui Ghiţă declanşează o dramă psihologică ce va duce încet, dar  sigur la degradarea morală a celui din urmă.Ghiţă ar dori să rămână la moară  trei ani (“ma pun pe picioare, încat să pot să lucrez cu zece calfe şi să le  dau altora de carpit”), dar uneori parcă presimte pericol, mai ales atunci când  Lică  încearcă să-l subordoneze. Totuşi,  el crede că poate gasi o soluţie (“aceşti trei ani atârnau de Lică. Dacă se  punea bine cu dânsul, putea să-i mearga de minune, căci oameni ca Lică sunt  darnici”).
  Om al fărădelegilor,  criminal înrăit (faptele fiind mărturisite lui Ghiţă), Lică Sămădăul îşi dă  seama că Ghiţă are un caracter puternic, dar fiind un bun cunoscător de oameni,  îi simte în acelaşi timp slăbiciunea: patima caştigului de bani. Dorindu-l  subordonat, oricând la ordinele sale, Lică îl implică pe cârciumar în  fărădelegile sale (jefuirea arendaşului, uciderea femeii şi a copilului),  oferindu-i bani şi încercând să distrugă legătura sufletească dintre el şi  soţia sa. De altfel, Ghiţă se înstrăinează de familie şi de Ana, de teamă ca ea  să nu îi descopere implicarea în afacerile murdare şi astfel “liniştea colibei”  se distruge, banuielile afectând relaţiile celor doi soţi. Sămădăul se apropie  de Ana, înfăţisându-se într-o lumină favorabilă, grijuliu cu copiii ei. Ana,  însă, îşi iubeşte soţul, chiar dacă acesta îi spune la un moment dat că îi stă  în cale.
  Lică are în el o  inteligenţă malefică; jocul dublu al lui Ghiţă (de a trata cu Lică şi de a face  marturisiri lui Pintea) eşuează. Ghiţă e distrus nu doar de patima înavuţirii,  ci şi de lipsa de sinceritate. El este nesincer la procesul lui Lică de la  Oradea, nesincer cu Pintea şi cu Ana. Încercarea de a-l inşela pe Lică,  reţinând o parte din banii schimbaţi îi este fatală. Om lipsit de scrupule,  acesta distruge şi fărâmă de umanitate din Ghiţă, dragostea pentru Ana,  determinând-o pe aceasta să i se dăruiască, atunci când e lăsată de Paşti la  discreţia poftelor sale. Această dramă finală e declanşată tocmai de dragostea  Anei, care nu dorise să îl lase pe soţul ei singur de Paşti.
  În cele din urmă,  Lică îl aduce pe Ghiţă în situaţia de a-şi ucide soţia, iar acesta va muri ucis  de Răuţ tot din ordinul Sămădăului.Lică incendiază cârciuma de la Moara cu  noroc, după care îşi zdrobeşte capul într-un copac pentru a nu cădea viu în  mâinile jandarmului Pintea.
  Moartea lui Ghiţă  este corecţia pe care destinul i-o aplică pentru nerespectarea principiului  cumpătării enunţat în debutul nuvelei prin cuvintele bătrânei, iar cea a lui  Lică o pedeapsă pe măsura faptelor sale.
  Aşadar, ca  urmare a viziunii moralizatoare a naratorului, cele două personaje ale nuvelei  “Moara cu noroc” de Ioan Slavici, între care se stabileşte o relaţie complexă  şi un puternic conflict, au un sfârşit tragic.

Relația dintre Vitoria și Gheorghiță

Îngrijorată de absența nejustificată a soțului ei, Nechifor, Vitoria Lipan se hotărăște să-l caute, fiind apăsată de o presimțire sumbră.  Plecarea este pregătită cu multă grijă, femeia îngrijindu-se să lase totul în ordine în urma ei. Pe tot parcursul drumului, ea va fi însoțită de fiul ei – Gheorghiță.

Vitoria intuiește importanța drumului în maturizarea lui  Gheorghiță:,, înțelege că jucăriile au stat. De acu trebuie să te arăți bărbat.” Maturizarea acestuia devine evidentă atunci când este pus de către mama sa să privegheze rămășițele tatălui său în râpa de sub Crucea Talienilor, iar inițierea sa se desăvârșește atunci când acesta răzbună moartea tatălui său. Priveghiul are un dublu sens: primul constă în respectarea unor legi nescrise care-l vor ajuta pe Nechifor să se integreze în noua stare, iar al doilea sens este legat de inițierea lui Gheorghiță care se va familiariza cu un aspect fundamental al existenței umane – moartea.

Vitoria îl călăuzește cu răbdare, dar și asprime, obligându-l să-și stăpânească foamea, oboseala, nesiguranța, frica și învățându-l să descifreze adevărul din spusele oamenilor și semnele naturii și să fie ferm și hotărât în acțiunile sale. Contrastul dintre ei nu este între două caractere – Gheorghiță are toate datele pentru a ajunge, cu vremea, un muntean autentic – ci între două vârste. Îl văzu sfios și nesigur, pe când ea era plină de gânduri, de patimă și durere.

Drumul Vitoriei și al lui Gheorghiță începe într-o zi sacră – Vineri 10 martie – odată cu răsăritul, și se va încheia simbolic la apus, după înmormântarea osemintelor celui ce fusese Nechifor Lipan.

Ajunși în satul Fărcașa, un viscol ivit din senin îi obligă să poposească în casa unui gospodar unde află că Nechifor trecuse pe acolo în toamnă în drum spre Dorna.

În drumul lor, Vitoria și Gheorghiță asistă la câteva evenimente cu valoare simbolică – naștere, nuntă, înmormântare – trecând prin toate momentele principale ale vieții. La Vatra Dornei, Vitoria află de la un slujbaș din târgul de animale de vinderea unei turme de 300  de oi în prima duminică din noiembrie. Acesta își amintea de Nechifor care, după ce a cumpărat turma, cedă rugăminții a doi ciobani de a le vinde 100 de oi.  Turmele însoțite de cei trei stăpâni porniseră la vale.

Luând drumul turmelor lui Nechifor, Vitoria și Gheorghiță merg pe urmele celor trei ciobani, ca într-un labirint, întrebând din sat în sat despre ei. Astfel află că unul dintre cei doi ciobani care îl însoțea pe Nechifor  avea buză de iepure – Calistrat Bogza.

Șirul semnelor se întrerupe între Sabasa și Suha, iar la Suha Vitoria află de doi localnici care au ajuns în posesia unei turme mari de oi. Chemați la primărie de femeie, aceștia susțin că oile le-au cumpărat de la Nechifor după care s-au despărțit.

Portretul lui Gheorghiță este realizat în mod direct de către autor, la fel ca și al Vitoriei, scoțând în evidență asemănarea dintre mamă și fiu: Gheorghiță era un flăcău sprâncenat și avea ochii ei. Nu era prea vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și ce văzuse. (…) Întorcea un zâmbet frumos ca de fată și abia începuse să-i înfiereze mustața.  Însă asemănarea dintre cei doi nu se rezumă doar la aspectul fizic. Gheorghiță își dă seama de starea interioară a mamei sale și observă schimbarea ei. Se uită numai cu supărare și i-au crescut țepi de aricioaică.

Caracterizarea lui Gheorgiță se face și în mod indirect, prin numele său care are o dublă valență, Gheorghiță este numele său dar și numele inițial al lui Nechifor, iar când Vitoria descoperă în prăpastie rămășițele soțului, strigătul ei sfâșietor Gheorghiță, păstrează această ambiguitate. Numele prefigurează și el maturizarea lui Gheorghiță și intrarea acestuia în rândul bărbaților.

În finalul romanului, Gheorghiță este suficient de matur pentru a prelua rolul tatălui său și a deveni un sprijin pentru mama sa.

Cuplul mamă-fiu, angrenat în căutarea adevărului pentru a restabili ordinea firească tulburată de crimă prin aflarea adevărului, surprinde prin coeziunea sa. Cei doi acționează împreună într-o coordonare aproape perfectă și par să se completeze unul pe celălalt.

scrisoare....

                           Draga mea,

Sunt puține lucruri pe care as putea eu sa te învăț și sa nu le afli singura la momentul potrivit. Ti-as putea recomanda povețele din cărți, te-aș putea îndrepta spre umorul adulților. Dar nu o voi face, fiindcă doar pe o insulă pustie ar putea exista răbdarea, bunăvoința și timpul necesare pentru toate acestea. Sfaturile mele sunt simple : Oriunde ai fi și oricum s-ar îmbrăca timpurile, să ai respect față de tine și față de alții. Să iubești dreptatea  și să nu te temi niciodată de indignare, să râzi de prostie și să îți menții o distanță sanitară perpetuă față de toți cei care o emană. Să prețuiești suferința și să îți savurezi liniștea, să dansezi, să zâmbești încontinuu și să știi că, odată ce cortinele nopții te îndeamnă la dialog, cel mai inteligent partener de conversație ești tu însăți. Să ai încredere mereu în propria judecată și să faci risipă de bunăvoință  ori de câte ori ai ocazia. Nu în ultimul rând, să privești lumea ca pe o enciclopedie monotonă, o carte pestriță și uluitoare, pe care ai șansa să o înveți și să o îmbunătățești în fiecare clipă pe care o trăiești.

                    Și mai ales nu uita :în fiecare zi,să-i iubești pe cei care te-au crescut,te trezesc    dimineața, urându-ți o zi luminoasă,te mângâie cu ochii plini de iubire,cu vorbe înțelepte...la ei vei găsi mereu adevăratul SPRIJIN.