Harap-Alb: lupta binelui împotriva răului

Povestea lui Harap-Alb de ION CREANGĂ se încadrează în caracteristicile basmului cult, fiind publicat în 1877, în revista Convorbirri literare.

         Basmul cult este o specie narativă a cărei structură  urmează o serie de stereotipuri. Astfel, se urmărește construcția subiectului structura narativă și construcția personajelor. În basmul cult protagoniștii sunt posesorii unor valori simbolice universale, care iau parte la o acțiune cu un caracter fabulos. Personajele participante sunt martore și părtașe la traseul maturizării eroului.

Tema basmului este una arhicunoscută, lupta binelui împotriva răului, conturându-se prin prisma unei acțiuni simple, ce se desfășoară linear prin înlănțuire. Întreaga acțiune a basmului se supune unui model structural în concordanță cu momentele subiectului după cum urmează: o situație inițială de echilibru (expozițiunea), o întâmplare sau o serie de întâmplări care dereglează echilibrul inițial (intriga), trecerea probelor (desfășurarea acțiunii), acțiunea reparatorie (punctul culminant) și refacerea echilibrului și răsplătirea eroului (deznodământul). 

Acțiunea se desfășoară într-un timp și într-un spațiu nedeterminate (dintr-un capăt al lumii în celălalt). Întâmplările sunt relatate din perspectiva unui narator omniscient, care utilizează ca moduri de expunere narațiunea la persoana a III-a și dialogul.

Este urmărit traseul maturizării eroului după schema narativă a inițierii: un traseu al cunoașterii prin sine, înfățișarea unor trăsături umane în contrast cu un factor perturbator. Construită după o schemă realistă, personalitatea eroului totalizează o serie de  calități umane extraordinare, dar nu este înzestrată cu puteri supranaturale. Astfel, personajul principal este înconjurat de personaje sau de obiecte cu puteri miraculoase, pentru a putea înfrânge forțele malefice.

Caracterul cult al basmului lui Ion Creangă este oferit de existența unui autor cunoscut. Firul narativ urmărește maniera în care eroul basmului, Harap-Alb, parcurge o călătorie a inițierii , la finalul căreia trebuie să pășească într-un plan superior al existenței.

Situația inițială coincide cu starea de echilibru a două împărății, într-una trăia un crai cu feciorii acestuia, iar în celălalt capăt al lumii, cea de-a doua împărăție, în care trăia fratele craiului, Verde – împărat și fetele acestuia. Se poate observa o similitudine atât în ceea ce privește spațiul cât și în ceea ce privește familia de viță nobilă. Prin fixarea celor două împărății la extremitățile lumii se sugerează dimensiunea fabuloasă a spațiului. Astfel, nu există, asemenea basmelor populare, două tărâmuri strict delimitate (tărâmul de sus și tărâmul de jos), acțiunea desfășurându-se într-un spațiu orizontal, conturându-se o geografie realistă.

Momentul care dereglează echilibrul inițial este marcat de scrisoarea lui Verde – împărat, prin care acesta își roagă fratele să trimită cel mai vrednic fiu pentru a-i succede la tron. Craiul își supune fiii la un test pentru a-l afla pe cel mai vrednic dintre ei, acesta fiind momentul în care începe desfășurarea acțiunii. Craiul se îmbracă într-o piele de urs și iese în fața lor de sub un pod. Locul nu este ales întâmplător, podul simbolizând limita dintre lumea cunoscută și cea necunoscută. Cel care reușește să treacă de probă este fiul cel mic al craiului ajutat de Sfânta Duminică. Cum părinții își povățuiesc odraslele înainte de a se aventura în necunoscut, craiul îl sfătuiește pe Harap-Alb să se ferească de omul Spân și de omul Roș. Această precizare constituie interdicția, un element specific basmului. Pe drum, tânărul se întâlnește cu un Spân și, deși refuză să și-l facă tovarăș de drumeție de două ori, a treia oară acceptă, decizie ce va marca încălcarea interdicției.

O secvență importantă o reprezintă popasul de la fântână, când spânul intră să se răcorească și îl sfătuiește și pe tânăr să facă același lucru. Dând dovadă de naivitate, Harap-Alb nu intuiește înșelătoria pe care și-a propus-o spânul și astfel cade în capcana acestuia. Naivitatea eroului este notabilă în evoluția conflictului, textul urmărind tocmai maturizarea eroului. Spânul îi fură identitatea, îi dă numele Harap-Alb și stabilește cursul existențial, spunându-i că va trebui să moară și să învie pentru a-și recăpăta identitatea. Are loc o schimbare a statutului între stăpân și slugă.

Încercările la care este supus Harap-Alb au menirea de a înzestra caracterul eroului cu virtuți precum ascultarea, curajul, omenia etc. Prin cele trei încercări (de a aduce sălățile din Grădina Ursului, pietrele prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata împăratului Roș) Harap Alb își va recâștiga statutul imperial. Ultima sarcină implică o altă serie de probe, constituindu-se un basm în interiorul altui basm.

Izbânda eroului se datorează personajului inițiator (Sfânta Duminică) și personajelor adjuvante (calul, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă și Ochilă). Demascarea înșelătoriei și acțiunea reparatorie coincide cu întoarcerea lui Harap-alb cu fata de împărat, care dezvăluie adevărata identitate a tânărului. Spânul îl ucide pe erou, dar acesta este înviat de către fata împăratului. Acest moment marchează trecerea eroului într-o altă etapă existențială, naivitatea este înlocuită de maturitate. Corespunzător deznodământului este nunta, văzută ca o confirmare a maturizării eroului: „Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani mănâncă şi bea, iar cine nu, se uită şi rabdă.”

Dacă în basmele populare eroul este înzestrat cu puteri supranaturale, în basmul cult personajul nu dispune de astfel de calități, însușirea lui definitorie fiind bunătatea. Supranaturalul care pictează firul narativ nu are scopul de a oferi modele abstracte, ci este o manieră de a face naturalul mai uman.