Rolul sincerității în exprimarea sentimentelor

Sinceritatea este o deschidere a inimii.... ea se găsește la foarte puțini oameni și din acest motiv aceea pe care o vedem de obicei nu este decât o dibace ascundere, spre a atrage încrederea celorlalți.

Eu cred că un fel de delicatețe morală ne împiedică să exprimăm sentimentele prea profunde și pe care le considerăm firești.Adesea mă întreb: Ce poate fi mai plăcut și mai simplu decât să fii sincer, totdeauna liniștit, împăcat, neavând nici de ce a se teme, nici ce inventa? Adevărata valoare a unui om iese la iveală abia atunci când acesta se poate manifesta sincer şi liber. Hotărârea, dreptatea, exemplul şi sinceritatea alcătuiesc ceea ce se numește caracter- temelia demnităţii personale. Cuvintele sincere nu sunt totdeauna elegante; cuvintele elegante nu sunt totdeauna sincere.

Se spune că a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Eşti considerat sincer nu "când nu ascunzi nimic" celuilalt, ci când nu ascunzi ceea ce aşteaptă de la tine să ascunzi.
Este poate paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta nu se verifică prin tine, ci prin celălalt. Eşti considerat sincer numai atunci când spui ceea ce vrea şi ceea ce aşteaptă altul de la tine să spui. Dacă îi mărturiseşti unei prietene că e frumoasa şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una, nici alta, nu eşti sincer. Dacă îi spui că e urâtă şi foarte puţin deşteaptă, eşti sincer. Dar mărturiseşte-i că toate acestea n-au absolut nici o importanţă, că altele sunt lucrurile pe care ai dori să i le spui, că îşi macină timpul într-un mod stupid, că traieşte o himeră, că visează la lucruri ce o îndepărtează de adevăr şi de fericire, atunci sigur nu eşti nici sincer, esti nebun.
Este poate ciudat, dar ne temem de o lume "defavorabilă", de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi "sinceri".

Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea să fie sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne dă această certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri. De aceea în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se caută unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolarii definitive.
Sinceritatea este şi ea, ca atâtea altele, un aspect al instinctului de conservare.
De fapt, sinceritatea participă la acea complicată clasă de sentimente şi orgoliu ce se numeşte prietenie şi care, trebuie să recunoaştem, constituie unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viata.

În prietenie se întâmplă acelaşi lucru: esti iubit, nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti sacrificat întotdeauna. Eşti iubi, nu pentru tine, ci pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, verifica, contrazice sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plânge, pentru că şi tu faci la fel; toată lumea face la fel.
Ceea ce intristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Prin "libertate" înţeleg suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica,de a se compromite.

Eşti iubit pentru că prietenii s-au obisnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întâlnească la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obişnuit să mergi cu ei la cinematograf, în vizită la cunoştinte, să-ţi placă, în general, ceea ce la place şi lor, să gândeşti, în general, ceea ce gândesc şi ei. Unde eşti tu în toate aceste sentimente ale lor? Eşti descompus, distribuit şi asimilat după voinţă sau capriciul lor; iar tu faci la fel.

Dacă într-o zi vrei să faci altceva decât ceea ce se aşteaptă de la tine să faci, atunci nu mai eşti un bun prieten, atunci incomodezi, oboseşti, stânjeneşti.

Câteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi, libertăţii tale: toleranţă.

Topârceanu::. Sinceritatea în artă e o însuşire supremă. În ultima analiză, ea mi se pare chiar condiţia unică a poeziei lirice... Nu oricine însă poate fi sincer în versuri.

 

Moara cu noroc--incipit și final

   Incipitul este de tip enunţiativ şi se formulează ca un discurs etic al unui personaj-reflector: mama Anei, care este numită simbolic „bătrâna”, adică persoana înţeleaptă. Cugetarea ei reprezintă în acelaşi timp o avertizare asupra forţelor conflictuale: „sărăcia”/ „nu bogăţia”; „liniştea colibei”/ „noroc nou”: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.”,cuvinte cu rol moralizator.  Cuvintele batrânei au rolul de definitie a unui stil de viață, in lumina căruia acceptarea ,,norocului"constituie o dovadă de înțelepciune; aceasta aduce ,,liniștea colibei", adică ordinea existențială echivalentă cu frumosul și cu binele.

Din perspectiva acestui incipit, nuvela se defineşte ca nuvelă tragică, iar conflictul ar fi unul de ordin moral :lupta dintre bine şi rău, dintre virtute şi depravare. Intenţia construcţiei unei nuvele tragice este evidentă de la început. Soacra se teme de schimbare,ea  s-a născut într-un mediu, într-o anumită stare socială şi nu i se pare firesc să le părăsească. Se îndoieşte de adecvarea Anei la statutul de cârciumăriţă.Naraţiunea este plasată în „rama” cugetărilor bătrânei, „voce” care îşi întemeiază existenţa pe valori autentice şi pe credinţa în soartă.

Cârciuma vizualizeaza un loc al actiunii, deschis, loc de trecere si intalnire, directiile dreapta si stanga privesc pozitiile lucrurilor in spatiu, dar apar drept indicii ale zonei faste sau nefaste .

Apare astfel, motivul morii parasite, cu “lopetile rupte”si cu “acoperamantul ciuruit”, simboluri ale degradarii si trecerii timpului .In mentalitatea populara, locurile parasite sunt bantuite de spirite demonice, forte oculte .Elementele naturii se constituie in simboluri malefice:,,ramasitele încă nestârpite ale unei altei păduri”, in antiteză cu ,,pădurea de stejari,cioate”, rădăcini ieșite din pământ, un trunchi înalt pe jumatate ars, cu crengile uscate”, embleme ale focului distrugător si pustiului, la care se adaugă motivul ,,corbilor ce se lasa croncănind”.

 La intoarcere, bătrâna nu găsește decât zidurile afumate ale hanului si grămezile de praf și cenușă din care ieșeau oasele celor care fuseseră Ghita și Ana,este o iamgine macabră a unei gropi dezgolite dintr-un cimitir al nimănui,blestemat. Acum, imaginea celor cinci cruci si cuvintele Bătrânei ,,dar așa le-a fost data!" se proiectează simbolic peste întreaga acțiune.
Imaginea finală a femeii care-și ia nepotii și pleacă ,spre a-i salva din spațiul malefic, este încurajatoare: s-ar putea crede că, într-o lume care respectă norma morală, aceștia vor avea un alt destin. De aceea apare contrastul dintre natură,,senină și înveselitoare” și finalitatea tragică a întâmplărilor,din han rămăseseră doar ,,zidurile afumate ”. Locurile se purifică prin foc, iar bătrâna încheie moralizator, spunând că așa le-a fost soarta.Această vedere mohorâtă,din care se alesese praful și cenușa,este prezentată prin ochii plini de lacrimi ai bătrânei,înțelegând temerea ei că goana după noroc nu va duce la bine.

Conexând incipitul cu finalul, se poate vorbi, în planul structurii narative, despre un echilibru desăvârşit al părţilor, despre logica unei construcţii clasice. În planul semnificaţiilor, incipitul şi finalul transmit ideea că nimeni nu se poate sustrage sorţii.

Familia Moromete

Familia (definiție)este o formă socială de bază, realizată prin căsătorie, care uneşte pe soţi (părinţi) şi pe descendenţii acestora (copiii necăsătoriţi); totalitatea persoanelor care se trag dintr-un strămoş comun; neam, descendenţă;în sens  figurat este un grup larg de oameni, de popoare etc. cu interese şi idealuri comune.

   În literatura română,  tema familiei este predilectă în literatura realistă.,iar una dintre  operele  literare narative ce abordează acestă temă este romanul “Moromeţii”scrisă de  Marin Preda. 

 Titlul romanului,,Morometii” așaza tema familiei in centrul romanului, insa evoluția și criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii, astfel că romanul unei familii este și o scriere a modernozării satului.

Toate manevrele lui Moromete :reacțiile lui derutante, plăcerea disimulării, umorul ascund cele două drame pe care le trăiește personajul: drama paternității- în realitate, el îi iubește pe cei șase copii ai săi, dar își ascunde sentimentele, pentru a-și păstra statutul de tată autoritar,cealaltă dramă este   cea a pământului. Drama paternitatii se grefeaza pe contextual social istoric care aduce schimbarea ordinii cunoscute a lumii. Banul este noua valoare care o inlocueste pe cea traditionala , pamantul , si in acelasi timp impune un nou mod de viata , agresiunea istoriei spulbera iluziile personajului: unitatea famliei , libertatea morala a individului. Risipirea familiei duce la prabusirea morala a tatalui.

   „Tatăl apare în sombolistică nu atât ca părinte egal cu mama, cât ca legiuitor .” (Paul Ricoeur).

În acest sens,scriitorul îl prezintă pe Ilie Moromete ca un tată ce se zbate să-și apere familia de agresiunea istoriei.Ca un adevărat,,pater familias”,el se străduiește să împiedice destrămarea familiei sale,pe care o dorește unită sub autoritatea sa.Astfel Moromete poate fi privit ca un legiuitor(impune legi ,reguli de urmat în familie),fiindcă în felul lui de a privi lumea pare a se afla destinul familiei sale.

Firea autoritară , Ilie Moromete este „capul familiei” numeroase , greu de ținut in frau , având in vedere și conflictele ce mocneau , fiind gata să explodeze , intre membrii familiei . Marin Preda il prezinta inca de la inceputul  romanului „stand deasupra tuturor” și stăpânind „cu privirea pe fiecare” . Ironia ascuțită adresată copiilor sau Catrinei , cuvintele deseori jignitoare („ca să se mire proștii”) , educația dură în spiritul muncii și hărniciei („mă , se vede că nu sunteți munciți , m! ) se dovedesc ineficiente , deoarece , cu toată strădania tatălui de a păstra pământul întreg ca să le asigure traiul , nu poate scăpa familia de la destrămare .

   Familia lui Moromete este imaginea unei familii de tip patriarhal, care şi-a păstrat structura, nu însă şi mentalitatea. Adunaţi ,,în tindă’’, în jurul unei mese mici, ,,pe nişte scăunele cât palma’’, fiecare membru al familiei îşi are locul său, care reflectă poziţia şi rolul pe care îl joacă în această structură. Achim, Paraschiv şi Nilă, fiii cei mari ai lui Moromete, din prima căsătorie, stau aproape de uşă, gata oricând de plecare, semn al înstrăinării şi al răzvrătirii împotriva autorităţii paterne. Tita, Ilinca şi Niculae stau de cealaltă parte, aproape de Catrina, feriţi de privirea aspră a tatălui, căruia îi revine locul cel mai bun. ,, Moromete stătea deasupra tuturor’’, stăpânind ,, cu privirea pe fiecare’’. Atmosfera este tensionată, cei trei băieţi fiind învrăjbiţi împotriva mamei vitrege de către Guica, sora lui Moromete. Acestui conflict i se adaugă conflictul dintre Moromete şi Niculae, care nu este lăsat la şcoală, sau cel dintre băieţii şi surorile vitrege, cărora li se strângea zestrea pentru măritiş (prin munca lor ). Toate acestea se subordonează unui conflict ale cărui resorturi sunt mult mai adânci: conflictul dintre două mentalităţi diferite – cea tradiţională, ţărănească, reprezentată de Moromete, şi cea nouă, capitalistă, reprezentată de fiii săi. Cina dezvăluie o stare de criză latentă, Moromete ignorând mult timp noua realitate sufletească a membrilor familiei. El crede că păstrarea intactă a laturilor de pământ este singura garanţie a unităţii familiei şi a libertăţii individuale, a independenţei.

   Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete. Este mai întai dezacordul dintre tata si cei trei fii ai săi din prima casatorie: Nilă, Paraschiv și Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înțelege lumea. Fii cei mari își disprețuiesc tatăl fiindcă nu știe să  transforme în bani produsele economiei rurale, precum vecinul lor Tudor Bălosu, care se adaptează mai ușor noilor relații capitaliste.

     Cel de-al doilea conflict izbucnește între Moromete și Catrina, soția lui. Moromete, vânduse în timpul secetei un pogon din lotul ei, promițându-i, in schimb, trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor celor mari care își urau mama vitregă, Moromete amână îndeplinirea promisiunii. Din aceasta cauză, femeia simte ,,cum i se strecoară in inimă nepăsarea și sila de bărbat și copii”, găsindu-și inițial refugiul în biserică.      

    Al treilea conflict este cel dintre Moromete și sora lui, Guica, care și-ar fi dorit ca fratele văduv să nu se mai căsătoreasca pentru a doua oară. În felul acesta, ea s-ar fi stabilit în casa lui Moromete , ca să se ocupe de gospodarie și de creșterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la batrânețe. Faptul că Moromete se recăsătorește și că își construiește o casă departe de gospodaria ei, îi aprinde ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari. Guica are o influență negativă asupra nepoților și va contribui la grăbirea prăbușirii familiei.

     Un alt conflict secundar este acela dintre Ilie Moromete și fiul cel mic, Niculae. Copilul își dorește să meargă la școală, in timp ce tatăl, care trebuia să plătească taxele îl ironizează: ,, alta treaba n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem” sau susține că invațătura nu îi aduce niciun beneficiu. Pentru a-și realiza dorința de a studia, băiatul se desprinde treptat de familie.

   Ipostaze: Eroul e portretizat in mișcare și se conturează prin suma detaliilor acumulate pe parcurs. E suficient să stea pe stănoagă sau să iasă la drum, pornind undeva spre mijlocul satului, și spectacolul începe: Obiectele si oamenii nu-l lasă indiferent. In fata lor, sensibilitatea lui vibreaza si el sesizeaza intr-o existenta, oricat de cenusie, elementul inedit, mai ales cel comic. Ipostaza inițială de „pater familias” se clatină când înțelege că feciorii cei mari au o altă scară de valori decât el. 

    Moromete este surprins retras pe piatra de hotar a lotului său de pământ, judecând cu asprime lumea şi timpul. „Se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse”, „trăise lăsându-şi liberă mintea sa să se desfete”, dar timpul a ascuns o capcană, iar lumea „trăind în orbire şi nepăsare îi sălbăticise copiii şi îi asmuţise împotriva lui.” De sentimentul vinovăţiei îi este frică, sentiment pe care îl trăieşte şi în momentul premierii lui Niculae sau în momentul înstrăinării unui lot de pământ. Concluzia la care ajunge este că „dacă totuşi greşise undeva, dacă crezuse cu prea multă seninătate în pacea şi armonia lumii”, nu seninătatea lui era de vină, ci lumea. Treptat, Moromete se vede lipsit în confruntarea cu noile realităţi, nu doar de independenţa materială, ci şi de cea spitituală, pe care-şi clădise liniştea. Intră „într-o lungă stare depresivă”, după ce e nevoit să vândă o parte din pământ, „căci lupta pentru apărarea vechilor bucurii se sfârşea.”

Retragerea în sine e o formă de autoanulare morală, concretizată în refuzul de a mai comunica cu lumea. Această criză îl înstrăinează de ipostaza sa anterioară, pe care o priveşte cu detaşare, dintr-o conştientizare superioară a dramei.  Deşi Moromete ţine  la unitatea familiei, aceasta se va destrăma din cauza imposibilităţii de  comunicare dintre  membrii săi (tatăl reprezintă mentalitatea tradiţională, în  timp ce  fiii săi mai mari sunt atraşi de mirajul oraşului, iar fiul cel mic,   Niculae, este dornic de a studia.), dar şi pentru că timpul era  nerăbdător cu  oamenii. Dacă la începutul romanului lumea era aşezată,  în final lucrurile se  precipită, ameninţând liniştea acesteia. În  volumul al doilea, Ilie Moromete  intră într-un con de umbră. Moromete  face ultima încercare nereuşită de a îşi  aduce fiii acasă. Părăsit la  bătrâneţe de Catrina, el rămâne doar cu fata cea  mică, autoritatea lui  scade, oamenii nu îl mai respectă ca altădată. În ciuda   transformărilor sociale la care asistă, Ilie Moromete nu acceptă ideea  că  rostul său în lume a fost greşit şi că ţăranul trebuie “să  dispară”. Ultima  replică a lui Moromete – crezul său de viaţă,  libertatea morală, - “D-le… eu  întotdeauna am dus o viaţă  independentă.”

  Moromete este naratorul unei lumi ciudate care a pierit. Întrebările retorice accentuează zbuciumul sufletesc al personajului. Moromete reacționează, recunoaște conflictele,el nu încearcă să se învinovățească, ci crede că este nevinovat. Drama familială izvorată din contradicțiile dintre  o constiință patriarhală și aspirațiile divergente ale fiilor.

Ilie Moromete este un „pater familias”, un întârziat în lumea contemporană. Sfârşitul lui Moromete este sfârşitul unei mentalităţi de origine arhaică. Ele conservă o lume şi imaginează una în care să poată trăi. Detronat cu brutalitate de timpul care devine nerăbdător, el devine „un rege fără ţară”. - Eroul îşi înţelege finalmente drama, ceea ce face din el un personaj superior. Aflat la granița dintre două lumi, Moromete se validează ca ultimul reprezentant al țăranului care judecă lumea prin prisma strămoșilor săi, încercând să-i conserve valorile: cinstea,demnitatea.

              DORINȚA și FLOARE  ALBASTRĂ

Alături depoeziile,, Lacul, Floare albastră şi Sara pe deal”, poezia ,,Dorinţa”proiectează aspiraţia unei iubiri posibile într-un plan imaginar, într-un viitor nedefinit, constituind o poezie programatică pentru această viziune erotică eminesciană, în care dorințele unui cuplu nu se realizează.

  În poezia,, Dorinţa”, eul liric imaginează o idilă ce se manifestă în cadru rustic, o poveste de dragoste ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibilă prin intermediul visului, proiectată într-un viitor neprecizat, sub forma lirismului subiectiv; în poezia,,Floare albastră” aspiraţia spre iubirea ideală posibilă este proiectată în viitor ca o imposibilitate a  împlinirii cuplului, idee îmbogăţită aici de poet cu accente filozofice profunde, privind incompatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi. 

,,Dorința” exprimă  chemarea  iubitei, în mijlocul naturii:„Vino”, sugerează nerăbdarea şi dorinţa puternică pentru împlinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemată într-un cadru natural rustic, compus din motive romantice: codrul şi izvorul: „Vino-n codru la izvorul”.Natura este umanizată şi participă emoţional la trăirea sentimentului de iubire. Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat de restul lumii de către elemente ale naturii ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al visării, în care să se manifeste dragostea, redat prin metafora: „prispa cea de brazde crengi plecate o ascund”. Dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor este accentuată, sugerată de repetiţia „Vom fi singuri-singurei.

   În ,,Floare albastră” iubita îl vede pe cel drag într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele ... Şi în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. EI meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria - „câmpiile Asire” - măreţia, tainele - „piramidele-nvechite” - şi geneza Universului, „întunecata mare”.De aceea ea îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare fericirea ta, iubite!”Fata ar dori ca iubitul să aparţină lumii ei obişnuite şi să-şi găsească fericirea alături de ea. 

  ,,Dorința”îndrăgostiților ilustrează posibila întâlnire şi gesturile tandre, ca un joc al iubirii.( Verbele la conjunctiv - „să alergi”, să-mi-cazi”, „să-ţi desprind”, „să-l ridic” - sau la indicativ viitor - „şede-vei”, „vom fi”, „or să-ţi cadă” sunt în antiteză cu timpul prezent din prima strofă. Ele devin aici un timp al dorinţei, al posibilei împliniri a iubirii.) Gesturile îndrăgostitului compun un adevărat ritual erotic şi sunt încărcate de tandreţe mângâietoare, de gingăşie: „Şi în braţele-mi întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi, / Să-ţi desprind din creştet vălul, / Să-l ridic de pe obraz. // Pe genunchii mei şede-vei”.       Portretul iubitei,,DORITE”este redat prin epitete cromatice „fruntea albă” şi „părul galben”, iar jocul dragostei sugerează posibila fericire printr-un epitet , „dulce”, alăturat sărutului: „Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci...”. Iubita este tandră, şăgalnică, ispititoare, iar cei doi îndrăgostiţi se contopesc şi se integrează total ritmurilor naturii. În cealată poezie iubita este „mititică și printr-o uşoară ironie iubitul recunoaște neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală, este atitudinea exprimată cu superioritatea omului de geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica”. 

   ,,Dorinţa” este puternică pentru împlinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplină: „Vom visa un vis ferice”. Natura umanizată, deoarece participă la trăirea sentimentului de dragoste, creând un fundal muzical ce amplifică şi înalţă iubirea: „îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt”.

Codrul participă afectiv la trăirea sentimentului de dragoste,iar florile de tei dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care îl proiectează într-un viitor optimist: „Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

Jocul dragostei, gesturile tandre, şoaptele, declaraţiile erotice, chemările iubirii optimiste au chiar o notă de veselie. Toate acestea, împreună cu sărutul care consfinţeşte iubirea, se constituie într-un adevărat ritual erotic: „Şi mi-i spune-atunci poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă, / Eu pe-un fir de românită / Voi cerca de mă iubeşti. [...] // Ne-om da sărutări pe cale / Dulci ca florile ascunse”.Este momentul când iubita îşi face un scurt autoportret, din care reies fiorul şi emoţia întâlnirii(prin epitete cromatice): „Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul”.

Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi duioase, mângâietoare, ademenitoare: „Mi-i ţinea de subsuoară, / Te-oi ţinea de după gât”; „Ne-om da sărutări pe cale”.El este  uimit de frumuseţea şi perfecţiunea fetei: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar exclamația:„Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.

  Iubirea absolută, perfectă nu poate fi realizată: „Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră / Floare-albastră! floare-albastră... / Totuşi este trist în lume!”

                             Tipuri temperamentale : Ghiță,Ana,Lică—Moara cu noroc

   Ghiţă este un personaj complex, analizat atât în contradicţiile propriei structuri interioare, cât şi în relaţie cu cei apropiaţi şi cu evenimentele unei lumi debusolate. El face parte din triunghiul de personaje care domină nuvela, împreună cu Ana, soţia sa, şi cu Lică Sămădăul. Cel care poartă numele desacralizat al Sfântului Gheorghe nu poate fi decât antieroul care se lasă învins de balaurul răului. Scenariul arhetipal pe care îl reeditează traseul său existenţial nu este decât o altă „ispitire şi cădere în păcat”. Dinamica psihică a personajului reliefează însă nu o involuţie lineară, o degradare continuă, ci o traiectorie sinuoasă, generată de criza morală.

 Eroul lui Slavici este un personaj complex, dilematic, care evoluează de la tipicitate – cârciumar dornic de avere – la  individualitate. Procesul devenirii lui Ghiţă este surprins prin mijloacele moderne ale analizei psihologice, prin monologul interior şi dialogul polemic. Devenirea sa tragică se adânceşte prin „căderea” dintr-o ipostază în alta, dinspre omul moral spre cel imoral.

 Pentru el, Lică întruchipează răul necunoscut şi imprevizibil căruia nu-i poate fixa gravitatea. Se simte asediat şi e gata să riposteze. Rivalul ştie însă cum să îl dezarmeze. Treptat, Ghiţă începe să se obişnuiască cu răul, ale cărui geneză obscură şi acţiune consecventă le atribuie destinului. Din momentul întâlnirii cu Lică, viaţa cârciumarului începe să se schimbe.

 Iniţialcu un temperament melancolic face pregătiri ca pentru a rezista unui asediu. Întreaga fiinţă îi este cuprinsă de tensiune,devine coleric, energia şi-o mobilizează în acest scop. Manifestările sale exterioare – devine ursuz, se enervează din orice, râde speriindu-i pe cei din jur, o neglijează pe Ana – sunt întrupări ale interiorului. O vreme se amăgeşte că va scăpa de Lică, dar acesta ştie să exploateze dorinţa de câştig. Ghiţă trăieşte o puternică dramă interioară. Puterea sa, acea putere a omului cinstit pe de-a-ntregul, se năruie progresiv. Minciuna îl face pe Ghiţă complicele lui Lică şi-i erodează încrederea în sine. Soluţia de a pleca de la han este evitată, Ghiţă fiind atras de puterea banului. Acceptând să devină complicele lui Lică, Ghiţă se lasă, pentru scurt timp, condus de voinţa acestuia. Personajul înţelege însă că singurul mod de a învinge răul este divulgarea fărădelegilor lui Lică, dar până aici trece prin faza autojustificării. Între rău, reprezentat de Lică, şi lege, reprezentată de jandarmul Pintea, Ghiţă se situează până la urmă de partea legii. Sacrificiul este suprem. Pentru a-l atrage pe Lică, Ghiţă îşi lasă soţia pradă acestuia. Gestul extrem al personajului stârneşte admiraţia jandarmului Pintea. Nimic nu e mai important ca ispăşirea pedepsei, ca răscumpărarea vinei. De aceea, ura pentru Lică nu este decât element secundar. Primează cedarea lui Ghiţă, abdicarea în faţa răului şi a minciunii. Moartea devine pentru Ghiţă singura alternativă. Acţiunea exte­rioară înseamnă uciderea soţiei sale, urmată de propria-i moarte,este trecerea spre SANGUINIC și-atunci Ghiţă o omoară pe Ana şi este omorât imediat de Răuţ, omul lui Lică. Destinul său este exemplar pentru cel ce încalcă legea morală.

   Ana reprezintă personajul feminin principal din,, Moara cu Noroc”; portretul ei fizic depinde de sufletul bărbatului care o iubește, care sculptează în cuvinte un model clasic al feminității. Evoluția ei se desfășoară pe două planuri: în familie – mamă și soție iubitoare, deschisă, devotata – iar în contact cu lumea exterioară, mai ales cu Lică, la început tremurătoare,melancolică ,apoi răzbunătoare și apoi aprigă. Când Ghiță hotărăște plecarea la moară, mama Anei se opune, mai ales că Ana era prea tânără, așezată, blândă la fire.

 În evoluția Anei, momentul apariției lui Lică la moară este o cumpănă. Fascinată de prezența lui, Ana rămâne uimită. Femeia intuiește primejdia și acționează cu disperare la transformările soțului ei. Îndurerată și zbuciumată, Ana înregistrează fiecare gest și nuanță din vocea și din tăcerile lui Ghiță, dorind să-i fie de folos acestuia. Dar el o respinge, izolându-se.

În jurul Anei se țese o plasă nevăzută, plasa destinului malefic.

E semnificativă scena în care Ghiță îl învață pe copil sa călărească pe câinele cel mare. Ana îi privește cu groază, își simte copilul în primejdie, dar nu vrea să-și supere sotul,iar  când acesta renunță la jocul cel cumplit, Ana însăși așază copilul pe câine, învingându-și teama de mamă- din iubire pentru soț.
Ea este un exemplu de dăruire și devotament.

 Desele vizite ale lui Lică la moară o fac pe Ana să aibă gânduri grele care parcă o îmbătrânesc. Evoluția sinuoasă a personajului traversează pe rând îngrijorarea, nedumerirea, spaima, revolta, înfruntarea și sila față de Lică, pe care îl refuza la început, când o invită la joc. Dar Ghiță stăruie și ea cedează, pentru a-i face pe plac soțului. Lică are asupra ei puterea unei vrăji. Sensibilă, fragilă, văzându-și bărbatul înstrăinându-se de ea, Ana a se întoarce spre păcat cu o forță egală cu cea a purității ei interioare, o forță devastatoare. Disperarea Anei se mistuie în suflet .Cutremurat din străfunduri, sufletul ei se ofilește, văzând și înțelegând că soțul ei face afaceri necinstite cu Lică,iar ea încearcă să afle adevărul.

Ghiță mijlocește o întâlnire a Anei cu Lică și-l duce la moară pe jandarmul Pintea. Sacrificarea Anei are dramatismul sacrificării unui ideal.

Apropiera de Lică se face atât datorită atracției malefice a acestuia, cât și datorită dorinței de răzbunare a soției înșelate în încrederea ei nestrămutată în soț. Ana îl părăsește în disperarea iubirii convertite în ură.

 E greu de stabilit cat e de vinovată sau nevinovată. Ea însăși nu înțelege bine care e păcatul ei. Uciderea Anei de către Ghiță devine o pedeapsă a divinității, pentru că Ana a încălcat legea creștinească a cununiei poate din prea mare și prea profundă iubire pentru un soț care n-a mai fost capabil să asculte freamătul sufletului ei.

  Lică Sămădăul, întruchipare a maleficului  este un personaj tot atât de complex ca şi Ghiţă. El este „sămădăul”, adică „porcar, dar om cu stare, aspru şi neîndurător”.

 Detaliile fizice au rol semnificativ, sugerând un om de mare voinţă, ager, viclean şi plin de răutate, cu temperament energic şi viaţă dinamică. Lică reprezintă omul care-şi face singur legea. El ilustrează o tipologie realistă, socială, dar şi o tipologie general-umană de culoare romantică. Prin chipul său demonic,coleric: – „Tu nu eşti om, Lică, ci deavol”-, el exercită asupra tuturor o fascinaţie care paralizează voinţa şi aspiraţia spre etic.

 Puterea lui Lică e covârşitoare. Lică reprezintă forţa în stare să sfideze legile divine şi umane. Puterea lui stă în nepăsarea cu care acţionează, pentru a-şi atinge scopurile. Lică e obişnuit să domine oamenii şi aceştia să i se supună. Abil, el înţelege că Ghiţă simte o atracţie deosebită pentru bani şi, uzând de slăbiciunea hangiului, îl transformă pe acesta într-o unealtă a sa.

 Cinismul personajului atinge apogeul când îi spune hangiului: „Acu nu te mai las să pleci; ai stat până acum din încăpăţânare; trebuie să stai de aici înainte de frică”. Frica e starea pe care Lică încearcă să o impună. Lică dispune de o putere de seducţie demonică. Simultan cu distrugerea lui Ghiţă, încearcă şi seducerea Anei. Tinerei femei îi impune un sentiment de frică şi de dispreţ amestecate cu o anume fascinaţie.

Reprezentând răul,tip sanguinic, Lică e imun la suferinţă, şi de aceea crimele sale nu îi trezesc remuşcări.

Deşi indiferent la suferinţele cuplului Ghiţă-Ana, Lică va avea destinul legat de al lor. Cu toate că refuză să o ia pe Ana cu el, rămâne cu imaginea femeii în gând. Schimbă soarta lui Ghiţă, dar acesta, la rândul lui, devine agent al destinului Sămădăului.

Urmărit de Pintea, Lică încearcă să găsească adăpost în biserică, dar simte că se apropie pedeapsa lui Dumnezeu.

Moartea personajului este violentă ca şi viaţa lui. Şi este un act ultim de putere,fiindcă Lică se sinucide.

                                             Moara cu noroc—incipit și final

 Incipitul este de tip enunţiativ şi se formulează ca un discurs etic al unui personaj-reflector: mama Anei, care este numită simbolic „bătrâna”, adică persoana înţeleaptă. Cugetarea ei reprezintă în acelaşi timp o avertizare asupra forţelor conflictuale: „sărăcia”- „nu bogăţia”; „liniştea colibei”- „noroc nou”: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.”-cuvinte cu rol moralizator.  ,ce au rolul de definiție a unui stil de viață, în lumina căruia acceptarea ,,norocului"constituie o dovadă de înțelepciune; aceasta aduce ,,liniștea colibei", adică ordinea existențială echivalentă cu frumosul și cu binele.

Din perspectiva acestui incipit, nuvela se defineşte ca nuvelă tragică, iar conflictul ar fi unul de ordin moral :lupta dintre bine şi rău, dintre virtute şi depravare. Intenţia construcţiei unei nuvele tragice este evidentă de la început. Soacra se teme de schimbare,ea  s-a născut într-un mediu, într-o anumită stare socială şi nu i se pare firesc să le părăsească. Se îndoieşte de adecvarea Anei la statutul de cârciumăriţă.Naraţiunea este plasată în „rama” cugetărilor bătrânei, „voce” care îşi întemeiază existenţa pe valori autentice şi pe credinţa în soartă.

  Cârciuma vizualizează un loc al acțiunii, deschis, loc de trecere și întâlnire, direcțiile dreapta și stânga privesc pozițiile lucrurilor in spatiu, dar apar drept indicii ale zonei faste sau nefaste .

Apare astfel, motivul morii părăsite, cu ,,lopețile rupte”și cu ,,acoperământul ciuruit”- simboluri ale degradării și trecerii timpului .În mentalitatea populară, locurile părăsite sunt bântuite de spirite demonice, forțe oculte .Elementele naturii se constituie în simboluri malefice:,,rămășitele încă nestârpite ale unei altei păduri”, în antiteză cu ,,pădurea de stejari,cioate”, rădăcini ieșite din pământ, un trunchi înalt pe jumătate ars, cu crengile uscate”- embleme ale focului distrugător și pustiului, la care se adaugă motivul ,,corbilor ce se lasă croncănind”.

 La întoarcere, bătrâna nu găsește decât zidurile afumate ale hanului și grămezile de praf și cenușă din care ieșeau oasele celor care fuseseră Ghiță și Ana,este o imagine macabră a unei gropi dezgolite dintr-un cimitir al nimănui,blestemat. Acum, imaginea celor cinci cruci și cuvintele Bătrânei ,,dar așa le-a fost data!" se proiectează simbolic peste întreaga acțiune.
Imaginea finală a femeii care-și ia nepoții și pleacă ,spre a-i salva din spațiul malefic, este încurajatoare: s-ar putea crede că, într-o lume care respectă norma morală, aceștia vor avea un alt destin. De aceea apare contrastul dintre natură,,senină și înveselitoare” și finalitatea tragică a întâmplărilor,din han rămăseseră doar ,,zidurile afumate ”. Locurile se purifică prin foc, iar bătrâna încheie moralizator, spunând că așa le-a fost soarta.Această vedere mohorâtă,din care se alesese praful și cenușa,este prezentată prin ochii plini de lacrimi ai bătrânei,înțelegând temerea ei că goana după noroc nu va duce la bine.

Conexând incipitul cu finalul, se poate vorbi, în planul structurii narative, despre un echilibru desăvârşit al părţilor, despre logica unei construcţii clasice. În planul semnificaţiilor, incipitul şi finalul transmit ideea că nimeni nu se poate sustrage sorţii.

Succesul în carieră este condiționat de talent sau nu?

   Conceptul de succes este unul foarte vag și destul de greu de contorizat sau identificat in anumite situații,chiar dacă toți cunosc termenul și consideră ca știu ce înseamnă, este dificil sa se atribuie o definiție punctuala succesului.

 Succesul în orice domeniu și activitate este determinat și condiționat de câțiva factori : pasiunea pentru acel domeniu, curaj, încredere în ființa propriei, dedicare și sacrificiu. Succesul poate veni din și din lucruri mărunte și câteva eforturi,dar mai ales  va fi rezultatul tuturor zilelor ocupate si dedicate muncii si dorinței de diferențiere.Eu cred că orice om are un talent; talentul reprezinta o atitudine, o înclinație spre un anumit domeniu, o capacitate deosebita care favorizează o activitate creatoare. Valorificarea unui talent presupune un caracter puternic, dorința de a reuși, efort ,sacrificiu și dezvoltarea acestui talent spre o directivă constructivă. 

Succesul în carieră este un proces de durată, pentru a obține succesul dorit trebuie răbdare şi persuasiune. Sunt oameni care au mai mult succes decât alții. Lăsând la o parte norocul, cred că există doar două explicații: talent și efort. Talentul ține de abilități, aptitudini și expertiză, factori ce determină de ce anume este o persoană capabilă să realizeze. Efortul constă în nivelul de punere în practică al acestor talente. Există cu certitudine persoane care, în același timp, sunt talentate și depun și foarte mult efort, dar în general există o tensiune între cele două caracteristici.

Este posibil ca un om să aibă parte de succes, fără a dispune de talent sau de dorința de a depune un efort suplimentar, dar pentru asta trebuie o doză foarte mare de noroc.

  Din spusele actorului din articol pot înțelege că dacă un om dorește să ajungă cat mai sus in carieră este importantă dorința alături de talent. Odată setarea mentală potrivită, se poate urca pe scara profesională.

 Succesul înseamnă întotdeauna multă muncă. Talentul este ceva opțional.Talentul îl primește omul sau nu, iar asta nu depinde de el. Cert este că, de cele mai multe ori,se poate ști dacă există vreo moștenire încă de la început. Uneori darurile sunt atât de evidente, alteori este nevoie e o ușoară introspecție pentru a le repera. 

Iată un exemplu la fel cu cel din articolul de mai sus: Mozart s-a născut în familie de muzicieni. Tatăl lui, Leopold Mozart, era un talentat violonist în orchestra de la curtea principelui arhiepiscop din Salzburg și apreciat pentru aptitudinile sale pedagogice. Probabil că micul Mozart a moștenit urechea muzicală a părinților, dar a muncit zi lumină în muzică. A trăit și respirat muzică de la răsăritul soarelui până târziu în noapte. A acumulat zeci de mii de ore de studiu și exercițiu. La vârsta de 5-6 ani începe să compună lucrări, acestea fiind bineînțeles ajustate și scrise cu ajutorul tatălui său, dar cele mai importante le va scrie abia după vârsta de 21 de ani, la o vârstă când deja acumulase 15 ani de exercițiu asiduu în arta compoziției. Nu putem spune acum cât de talentat a fost din naștere – cu siguranță a fost. Dar nu putem scoate din ecuație mediul mai mult decât profesionist în care a trăit și munca incredibilă depusă. Muzica a fost limba maternă, joaca și viața lui. Nu a știut altceva. Iar eforturile au dat roade.

 De aceea cred că Succesul ține de mai mulți factori: Șansă, Talent, Pasiune, Muncă.

Comparaţie între modul cum petreceau clasele sociale în „Ciocoii vechi şi noi”, de Nicolae Filimon şi „Repausul dominical”, de I.L. Caragiale

În operele lor literare, atât Nicolae Filimon, cât  şi I.L. Caragiale prezintă aspecte din realitatea socială a secolului al XIX-lea. „Ciocoii vechi şi noi” surprind evenimente cuprinse între anii 1814 şi 1830, iar „Repausul dominical”, un moment de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Capitolul XV al romanului lui Filimon şi schiţa lui Caragiale au aceeaşi temă: modul cum petrec românii.

Textul lui Filimon are două părţi: în prima parte ni se prezintă modul cum petrec oamenii din „clasa de mijloc”, iar în partea a doua, cum petrec „boierii şi oamenii cu averi mari”, în anul 1817.

Oamenii din „clasa de mijloc”, adică negustorii, cojocarii, bogasierii, ibrişimgiii, se adunau vara la „grădinile Breslea, Barbălată, Cişmigiu şi Giafer”. Întindeau masa, beau şi mâncau, apoi învârteau hora cu toţii, şi tinerii, şi bătrânii. După ce oboseau, se aşezau iar la mâncare şi băutură, pigmentând petrecerea cu tot felul de glume: turnau, de exemplu, vin în işlicele bărbaţilor şi în condurii femeilor şi îşi dădeau unii altora să bea. În tot acest timp, lăutarii nu conteneau muzica, din viori şi din gură. Alături de adulţi, se distrau şi copiii, în felul lor. Mâncau „ciurechi, simiţi cu brânză, alune prăjite şi floricele de porumb”, beau „şerbet roşu” şi „bragă”, iar apoi treceau la joacă. Băieţi „azvârleau cu mingea şi cu arşicele”, iar fetele „se jucau d-a ascunselea sau d-a baba-oarba”, prindeau fluturi ori culegeau flori.  

Boierii ţineau să se deosebească de popor. În general, ei se întâlneau să petreacă acasă la vreunul dintre ei şi doar rareori ieşeau la grădină, preferând „grădina lui Scufa, via Brâncoveanului din Dealul Spirii şi grădina lui Belu, de la Văcăreşti”. Pentru a ilustra modul cum petreceau boierii, Nicolae Filimon imaginează o secvenţă petrecută în casa unuia dintre personajele principale ale romanului, postelnicul Andronache Tuzluc. Totul se petrece într-o seară de 30 noiembrie, cu crivăţ şi zăpadă. Ne este descris mai întâi interiorul casei. Sunt apoi prezentaţi invitaţii, care apar pe rând: hatmanul Costache Cărăbuş,  spătarul Dimache Pingelescu, cămăraşul Stamate Birlic, clucerul Ioniţă Măturică, paharnicul Dimitrache Mână-lungă şi baronul rus Nichita Calicevschi. Ultimul apare însăşi beizadeaua Costache Caragea, întovărăşit de „treti-logofăt Iordache Zlatonit”. Musafirii se aşază pe cele două paturi. Li se aduc mai întâi dulceţuri, „vutcă de izmă”, migdale curăţite şi năut prăjit. Urmează apoi cafeaua de Arabia şi tutunul din ciubuc. În tot acest timp, boierii discută politică. Trec apoi într-o cameră special pregătită, unde încing jocul de cărţi, pe bani. Baronul rus îi învaţă un nou joc, stos, cu care reuşeşte să le ia banii tuturor. Se întorc apoi în camera de mâncare, unde îi aşteaptă „bucatele cele delicate ale grecului” şi „vinurile cele mai alese ale ţării”. Filimon nu insistă asupra felurilor de mâncare, se mărgineşte să pomenească doar de „friptură şi poame” şi „vinul cel tămâios de Cernăteşti”. Evident, petrecerea este acompaniată de „cele mai frumoase şi mai patetice cântice de masă” ale lăutarilor. Boierii sfârşesc prin a prinde „la limbă” şi a deveni „mai zgomotoşi decât nemţii cei beţi”.

Despre felul cum petrec românii la celălalt capăt al secolului al XIX-lea, în preajma anului 1900, aflăm din schiţa lui Caragiale „Repaus dominical”. Acţiunea se petrece joi, 21 mai, zi de sărbătoare, ziua Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. „Nenea Iancu” se plimbă singur pe Calea Victoriei. Deodată îi iese în cale amicul Costică Parigoridi, plictisit de singurătate şi de inactivitatea urbană, specifică unei zile de „repaus dominical”. Cei doi decid să cineze împreună. Racolează pe traseu alţi patru amici şi fac un chef monstru, de cinci ore,  „la Iordache, în Covaci”. Trec apoi pe la „Lăptărie”, unde, de la un pahar la altul, îi prinde dimineaţa. Se reîntorc în centru, în căutarea unui „jvarţ cu cognac fin”. Pe urmă,  în tovărăşia altui amic, descoperit pe o bordură de trotuar, cei doi  - „nenea Iancu” şi Costică – merg să se dreagă cu o ciorbă de burtă „lângă hală”. Se întorc pe urmă la Lăptărie unde îşi petrec toată ziua.

Atât Nicolae Filimon, cât şi I.L. Caragiale îşi propun să ofere o descriere verosimilă a chefului la români. Pentru a-şi atinge scopul, ei recurg la aceeaşi metodă: inserarea de elemente ale realului în ficţiune. De exemplu, numele de locuri din Bucureştiul de altădată (grădini, străzi, localuri) sunt cât se poate de reale. Apoi, la Filimon, apare un personaj cu corespondent în realitate, beizadeaua Costache Caragea, iar Caragiale se plasează pe sine însuşi ca personaj principal în universul ficţional pe care îl creează.

Comparând felul cum petreceau bucureştenii în cele două texte, constatăm că, în ciuda distanţei temporale de aproximativ 80 de ani între momentele prezentate, liniile de forţă ale chefului au rămas aceleaşi: mâncare, băutură, cafea şi tutun. Excesul pare a fi, de asemenea, o trăsătură comună. Atât oamenii din „clasa de mijloc” şi boierii lui Filimon, cât şi persoanele „de condiţie frumoasă în societate” ale lui Caragiale beau peste măsură. Negustorii, cojocarii şi ceilalţi de la iarbă verde beau, inclusiv din işlice şi conduri, până ajung să râdă şi să gesticuleze „ca nebunii”, boierii din casa lui Tuzluc devin „mai zgomotoşi decât nemţii cei beţi”, în timp ce „nenea Iancu” şi cu amicul Costică, victime ale „repausului dominical”, ajung atât de turmentaţi, încât li se împleticeşte limba în gură.

Deosebite sunt însă atitudinile celor doi scriitori faţă de personaje şi manifestările lor. Nicolae Filimon descrie pe un ton relativ neutru petrecerea de la iarbă verde a celor din „clasa de mijloc”. Este însă vizibil critic la adresa boierilor: hatmanul Cărăbuş este „depravat până în măduva oaselor”,ba chiar toţi boierii sunt „foarte dedaţi la jefuire”. Pentru a-şi disimula opţiunea, autorul inventează un personaj, Iordache Zlatonit, care, la adăpostul protecţiei beizadelei Caragea, îşi permite să-i atace verbal, pe rând, pe toţi boierii care-şi aruncau banii la jocul de cărţi  fără să le pese.

La rândul său, Caragiale este ironic, dar nu cu răutate, faţă de „nenea Iancu” şi amicul Costică Parigoridi, care o ţin tot într-un chef, de nu mai puţin de 24 de ore neîntrerupte.

Zugrăvind două epoci diferite, pe tonuri şi cu atitudini diferite, Nicolae Filimon şi I.L. Caragiale au în comun evidenţierea unei trăsături esenţiale a firii românului: bucuria de a chefui în grup, cu mâncare şi băutură din belşug.

Alexandru Lăpușneanu și boierii

Așa cum e înfățișat,Alexandru Lăpușneanu, trăsătura sa dominată, care le subordonează pe toate celelalte, este dorința de putere, de a o cuceri și de a o păstra cu orice preț. Când rememorează întâia domnie a lui Lăpușneanu, autorul folosește o succesiune de interogații retorice, redând astfel furia personajului. Conflictul Lăpușneanu – boieri este foarte alert ca urmare a prezentării lui cu ajutorul narațiunii și dialogului. Boierii îi cer lui Lăpușneanu să părăsească țara, acesta însă este hotărât să-și recupereze tronul. Din reacția lui Lăpușneanu se conturează două amănunte specifice acestui personaj: cinismul și dorința de răzbunare. Lăpușneanu îi primește pe cei trei boieri protocolar și rezervat, „silindu-se a zâmbi” .Replicile arată siguranța se sine și atitudinea provocatoare a domnului care-i face pe dușmanii săi să-și dezvăluie ostilitatea și intențiile adevărate.  „Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile țării și am venit s-o mântui; știu că țara m-așteaptă cu bucurie”. Ultima parte a replicii este scânteia care declanșează răspunsul învăluit în viclenie al lui Moțoc și răspunsul dur, ferm, autoritar, într-o izbucnire de furie și ura abia stăpânită a Lăpușneanului, exprimat în replici scurte, tăioase, care pun în lumină impulsivitatea, omul violent, politicianul fără scrupule, neîngăduitor în înfruntarea cu boierii. Scopul politicii sale era sporirea autorității domnitorului prin limitarea puterii marii boierimi, iar, psihologic, el își pierduse încrederea în boierii de care fusese trădat în prima domnie.
De aceea, privit în complexitatea sa, nu este doar însetat de sânge, ci e un monarh, ce nu tolerează opoziția boierilor.
Este lucid și prevăzător și de aceea îl consultă pe vornicul Bogdan, care îl însoțește: "Ce socoți, Bogdane, zice după puțină tăcere, izbândi-vom oare?", dar își exprimă îndoiala în privința spuselor acestuia. Dialogul dintre Moțoc și Lăpușneanu este deosedit de importantă în conturarea caracterului personajului principal, acesta dă dovada de o bună cunoaștere a naturii umane, deoarece nu se lasă înșelat de vorbele amăgitoare ale bătrânului boier pe care și-l apropie doar pentru a-l folsii ulterior pe post de iscoadă. Aceasta intenție dovedește viclenia lui Lăpușneanu.

 Însetat de răzbunare şi înveninat de ură, vodă îşi pune în aplicare planul: confiscă averile boierilor şi începe să-i ucidă, profitând de „cea mai mică greşeală dregătorească”, ori de „cea mai mică plângere”, iar capul vinovatului era spânzurat la poarta palatului, cu o pancartă pe care era scrisă vina, reală sau plăsmuită, asasinatele fiind atât de multe, încât un cap „nu apuca să putrezească, când alt cap îi lua locul”.

 Prefecătoria lui Lăpușneanu atinge punctul culminant în cadrul cuvântării ținute de domnitor după ce  s-a închinat pe la icoane și, apropiindu-se de racla sf. Ioan cel Nou. S-a aplecat cu multă smerenie și a sărutat moaștele sfântului. Prin intermediul acelei cuvântări Lăpușneanu își cerea iertare pentru toate faptele de până atunci și le propunea boierilor o mai bună înțelegere din acel moment invitându-i la un ospăț, pentru a marca acest nou început. Acest ospăț se transformă pe neașteptate într-un măcel îngrozitor din care niciunul dintre cei 47 de boieri nu scapă cu viață. Astfel violența și cruzimea lui Lăpușneau depășesc limitele normalului, personajul devenind chiar sadic și cinic. Conflictul cu boierii Stroici și Spancioc, reprezentanți ai boierimi tinere patriote, care nu se lasă intimidați de teroarea instaurată de Lăpușneanu. Sunt singurii care intuiesc capcana ospățului, devenind în final instrumente ale dreptății. Spancioc și Stroici scapă de măcel ,reușesc să fugă peste apele Nistrului, nu înainte de a lansa o promisiune a răzbunării către urmăritori: ,,Spuneți celui ce v-au trimis  că ne vom vedea pân-a nu muri!".

  Fiind grav bolnav, vodă Lăpuşneanu a poruncit episcopului şi boierilor că „de-l vor vedea că ieste spre moarte” să-l călugărească. Aceştia, observând că este „mai multu mort decât viu”, l-au călugărit şi „i-au pus nume de călugărie Pahomie”. Revenindu-şi din leşin şi văzându-se îmbrăcat în haina monahală, Lăpuşneanu îi amenință pe boierii ce-i sunt alături „că de să va scula, va popi şi el pre unii”, din care cauză, „l-au otrăvit şi au murit”, apoi l-au îngropat cu cinste „în mănăstirea sa, Slatina, ce ieste de dânsul zidită”.

 Conflictul puternic între Lăpușneanu și boieri cunoaște nu numai o rezolvare în deznodământul capitolului IV, dar și în propriul punct culminant în capitolul III, în momentul uciderii celor 47 de boieri. Totuși, după acest moment tensiunea psihică se decompensează prin acalmia evenimentului din începutul capitolului IV și prin utilizarea descrierii.

   Prin caracterizarea directă, făcută de către naratorul omniscient reies trăsăturile fizice şi morale ale personajului, conturate prin redarea gesturilor şi a mimicii domnitorului. 

scrisoare către un prieten francez după citirea lecturii,,Balta albă”

                             Mon cher ami—Dragul meu prieten,

Am citit despre impresiile tale, despre cum te-a impresionat pitorescul si contrastele văzute în drumul spre locul pe care l-ai numit,,Balta Albă”,povestite  cu umor și voie buna ,despre,,echipajul “ cu care a trebuit să călătorești,despre imaginea dezolantă a satului ,alcătuit din bordeie , printre care ai observat cumpenele ciudate ale  fântânilor și altele. Sinteza intre Occident si Orient ,tabloul civilizației  române ,asa cum ai văzut-o  ți s-a părut haotic.Ai fost  primit într-un grup de tineri, care ți-au înţeles mirarea şi ți-au explicat faptul că această lume sălbatică are totuşi un grad de civilizaţie deosebită şi că Valahia este împărăţia contrasturilor celor mai originale.Dar îți mai amintești de  balul desfăşurat la Cazino,care ți-au răsturnat toate ideile asupra stării sălbatice a Valahiei, întrucât toţi cei prezenţi aveau toalete şi maniere foarte civilizate, dar mai ales ai fost încântat de frumuseţea tinerelor românce, care vorbeau limba franceză  ca nişte pariziane adevărate.

  Ei bine! Astăzi se numește Lacul Amara și este o atracţie turistică şi un loc terapeutic natural.Desfăşurat în forma literei S,un savantul român(Petru Poni ) a descoperit puterile miraculoase şi curative ale lacului şi, de atunci, mii de oameni vin să-şi trateze afecţiunile aici.Vei fi uimit să vezi un  complexul balnear cu pavilioane cochete și alte construcții noi, terase-bar în aer liber,restaurante, grădina de vara,plaje frumos amenajate,policlinica balneară.Ca o curiozitate un  medic atras decalitățile curative ale lacului Amara,  a reușit să breveteze o serie de creme, unguente, geluri și șampoane care aveau la bază extract de nămol sapropelic.Iar drumurile sunt asemenea panglicilor ce șerpuiesc printre câmpiile colorate ale Bărăganului.

  Te invit să vii la,,Balta Albă și vei fi mulțumit și împăcat că ai unde să-ți petreci zilele călduroase ale unei veri în altă,, Valahie”.

                                                Cu drag,

                                                               ton ami roumain.....

două poezii--Dorința și Floare albastră

Alături de Lacul, Floare albastră şi Sara pe deal, poezia ,,Dorinţa”proiectează aspiraţia unei iubiri posibile într-un plan imaginar, într-un viitor nedefinit, constituind o poezie programatică pentru această viziune erotică eminesciană, în care cuplul nu se realizează.

  În poezia,, Dorinţa”, eul liric imaginează o idilă ce se manifestă în cadru rustic, o poveste de dragoste ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibilă prin intermediul visului, proiectată într-un viitor neprecizat, sub forma lirismului subiecti,iar în poezia,,Floare albastră” aspiraţia spre iubirea ideală posibilă este proiectată în viitor ca o imposibilitate a  împlinirii cuplului, idee îmbogăţită aici de poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi. 

,,Dorința” exprimă  chemarea  iubitei, în mijlocul naturii:„Vino”, sugerează nerăbdarea şi dorinţa puternică pentru împlinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemată într-un cadru natural rustic, compus din motive romantice: codrul şi izvorul: „Vino-n codru la izvorul”.Natura este umanizată şi participă emoţional la trăirea sentimentului de iubire. Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat de restul lumii de către elemente ale naturii ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al visării, în care să se manifeste dragostea, redat prin metafora: „prispa cea de brazde / Crengi plecate o ascund”. Dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor este accentuată sugerată de repetiţia „Vom fi singuri-singurei.

   În ,,Floare albastră” iubita îl vede pe cel drag într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. EI meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria - „câmpiile Asire” -, măreţia, tainele - „piramidele-nvechite” - şi geneza Universului, „întunecata mare”.De aceea ea îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”. Fata ar dori ca iubitul să aparţină lumii ei obişnuite şi să-şi găsească fericirea alături de ea. 

  ,,Dorința”îndrăgostiților ilustrează posibila întâlnire şi gesturile tandre, ca un joc al iubirii.( Verbele la conjunctiv - „să alergi”, să-mi-cazi”, „să-ţi desprind”, „să-l ridic” - sau la indicativ viitor - „şede-vei”, „vom fi”, „or să-ţi cadă” sunt în antiteză cu timpul prezent din prima strofă. Ele devin aici un timp al dorinţei, al posibilei împliniri a iubirii.) Gesturile îndrăgostitului compun un adevărat ritual erotic şi sunt încărcate de tandreţe mângâietoare, de gingăşie: „Şi în braţele-mi întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi, / Să-ţi desprind din creştet vălul, / Să-l ridic de pe obraz. // Pe genunchii mei şede-vei”.       Portretul iubitei,,DORITE”este redat prin epitete cromatice „fruntea albă” şi „părul galben”, iar jocul dragostei sugerează posibila fericire printr-un epitet , „dulce”, alăturat sărutului: „Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci...”. Iubita este tandră, şăgalnică, ispititoare, iar cei doi îndrăgostiţi se contopesc şi se integrează total ritmurilor naturii. În cealată poezie iubita este „mititică... spuse adevărul” și printr-o uşoară ironie iubitul recunoaște neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală, este atitudinea exprimată cu superioritatea omului de geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica”. 

   ,,Dorinţa” este puternică pentru împlinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplină: „Vom visa un vis ferice”. Natura umanizată, deoarece participă la trăirea sentimentului de dragoste, creând un fundal muzical ce amplifică şi înalţă iubirea: „îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt”.

Codrul participă afectiv la trăirea sentimentului de dragoste,iar florile de tei dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care îl proiectează într-un viitor optimist: „Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

Jocul dragostei, gesturile tandre, şoaptele, declaraţiile erotice, chemările iubirii optimiste au chiar o notă de veselie. Toate acestea, împreună cu sărutul care consfinţeşte iubirea, se constituie într-un adevărat ritual erotic: „Şi mi-i spune-atunci poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă, / Eu pe-un fir de românită / Voi cerca de mă iubeşti. [...] // Ne-om da sărutări pe cale / Dulci ca florile ascunse”.Este momentul când iubita îşi face un scurt autoportret, din care reies fiorul şi emoţia întâlnirii(prin epitete cromatice): „Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul”. Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi duioase, mângâietoare, ademenitoare: „Mi-i ţinea de subsuoară, / Te-oi ţinea de după gât”; „Ne-om da sărutări pe cale”.El este  uimit de frumuseţea şi perfecţiunea fetei: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar exclamația:„Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.

  Iubirea absolută, perfectă nu poate fi realizată: „Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră / Floare-albastră! floare-albastră... / Totuşi este trist în lume!”

fișa de lectură--O scrisoare pierdută

Fișa de lectură—Opera dramatică

Am început lectura..........................Am terminat lectura......................................

Titlul operei literare:,,O scrisoare pierdută”

Autorul:Ion Luca Caragiale

Opera face parte din volumul,,Teatru”1885

Editura,==revista,,Convorbiri literare”

Date importante din viața și opera scriitorului:

 Ion Luca Caragiale s-a născut pe data de 29 spre 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale, astăzi numit Ion Luca Caragiale. In anul 1868 el este înscris la Conservatorul de arta dramatica din București, la clasa de „declamație și mimică” a unchiului sau, Costache Caragiale. In 1870 îl cunoaște pe Mihai Eminescu, sufleur în trupa lui Pascaly.  In 1888 a fost director al Teatrului National din București. In 1904 călătorește în Italia, Franța și Germania.In anul 1905 Caragiale se stabilește la Berlin. n zorii zilei de 9 iunie 1912 Ion Luca Caragiale moare in urma unui atac de cord în locuința sa de la Schoneberg – Berlin.A fost adus în țară și îngropat la Biserica „Sfântul Gheorghe”. La 22 noiembrie 1912 este reînhumat în cimitirul Bellu, alături de Mihai Eminescu și Coșbuc.

Alte opere ale scriitorului:

  Creaţia lui Caragiale cuprinde piese de teatru, Momente şi schiţe, nuvele, majoritatea satirizând lumea Capitalei sau provinciei din perioada sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX. Piesele sale de teatru sunt memorabile, fiind puse în scenă. Farsa într-un act ”Conu Leonida faţă cu reacţiunea” a fost publicată la 1 februarie 1880 şi a avut premiera la 16 aprilie 1912, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Comedia în patru acte ”O scrisoare pierdută” a fost publicată în 1884 şi a avut premiera la 13 noiembrie 1884, tot la Teatrul Naţional din Bucureşti. Comedia în trei acte ”D-ale carnavalului” a fost publicată la 1 mai 1885 şi a avut premiera la 8 aprilie, acelaşi an. Drama ”Năpasta” a fost publicată în 1890, având premiera în acelaşi an. Între celebrele schiţe scrise de I.L. Caragiale amintim: ”Domnul Goe”, ”Vizită”, ”Bubico”, ”Tren de plăcere”, ”Petiţiune”, ”Căldură mare”, ”Un pedagog de şcoală nouă”, ”Ultima oră”, ”Inspecţiune”, ”High-life”, ”Telegrame”, ”Justiţie”. Caragiale a scris proză de observaţie psihologică şi naturalistă (”O făclie de Paşti”, ”Păcat”, ”Două loturi”, ”În vreme de război”) şi fantastică (”La hanul lui Mânjoală”, ”Kir Ianulea”). 

Genul literar:dramatic

Specia literară:comedie

Opera este structurată în proză:  Piesa este structurata in patru acte, fiecare dintre ele fiind alcatuite din mai multe acte.

Locul desfășurării acțiunii: este capitala unui județ de munte, iar timpul în care se petrec întâmplările este plasat la sfârșitul secolului al XlX-lea.

Timpul desfășurării acțiunii: Acțiunea comediei se desfășoară într-un orășel de munte, capitala de județ situat la cinci poste de București, în 1883, în preajma alegerilor pentru Camera și pentru revizuirea Constituției.

       Personaje:

Nae Cațavencu

Zaharia Trahanache

Zoe Trahanache

Ghiță Pristanda

Cetățeanul turmentat

Agamemnon Dandanache

Tache Farfuridi

Iordache Brânzovenescu

Ștefan Tipătescu

                         Rezumat:

  Stefan Tipătescu,prefectul judetului și prieten ,,intim" cu Zaharia Trahanache,președintele organizației locale a grupării politice guvernamentale îi adresează soției acesteia ,Zoe din neglijență ,pierde scrisoarea ,care este găsită de un cetățean ,,turmentat" Nae Cațavencu ,șeful unei grupări politice independente și propietar al ziarului ,,Răcnetul Carpaților" ajunge prin mijloace necinstite ,în posesia scrisorii spera să fie ales deputat ,Cațavencu îl amenință pe Tipătescu cu publicarea scrisorii.După ce încercă ,prin tot felul de mijloace să intre în posesia copromițătorului document, Tipătescu este convins de Zoe să propună candidatura lui Cațavencu ,pentru a evita astfel un scandal public.                          

La adunarea electorală este însă propus alt candidat trimis de la centru , Agamemnom Dandanache.

Reprezentații celor două grupe politice ajung să se încaiere și în învălmașeală ,Cațavencu își pierde pălăria, în căptușeala cărei era ascunsă ,,scrisoarea pierdută”.

Documentul este gșsit de același cetățean ,,turmentat" care o restituie Zoei Trahanache.Între timp Zaharia Trahanache dorind să-și anihileze adversarul politic, pe Cațavencu, găsește o poliță falsificată de acesta.Riscând să fie făcut răspunzător pentru fals și mai ales ,pierzând orice șansă de a fi ales deputat ,Cațavencu acceptă să conducă manifestația în cinstea celui care a avut mai multă abilitate decât el.La rândul său ,Dandanache ajunsese în postura de candidat tot în urma unui șantaj cu o scrisoare a unei persoane importante.În final ,toți se împacă,interesele personale ,micile pasiuni dispărând ca prin farmec.Dandanache este ales în unanitate și toată lumea se bucură zgomotos de binefacerile unui sistem ,,curat" constituțional.

              Momentele subiectului:

 Expozițiunea operei îi prezintă pe Pristanda, polițaiul orașului și pe Ștefan Tipătescu- prefectul județului, citind un articol din ziarul “Răcnetul Carpaților”în care este acuzat guvernul că a lăsat județul în “ghiarele unui vampir”.Acțiunea piesei este localizată de autor: “în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”.Asistăm la o înfruntare dintre partidele politice. Pristanda nu pierde ocazia de a arăta prefectului cât de dificilă e misiunea de polițist,numai că Tipatescu știe foarte bine micile învârteli pe care le face acesta și I le reproșează cu simpatie. Oricât încearcă acesta să se dezvinovățească, e silit în cele din urmă să recunoască pentru sine “că a tras frumușel condeiul”.

          Intriga operei o constituie pierderea din neglijență a scrisorii de amor pe care prefectul I-o trimisese lui Zoe Trahanache. Acesta va fi motivul care va declanșa o adevarată tensiune în tabăra politică a partidului de guvernământ. Pristanda îi relatează prefectului cum seara trecută, pe când se afla în misiune, în casa lui Nae Cațavencu, adversarul politic, se adunaseră membrii partidului independent, în frunte cu “dăscalimea orașului”,Ionescu,Popescu, popa Pripici,”toată gașca-n păr”.Aici îl aude pe Cațavencu spunându-le celorlalți că se află în posesia unui document foarte important și că ar fi scos “o scrisorică din portofel”, dar n-a reușit să afle despre ce scrisoare este vorba, fiindcă popa Pripici aruncase chibritul aprins pe fereastră, drept în ochii lui. Acesta a căzut peste un trecător și larma celui lovit I-a făcut pe cei din casă să se adune la fereastră, iar apoi să închidă geamul. Pristanda a trebuit să fugă, pentru a nu fi recunoscut.

          Desfășurarea acțiunii va înregistra urmările acestui fapt și se declanșează o dată cu scena a IIIa (actul I) până la actul al III-lea. Ea surprinde scena dintre Trahanache și Tipătescu – “Venerabilul”, furios, îi aduce prefectului la constiință faptul că fusese martorul unei veritabile plastografii: o scrisorică de amor pe care “canalia” de Cațavencu i-o arătase ca aparținând prefectului, iar cea căreia îi era adresată era tocmai soția lui. Comicul de situație este savuros, deoarece Trahanache este cel care îl consolează pe Tipătescu, asigurându-l că este o plastografie ordinară: “să zici și tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!”. Furia lui Tipătescu îl face pe “nenea” Zaharia să cugete că trebuie “să ai puțintică diplomație” în vremurile acestea. Zoe trăiește cu intensitate evenimentul, deoarece onoarea ei este în joc. Ea mărturisește că a pierdut scrisoarea în seara când se întâlnise cu Tipătescu, pe când pleca de la el. Îi spune prefectului că fusese și ea chemată de Cațavencu la redacție și că s-a văzut silită să-i promită acestuia funcția de deputat.

          Pentru cei doi membri marcanți ai partidului de guvernământ, Farfuridi și Brânzovenescu, apare ca o trădare de care ei nu au cunoștință, faptul ca “neica Zaharia” și “coana Zoițica” sunt văzuți intrând în redacția ziarului “Răcnetul Carpaților”. De aceea se pronunță anonim: “Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi”.Întâmplările se succed cu rapiditate. Își face apariția Cetățeanul turmentat care mărturisește că a găsit o scrisoare al cărei adresant este Zoe Trahanache, dar i-a fost luată de Nae Cațavencu. Tensiunea sporește, Zoe încearcă fără succes să recupereze scrisoarea cu ajutorul lui Pristanda, dar nu reușește. În acest timp, Zaharia Trahanache descoperă un fals în actele fundației aflată sub patronajul lui Cațavencu. Prin acesta, el își însușise ilegal banii societății. Farfuridi și Brânzovenescu se hotărăsc să trimită o depeșă la “Comitetul Central, la minister, la gazete”, prin care să informeze despre prefectul trădător. Numai c n-au curajul s-o semneze și atunci se hotărăsc “să o iscalească” și “s-o dea anonimă”. Tipătescu reușește să zădărnicească expedierea acestei depeșe. Tensiunea continuă să crească,mai ales că “Răcnetul Carpaților” anunță că în nr. de a doua zi va reproduce “o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din localitate către o damă de mare influență”. Tipătescu îi ordonă lui Ghiță Pristanda să-l aresteze pe Cațavencu, iar Zoe îl eliberează și îl asigură de sprijinul său: “eu te aleg, eu și cu bărbatul meu, și mie să-mi dai scrisoarea.. Astfel, Tipătescu se vede nevoit să coincidă:”ești candidatul Zoii, ești candidatul lui nenea Zaharia, prin urmare și al meu”.

          Ghiță aduce o telegramă “f-f urgentă” în care se anunța numele celui care va trebui să fie ales (candidatul e impus de la Centru): Agamemnon Dandanache.

          Punctul culminant este încărcat de tensiune. Acțiunea se petrece în sala cea mare a primăriei, unde urmează să se anunțe numele noului ales. Discursurile celor doi reprezentanți ai partidelor politice ( Farfuridi și Cațavencu) sunt sforăitoare, pline de nonsens , ținute în aplauzele susținătorilor și huiduielile opozanților. Când Trahanache anunță numele alesului, cele două tabere se încaieră. Cațavencu își pierde pălăria pe care, același Cetățean turmentat, o găsește și o dată cu ea descoperă și scrisoarea din captușeală.

          Sosește alesul de la centru care va recunoaște că deține o armă sigură prin care și-a putut impune alegerea: o scrisorică de amor de la nevasta unui prieten “persoană însemnată” , pe care o păstrează, fiindcă, “mai trebuie ș-altă dată”.Cetățeanul turmentat revine aducând scrisoarea “adresantului”. Cațavencu se vede deposedat de singura arma de șantaj și se pleacă umil în fața Zoei.

          Deznodământul readuce toate personajele în scenă. Are loc festivitatea organizată în cinstea alegerilor care l-au proclamat unanim pe Agamiță Dandanache. Această festivitate este condusă chiar de Cațavencu, pe care-l vedem sărutându-și adversarii, care,brusc, au devenit “prieteni” și pentru fericirea cărora închină. Piesa se încheie, cortina cade peste atmosfera generală de veselie: muzica răsună, toată lumea se sărută, Cațavencu se îmbrățișează cu Dandanache, iar Zoe și Tipătescu privesc fericiți petrecerea. Un adevărat happy-end pune stăpânire pe sufletele atât de zbuciumate până acum.

             Moduri de expunere:

  Comedia,, O scrisoare pierdută” este împărțită în patru acte. Textul este conceput ca o succesiune dinamică de replici, iar principalul mod de expunere este dialogul. Intervențiile autorului, adică indicațiile scenice sau didascaliile, sunt prezente de obicei la începutul comediei, al unui act, sau sunt intercalate replicilor. Ele se referă la cadrul acțiunii, statutul personajelor, mimica și gestica acestora etc, și utilizează ca moduri de expunere descrierea și narațiunea.

                     Caracterizarea personajului principal//a unui personaj preferat:

  Ştefan Tipătescu: tipul junelui amorez, este prefectul judeţului pe care îl administrează ca pe propria sa moşie, având o mentalitate de stăpân absolut: "moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica, trai neneacă pe banii lui Ţrahanache, babachii" (Pristanda). Prefectul este orgolios, abuziv, încalcă legea, dacă "o cer interesele partidului" şi admite, amuzat, matrapazlâcurile poliţaiului: "ai tras frumuşel condeiul". Tipătescu este impulsiv, nestăpânit, aşa cum de altfel îl caracterizează unul dintre personaje, "venerabilul" Ţrahanache: "E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect." Infatuat şi orgolios, Tipătescu reacţionează cu superioritate şi este dispreţuitor cu Farfuridi, care îl acuză de trădare.
Tipătescu este lipsit de abilităţi politice, singura cale de a parveni fiind amorul, de care ştie să profite cu fler şi diplomaţie, obţinând postul de prefect şi protecţia venerabilului Ţrahanache. Tipătescu venise în judeţ cu opt ani în urmă, la o jumătate de an după ce Zaharia se însurase a doua oară, luând-o de soţie pe Zoe, care a devenit chiar de atunci amanta lui Fănică: "De opt ani trăim împreună ca fraţii şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta atâtica rău" (Trahanache). Fănică este component al triunghiului conjugal, flerul său de amorez reieşind şi din scena în care Zoe foloseşte toate tertipurile feminine pentru a-l convinge pe Tipătescu sa-l aleagă pe Caţavencu: "în sfârşit, dacă vrei tu... fie! [...] Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin Urmare şi al meu! Poimâine eşti deputat!...".
Comicul de nume, Tipătescu, trimite la cuvântul "tip", care sernnifică june prim, om rafinat, amorez abil, aventurier.

                Unul dintre personajele principale este Nae Caţavencu (al cărui statut social reiese chiar din tabla de personaje: „avocat, director proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”, prezident al Societăţii Enciclopedice Cooperative „Aurora Economica Română”. Statutul moral al personajului se defineşte chiar prin tipologia pe care o reprezintă: tipul demagogului, al politicianului lipsit de etică; Caţavencu fură, şantajează, manipulează, minte fără scrupule şi fără mustrări de conştiinţa. Caracterizarea directă a personajului  se realizează atât prin vorbele celorlalţi :„mişel”, „nebun”, „canalie”, cât, mai ales, prin autocaracterizare: „Vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani unde sunt cel dintâi... dintre fruntaşii politici”. Caracterizarea indirectă se face, în primul rând, pe baza replicilor, limbajul lui denotând incultura şi demagogie. De exemplu, el crede că a fi capitalist înseamnă să locuieşti în capitală şi e convins că „industria română e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire”. Ilustrativă este scena discursului din actul al III-lea, în care Caţavencu vorbeşte mult, joacă teatru, dar nu spune, în schimb, nimic. Încadrarea în tipologie este susţinută şi prin faptele personajului, acestea dovedindu-şi imoralitatea şi făţărnicia. El fură bani din fondurile asociaţiei, îl îmbată pe cetăţeanul turmentat şi îi ia scrisoarea , doreşte să obţină o funcţie politică în urma unui șantaj, iar, în final, îşi schimbă radical comportamentul, acceptând să organizeze festivităţile date în cinstea lui Dandanache. Relaţia dintre Caţavencu şi Zoe Trahanache denotă caracterul ambivalent al avocatului. Dacă la început, când are scrisoarea, afişează o atitudine superioară şi o umileşte pe Zoe prin șantaj, în final, pierzând biletul compromitator, se arată sleit, cade în genunchi şi îşi cere iertare.

                    Titlul operei:

  Titlul are o semnificaţie explicită desemnând „obiectul buclucaş”, generator de conflict. Pretinsa luptă pentru puterea politică se realizează de fapt prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic „o scrisoare pierdută”. Articolul nehotărât „o” indică banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.

                   Vocabular:

Greșelile de vocabular se produc din cauza deformării cuvintelor, mai ales a neologismelor, fie din lipsa de cultură:

-pronunție greșită: "famelie", "renumeratie", "plebicist", "andrisant", "bampir";

- etimologie greșită: "capitaliști" pentru locuitorii capitalei; "scrofulos" pentru scrupulos;

- lipsa de proprietate de termenilor :"liber-schimbist", însemnând cel care promovează libertatea comerțului, neamestecul statului în treburile întreprinzătorului capitalist, are pentru Cațavencu sensul de flexibil în concepții;
-- încălcarea regulilor gramaticale și a logicii:

-- polisemia - "ne-am răcit împreună"

--- contradicția în termeni: "După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani, iată visul nostru realizat!"

-- asociații incompatibile ca sens: "Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvarșire"; "la douasprezece trecute fix";

- nonsensul: "Din două una, ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic, ori să nu se revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici pe colo și anume prin părțile esențiale. Am zis!"

- truismele (adevăruri evidente): "Un popor care nu merge înainte, stă pe loc. ba mai dă și-napoi"; "O soțietate fără prințipuri, va sa zică că nu le are";

- construcții prolixe (confuze, incoerente), anacolutul: "în sănătate^ alegătorilor cari au probat patriotism și mi-au acordat asta cum să zic de! zi-i pe nume de! a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, și eu ca rumanul imparțial, care va să zică cum am zițe în sfârșit să trăiască!"

   

                     Citate preferate: 

  Nae Cațavencu: Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvarșire.

 Trahanache: Ești tare, stimabile, la machiaverlacuri…

 Cațavencu (foarte amețit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngrășându-și silabele): Fraților! (toți se-ntorc și-l ascultă.) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat și am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri întristarea, azi veselia!… Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituțional! 

Basm modern

   Basmul actual s-a modernizat, tendinţa evoluţiei basmului de astăzi este spre ficţiune, spre povestea ştiinţifico-fantastică. Tendinţa literară actuală spre ştiinţifico-fantastic cuprinde scrieri ce  duce spre locuri neimaginate, prevestesc viitorul prin diverse elemente fantastice.

 Copiii și nu numai ei sunt mult mai atraşi de poveştile SF care prevestesc viitorul tehnologiei şi al lumii decât de revizuirea trecutului. Narațiunea este strâns legată de spațiu și timp. Desemnarea locurilor de acțiune, numele persoanelor și entităților care produc acțiune și desemnarea acțiunilor .

,,Micul Prinț” , numit și ,,Le Petit Prince” este un basm modern francez despre un aviator al cărui avion intră în deșertul Sahara. Îl întâlnește pe un mic prinț care descrie planeta și aventurile sale căutând dragoste. Este o poveste clasică și fermecătoare care încântă : despre maturitate, prietenie și perseverență.

  Textul scoate la lumină metehnele lumii noastre: mereu în grabă, în grabă după tot felul de lucruri mici (fără să vedem deseori lucrurile cu adevărat importante,preocupați de propriile orgolii sau căutând răspunsul la alţii şi nu la noi. Dar aflăm tainice înţelesuri, ca într-un joc de copii, că ‘’tot ce e complicat e simplu’’ de fapt, ’’cuvintele sunt sursă de neînţelegere’’, îmblânzirea unui animal înseamnă ,de fapt ,să creezi legături, stelele înseamnă pentru fiecare altceva, ,,doar copiii ştiu ce caută’’, ’’trebuie să ceri fiecăruia ce poate’’, florile sunt ’,,tot ce poate fi mai frumos’’, dar sunt efemere. Aflăm cu simplitate lucruri mari, din întrebări sincere şi directe, din întâmplările din viaţa unui copil (chiar dacă acesta a aterizat cu un stol de gâşte de pe asteroidul B612).

                O schemă narativă poate avea mai multe puncte,eu am ales doar câteva:

 -Plecarea de acasă:

 Pe planeta sa ,Micul Prinț își îndeplinea cu răspundere îndatorile sale, fiind un bun gospodar, care avea mare grijă de echilibrul acesteia.

Poate și-ar fi trăit liniștit viața acolo, neștiut de pământeni, dacă pe planeta lui nu ar fi răsărit o minunată floare. Ea a trezit în Micul Prinț nu numai sentimente de încântare, admirație și de bucurie, dar și unele sentimente de confuzie ori chiar de derută totală. Punând preț prea mare pe unele dintre vorbele florii, neștiind cum să privească dincolo de ele, ajunsese nefericit. Astfel, interacțiunea cu floarea i-a oferit șansa de a se întâlni cu propriile sale limite în ceea ce privește stabilirea de relații ori cunoașterea ființelor care au voință proprie.

Văzând că propria planetă îi oferă resurse limitate pentru a învăța aceste lucruri, Micul Prinț, ca un adevărat Făt Frumos, părăsește confortul pe care îl avea acasă și în obișnuințele lui și pleacă în lume ca să învețe.

-Iscodirea:

Pe drumul către Pământ a vizitat diverse planete cu oameni singuri și a fost chiar în pericol de a fi reținut pe unele dintre ele. Și-a păstrat libertatea în ciuda faptului că un împărat înțelept dorea să îl facă ministru al justiției cu o primă responsabilitate interesantă, aceea de a se judeca pe sine însuși. Nu voi să rămână nici pentru funcția de ambasador.

Pe următoarea planetă a părăsit-o pentru a nu intra în jocul încântării de sine pe care i-l propunea vanitosul. Un om care obișnuia să bea prea mult de pe a treia planetă, care l-a întristat pe Micul Prinț, deoarece l-a văzut prins în capcana autoreproșurilor, a plăcerilor și a bucuriilor mărunte de unul singur.

Pe planeta a patra un om de afaceri se pretindea stăpânul a toate stelele. Lucrurile simple și la îndemână i s-au părut mai interesante și mai importante Micului Prinț, astfel că plecă și de aici cu concluzia că oamenii mari sunt destul de ciudați.

Pe planeta a cincea a întâlnit un om care era prins de reguli și angajamente, care aprindea și stingea un felinar în fiecare minut, din cauza rotației tot mai rapide a planetei mici pe care era. În ciuda faptului că părea cel mai puțin adaptat, micului prinț îi plăcu cel mai mult deoarece dintre toți pe care îi întâlnise era singurul care se îngrijea de altceva decât de sine însuși.

Pe a șasea planetă trăia un savant care scria multe cărți. Părea să le știe pe toate, dar nu știa nici ce era pe planeta sa. El dorea să îl facă exploratorul său, deoarece părea demn de încredere. 

-Remedierea:

Prințul a avut primul regret că a părăsit floarea sa, când a aflat faptul că lucrurile efemere, precum frumusețea florilor, nu sunt considerate demne de a fi trecute în cărțile de știință. Dar a primit aici și numele planetei pe care ar putea învăța ceea ce dorea să știe – Pământul.

Pe Pământ profesorul de la care a învățat despre relații și despre legăturile dintre cei care se iubesc a fost o vulpe. Secretul lor nu poate fi dezvăluit în câteva cuvinte. Trebuie experimentate și abordate cu înțelepciune. De la ea a învățat să privească oamenii cu ochii inimii, adică cu întreaga ființă, să recunoască și să se bucure de unicitatea florii sale deși sunt mii pe lume asemănătoare cu ea.

-Salvarea:

N-am fi aflat povestea lui dacă în scurta sa prezență pe Pământ nu ar fi întâlnit un aviator naufragiat în deșert, care nu a uitat ce înseamnă să fii copil și care nu se simția nici el prea bine între adulții de tipul celor pe care i-a văzut Micul Prinț. Aviatorul a fost și martorul plecării spre casă a micului prinț, care a fost nevoit să-și lase trupul aici, fiind prea greu pentru a fi transportat așa departe. Cerul a devenit astfel mai frumos pentru aviator ,deoarece de pe o planetă necunoscută râsul drăgălaș al Micului Prinț pare să se audă când privește stelele.

   Personajele din basmul modern, fiecare cu frumusețea, poveţele sau învăţămintele lui: monarhul absolut care poate comanda un apus de soare (dacă condiţiile sunt favorabile) şi ştie că ,,Cel mai greu este să te judeci pe tine decât pe alţii’’, înfumuratul care are nevoie de aplauze şi de admiratori (vrea să fie primul, chiar dacă este singurul!), afaceristul care nu mai pridideşte să numere stelele, chiar dacă nu îi aduc niciun folos (şi nu poate să piardă timpul, să stea la baliverne, că doar este ‘’om serios‘’), lampagiul care bea ca să uite că bea, geograful care crede în exploratori, şarpele singuratic atoateştiutor (‘,,Poți fi singur şi printre oameni’’) şi prietenii – pilotul și vulpea.

  Toată lumea este într-o permanentă goană şi într-o acută lipsă de timp: fiecare este preocupat de propria-i persoană, are un viciu sau dă pe afară de atâta aroganţă; şi nimeni nu găseşte un răgaz (cu excepţia pilotului prăbuşit în Sahara) pentru un mic gest, să acorde un moment de atenţie ca să deseneze o oaie copilului cu părul auriu. 

   Dacă atunci când terminăm de citit un basm vechi,cartea parcă se închide singură,acum,citind acest basm modern, răsar întrebări esențiale pentru Micul Prinț,dar și pentru oricare dintre noi:

                     De ce este important să faci prieteni?

                     Este perseverența o calitate bună? De ce sau de ce nu?

                     Sunt oamenii capabili să vadă ce este invizibil cu inima lor? De ce sau de ce nu?