Succesul în carieră este condiționat de talent sau nu?

   Conceptul de succes este unul foarte vag și destul de greu de contorizat sau identificat in anumite situații,chiar dacă toți cunosc termenul și consideră ca știu ce înseamnă, este dificil sa se atribuie o definiție punctuala succesului.

 Succesul în orice domeniu și activitate este determinat și condiționat de câțiva factori : pasiunea pentru acel domeniu, curaj, încredere în ființa propriei, dedicare și sacrificiu. Succesul poate veni din și din lucruri mărunte și câteva eforturi,dar mai ales  va fi rezultatul tuturor zilelor ocupate si dedicate muncii si dorinței de diferențiere.Eu cred că orice om are un talent; talentul reprezinta o atitudine, o înclinație spre un anumit domeniu, o capacitate deosebita care favorizează o activitate creatoare. Valorificarea unui talent presupune un caracter puternic, dorința de a reuși, efort ,sacrificiu și dezvoltarea acestui talent spre o directivă constructivă. 

Succesul în carieră este un proces de durată, pentru a obține succesul dorit trebuie răbdare şi persuasiune. Sunt oameni care au mai mult succes decât alții. Lăsând la o parte norocul, cred că există doar două explicații: talent și efort. Talentul ține de abilități, aptitudini și expertiză, factori ce determină de ce anume este o persoană capabilă să realizeze. Efortul constă în nivelul de punere în practică al acestor talente. Există cu certitudine persoane care, în același timp, sunt talentate și depun și foarte mult efort, dar în general există o tensiune între cele două caracteristici.

Este posibil ca un om să aibă parte de succes, fără a dispune de talent sau de dorința de a depune un efort suplimentar, dar pentru asta trebuie o doză foarte mare de noroc.

  Din spusele actorului din articol pot înțelege că dacă un om dorește să ajungă cat mai sus in carieră este importantă dorința alături de talent. Odată setarea mentală potrivită, se poate urca pe scara profesională.

 Succesul înseamnă întotdeauna multă muncă. Talentul este ceva opțional.Talentul îl primește omul sau nu, iar asta nu depinde de el. Cert este că, de cele mai multe ori,se poate ști dacă există vreo moștenire încă de la început. Uneori darurile sunt atât de evidente, alteori este nevoie e o ușoară introspecție pentru a le repera. 

Iată un exemplu la fel cu cel din articolul de mai sus: Mozart s-a născut în familie de muzicieni. Tatăl lui, Leopold Mozart, era un talentat violonist în orchestra de la curtea principelui arhiepiscop din Salzburg și apreciat pentru aptitudinile sale pedagogice. Probabil că micul Mozart a moștenit urechea muzicală a părinților, dar a muncit zi lumină în muzică. A trăit și respirat muzică de la răsăritul soarelui până târziu în noapte. A acumulat zeci de mii de ore de studiu și exercițiu. La vârsta de 5-6 ani începe să compună lucrări, acestea fiind bineînțeles ajustate și scrise cu ajutorul tatălui său, dar cele mai importante le va scrie abia după vârsta de 21 de ani, la o vârstă când deja acumulase 15 ani de exercițiu asiduu în arta compoziției. Nu putem spune acum cât de talentat a fost din naștere – cu siguranță a fost. Dar nu putem scoate din ecuație mediul mai mult decât profesionist în care a trăit și munca incredibilă depusă. Muzica a fost limba maternă, joaca și viața lui. Nu a știut altceva. Iar eforturile au dat roade.

 De aceea cred că Succesul ține de mai mulți factori: Șansă, Talent, Pasiune, Muncă.

Comparaţie între modul cum petreceau clasele sociale în „Ciocoii vechi şi noi”, de Nicolae Filimon şi „Repausul dominical”, de I.L. Caragiale

În operele lor literare, atât Nicolae Filimon, cât  şi I.L. Caragiale prezintă aspecte din realitatea socială a secolului al XIX-lea. „Ciocoii vechi şi noi” surprind evenimente cuprinse între anii 1814 şi 1830, iar „Repausul dominical”, un moment de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Capitolul XV al romanului lui Filimon şi schiţa lui Caragiale au aceeaşi temă: modul cum petrec românii.

Textul lui Filimon are două părţi: în prima parte ni se prezintă modul cum petrec oamenii din „clasa de mijloc”, iar în partea a doua, cum petrec „boierii şi oamenii cu averi mari”, în anul 1817.

Oamenii din „clasa de mijloc”, adică negustorii, cojocarii, bogasierii, ibrişimgiii, se adunau vara la „grădinile Breslea, Barbălată, Cişmigiu şi Giafer”. Întindeau masa, beau şi mâncau, apoi învârteau hora cu toţii, şi tinerii, şi bătrânii. După ce oboseau, se aşezau iar la mâncare şi băutură, pigmentând petrecerea cu tot felul de glume: turnau, de exemplu, vin în işlicele bărbaţilor şi în condurii femeilor şi îşi dădeau unii altora să bea. În tot acest timp, lăutarii nu conteneau muzica, din viori şi din gură. Alături de adulţi, se distrau şi copiii, în felul lor. Mâncau „ciurechi, simiţi cu brânză, alune prăjite şi floricele de porumb”, beau „şerbet roşu” şi „bragă”, iar apoi treceau la joacă. Băieţi „azvârleau cu mingea şi cu arşicele”, iar fetele „se jucau d-a ascunselea sau d-a baba-oarba”, prindeau fluturi ori culegeau flori.  

Boierii ţineau să se deosebească de popor. În general, ei se întâlneau să petreacă acasă la vreunul dintre ei şi doar rareori ieşeau la grădină, preferând „grădina lui Scufa, via Brâncoveanului din Dealul Spirii şi grădina lui Belu, de la Văcăreşti”. Pentru a ilustra modul cum petreceau boierii, Nicolae Filimon imaginează o secvenţă petrecută în casa unuia dintre personajele principale ale romanului, postelnicul Andronache Tuzluc. Totul se petrece într-o seară de 30 noiembrie, cu crivăţ şi zăpadă. Ne este descris mai întâi interiorul casei. Sunt apoi prezentaţi invitaţii, care apar pe rând: hatmanul Costache Cărăbuş,  spătarul Dimache Pingelescu, cămăraşul Stamate Birlic, clucerul Ioniţă Măturică, paharnicul Dimitrache Mână-lungă şi baronul rus Nichita Calicevschi. Ultimul apare însăşi beizadeaua Costache Caragea, întovărăşit de „treti-logofăt Iordache Zlatonit”. Musafirii se aşază pe cele două paturi. Li se aduc mai întâi dulceţuri, „vutcă de izmă”, migdale curăţite şi năut prăjit. Urmează apoi cafeaua de Arabia şi tutunul din ciubuc. În tot acest timp, boierii discută politică. Trec apoi într-o cameră special pregătită, unde încing jocul de cărţi, pe bani. Baronul rus îi învaţă un nou joc, stos, cu care reuşeşte să le ia banii tuturor. Se întorc apoi în camera de mâncare, unde îi aşteaptă „bucatele cele delicate ale grecului” şi „vinurile cele mai alese ale ţării”. Filimon nu insistă asupra felurilor de mâncare, se mărgineşte să pomenească doar de „friptură şi poame” şi „vinul cel tămâios de Cernăteşti”. Evident, petrecerea este acompaniată de „cele mai frumoase şi mai patetice cântice de masă” ale lăutarilor. Boierii sfârşesc prin a prinde „la limbă” şi a deveni „mai zgomotoşi decât nemţii cei beţi”.

Despre felul cum petrec românii la celălalt capăt al secolului al XIX-lea, în preajma anului 1900, aflăm din schiţa lui Caragiale „Repaus dominical”. Acţiunea se petrece joi, 21 mai, zi de sărbătoare, ziua Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. „Nenea Iancu” se plimbă singur pe Calea Victoriei. Deodată îi iese în cale amicul Costică Parigoridi, plictisit de singurătate şi de inactivitatea urbană, specifică unei zile de „repaus dominical”. Cei doi decid să cineze împreună. Racolează pe traseu alţi patru amici şi fac un chef monstru, de cinci ore,  „la Iordache, în Covaci”. Trec apoi pe la „Lăptărie”, unde, de la un pahar la altul, îi prinde dimineaţa. Se reîntorc în centru, în căutarea unui „jvarţ cu cognac fin”. Pe urmă,  în tovărăşia altui amic, descoperit pe o bordură de trotuar, cei doi  - „nenea Iancu” şi Costică – merg să se dreagă cu o ciorbă de burtă „lângă hală”. Se întorc pe urmă la Lăptărie unde îşi petrec toată ziua.

Atât Nicolae Filimon, cât şi I.L. Caragiale îşi propun să ofere o descriere verosimilă a chefului la români. Pentru a-şi atinge scopul, ei recurg la aceeaşi metodă: inserarea de elemente ale realului în ficţiune. De exemplu, numele de locuri din Bucureştiul de altădată (grădini, străzi, localuri) sunt cât se poate de reale. Apoi, la Filimon, apare un personaj cu corespondent în realitate, beizadeaua Costache Caragea, iar Caragiale se plasează pe sine însuşi ca personaj principal în universul ficţional pe care îl creează.

Comparând felul cum petreceau bucureştenii în cele două texte, constatăm că, în ciuda distanţei temporale de aproximativ 80 de ani între momentele prezentate, liniile de forţă ale chefului au rămas aceleaşi: mâncare, băutură, cafea şi tutun. Excesul pare a fi, de asemenea, o trăsătură comună. Atât oamenii din „clasa de mijloc” şi boierii lui Filimon, cât şi persoanele „de condiţie frumoasă în societate” ale lui Caragiale beau peste măsură. Negustorii, cojocarii şi ceilalţi de la iarbă verde beau, inclusiv din işlice şi conduri, până ajung să râdă şi să gesticuleze „ca nebunii”, boierii din casa lui Tuzluc devin „mai zgomotoşi decât nemţii cei beţi”, în timp ce „nenea Iancu” şi cu amicul Costică, victime ale „repausului dominical”, ajung atât de turmentaţi, încât li se împleticeşte limba în gură.

Deosebite sunt însă atitudinile celor doi scriitori faţă de personaje şi manifestările lor. Nicolae Filimon descrie pe un ton relativ neutru petrecerea de la iarbă verde a celor din „clasa de mijloc”. Este însă vizibil critic la adresa boierilor: hatmanul Cărăbuş este „depravat până în măduva oaselor”,ba chiar toţi boierii sunt „foarte dedaţi la jefuire”. Pentru a-şi disimula opţiunea, autorul inventează un personaj, Iordache Zlatonit, care, la adăpostul protecţiei beizadelei Caragea, îşi permite să-i atace verbal, pe rând, pe toţi boierii care-şi aruncau banii la jocul de cărţi  fără să le pese.

La rândul său, Caragiale este ironic, dar nu cu răutate, faţă de „nenea Iancu” şi amicul Costică Parigoridi, care o ţin tot într-un chef, de nu mai puţin de 24 de ore neîntrerupte.

Zugrăvind două epoci diferite, pe tonuri şi cu atitudini diferite, Nicolae Filimon şi I.L. Caragiale au în comun evidenţierea unei trăsături esenţiale a firii românului: bucuria de a chefui în grup, cu mâncare şi băutură din belşug.

Alexandru Lăpușneanu și boierii

Așa cum e înfățișat,Alexandru Lăpușneanu, trăsătura sa dominată, care le subordonează pe toate celelalte, este dorința de putere, de a o cuceri și de a o păstra cu orice preț. Când rememorează întâia domnie a lui Lăpușneanu, autorul folosește o succesiune de interogații retorice, redând astfel furia personajului. Conflictul Lăpușneanu – boieri este foarte alert ca urmare a prezentării lui cu ajutorul narațiunii și dialogului. Boierii îi cer lui Lăpușneanu să părăsească țara, acesta însă este hotărât să-și recupereze tronul. Din reacția lui Lăpușneanu se conturează două amănunte specifice acestui personaj: cinismul și dorința de răzbunare. Lăpușneanu îi primește pe cei trei boieri protocolar și rezervat, „silindu-se a zâmbi” .Replicile arată siguranța se sine și atitudinea provocatoare a domnului care-i face pe dușmanii săi să-și dezvăluie ostilitatea și intențiile adevărate.  „Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile țării și am venit s-o mântui; știu că țara m-așteaptă cu bucurie”. Ultima parte a replicii este scânteia care declanșează răspunsul învăluit în viclenie al lui Moțoc și răspunsul dur, ferm, autoritar, într-o izbucnire de furie și ura abia stăpânită a Lăpușneanului, exprimat în replici scurte, tăioase, care pun în lumină impulsivitatea, omul violent, politicianul fără scrupule, neîngăduitor în înfruntarea cu boierii. Scopul politicii sale era sporirea autorității domnitorului prin limitarea puterii marii boierimi, iar, psihologic, el își pierduse încrederea în boierii de care fusese trădat în prima domnie.
De aceea, privit în complexitatea sa, nu este doar însetat de sânge, ci e un monarh, ce nu tolerează opoziția boierilor.
Este lucid și prevăzător și de aceea îl consultă pe vornicul Bogdan, care îl însoțește: "Ce socoți, Bogdane, zice după puțină tăcere, izbândi-vom oare?", dar își exprimă îndoiala în privința spuselor acestuia. Dialogul dintre Moțoc și Lăpușneanu este deosedit de importantă în conturarea caracterului personajului principal, acesta dă dovada de o bună cunoaștere a naturii umane, deoarece nu se lasă înșelat de vorbele amăgitoare ale bătrânului boier pe care și-l apropie doar pentru a-l folsii ulterior pe post de iscoadă. Aceasta intenție dovedește viclenia lui Lăpușneanu.

 Însetat de răzbunare şi înveninat de ură, vodă îşi pune în aplicare planul: confiscă averile boierilor şi începe să-i ucidă, profitând de „cea mai mică greşeală dregătorească”, ori de „cea mai mică plângere”, iar capul vinovatului era spânzurat la poarta palatului, cu o pancartă pe care era scrisă vina, reală sau plăsmuită, asasinatele fiind atât de multe, încât un cap „nu apuca să putrezească, când alt cap îi lua locul”.

 Prefecătoria lui Lăpușneanu atinge punctul culminant în cadrul cuvântării ținute de domnitor după ce  s-a închinat pe la icoane și, apropiindu-se de racla sf. Ioan cel Nou. S-a aplecat cu multă smerenie și a sărutat moaștele sfântului. Prin intermediul acelei cuvântări Lăpușneanu își cerea iertare pentru toate faptele de până atunci și le propunea boierilor o mai bună înțelegere din acel moment invitându-i la un ospăț, pentru a marca acest nou început. Acest ospăț se transformă pe neașteptate într-un măcel îngrozitor din care niciunul dintre cei 47 de boieri nu scapă cu viață. Astfel violența și cruzimea lui Lăpușneau depășesc limitele normalului, personajul devenind chiar sadic și cinic. Conflictul cu boierii Stroici și Spancioc, reprezentanți ai boierimi tinere patriote, care nu se lasă intimidați de teroarea instaurată de Lăpușneanu. Sunt singurii care intuiesc capcana ospățului, devenind în final instrumente ale dreptății. Spancioc și Stroici scapă de măcel ,reușesc să fugă peste apele Nistrului, nu înainte de a lansa o promisiune a răzbunării către urmăritori: ,,Spuneți celui ce v-au trimis  că ne vom vedea pân-a nu muri!".

  Fiind grav bolnav, vodă Lăpuşneanu a poruncit episcopului şi boierilor că „de-l vor vedea că ieste spre moarte” să-l călugărească. Aceştia, observând că este „mai multu mort decât viu”, l-au călugărit şi „i-au pus nume de călugărie Pahomie”. Revenindu-şi din leşin şi văzându-se îmbrăcat în haina monahală, Lăpuşneanu îi amenință pe boierii ce-i sunt alături „că de să va scula, va popi şi el pre unii”, din care cauză, „l-au otrăvit şi au murit”, apoi l-au îngropat cu cinste „în mănăstirea sa, Slatina, ce ieste de dânsul zidită”.

 Conflictul puternic între Lăpușneanu și boieri cunoaște nu numai o rezolvare în deznodământul capitolului IV, dar și în propriul punct culminant în capitolul III, în momentul uciderii celor 47 de boieri. Totuși, după acest moment tensiunea psihică se decompensează prin acalmia evenimentului din începutul capitolului IV și prin utilizarea descrierii.

   Prin caracterizarea directă, făcută de către naratorul omniscient reies trăsăturile fizice şi morale ale personajului, conturate prin redarea gesturilor şi a mimicii domnitorului. 

scrisoare către un prieten francez după citirea lecturii,,Balta albă”

                             Mon cher ami—Dragul meu prieten,

Am citit despre impresiile tale, despre cum te-a impresionat pitorescul si contrastele văzute în drumul spre locul pe care l-ai numit,,Balta Albă”,povestite  cu umor și voie buna ,despre,,echipajul “ cu care a trebuit să călătorești,despre imaginea dezolantă a satului ,alcătuit din bordeie , printre care ai observat cumpenele ciudate ale  fântânilor și altele. Sinteza intre Occident si Orient ,tabloul civilizației  române ,asa cum ai văzut-o  ți s-a părut haotic.Ai fost  primit într-un grup de tineri, care ți-au înţeles mirarea şi ți-au explicat faptul că această lume sălbatică are totuşi un grad de civilizaţie deosebită şi că Valahia este împărăţia contrasturilor celor mai originale.Dar îți mai amintești de  balul desfăşurat la Cazino,care ți-au răsturnat toate ideile asupra stării sălbatice a Valahiei, întrucât toţi cei prezenţi aveau toalete şi maniere foarte civilizate, dar mai ales ai fost încântat de frumuseţea tinerelor românce, care vorbeau limba franceză  ca nişte pariziane adevărate.

  Ei bine! Astăzi se numește Lacul Amara și este o atracţie turistică şi un loc terapeutic natural.Desfăşurat în forma literei S,un savantul român(Petru Poni ) a descoperit puterile miraculoase şi curative ale lacului şi, de atunci, mii de oameni vin să-şi trateze afecţiunile aici.Vei fi uimit să vezi un  complexul balnear cu pavilioane cochete și alte construcții noi, terase-bar în aer liber,restaurante, grădina de vara,plaje frumos amenajate,policlinica balneară.Ca o curiozitate un  medic atras decalitățile curative ale lacului Amara,  a reușit să breveteze o serie de creme, unguente, geluri și șampoane care aveau la bază extract de nămol sapropelic.Iar drumurile sunt asemenea panglicilor ce șerpuiesc printre câmpiile colorate ale Bărăganului.

  Te invit să vii la,,Balta Albă și vei fi mulțumit și împăcat că ai unde să-ți petreci zilele călduroase ale unei veri în altă,, Valahie”.

                                                Cu drag,

                                                               ton ami roumain.....

două poezii--Dorința și Floare albastră

Alături de Lacul, Floare albastră şi Sara pe deal, poezia ,,Dorinţa”proiectează aspiraţia unei iubiri posibile într-un plan imaginar, într-un viitor nedefinit, constituind o poezie programatică pentru această viziune erotică eminesciană, în care cuplul nu se realizează.

  În poezia,, Dorinţa”, eul liric imaginează o idilă ce se manifestă în cadru rustic, o poveste de dragoste ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibilă prin intermediul visului, proiectată într-un viitor neprecizat, sub forma lirismului subiecti,iar în poezia,,Floare albastră” aspiraţia spre iubirea ideală posibilă este proiectată în viitor ca o imposibilitate a  împlinirii cuplului, idee îmbogăţită aici de poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi. 

,,Dorința” exprimă  chemarea  iubitei, în mijlocul naturii:„Vino”, sugerează nerăbdarea şi dorinţa puternică pentru împlinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemată într-un cadru natural rustic, compus din motive romantice: codrul şi izvorul: „Vino-n codru la izvorul”.Natura este umanizată şi participă emoţional la trăirea sentimentului de iubire. Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat de restul lumii de către elemente ale naturii ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al visării, în care să se manifeste dragostea, redat prin metafora: „prispa cea de brazde / Crengi plecate o ascund”. Dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor este accentuată sugerată de repetiţia „Vom fi singuri-singurei.

   În ,,Floare albastră” iubita îl vede pe cel drag într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. EI meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria - „câmpiile Asire” -, măreţia, tainele - „piramidele-nvechite” - şi geneza Universului, „întunecata mare”.De aceea ea îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”. Fata ar dori ca iubitul să aparţină lumii ei obişnuite şi să-şi găsească fericirea alături de ea. 

  ,,Dorința”îndrăgostiților ilustrează posibila întâlnire şi gesturile tandre, ca un joc al iubirii.( Verbele la conjunctiv - „să alergi”, să-mi-cazi”, „să-ţi desprind”, „să-l ridic” - sau la indicativ viitor - „şede-vei”, „vom fi”, „or să-ţi cadă” sunt în antiteză cu timpul prezent din prima strofă. Ele devin aici un timp al dorinţei, al posibilei împliniri a iubirii.) Gesturile îndrăgostitului compun un adevărat ritual erotic şi sunt încărcate de tandreţe mângâietoare, de gingăşie: „Şi în braţele-mi întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi, / Să-ţi desprind din creştet vălul, / Să-l ridic de pe obraz. // Pe genunchii mei şede-vei”.       Portretul iubitei,,DORITE”este redat prin epitete cromatice „fruntea albă” şi „părul galben”, iar jocul dragostei sugerează posibila fericire printr-un epitet , „dulce”, alăturat sărutului: „Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci...”. Iubita este tandră, şăgalnică, ispititoare, iar cei doi îndrăgostiţi se contopesc şi se integrează total ritmurilor naturii. În cealată poezie iubita este „mititică... spuse adevărul” și printr-o uşoară ironie iubitul recunoaște neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală, este atitudinea exprimată cu superioritatea omului de geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica”. 

   ,,Dorinţa” este puternică pentru împlinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplină: „Vom visa un vis ferice”. Natura umanizată, deoarece participă la trăirea sentimentului de dragoste, creând un fundal muzical ce amplifică şi înalţă iubirea: „îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt”.

Codrul participă afectiv la trăirea sentimentului de dragoste,iar florile de tei dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care îl proiectează într-un viitor optimist: „Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

Jocul dragostei, gesturile tandre, şoaptele, declaraţiile erotice, chemările iubirii optimiste au chiar o notă de veselie. Toate acestea, împreună cu sărutul care consfinţeşte iubirea, se constituie într-un adevărat ritual erotic: „Şi mi-i spune-atunci poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă, / Eu pe-un fir de românită / Voi cerca de mă iubeşti. [...] // Ne-om da sărutări pe cale / Dulci ca florile ascunse”.Este momentul când iubita îşi face un scurt autoportret, din care reies fiorul şi emoţia întâlnirii(prin epitete cromatice): „Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul”. Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi duioase, mângâietoare, ademenitoare: „Mi-i ţinea de subsuoară, / Te-oi ţinea de după gât”; „Ne-om da sărutări pe cale”.El este  uimit de frumuseţea şi perfecţiunea fetei: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar exclamația:„Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.

  Iubirea absolută, perfectă nu poate fi realizată: „Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră / Floare-albastră! floare-albastră... / Totuşi este trist în lume!”

fișa de lectură--O scrisoare pierdută

Fișa de lectură—Opera dramatică

Am început lectura..........................Am terminat lectura......................................

Titlul operei literare:,,O scrisoare pierdută”

Autorul:Ion Luca Caragiale

Opera face parte din volumul,,Teatru”1885

Editura,==revista,,Convorbiri literare”

Date importante din viața și opera scriitorului:

 Ion Luca Caragiale s-a născut pe data de 29 spre 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale, astăzi numit Ion Luca Caragiale. In anul 1868 el este înscris la Conservatorul de arta dramatica din București, la clasa de „declamație și mimică” a unchiului sau, Costache Caragiale. In 1870 îl cunoaște pe Mihai Eminescu, sufleur în trupa lui Pascaly.  In 1888 a fost director al Teatrului National din București. In 1904 călătorește în Italia, Franța și Germania.In anul 1905 Caragiale se stabilește la Berlin. n zorii zilei de 9 iunie 1912 Ion Luca Caragiale moare in urma unui atac de cord în locuința sa de la Schoneberg – Berlin.A fost adus în țară și îngropat la Biserica „Sfântul Gheorghe”. La 22 noiembrie 1912 este reînhumat în cimitirul Bellu, alături de Mihai Eminescu și Coșbuc.

Alte opere ale scriitorului:

  Creaţia lui Caragiale cuprinde piese de teatru, Momente şi schiţe, nuvele, majoritatea satirizând lumea Capitalei sau provinciei din perioada sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX. Piesele sale de teatru sunt memorabile, fiind puse în scenă. Farsa într-un act ”Conu Leonida faţă cu reacţiunea” a fost publicată la 1 februarie 1880 şi a avut premiera la 16 aprilie 1912, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Comedia în patru acte ”O scrisoare pierdută” a fost publicată în 1884 şi a avut premiera la 13 noiembrie 1884, tot la Teatrul Naţional din Bucureşti. Comedia în trei acte ”D-ale carnavalului” a fost publicată la 1 mai 1885 şi a avut premiera la 8 aprilie, acelaşi an. Drama ”Năpasta” a fost publicată în 1890, având premiera în acelaşi an. Între celebrele schiţe scrise de I.L. Caragiale amintim: ”Domnul Goe”, ”Vizită”, ”Bubico”, ”Tren de plăcere”, ”Petiţiune”, ”Căldură mare”, ”Un pedagog de şcoală nouă”, ”Ultima oră”, ”Inspecţiune”, ”High-life”, ”Telegrame”, ”Justiţie”. Caragiale a scris proză de observaţie psihologică şi naturalistă (”O făclie de Paşti”, ”Păcat”, ”Două loturi”, ”În vreme de război”) şi fantastică (”La hanul lui Mânjoală”, ”Kir Ianulea”). 

Genul literar:dramatic

Specia literară:comedie

Opera este structurată în proză:  Piesa este structurata in patru acte, fiecare dintre ele fiind alcatuite din mai multe acte.

Locul desfășurării acțiunii: este capitala unui județ de munte, iar timpul în care se petrec întâmplările este plasat la sfârșitul secolului al XlX-lea.

Timpul desfășurării acțiunii: Acțiunea comediei se desfășoară într-un orășel de munte, capitala de județ situat la cinci poste de București, în 1883, în preajma alegerilor pentru Camera și pentru revizuirea Constituției.

       Personaje:

Nae Cațavencu

Zaharia Trahanache

Zoe Trahanache

Ghiță Pristanda

Cetățeanul turmentat

Agamemnon Dandanache

Tache Farfuridi

Iordache Brânzovenescu

Ștefan Tipătescu

                         Rezumat:

  Stefan Tipătescu,prefectul judetului și prieten ,,intim" cu Zaharia Trahanache,președintele organizației locale a grupării politice guvernamentale îi adresează soției acesteia ,Zoe din neglijență ,pierde scrisoarea ,care este găsită de un cetățean ,,turmentat" Nae Cațavencu ,șeful unei grupări politice independente și propietar al ziarului ,,Răcnetul Carpaților" ajunge prin mijloace necinstite ,în posesia scrisorii spera să fie ales deputat ,Cațavencu îl amenință pe Tipătescu cu publicarea scrisorii.După ce încercă ,prin tot felul de mijloace să intre în posesia copromițătorului document, Tipătescu este convins de Zoe să propună candidatura lui Cațavencu ,pentru a evita astfel un scandal public.                          

La adunarea electorală este însă propus alt candidat trimis de la centru , Agamemnom Dandanache.

Reprezentații celor două grupe politice ajung să se încaiere și în învălmașeală ,Cațavencu își pierde pălăria, în căptușeala cărei era ascunsă ,,scrisoarea pierdută”.

Documentul este gșsit de același cetățean ,,turmentat" care o restituie Zoei Trahanache.Între timp Zaharia Trahanache dorind să-și anihileze adversarul politic, pe Cațavencu, găsește o poliță falsificată de acesta.Riscând să fie făcut răspunzător pentru fals și mai ales ,pierzând orice șansă de a fi ales deputat ,Cațavencu acceptă să conducă manifestația în cinstea celui care a avut mai multă abilitate decât el.La rândul său ,Dandanache ajunsese în postura de candidat tot în urma unui șantaj cu o scrisoare a unei persoane importante.În final ,toți se împacă,interesele personale ,micile pasiuni dispărând ca prin farmec.Dandanache este ales în unanitate și toată lumea se bucură zgomotos de binefacerile unui sistem ,,curat" constituțional.

              Momentele subiectului:

 Expozițiunea operei îi prezintă pe Pristanda, polițaiul orașului și pe Ștefan Tipătescu- prefectul județului, citind un articol din ziarul “Răcnetul Carpaților”în care este acuzat guvernul că a lăsat județul în “ghiarele unui vampir”.Acțiunea piesei este localizată de autor: “în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”.Asistăm la o înfruntare dintre partidele politice. Pristanda nu pierde ocazia de a arăta prefectului cât de dificilă e misiunea de polițist,numai că Tipatescu știe foarte bine micile învârteli pe care le face acesta și I le reproșează cu simpatie. Oricât încearcă acesta să se dezvinovățească, e silit în cele din urmă să recunoască pentru sine “că a tras frumușel condeiul”.

          Intriga operei o constituie pierderea din neglijență a scrisorii de amor pe care prefectul I-o trimisese lui Zoe Trahanache. Acesta va fi motivul care va declanșa o adevarată tensiune în tabăra politică a partidului de guvernământ. Pristanda îi relatează prefectului cum seara trecută, pe când se afla în misiune, în casa lui Nae Cațavencu, adversarul politic, se adunaseră membrii partidului independent, în frunte cu “dăscalimea orașului”,Ionescu,Popescu, popa Pripici,”toată gașca-n păr”.Aici îl aude pe Cațavencu spunându-le celorlalți că se află în posesia unui document foarte important și că ar fi scos “o scrisorică din portofel”, dar n-a reușit să afle despre ce scrisoare este vorba, fiindcă popa Pripici aruncase chibritul aprins pe fereastră, drept în ochii lui. Acesta a căzut peste un trecător și larma celui lovit I-a făcut pe cei din casă să se adune la fereastră, iar apoi să închidă geamul. Pristanda a trebuit să fugă, pentru a nu fi recunoscut.

          Desfășurarea acțiunii va înregistra urmările acestui fapt și se declanșează o dată cu scena a IIIa (actul I) până la actul al III-lea. Ea surprinde scena dintre Trahanache și Tipătescu – “Venerabilul”, furios, îi aduce prefectului la constiință faptul că fusese martorul unei veritabile plastografii: o scrisorică de amor pe care “canalia” de Cațavencu i-o arătase ca aparținând prefectului, iar cea căreia îi era adresată era tocmai soția lui. Comicul de situație este savuros, deoarece Trahanache este cel care îl consolează pe Tipătescu, asigurându-l că este o plastografie ordinară: “să zici și tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!”. Furia lui Tipătescu îl face pe “nenea” Zaharia să cugete că trebuie “să ai puțintică diplomație” în vremurile acestea. Zoe trăiește cu intensitate evenimentul, deoarece onoarea ei este în joc. Ea mărturisește că a pierdut scrisoarea în seara când se întâlnise cu Tipătescu, pe când pleca de la el. Îi spune prefectului că fusese și ea chemată de Cațavencu la redacție și că s-a văzut silită să-i promită acestuia funcția de deputat.

          Pentru cei doi membri marcanți ai partidului de guvernământ, Farfuridi și Brânzovenescu, apare ca o trădare de care ei nu au cunoștință, faptul ca “neica Zaharia” și “coana Zoițica” sunt văzuți intrând în redacția ziarului “Răcnetul Carpaților”. De aceea se pronunță anonim: “Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi”.Întâmplările se succed cu rapiditate. Își face apariția Cetățeanul turmentat care mărturisește că a găsit o scrisoare al cărei adresant este Zoe Trahanache, dar i-a fost luată de Nae Cațavencu. Tensiunea sporește, Zoe încearcă fără succes să recupereze scrisoarea cu ajutorul lui Pristanda, dar nu reușește. În acest timp, Zaharia Trahanache descoperă un fals în actele fundației aflată sub patronajul lui Cațavencu. Prin acesta, el își însușise ilegal banii societății. Farfuridi și Brânzovenescu se hotărăsc să trimită o depeșă la “Comitetul Central, la minister, la gazete”, prin care să informeze despre prefectul trădător. Numai c n-au curajul s-o semneze și atunci se hotărăsc “să o iscalească” și “s-o dea anonimă”. Tipătescu reușește să zădărnicească expedierea acestei depeșe. Tensiunea continuă să crească,mai ales că “Răcnetul Carpaților” anunță că în nr. de a doua zi va reproduce “o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din localitate către o damă de mare influență”. Tipătescu îi ordonă lui Ghiță Pristanda să-l aresteze pe Cațavencu, iar Zoe îl eliberează și îl asigură de sprijinul său: “eu te aleg, eu și cu bărbatul meu, și mie să-mi dai scrisoarea.. Astfel, Tipătescu se vede nevoit să coincidă:”ești candidatul Zoii, ești candidatul lui nenea Zaharia, prin urmare și al meu”.

          Ghiță aduce o telegramă “f-f urgentă” în care se anunța numele celui care va trebui să fie ales (candidatul e impus de la Centru): Agamemnon Dandanache.

          Punctul culminant este încărcat de tensiune. Acțiunea se petrece în sala cea mare a primăriei, unde urmează să se anunțe numele noului ales. Discursurile celor doi reprezentanți ai partidelor politice ( Farfuridi și Cațavencu) sunt sforăitoare, pline de nonsens , ținute în aplauzele susținătorilor și huiduielile opozanților. Când Trahanache anunță numele alesului, cele două tabere se încaieră. Cațavencu își pierde pălăria pe care, același Cetățean turmentat, o găsește și o dată cu ea descoperă și scrisoarea din captușeală.

          Sosește alesul de la centru care va recunoaște că deține o armă sigură prin care și-a putut impune alegerea: o scrisorică de amor de la nevasta unui prieten “persoană însemnată” , pe care o păstrează, fiindcă, “mai trebuie ș-altă dată”.Cetățeanul turmentat revine aducând scrisoarea “adresantului”. Cațavencu se vede deposedat de singura arma de șantaj și se pleacă umil în fața Zoei.

          Deznodământul readuce toate personajele în scenă. Are loc festivitatea organizată în cinstea alegerilor care l-au proclamat unanim pe Agamiță Dandanache. Această festivitate este condusă chiar de Cațavencu, pe care-l vedem sărutându-și adversarii, care,brusc, au devenit “prieteni” și pentru fericirea cărora închină. Piesa se încheie, cortina cade peste atmosfera generală de veselie: muzica răsună, toată lumea se sărută, Cațavencu se îmbrățișează cu Dandanache, iar Zoe și Tipătescu privesc fericiți petrecerea. Un adevărat happy-end pune stăpânire pe sufletele atât de zbuciumate până acum.

             Moduri de expunere:

  Comedia,, O scrisoare pierdută” este împărțită în patru acte. Textul este conceput ca o succesiune dinamică de replici, iar principalul mod de expunere este dialogul. Intervențiile autorului, adică indicațiile scenice sau didascaliile, sunt prezente de obicei la începutul comediei, al unui act, sau sunt intercalate replicilor. Ele se referă la cadrul acțiunii, statutul personajelor, mimica și gestica acestora etc, și utilizează ca moduri de expunere descrierea și narațiunea.

                     Caracterizarea personajului principal//a unui personaj preferat:

  Ştefan Tipătescu: tipul junelui amorez, este prefectul judeţului pe care îl administrează ca pe propria sa moşie, având o mentalitate de stăpân absolut: "moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica, trai neneacă pe banii lui Ţrahanache, babachii" (Pristanda). Prefectul este orgolios, abuziv, încalcă legea, dacă "o cer interesele partidului" şi admite, amuzat, matrapazlâcurile poliţaiului: "ai tras frumuşel condeiul". Tipătescu este impulsiv, nestăpânit, aşa cum de altfel îl caracterizează unul dintre personaje, "venerabilul" Ţrahanache: "E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect." Infatuat şi orgolios, Tipătescu reacţionează cu superioritate şi este dispreţuitor cu Farfuridi, care îl acuză de trădare.
Tipătescu este lipsit de abilităţi politice, singura cale de a parveni fiind amorul, de care ştie să profite cu fler şi diplomaţie, obţinând postul de prefect şi protecţia venerabilului Ţrahanache. Tipătescu venise în judeţ cu opt ani în urmă, la o jumătate de an după ce Zaharia se însurase a doua oară, luând-o de soţie pe Zoe, care a devenit chiar de atunci amanta lui Fănică: "De opt ani trăim împreună ca fraţii şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta atâtica rău" (Trahanache). Fănică este component al triunghiului conjugal, flerul său de amorez reieşind şi din scena în care Zoe foloseşte toate tertipurile feminine pentru a-l convinge pe Tipătescu sa-l aleagă pe Caţavencu: "în sfârşit, dacă vrei tu... fie! [...] Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin Urmare şi al meu! Poimâine eşti deputat!...".
Comicul de nume, Tipătescu, trimite la cuvântul "tip", care sernnifică june prim, om rafinat, amorez abil, aventurier.

                Unul dintre personajele principale este Nae Caţavencu (al cărui statut social reiese chiar din tabla de personaje: „avocat, director proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”, prezident al Societăţii Enciclopedice Cooperative „Aurora Economica Română”. Statutul moral al personajului se defineşte chiar prin tipologia pe care o reprezintă: tipul demagogului, al politicianului lipsit de etică; Caţavencu fură, şantajează, manipulează, minte fără scrupule şi fără mustrări de conştiinţa. Caracterizarea directă a personajului  se realizează atât prin vorbele celorlalţi :„mişel”, „nebun”, „canalie”, cât, mai ales, prin autocaracterizare: „Vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani unde sunt cel dintâi... dintre fruntaşii politici”. Caracterizarea indirectă se face, în primul rând, pe baza replicilor, limbajul lui denotând incultura şi demagogie. De exemplu, el crede că a fi capitalist înseamnă să locuieşti în capitală şi e convins că „industria română e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire”. Ilustrativă este scena discursului din actul al III-lea, în care Caţavencu vorbeşte mult, joacă teatru, dar nu spune, în schimb, nimic. Încadrarea în tipologie este susţinută şi prin faptele personajului, acestea dovedindu-şi imoralitatea şi făţărnicia. El fură bani din fondurile asociaţiei, îl îmbată pe cetăţeanul turmentat şi îi ia scrisoarea , doreşte să obţină o funcţie politică în urma unui șantaj, iar, în final, îşi schimbă radical comportamentul, acceptând să organizeze festivităţile date în cinstea lui Dandanache. Relaţia dintre Caţavencu şi Zoe Trahanache denotă caracterul ambivalent al avocatului. Dacă la început, când are scrisoarea, afişează o atitudine superioară şi o umileşte pe Zoe prin șantaj, în final, pierzând biletul compromitator, se arată sleit, cade în genunchi şi îşi cere iertare.

                    Titlul operei:

  Titlul are o semnificaţie explicită desemnând „obiectul buclucaş”, generator de conflict. Pretinsa luptă pentru puterea politică se realizează de fapt prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic „o scrisoare pierdută”. Articolul nehotărât „o” indică banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.

                   Vocabular:

Greșelile de vocabular se produc din cauza deformării cuvintelor, mai ales a neologismelor, fie din lipsa de cultură:

-pronunție greșită: "famelie", "renumeratie", "plebicist", "andrisant", "bampir";

- etimologie greșită: "capitaliști" pentru locuitorii capitalei; "scrofulos" pentru scrupulos;

- lipsa de proprietate de termenilor :"liber-schimbist", însemnând cel care promovează libertatea comerțului, neamestecul statului în treburile întreprinzătorului capitalist, are pentru Cațavencu sensul de flexibil în concepții;
-- încălcarea regulilor gramaticale și a logicii:

-- polisemia - "ne-am răcit împreună"

--- contradicția în termeni: "După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani, iată visul nostru realizat!"

-- asociații incompatibile ca sens: "Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvarșire"; "la douasprezece trecute fix";

- nonsensul: "Din două una, ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic, ori să nu se revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici pe colo și anume prin părțile esențiale. Am zis!"

- truismele (adevăruri evidente): "Un popor care nu merge înainte, stă pe loc. ba mai dă și-napoi"; "O soțietate fără prințipuri, va sa zică că nu le are";

- construcții prolixe (confuze, incoerente), anacolutul: "în sănătate^ alegătorilor cari au probat patriotism și mi-au acordat asta cum să zic de! zi-i pe nume de! a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, și eu ca rumanul imparțial, care va să zică cum am zițe în sfârșit să trăiască!"

   

                     Citate preferate: 

  Nae Cațavencu: Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvarșire.

 Trahanache: Ești tare, stimabile, la machiaverlacuri…

 Cațavencu (foarte amețit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngrășându-și silabele): Fraților! (toți se-ntorc și-l ascultă.) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat și am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri întristarea, azi veselia!… Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituțional! 

Basm modern

   Basmul actual s-a modernizat, tendinţa evoluţiei basmului de astăzi este spre ficţiune, spre povestea ştiinţifico-fantastică. Tendinţa literară actuală spre ştiinţifico-fantastic cuprinde scrieri ce  duce spre locuri neimaginate, prevestesc viitorul prin diverse elemente fantastice.

 Copiii și nu numai ei sunt mult mai atraşi de poveştile SF care prevestesc viitorul tehnologiei şi al lumii decât de revizuirea trecutului. Narațiunea este strâns legată de spațiu și timp. Desemnarea locurilor de acțiune, numele persoanelor și entităților care produc acțiune și desemnarea acțiunilor .

,,Micul Prinț” , numit și ,,Le Petit Prince” este un basm modern francez despre un aviator al cărui avion intră în deșertul Sahara. Îl întâlnește pe un mic prinț care descrie planeta și aventurile sale căutând dragoste. Este o poveste clasică și fermecătoare care încântă : despre maturitate, prietenie și perseverență.

  Textul scoate la lumină metehnele lumii noastre: mereu în grabă, în grabă după tot felul de lucruri mici (fără să vedem deseori lucrurile cu adevărat importante,preocupați de propriile orgolii sau căutând răspunsul la alţii şi nu la noi. Dar aflăm tainice înţelesuri, ca într-un joc de copii, că ‘’tot ce e complicat e simplu’’ de fapt, ’’cuvintele sunt sursă de neînţelegere’’, îmblânzirea unui animal înseamnă ,de fapt ,să creezi legături, stelele înseamnă pentru fiecare altceva, ,,doar copiii ştiu ce caută’’, ’’trebuie să ceri fiecăruia ce poate’’, florile sunt ’,,tot ce poate fi mai frumos’’, dar sunt efemere. Aflăm cu simplitate lucruri mari, din întrebări sincere şi directe, din întâmplările din viaţa unui copil (chiar dacă acesta a aterizat cu un stol de gâşte de pe asteroidul B612).

                O schemă narativă poate avea mai multe puncte,eu am ales doar câteva:

 -Plecarea de acasă:

 Pe planeta sa ,Micul Prinț își îndeplinea cu răspundere îndatorile sale, fiind un bun gospodar, care avea mare grijă de echilibrul acesteia.

Poate și-ar fi trăit liniștit viața acolo, neștiut de pământeni, dacă pe planeta lui nu ar fi răsărit o minunată floare. Ea a trezit în Micul Prinț nu numai sentimente de încântare, admirație și de bucurie, dar și unele sentimente de confuzie ori chiar de derută totală. Punând preț prea mare pe unele dintre vorbele florii, neștiind cum să privească dincolo de ele, ajunsese nefericit. Astfel, interacțiunea cu floarea i-a oferit șansa de a se întâlni cu propriile sale limite în ceea ce privește stabilirea de relații ori cunoașterea ființelor care au voință proprie.

Văzând că propria planetă îi oferă resurse limitate pentru a învăța aceste lucruri, Micul Prinț, ca un adevărat Făt Frumos, părăsește confortul pe care îl avea acasă și în obișnuințele lui și pleacă în lume ca să învețe.

-Iscodirea:

Pe drumul către Pământ a vizitat diverse planete cu oameni singuri și a fost chiar în pericol de a fi reținut pe unele dintre ele. Și-a păstrat libertatea în ciuda faptului că un împărat înțelept dorea să îl facă ministru al justiției cu o primă responsabilitate interesantă, aceea de a se judeca pe sine însuși. Nu voi să rămână nici pentru funcția de ambasador.

Pe următoarea planetă a părăsit-o pentru a nu intra în jocul încântării de sine pe care i-l propunea vanitosul. Un om care obișnuia să bea prea mult de pe a treia planetă, care l-a întristat pe Micul Prinț, deoarece l-a văzut prins în capcana autoreproșurilor, a plăcerilor și a bucuriilor mărunte de unul singur.

Pe planeta a patra un om de afaceri se pretindea stăpânul a toate stelele. Lucrurile simple și la îndemână i s-au părut mai interesante și mai importante Micului Prinț, astfel că plecă și de aici cu concluzia că oamenii mari sunt destul de ciudați.

Pe planeta a cincea a întâlnit un om care era prins de reguli și angajamente, care aprindea și stingea un felinar în fiecare minut, din cauza rotației tot mai rapide a planetei mici pe care era. În ciuda faptului că părea cel mai puțin adaptat, micului prinț îi plăcu cel mai mult deoarece dintre toți pe care îi întâlnise era singurul care se îngrijea de altceva decât de sine însuși.

Pe a șasea planetă trăia un savant care scria multe cărți. Părea să le știe pe toate, dar nu știa nici ce era pe planeta sa. El dorea să îl facă exploratorul său, deoarece părea demn de încredere. 

-Remedierea:

Prințul a avut primul regret că a părăsit floarea sa, când a aflat faptul că lucrurile efemere, precum frumusețea florilor, nu sunt considerate demne de a fi trecute în cărțile de știință. Dar a primit aici și numele planetei pe care ar putea învăța ceea ce dorea să știe – Pământul.

Pe Pământ profesorul de la care a învățat despre relații și despre legăturile dintre cei care se iubesc a fost o vulpe. Secretul lor nu poate fi dezvăluit în câteva cuvinte. Trebuie experimentate și abordate cu înțelepciune. De la ea a învățat să privească oamenii cu ochii inimii, adică cu întreaga ființă, să recunoască și să se bucure de unicitatea florii sale deși sunt mii pe lume asemănătoare cu ea.

-Salvarea:

N-am fi aflat povestea lui dacă în scurta sa prezență pe Pământ nu ar fi întâlnit un aviator naufragiat în deșert, care nu a uitat ce înseamnă să fii copil și care nu se simția nici el prea bine între adulții de tipul celor pe care i-a văzut Micul Prinț. Aviatorul a fost și martorul plecării spre casă a micului prinț, care a fost nevoit să-și lase trupul aici, fiind prea greu pentru a fi transportat așa departe. Cerul a devenit astfel mai frumos pentru aviator ,deoarece de pe o planetă necunoscută râsul drăgălaș al Micului Prinț pare să se audă când privește stelele.

   Personajele din basmul modern, fiecare cu frumusețea, poveţele sau învăţămintele lui: monarhul absolut care poate comanda un apus de soare (dacă condiţiile sunt favorabile) şi ştie că ,,Cel mai greu este să te judeci pe tine decât pe alţii’’, înfumuratul care are nevoie de aplauze şi de admiratori (vrea să fie primul, chiar dacă este singurul!), afaceristul care nu mai pridideşte să numere stelele, chiar dacă nu îi aduc niciun folos (şi nu poate să piardă timpul, să stea la baliverne, că doar este ‘’om serios‘’), lampagiul care bea ca să uite că bea, geograful care crede în exploratori, şarpele singuratic atoateştiutor (‘,,Poți fi singur şi printre oameni’’) şi prietenii – pilotul și vulpea.

  Toată lumea este într-o permanentă goană şi într-o acută lipsă de timp: fiecare este preocupat de propria-i persoană, are un viciu sau dă pe afară de atâta aroganţă; şi nimeni nu găseşte un răgaz (cu excepţia pilotului prăbuşit în Sahara) pentru un mic gest, să acorde un moment de atenţie ca să deseneze o oaie copilului cu părul auriu. 

   Dacă atunci când terminăm de citit un basm vechi,cartea parcă se închide singură,acum,citind acest basm modern, răsar întrebări esențiale pentru Micul Prinț,dar și pentru oricare dintre noi:

                     De ce este important să faci prieteni?

                     Este perseverența o calitate bună? De ce sau de ce nu?

                     Sunt oamenii capabili să vadă ce este invizibil cu inima lor? De ce sau de ce nu?

Simbolurile din basmul,,Harap Alb”

Mare iniţiat ,dar şi iniţiator ,Craiul îşi supune fiii la o probă fundamentală:proba curajului,probă esenţială în procesul de iniţiere.

 Podul,locul unde se desfăşoară această probă leagă sfârşitul împărăţiei Craiului de începutul unui spaţiu enigmatic,nesfârşit ,ameninţător,plin de păduri şi drumuri întortocheate ce sugerează în cod mitologic obstacolele şi labirintul. Podul, locul unde se desfăşoară încercarea pusă la cale de către Crai, leagă sfârşitul împărăţiei de începutul unui spaţiu enigmatic, nesfârşit, ameninţător, plin de păduri şi drumuri întortocheate, ce sugerează obstacolele şi labirintul. Această trecere înseamnă şi trecerea de la pământ la cer, de la starea omenească la cele supraomeneşti.

  Pădurea-labirint , simbol al morţii şi al regenerării, pentru tânăr se va încheia o etapă şi alta va începe . Pădurea întunecată simbolizează o fază a dezorientării, zona inconştientului, în care omul conştient poate pătrunde doar şovăind. Traversarea labirintului devine deci o călătorie iniţiatică.Fiul craiului  nu se dovedeşte capabil să ducă la bun sfârşit călătoria sa iniţiatică, nu poate înlătura obstacolele.Traversarea labirintului devine deci o călătorie iniţiatică,cu cât este mai grea, cu cât obstacolele sunt mai numeroase şi mai grele, cu atât mai mult adeptul se transformă şi, în cursul acestei iniţieri itinerare, dobândeşte un nou sine. Transformarea eului care se operează în centrul labirintului şi care se va afirma fără echivoc la capătul călătoriei de întoarcere, la sfârşitul trecerii de la întuneric la lumină, va însemna victoria spiritualului asupra materialului şi, în acelaşi timp, al veşnicului asupra efemerului, al inteligenţei asupra instinctului.acolele survenite pe parcursul traversării pădurii, el lăsându-se înşelat de puterea de convingere a Spânului, încălcând sfatul părintesc. Pădurea pe care o traversează Harap-Alb poate fi privită ca un labirint,iar traversarea labirintului devine o călătorie iniţiatică, transformarea eului în centrul labirintului şi care se va afirma la capătul călătoriei de întoarcere, la sfârşitul trecerii de la întuneric la lumină, va însemna victoria spiritualului, al veşnicului, al inteligenţei.

Ursul, simbol al curajului și al puterii.Îmbrăcat în pielea ursului, Craiul își supune și fiul cel mic la proba curajului, aceasta fiind trecută cu bine datorită ajutorului primit de la calul năzdravan. Craiul le verifică într-un fel fiilor săi sentimentele, caracterul, capacitatea de a face față unei astfel de probe, pentru a vedea dacă vreunul dintre ei se dovedește vrednic de a păatrunde tainele necunoscutului ce îi așteaptă dincolo de pod. Aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, constituie prima piedică în drumul lui Harap Alb.Faptul că locul inițierii se găsește pe o insulă nu este de loc întâmplător, insula este cea care reunește simbolurile  vieții și sensurile morții

Harap-Alb stă în casa inițierii cam o zi și o noapte, timp în care Sfânta Duminică

prepară o licoare magică ce îi va aduce ursului, spirit păzitor, duh al rodniciei și simbol al longevității și nemuririi, somnul cel lung. Se realizează o ieșire din universul normal și o trecere prin perdeaua de foc a timpului, adormirea ursului din basm corespunde cu intrarea în hibernare a ursului, simbol al amorțirii naturii și al vegetației pe timpul iernii.

Spânul întruchipează forțele răului -răufăcătorul, un fel de Zmeul-Zmeilor, care seamănă în lume teroare, răutate și violență. Ca personaj real, el întruchipează individul perfid, deprins a obține avantaje și bogăție prin înșelăciune. El este, prin naștere, un om rău și de proastă condiție socială. Spânul se remarcă nu doar prin răutate,ci sprin capacitatea de a-și disimula adevăratul caracter, vorbind frumos, slugarnic și atribuindu-și calități pe care nu le are, precum hărnicia și credința, trecând la violența fizică atunci când simte că îi este acaparat teritoriul cucerit prin înșelăciune. Fiul craiului și  Spânul călătoresc cu bună înțelegere, deoarece Spânul rămâne, în aparență umil și supus,reușind să câștige încrederea fiului de crai. Spânul îl invită pe naivul tânăr să coboare într-o fântână ciudată,fără cumpănă și fără roată,pentru a se răcori;imediat trântește capacul și îl silește pe captiv să accepte inversarea rolurilor.

(în plan simbolic această fântână este o veritabilă cristelniță în care fiul e botezat cu forța.Spânul îl deposedează de identitatea sa crăiască  Intrarea sa în slujba Spânului se face sub jurământ cavaleresc-prinţul jură pe paloş şi îşi va ţine acest jurământ, ca un adevărat cavaler. Spânul îl va învăţa umilinţa, îl va supune la probe decisive, dar mai presus de orice îi pune la încercare cuvântul dat, adică onoarea sa de om. La această încercare Harap-Alb va face faţă, căci el îşi va respecta jurământul făcut, anume de a-l sluji pe Spân până când va muri şi va învia.

Cerbul are privirea ucigătoare ca Meduza. Ajutat, şi acum, de Sfânta Duminică, Harap Alb îi ia capul cerbului, ascunzându-se într-o groapă, spre a nu fi văzut de privirea care ucide. Deşi scena – trimite la mitologie (uciderea Meduzei de către Perseu), semnificaţiile ei ar putea fi mai profunde: ucigând cerbul, Harap Alb omoară o ipostază a Răului etern, instaurând pacea în lume.

Cerbul “este tot bătut cu pietre scumpe” ,are o piatră nestemată în frunte, de străluceşte ca un soare”. Această piatră aminteşte de perla frontală din simbolismul hindus, care le conferă purtătorilor privilegiul eternităţii; de altfel, forţa ei dătătoare de viaţă se vădeşte pe drumul de întoarcere al eroului, când mulţimile se pun în mişcare, atrase de lumina ei. Ucigând cerbul, Harap Alb îi va lua eternitatea, atribut cu care va fi investit spre a-l dărui oamenilor.

Floarea albastră”--ultima strofă

,,Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuși este trist în lume!”

Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu cel obiectiv

Jocul dragostei este prezent şi în această poezie, gesturile tandre, şoaptele, declaraţiile erotice, chemările iubirii optimiste având chiar o notă de veselie

. Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind împlinirea iubirii absolute, perfecte, ce nu poate fi realizată, idee exprimată în ultima strofă a poeziei.

 Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplu/ui, întrucât cei doi îndrăgostiţi aparţin unor lumi diferite: ea este o femeie obişnuită, care se mulţumeşte cu iubirea telurică, iar el întruchipează omul de geniu, care aspiră către absolutul sentimentului, către fericirea ideală. în penultimul vers, repetiţia motivului poetic cu valoare de simbol al iubirii absolute, „floare albastră”, semnifică tânguirea, tristeţea şi nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-şi împlini idealul, constituind în poezie un laitmotiv . Ultimul vers, „Totuşi este trist în lume!”, a stârnit numeroase controverse, polemica purtându-se în jurul lui „totuşi” sau „totul”, întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut. Cel care decide corectitudinea formei este Perpessicius, editorul operelor eminesciene complete, care argumentează faptul că acest „totuşi” este specific simţirii poetului care, chiar dacă este melancolic şi sceptic, în creaţiile sale lasă mereu o rază de speranţă pentru viitor prin proiectarea sentimentului într-un cândva, într-un timp nedefinit. Eminescu nu ar fi putut, de asemenea, să fie atât de categoric, de ferm în afirmaţia sa pentru întreaga lume şi să exprime cu atâta precizie tristeţea omenirii, prin adverbul cu sens definitiv, „totul”, având în vedere şi faptul că aspiraţia spre iubirea absolută este o trăsătură definitorie şi proprie numai omului de geniu. Repetiția “Floare-albastra! floare-albastra” subliniaza faptul ca eroul și-a asumat viziunea fetei și a constatat cu fericirea este vremelnica.

Epitetul „dulce” defineşte ambiguitatea stilistică, bazată pe echivocul lexical rezultat din interpretarea semantică diferită a acestui cuvânt, care surprinde prin inedit. Ultimul vers, "Totusi este trist în lume!", a stârnit numeroase controverse, polemica învârtindu-se în jurul lui "totuși" sau "totul", întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut. Cel care decide corectitudinea formei este Perpessicius, editorul operelor complete, care argumentează faptul ca acest "totuși" este specific simțirii eminesciene care, chiar dacă este melancolic și sceptic, în poeziile lui lasă mereu o raza de speranța pentru viitor, prin proiectarea sentimentului într-un cândva, într-un timp nedefinit. Nu poate, de asemenea, sa fie atât de categoric, de ferm în afirmația sa pentru întreaga lume și să exprime cu atâta precizie tristețea omenirii, prin adverbul atât de definitiv "totul", având în vedere și faptul ca aspirația spre iubirea absoluta este o trăsătura definitorie numai pentru omul de geniu

Ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată.

Floare albastra" este nu numai o poezie de dragoste, ci si o meditație cu rezonante asupra aspirației către absolut în iubire, întrucât Eminescu suprapune peste tema erotica tema timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creații romantice.

Ce este iubirea?(paralelă--Maitreyi--Romeo și Julieta)

Ce este iubirea?

 Iubirea este un sentiment care ne face viata mai frumoasa, mai interesanta, practic ne face sa uitam tot ce se intampla in jurul nostru si ne face sa ne indreptam atentia catre un singur lucru, mai bine spus “Iubirea e ca un val, te face sa nu mai fii stapan pe tine, ai un alt stapan, nu mai esti tu. ” 

Înca de la începutul romanului, Allan vorbeste de o repulsie fata de Maitreyi, mai târziu o vede totusi "mult mai frumoasa",se paru acum miraculoasă.În primele luni pare sa nici nu o observe, dar totusi îi trezeste mereu curiozitatea. Parintii fetei îi încurajeaza totusi sa petreaca timp împreuna si astfel Allan ajunge sa-i dea ore de franceza Maitreyiei, iar ea lui ore de bengaleza. Visatoare si distrata, Maitreyi rar e atenta. Curând fata devine un mister pentru erou: o descopera când infantila, când matura. Treptat Allan descopera în persoana Maitreyiei o adevarata fascinatie, afla de la inginerul Sen despre retinerea fetei fata de barbati. Formata în spiritul credintelor stravechi ale Indiei - mai bine spus putându-le intacte în abisurile sufletului sau - ea îsi astepta de mult "trimisul din cer", dar nu îndraznea sa creada ca acela ar putea fi Allan. Sentimentul abia înfiripat asteapta o confirmare din transcendent. Maitreyi interogheaza absolutul prin intermediul hazardului cartilor,

,pe care le aleg cu titluri sugestive. Din moment, fata se abandoneaza în vârtejul ametitor al dragostei, tragându-l dupa ea în adâncul sentimentelor pe nedumeritul si uluitul Allan. Dragostea celor doi trebuie sa fie tainuita. Pentru Maitreyi, absolutul iubirii, daruirea totala vor coincide cu suferinta si sacrificiul de sine. Pentru englez, dragostea lor nu trebuie sa fie o simpla aventura exotica sau un simplu capriciu, ci o ascensiune traita intens. Iubirea are în consecinta un  caracter profund initiatic. Maitreyi va fi calauza si totodata roaba lui Allan. În superbul act de la Lacuri, al logodnei - de fapt punctul culminant al drumului lor ascensional - Maitreyi în fata Zeitei Pamânt, careia i se promite rodul acestei uniri, îi daruieste lui Allan întregul sau suflet, urmând ca apoi noaptea sa-i cedeze si trupul. Totul e un ritual mirific, în aceasta clipa a trairii ilimitate, masculinul si femininul s-au adunat la un loc, formând un tot indestructibil în iubire. Ea îl ridica pe Allan de la stadiul de om la nivelul cosmic al zeului. Ultima, dar si cea mai grea încercare la care e supusa iubirea lor este despartirea violenta, ca urmare a descoperirii iubirii lor de catre parintii fetei. Drama pe care o traiesc cei doi tineri, dovedeste iubirea pura ce îi lega, dar care era împotriva normelor castei.

     Eroii lui Shakespeare sunt doi adolescenti care apartin unor familii bogate aflate in dusmanie, Montague si Capulet. Romeo si Julieta se intilnesc printr-un joc al hazardului si se indragostesc, uitand cu totul de ura care le desparte familiile. Dar iubirea lor este, totusi, afectata de ura dintre parinti, fiind obligati sa-si ascunda nu numai dragostea, ci si casatoria prin care se leaga in taina cu ajutorul parintelui Lorenzo, confesorul si ocrotitorul lor. Jocul celor doi este doar în aparenţa sacru: ei interpreteaza niste roluri, fiind la un bal mascat. Daca, la început, el îsi exprima direct sentimentele, jucand doar un joc sentimental, cu întrebari si raspunsuri („Dar pelerini sau sfinţi, n-au buze, gura ?”, „Da, pelerine, pentru rugaciune”), în noaptea balului, îsi dezvaluie simţamintele („Stapana mea! Iubita mea”). Tanarul o alatura pe Julieta elementelor cosmice („Rasare ziua – Julieta-i soare! / Te-nalţa soare dalb! Rapune luna”). Fata îi împartaseste dragostea, dar constientizeaza faptul ca nu pot fi împreuna („Romeo! / De ce si pentru ce esti tu Romeo ? / Reneaga-ţi tatal! Leapada-al tau nume!”). O suita de intimplari si coincidente, legate si de spaima ca iubirea lor ar putea fi descoperita, ajunge sa ii separe. Alte coincidente, confuzii, neconcordante, prin care destinul se amesteca in dragostea lor, duc, in cele din urma, la sinuciderea celor doi indragostiti. Sinuciderea nu este numai un semn al disperarii indragostitilor, ci si expresia refuzului lor de a nu mai fi impreuna, o marturie suprema a iubirii. Nu mai putin, sinuciderea tinerilor devine si o mustrare, neformulta, la adresa lumii lor si a prejudecatilor ei. Unirea lor în faţa Domnului nu are loc pe plan terestru, unde sentimentele lor sunt respinse si nu sunt înţelese de societate, dar se desavarseste pe plan cosmic, prin moarte. Este o mustrare postuma, pe care familiile acestora o inteleg si care, la inmormantarea tinerilor, face ca vechea ura dintre Montague si Capulet sa inceteze, fara ca aceasta sa poata risipi si suferinta adusa de moartea copiilor.

      

Androginul

1==LEGENDA==Androginul a fost văzut de-a lungul timpului în foarte multe feluri,uneori o zeitate, alteori o ființă cu doua părți, dar de cele mai multe ori ca o ființă fabuloasă din mitologia greacă. În opera ,,Banchetul" scrisă de Platon, există o explicație a iubirii și formării acesteia. Aici este amintit ,,mitul androginului", povestit de un personaj. După această legendă se spune că la început trăiau pe Pământ ființe androgine,care arătau ca doi oameni lipiți spate în spate: un bărbat și o femeie, doi bărbați sau doua femei, aveau o putere incredibilă...puteau face aproape tot ce gândeau. Zeii,temându-se de puterea aproape infinită a androginilor, pentru a nu mai reprezenta o posibilă și veritabilă amenințare pentru ei, se hotărăsc să-i despartă. Separați sunt fără putere, nu mai pot face nimic. Multi dintre ei mor de tristețe și dor. Zeii, văzând ca rămân fără supuși, cauta sa dea oamenilor un nou motiv pentru a trai și astfel îl creează pe Eros, cel care avea sa semene iubire intre pământeni. In acest fel oamenii își petreceau viata căutându-și jumătatea, iar cei mai norocoși chiar o găseau,se contopeau și deveneau ființa de odinioară.

 Acest mit se regăsește în operele multor scriitori...în forme și explicații diverse, cu povesti una mai frumoasa ca alta, dar având mereu aceeași idee și anume "sufletele pereche";aș da ca exemplu ,,Luceafărul” al lui Eminescu

2==ESEU==De-a lungul secolelor, oameni de diferite rase și culturi și-au exprimat, prin poezie, muzică, pictură, proză sau sculptură, fascinația de a-și întâlni, într-o bună zi, sufletul pereche,o  căutare eternă. Omul își caută partenerul ideal în orice moment și în orice loc: scrie poeme, pictează,  cântă. Când acest lucru se întâmplă, sufletul omului renaște,urmând să se transforme.Suntem toți copiii unui Creator,avem aceeași origine, fiind uniți de sufletele noastre și separați de trupuri.

      Mitul androginului este prezent, în diferitele sale forme, în toate culturile lumii.

La început, pe Pământ trăiau ființe androgine care arătau ca doi oameni lipiți spate în spate: un bărbat și o femeie. Aceștia aveau puteri nelimitate, putând face absolut tot ceea ce gândeau.

Zeii au început astfel să se teamă de puterea aproape infinită a androginilor și au decis să- i despartă, pentru a nu fi o amenințare.

Separate însă, părțile nu mai pot face nimic,așa că pe Pământ domnește o letargie completă, mai multe mor de dor și tristețe. Zeii, văzând că rămân fără supuși,căutând o modalitate de a le da noilor oameni un motiv pentru a trăi. Astfel îl crează pe Eros, cu scopul de a semăna iubire în lume. De atunci oamenii își petrec viața căutându-și perechea. Cei puțini norocoși care se regăsesc se contopesc formând ființa de odinioară…Acest mit al androginului este foarte important și din cauza simbolisticii sale: cele două părți simbolice componente ale lui sunt două ființe, ce au luat ființă prin unirea dintre Pământ și Lună. Prin unirea principiului masculin și feminin se înfăptuia un miracol, un paradox care făcea posibilă orice fel de creație, aducea după sine înțelepciunea, știința tuturor lucrurilor – pentru că cel ce deține desăvârșirea, devine el însuși desăvârșit,perfect…

Fiindcă orice ins poartă în suflet, cu sau fără voia lui, nostalgia desăvârșirii, se poate spune că actul esențial al dragostei aduce după sine o experiență, deși mai palidă, a androginiei. Bărbatul care se îndrăgostește capătă calități feminine:grație, supunere, devotament, iar femeia care iubește se îmbogățește cu virtuți masculine :spirit de inițiative, dorință de a domina. Numai după asemenea transformări un individ poate experimenta dragostea care reprezintă pierderea de sine, trecerea în celălalt.

comparați între doua fragmente din Letopisețe

Comparație

La fel (între cele 42 de „istorii mai alese”,)în,,O samă de cuvinte” legenda XLI (41)este despre Nicolae Milescu Spătarul și el cu destinul senzaţional al unui mare boier. Legenda îşi pune amprenta şi ne oferă, prin viziunea autorului-narator, un personaj cu un traseu existenţial nelinear. Neculce îşi plimbă eroul între agonie şi extaz - lucru posibil, căci legenda este exploatată de cronicar în ce are ea mai spectaculos :  „mândru şi bogat”, „pre învăţat şi cărturar, şi ştie multe limbi”, fapt pentru care „lui Ştefăniţă-vodă îi era pre drag, ţi-l ţine pre bine, şi tot la masă îl pune, şi să giuca în cărţi cu dânsul, şi la sfaturi, că era atunce grammatic” (scrib la cancelarie, secretar).Cronicarul îi prezintă și lui o latură negativă: sătul de atâta bine, marele boier a trimis nişte scrisori „viclene” lui Constantin-vodâ cel Bătrân Basarab din Ţara Leşească pentru a-l scoate „pe Ştefăniţă-vodă din domnie”,un act atipic de trădare.

Constantin-vodă i-a trimis scrisorile lui Ştefăniţă-vodă, care s-a mâniat îngrozitor şi a poruncit călăului să-i taie nasul trădătorului, de unde şi porecla de Niculai Cărnul. Cu nasul tăiat şi cu sângele pe obraz, spătarul a plecat în Ţara Nemţească, unde a fost tratat de doctori pricepuţi, că abia se mai cunoştea „nasul că-i tăiat”.Spătarul , de ruşine, nu s-a mai întors în Moldova, ci a plecat în Rusia, unde i-a dat învăţătură fiului ţarului, adică celui care va deveni Petru cel Mare. Arta narativa a cronicarului consta si in maiestria cu care stie sa trezeasca interesul cititorului fata de cele relatate. El prezinta viata zbuciumata, palpitanta a boierului pribeag, alternand perioadele de marire cu cele de dizgrație,iar portretul, pe care Ion Neculce i-l face este rezlizat in tușe groase.

  Două personaje diferite-un boier  din personaj istoric, spătarul Milescu devine personaj de roman și -un domn, fără a oferi încredere, se dovedește plin de omenie și recunoștință .

(Plecând într-o misiune şi ţarul murind între timp, Milescu a fost trimis în surghiun la Sibir, iar când pe tronul Rusiei a venit Petru împărat, l-a adus înapoi la curte, unde „l-au luat iară în dragoste şi în milă şi l-au pus iar sfetnic”. Milescu s-a însurat cu o rusoaică, au avut împreună „ficiori şi nepoţi”, iar când a murit, „mare cinste i-au făcut împăratul la moartea lui şi mare părere de rău au avut după dânsul”.)

Capitolul XIX  din ,,Letopiseț”cuprinde "Domnia lui Dumitrasco-voevoda, in anul 7219", nimeni altul decat carturarul Dimitrie Cantemir, care vine in tara cu ganduri mari, reinviind peste veac pilda marilor voievozi. Astfel, indata ce soseste in Iasi, el va "boieri" boierimea,o atitudine demnă de un vodă adevărat cu respect față de cei ce-l slujesc,dar  boierilor le era cam frica de el, pentru ca il stiau din tinerete, pe cand era beizadea la Antioh-Voda, fratele sau, ea fiind "manios, zlobiv la betie, si-si iesisa numele de omu rau."-caracterizare negativă față de purtarea lui de acum.,când  este binevoitor, are usa deschisa pentru toti. Noul domn, "omu invatat", "lacomie nu ave mare": a micsorat darile, a scos pe tara "2 civerturi, banii steagului" si "au mai scadzut pe tara la un civertu, cate 3000 de galbeni", ba mai mult, a scazut la jumatate dajdiile mazililor (domn sau boier scos din functie), a scutit boierii de desetina (a zecea parte din produse.

Prezentat în antiteză:la tinerețe-nesăbuit,om rău,apare cu trecerea anilor bun,blând,ca un adevărat,,om învățat”,personajul este privit cu simpatie de cronicar.

caracterizarea lui Mirel din ,,Romanul lui Mirel”de Anton Holban

1. Mijloace de caracterizare directă:

–     de către autor;

–     de către alte personaje;

–     de către personajul însuşi (autocaracterizare);

2. Mijloace de caracterizare indirectă:

–     din limbaj;

–     din fapte;

–     din comportament;

–     gesturi;

–     din relaţia cu alte personaje.

Întrebările Mamei, mai cu seamă, nu mai conteneau. Mirel se întorcea dintr-o călătorie lungă în Orient, făcută împreună cu mai mulți tovarăși, și avea ce povesti. Întotdeauna îi plăcuseră călătoriile și nu lua seama la frica Ortansei, care tremura de grijă. Plecase odată, demult, până la un oraș vecin, și dispariția lui înspăimântase pe toată lumea. Apoi, cu toată cearta, pornise din nou. De atunci se obișnuiseră cu el. Rămânea doar Ortansa să tremure, în urmă. Acum se dusese departe de tot, fără să-i pese de noua împotrivire pe care primejdia depărtării o ridicase și mai puternică. Găsise tovarăși mai mari, excursia fusese organizată de aproape și nu putuse lipsi tocmai el. Povestea acum, la întâmplare, după întrebările deslușite din învălmășeala vorbelor. Mama cerea deslușiri despre mormântul lui Cristos, tușa Lina despre piramide.

„Ierusalimul, niște popi care se ceartă, apoi tratații la ovrei, la englezi, la patriarhi și la muftii, cu rahat și cafea neagră. Și piramidele: trei mormane scurte și groase de bolovani, la capătul unei mahalale a Cairului. Impresie detestabilă. Alături, Sfinxul cârn. ”

Tololoi era curios dacă femeile din Palestina erau blânde pe cât sunt de frumoase. Și, priceput în toate, făcu câteva considerații asupra rasei. Mirel ar fi voit să inventeze o aventură, pe nisipurile Tel-Avivului, cu vreo arabă nostalgică. Tinerețea lui și prezența familiei nu-l sfiau. Siguranța cu care vorbea Tololoi despre femeile de acolo îl făcu însă, cu toată părerea de rău, să-l dezaprobe cu vioiciune: „Nu-i adevărat, numai niște slute”. Își dete iute seama că putea, totuși, să nu renunțe la prima lui intenție de a se face erou de roman. „În schimb Egiptul”… Se opri, tăcând cu înțelesuri, ca să impresioneze și mai mult. Știa că n-au să-l lase la începutul istorisirii. Într-adevăr, tușa Lina adăugă imediat: „Egiptul?”

Personajul principal din fragment este un tânăr,Mirel,dornic de a călători,de a vedea lumea.Prin caracterizarea directă autorul își prezintă personajul reîntors dintr-o călătorie din Orient.Privirea în trecut este momentul când prima plecare fusese motiv de spaimă pentru cei din familie.Dorința de a călători este impresionantă,iar el încearcă să se depărteze tot mai mult de casă.Spiritul aventurier este acceptat,deși un personaj din apropierea lui este deosebit de neliniștită.Este prietenos,fiindcă pleacă împreună cu,,tovarăși mai mari”,cu vârste mari,buni organizatori.Nu are o ordine în a povesti,iar întrebările celor din jur nu au o logică,fiecare dorește să afle ce-l interesează.Este conștient că trebuie să impresioneze și-atunci,cu îndrăzneală,improvizează,știind că nu poate fi contrazis;el are siguranța de a stăpâni dialogul.

   Caracterizarea indirectă îl prezintă pe Mirel coerent în exprimare,ironic în descrierea oamenilor și locurilor văzute,iar ca să fie crezut numește locurile,îndeletnicirile oamenilor.Nu se sfiește,este îndrăzneț,are siguranța călătorului ce a văzut locuri și oameni.Naiv,se dorește a fi ,,erou de roman”și se exprimă misterios,cu pauze,dorind să suscite interesul celor din jur.

  Celelalte personaje sunt din familie:femei apropiate:mama ,o femeie credincioasă,dorind să afle despre mormântul sfânt,mătușa curioasă de a afla despre Egipt,iar un bărbat cu nume ciudat-Tololoi este contrazis despre aspectul femeilor din Orient.

   Personajul este conștient că trebuie să-i convingă pe toți din familie de plăcerea călătoriilor făcute și de aceea se exprimă simplu,firesc,deși are tendința de a exageră,dar aceasta este din cauza tinereții lui.

Cap.11=Toate pânzele sus

                  (caracterizarea ,,călugărului,,Spânu”)

,,Călugărul” este personajul sub fața căruia se ascunde Spânul,un pirat periculos Autorul îl caracterizează indirect prin faptele,comportamentul său,gesturile. Anton Lupan,căpitanul corabiei,,Speranța” a hotărât să plece la Atena, dar înainte să ridice ancora, un călugăr,ce părea umil și care dădea impresia că are nevoie de ajutor, l-a rugat pe căpitan să-l ducă și pe el pe insula Skyros.  În timp ce se îndreptau spre Skyros, Mihu,cel mai tânăr marinar de pe corabie, observă că acel călugăr care începuse să se poarte ciudat.Dorind să dea impresia că citește din Biblie ,purta cartea cu sfințenie cu el.Când Mihu a vrut sa citească din acea Biblie, a observat că, de fapt, călugărul citea romanul de aventuri,,Contele de Monte Cristo". Se dovedește a fi ascuns și, după ce călugărul a stat o zi întreagă în cabină, Mihu îi cotrobăie prin lucruri, profitând că a ieșit o clipă din cabină, iar acesta a văzut pe pașaportul lui pe care scria numele lui Pierre Vaillant,prietenul căpitanului,după care plecase corabia. .Băiatul s-a dus imediat la căpitan care, după, ce a ordonat echipajului să se adune în jurul lui, l-a chemat pe călugar pe punte  Anton Lupan descoperă astfel că acel călugăr era Spanu', piratul ,travestit,care se presupune că l-ar fi omorât pe Pierre. Om laș,viclean,călugărul fals a tresărit imediat, dar, încolțit de echipaj, este demascat în fața tuturor. Gherasim este cel care-l  recunoaște --era Spânu, piratul care a prădat corabia prietenului căpitanului. Oamenii au pus imediat mâna pe puști și au constatat că, de fapt, presupusul călugăr nu citea în cabină, ci înfunda puștile cumpărate de Anton Lupan la Istambul. Piratul a fost imediat legat, iar căpitanul a ordonat cârmaciului să se îndrepte către insula lui Spânu. Ajunși aproape de țărm, au văzut o barcă cu cinci oameni îndreptându-se către corabie. Au întrebat dacă un călugăr nu i-a rugat să-l ia până aici,dar echipajul  i-a înconjurat, legat și i-a alăturat Spânului în hambar.

   Când căpitanul Speranței și restul echipajului s-au apropiat de el, ca să-l doboare, Spânu' se dovedește răzbunător și l-a luat pe Mihu drept ostatic.Se petrece ceva neprevăzut:câinele lui Mihu, văzând că stăpânul său e amenințat,sare  pe presupusul călugăr. Puțin mai târziu, echipajul a aflat că Spânu' a stat toată ziua in cabina pentru a le înfunda puștile.Om sângeros,profitând de o clipă de neatenție a cârmaciului, a stricat busola, îndreptându-i către o insulă părăsită, unde îl așteptau oamenii lui .Este un personaj negativ,viclean,laș,prefăcut,dornic de a face rău.

HarapAlb--monolog interior și temperamentul

Oh!Ah!Am mers prin codri întunecoși,am încurcat cărările, încât nu mă mai pricep încotro să apuc si pe unde să merg. Ce-i de făcut?  Tata mi-a spus, sa mă feresc de omul roș, mai ales de cel spân,  fiindcă mi-au mai ieșit până acum înainte  doi spâni, apoi al treilea,  n-am încotro; trebuie să-l iau cu mine, zice că știe locurile pe aici.Uite că-i e sete,să-i dau plosca, dar văd că varsă toată apa din ea.Sunt supărat!Spânul însă îmi spune să nu  mă îngrijesc,că vom da peste o fântână cu apă dulce și rece ca gheața.

A!uite-o,e fântâna și are și un capac deschis în lături.Să mă uit :e o fântână adâncă fără roată,fără  cumpănă, dar are o scară de coborât până la apă.N-am frică de apă,am trecut eu podul,m-am luptat cu ursul-tata,sunt cu calul năzdrăvan,cred că Spânul este vrednic,  să coboare în fântână,să  umple plosca,să am apă pentru drum.Aha,coboară,deci Spânul e ascultător,să am încredere,să n-am,poate tata știa de alt om roș.Ce-mi zice ăsta de pe scară?Mă cheamă să mă răcoresc.Să mă duc sau nu?Și totuși să mă potrivesc Spânului și să intru în fântână!Ce poate să mi se-ntâmple,doar e o scară!Da!e răcoare!e bine!Ce se-ntâmplă? Spânul face tranc! capacul pe gura fantanii și cu ce glas răutacios îmi strigă să-i spun cine sunt,de unde vin si încotro mă duc,mă amenință că, de nu, în fântână mi se termină viața.Acum da!regret că n-am ascultat vorbele tatălui meu.Voi fi un servitor de-acum înainte,i-am dat  cartea, banii armele  și-mi voi purta numele cu care el,cel rău,m-a botezat:Harap Alb,dar mi-a rămas calul năzdrăvan.

2==Temperamentul Fiului cel mic devenit Harap Alb trece de la emoținal melancolic-- Naiv, lipsit de expriență si excesiv de credul, fiul craiului își schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului. Numele lui are sensul de "rob alb", deoarece "harap" înseamna "negru, rob". Din porecla devine nume, pentru ca apoi să capete valoare de renume.  Cea mai mare culpă a eroului pare să fie necunoașterea oamenilor. Parcurgerea unui drum are și o valoare simbolică, drumul fiind unul al formării unei personalitați care nu se formează decât pe coordonatele necesare ale continuităților, ale însușirilor și ducerii mai departe a unei experiențe umane acumulate. Drumul parcurs de Harap-Alb este acelasi pe care-l străbătuse în tinerețe și craiul. Probele la care îl supune spânul sunt menite a-l deprinde pe prinț cu greutățile vieții, cu faptul că omul trebuie să învingă toate piedicile, pregătindu-l pentru viitor, când va trebui să-și conducă—trece astfel la temperamentul energicul coleric Momentul întâlnirii cu Spânul poate fi și el interpretat ca o modalitate specifică de metamorfozare prin aceea ca unul preia rolul celuilalt. Metamorfozări sunt și cele cinci ființe năzdrăvane care reprezintă întruchipări ale unor nevoi esențiale, cum sunt:  foamea, setea, securitatea fizică, orientarea și adaptabilitatea.

  Priceperea lui Harap-Alb de a-și face prieteni buni vine dintr-o filozofie străveche de viață, aceea că omul nu poate trăi de unul singur,este trecerea la alt temperament—diplomatul flegmatic. Harap-Alb cunoaște dragostea pentru o fată, care vine, din aceeași lume cu el, pregătindu-l pentru căsătorie, unul din reperele finale ale devenirii sale. Probele de la împărăția fetei trimit spre ritualurile țărănești ale pețitului, între care însoțirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivată a miresei, ospățul oferit de gazdă-- sunt tot atâtea încercări la care îl supune viitorul socru și cărora mirele trebuie să le facă față.Un alt fel de temperament—sangvinic--privește ultima probă la care îl supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calităților viitoarei soții, care va ști să aibă grijă de bărbatul ei, să-i stea aproape la bine și la rău, acest fapt fiind ilustrat atunci când ea îi salvează viața, trezindu-l din morți cu smicele și apă vie. Aceasta întâmplare simbolizează ideea că acum Harap-Alb redevine el însuși, fiu de crai, viitorul împărat care-și poate asuma răspunderea închegării unei familii și conducerii unei împărățiii, întrucât experiența căpătată îi conferă statutul de adult pregătit pentru viață.