Particularitățile de construcție  personajului Ion din romanul lui  Liviu Rebreanu.

ION este un roman realist,inspirat din realitatea transilvană în timpul Imperiului Austro-Ungar. Liviu Rebreanu afirmase că artistul nu copiază realitatea. Ea este numai un pretext pentru a crea o altă lume, cu legile și întâmplările ei.

Romanul are o constructie simetrica,incepe si se termina cu descrierea drumului ce duce in sat, in universul fictional. De aici se desprinde si dimensiunea mitica.Troita de la rascrucea parasite si usor degradata sugereaza o lume desacralizata.La sfarsitul romanului, dupa consumarea intamplarilor,mergand in paralel cu implinirea visului preotului ortodox – o biserica noua-totul se echilibreaza,invie,se reabiliteaza.Troita insasi apare vopsita, innoita, strajuind drumul care iese din satul Pripas.

Romanul este structurat in doua parti, Glasul pamantului si Glasul iubirii, insumand 13 capitole, primul capitol intitulat Inceputul iar ultimul Sfarsitul.Titlurile capitolelor anticipeaza ceea ce se va intampla, Zvarcolirea, Noaptea, Iubirea etc. pe doua planuri narative, lumea taraneasca si cea a inteligentei satului.

Personajul principal Ion al Glanetasului, tanar sarac , fara pamant dar harnic, incearca sa recastige ceea ce tatal sau risipise.Este istet, dupa opinia invatatorului Herdelea, dar impulsive si primitiv in manifestare.Nu-si pune niciodata probleme morale,este profund instinctual dupa estetica naturalista.”Glasurile” pe care le aude in sine sunt voci ale instinctului care-I inabuse ratiunea. Glasul pamantului il plaseaza in conflict cu Vasile Baciu iar glasul iubirii cu George Bulbuc, cu Ana.

In romanul realist,personajul este tipic (reprezentativ pentru o anumita categorie sociala).Mai toate personajele romanului Ion corespund acestei cerinte estetice;Ion face exceptie,este un personaj naturalist (provenit genetic din personae cu vicii sau carente morale),instinctual,impulsive.

Modalitatile de constructie utilizate de autorul omniscient si omniprezent sunt atat cele directe cat si cele indirecte. Autorul il descrie ca fiind “iute si harnic ca ma-sa” si doamna Herdelea si l aminteste in aceeasi maniera. Pentru Herdelea este un flacau de treaba, pentru preotul Belciug este un pacatos care-si incalca indatoririle.Din perspectiva socrului Vasile Baciu, este un “sarantoc”.

Episodul seducerii Anei in scopul unei casatorii care sa-i aduca drept zestre pamant,apoi santajul pune tusele cele mai groase in portretul lui Ion. Cu viclenie dar si cu istetime, Ion o face pe Ana sa creada ca ea l-a cucerit pe el. Interesul pentru Ana este doar interesul pentru pamant. Cruzimea, egoismul, indiferenta fata de Ana, apoi fata de fiu, de socru si chiar fata de parinti anunta un personaj ce avea sa sfarseasca tragic.

Ultimul episod, cel al mortii lui Ion este relevant pentru caracterul lui primitive si instinctual. Striga in el glasul iubirii (in realitate glasul dorintei da a poseda; el iubeste pamantul ca pe o femeie si femeia ca pe ogorul proaspat arat]si se indreapta spre casa Floricai tarandu-se prin ograda.

Neprevazutul, George care-si anunta prezenta, nu-l sensibilizeaza, nu trezeste in el sentimentul pericolului. Orbirea instinctuala este mai puternica decat ratiunea. Moare ucis de lovitura unei sape in crestet, fara sa realizeze ce i se intampla.

Intr-o discutie cu Titu Herdelea acesta din urma ii sugereaza subliminal cum sa il sileasca pe Vasile Baciu sa ii dea de sotie pe Ana , Ion actioneaza intocmai si peste doi ani Ion ii multumeste lui Titu pentru sfat. Titu ramane surprins ca o vorba spusa la intamplare a devenit o idee pertinenta, ba mai mult sesizeaza “indarjirea, egoismul si cruzimea cu  care omul acesta a urmarit o tinta.”

Titu este impresionat profund si cugeta aforistic “-Numai o pasiune puternica, unica, nezdruncinata da pretul adevaratei vieti.”

Ion este prezentat astfel in antiteza cu Titu cum intregul roman este conceput pe doua planuri narative din perspectiva a doua lumi, patima lui Ion este in permanenta in contrast cu cautarea ezitana a lui Titu.

Gestul sarutului  pamantului este unul simbolic si mitic in acelasi timp. In primul rand , ca simbol , el reprezinta o victorie obtinuta dupa o lupta indelungata cu Vasile Baciu , iar in al doi-lea rand un gest al infratirii dintre om si natura: ”apoi incet , cucernic , fara sa isi dea seama , se lasa in genunchi , isi cobora fruntea si isi lipi  buzele cu voluptate de pamantul ud si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor.” Dezumanizarea treptata a personajului atinge tragicul atuncci cand acesta participa instrainat la moartea copilului si a sotiei, pe de alta parte dovedeste istetime si abilitate in relatiile tensionate cu Vasile Baciu si da dovada de o infinita rabdare in a-si atinge scopul.

Doi dintre cei mai importanti critici literari Eugen Lovinescu si George Calinescu au caracterizat pertinent acest personaj ” Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului in slujba caruia puneo inteligenta ascutita , o viclenie procedurala si mai ales o vointa imensa. Ion e o figura simbolica mai mare decat natura.” (E. Lovinescu) . ”Ion nu este decat o bruta careia siretenia ii tine loc de desteptaciune” (G. Calinescu).

 

 

eseu---Dezumanizarea lui Ghiță,,Moara cu noroc”de Ioan Slavici

Nuvela,,Moara cu noroc” abordează o tematică realistă, socială, rurală, autorul urmărind transformările lumii tradiționale sub influența noilor relații ale unei alte lumi ,și o tematică psihologică, întrucât este prezentat modul în care banul distruge firea lui Ghiță, protagonistul nuvelei. Sufletul lui Ghiță este scindat între dorința de a se îmbogăți și impulsul de a rămâne om cinstit. Așa cum se prefigurează încă din titlu, nuvela urmărește măcinarea, până la dispariție, a conștiinței lui Ghiță. 

  Statutul social al protagonistului este surprins încă din incipitul nuvelei: cizmar sărac, conștientizând responsabilitățile familiale, Ghiță decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, tocmai pentru a-și asigura un trai mai bun. Ghiță este, la început, un caracter puternic. Stăpân pe sine, încrezător în forțele proprii, nu ia în seamă sfaturile bătrânei sale soacre și se mută la Moara cu noroc. Sub influența lui Lică Sămădăul, bărbatul își pierde treptat încrederea în sine și devine slab în fața tentației de a se îmbogăți: „Așa m-a lăsat Dumnezeu. Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai puternic decât voința mea?”

  Trudind din greu pentru bunăstarea familiei sale, Ghiță este copleșit ,devine treptat ursuz, tăcut,nu mai zâmbește.La prima întâlnire pe care o are cu Lică,un fel de stăpân al acelor locuri, Ghiță încearcă să fie autoritar și dârz, să reziste propunerilor nelegiuite ale acestuia, dar este înfrânt de extraordinara forță morală pe care o are Lică asupra tuturor. Acțiunile, gesturile și atitudinea lui Ghiță scot la iveală incertitudinea și nesiguranța care-l domină, teama și suspiciunea instalate definitiv în el, când intră în cârdășie cu Lică, încearcă să-și asigure câteva mâsuri de protecție: pistoale de la Arad, doi câini ciobănești, își angajează o slugă credincioasă, dar teama și zbuciumul nu-l părăsesc. Ajunge să regrete faptul că are nevastă și copii, și-ar fi dorit să poată zice ,,prea puțin îmi pasă". Refuză să dea amănunte despre afacerile cu Lică, se îndepărtează încet dar sigur de soția sa, relațiile dintre ei fiind din ce în ce mai reci. Conflictul interior este din ce în ce mai puternic, lupta dându-se între fondul cinstit al lui Ghiță și ispita îmbogățirii. Sufletul complex și  slab este frământat între dorința de a pleca de la Moara cu noroc, rămânând un om cinstit și tentația pe care n-o mai poate controla, a lacomiei de bani. Ghiță își face reproșuri, are remușcări sincere și dureroase, manifestate prin autocaracterizări: ,,Iartă-mă, Ano, iartă-mă cel puțin tu, căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe fața pământului.” Altă dată, într-o izbucnire a sentimentelor de tată, își deplânge prăbușirea, căreia nu i se poate împotrivi,știe că numai este tatăl cinstit ,, tatăl vostru e un ticălos."
  Situația materială a lui Ghiță e înfloritoare și,deși este fricos și laș, se afundă tot mai mult în faptele mârșave ale lui Lică.
  Dezumanizarea lui Ghita se produce într-un ritm sigur, autoanalizându-se, dă vina pe firea lui slabă, încercând să-și motiveze faptele:,,asa m-a lăsat Dumnezeu!”, știind că există în el ceva ascuns mai puternic decât propria voință. Odată cu mărturia mincinoasă, prăbușirea lui este inevitabilă , rapidă, o folosește pe Ana drept momeală ,pentru a-l demasca pe Lică, nu numai pentru că îl mustra conștiința pentru ceea ce devenise el, dar și din gelozie. Înstrăinat de toți, el se înstrăinează de sine și se vede tot timpul ca pe un dublu. De la complicitate la crimă, nu mai era decât un pas și Ghiță devine ucigaș, înjunghiind-o pe Ana. Vrea să-și scape femeia din imensul chin al păcatului, al pierderii individualității prin care el trecuse până atunci. Știa că nici pentru ea nu mai există cale de întoarcere și singura salvare era suprimarea,dispariția. Momentul e ca un ritual, omul puternic, impulsiv, împlinește crima ca pe o ceremonie de îngropăciune. În aceeași clipă, Răuț îl împușcă pe Ghiță.

  Ghiță devine victimă, pentru că are în el lăcomia pentru bani și astfel cade pradă propriului său destin căruia nu i se poate opune, prăbușindu-se încet, dar sigur - de la omul cinstit și harnic la statutul de complice în afaceri necurate și crimă, până la a deveni ucigaș.

 

Exerciții

 1=Cele cinci cruci,menționate în incipit,la fel ca numărul membrilor familei lui Ghiță; acestea anticipeaza destinul personajului.stau înaintea morii sunt ca un semn prevestitor, sunt „semne care vestesc…că aici locul e binecuvântat”,.În final bătrâna și copiii stau lângă cruci,pentru că cei morți n-au avut parte și de morminte, semn că şi-au părăsit viața și credinţa.

2=La sfârșit, bătrâna privește cenușa cârciumii arse și plecă mai departe,fără ca măcar să înmormânteze oasele rămase. Ea recunoaște că destinul pedepsește pe cei ce cutează să îl înfrunte,mărturisindu-și presimțirea morții lui Ghiță și al Anei.Focul are rol purificator.

3= Simetria  incipitului cu finalul se realizează, prin descrierea drumului care  se completează, în final, cu sugestia  drumului vieţii care continuă şi după tragedia de la Moara cu noroc și al crucilor care fără morminte.

1= Titlul nuvelei,,Moara cu noroc”, este simbolic cu  mai multe semnificații:moara este plasată la o „răscruce de drumuri”,un loc unde drumeții poposesc, este un spațiu malefic, un popas pentru hoți,un loc în care se planifică fărădelegi,este și un spațiu al izolării,aici se produce înstrăinarea lui Ghiță de cei drag,crezând în  norocul înșelător care transformă totul în nenorocire.

2=eseu

Pentru a‑şi masca vocea moralizatoare, autorul,Ioan Slavici, recurge la vocea unui personaj, bătrâna soacră, care este de părere că fericirea o poate da numai liniştea colibei tale. Astfel,,,sărăcia” înseamnă„linistea coliberi”,iar bogația,obținută necistit,aduce nenorocirea.

Finalul atât de tragic şi crunt ilustrează iarăşi o morală a scriitorului: toţi cei vinovaţi sfârşesc cumplit, ca o binemeritată pedeapsă, inclusiv Ana, vinovată de păcatul adulterului. Numai bătrâna – care nu era la han în ziua tragică, este lăsată să trăiască şi să creadă că s‑a întâmplat un accident natural, din voia lui Dumnezeu, locul fiind atât de rău încât avea nevoie de purificarea prin foc. Moralistul Slavici își afirmă concepția asupra sorții,stabilite din timpuri vechi:.cel care își pierde omenia,este drastic sancționat,fiindcă destinul nu iartă.

  Hanul,,Moara cu noroc”este situat într‑o pustietate de o sălbatică şi aspră frumuseţe, între dealuri şi imense păduri. Afacerea la hanul plin de drumeţi este promițătoare,iar Ghiţă,cizmarul devenit hangiu,cârciumar, împreună cu familia, numără la sfârşitul fiecărei săptămâni banii adunaţi, dar începe să simtă povara singurătăţii şi pustietăţii locurilor, cu presentimentul nenorocirii.

Astfel,Ghiţă intuieşte adevărul presimțirii sale din comportamentul unor porcari care nu plătesc, apoi apariţia lui Lică un adevărat stăpân al locurilor, al oamenilor, al turmelor şi chiar al hanului,care-l vizitează,pentru a-l cunoaște. Îi pune în vedere să‑l informeze cine trece pe drum, despre turme şi oameni, dar, înţelegând că noul cârciumar nu poate fi omul lui, vrea să-l lichideze. Prevăzător, Ghiţă îşi cumpără pistoale şi doi câini,angajează chiar un argat, Marţi. Dar, într‑o duminică seara, soseşte la han Lică, împreună cu nelipsiţii lui locotenenţi, fără să fie lătrat de câini. La îndemnul Anei, Ghiţă trimite sluga la preotul din satul apropiat, Fundureni, să‑i spună că Lică e la han. Are loc o confruntare violentă între cei doi, Lică este gata să‑l suprime pe Ghiţă, dar înţelege că s‑ar afla şi cade la înţelegere și-i ia toţi banii, promițându-i că‑i va înapoia odată. Ghiţă primeşte nişte inele cu semnele turmelor de porci, pentru a supraveghea mişcarea turmelor în folosul lui Lică, primind în schimb porci, pe care îi comercializează, deşi observase că niciunul dintre ei nu avea vreun semn, ceea ce însemna că erau furaţi, devenea astfel complicele unui hoţ. Acceptă situaţia cu speranţa că îşi va recupera banii furaţi şi că lucrurile se vor opri aici.

Lucrurile se complică,când într‑o zi, Lică soseşte la han cu lăutari,avea chef să petreacă, o pofteşte la joc pe Ana, iar seara îi trimite de la han pe cei trei însoţitori, el rămânând acolo peste noapte, sub pretextul că are bani la el „şi locurile sunt cam rele”. În aceeaşi noapte arendaşul din Fundureni este jefuit, iar Ghiţă, deşi înţelege că Lică îşi crease numai un alibi cu rămânerea peste noapte la han,refuză să colaboreze cu justiţia şi‑l acoperă pe hoţ. Lică devine criminal, ucigând o femeie şi un copil în pădure.

De data aceasta neputând să accepte banii mânjiţi de sânge, ceea ce îl făcea părtaş la crimă, se decide să‑l dea pe Lică în mâna jandarmului Pintea. Invocă un pretext pentru a merge la Ineu, lăsându‑l pe Lică acasă cu Ana, şi pleacă cu gândul să se întoarcă spre seară şi să‑l surprindă, având asupra sa dovezile crimelor.

Punctul culminant al conflictului exterior şi interior sufletesc al lui Ghiţă, îl constituie eşecul prinderii lui Lică, care pleacă de la han ,iar deznodământul este tragic: Ghiţă se precipită acasă şi îşi înjunghie soţia, este surprins de Lică – întors după chimirul uitat.. Ghiță este împuşcat în ceafă de către Răuţ, banii sunt jefuiţi şi cei doi însoţitori primesc poruncă să dea foc hanului când vor crede că a ajuns în Fundureni, ca să privească focul împreună cu sătenii. Lică intră cu calul să se adăpostească de ploaie, în biserică, şi, ca să nu cadă prins de Pintea, se sinucide izbindu‑se cu capul de un copac, fiind apoi împins de jandarm în râul umflat de apele ploii.

Finalul atât de tragic şi crunt ilustrează iarăşi o morală a scriitorului: toţi cei vinovaţi sfârşesc cumplit, ca o binemeritată pedeapsă, inclusiv Ana, vinovată de păcatul adulterului. Numai bătrâna – care nu era la han în ziua tragică, este lăsată să trăiască şi să creadă că s‑a întâmplat un accident natural, din voia lui Dumnezeu, locul fiind atât de rău încât avea nevoie de purificarea prin foc. Autorul o iartă pe bătrână de alte suferinţe morale tocmai pentru că este o fiinţă morală, expresia înţelepciunii, şi pe cei doi copii, care nu au nicio vină. Ioan Slavici conturează prin caracterul moralizator al nuvelei, o iluzie  în cadrul căreia dreptatea primează, având în vedere sfârşitul operei, în care toate personajele sunt sancţionate pentru faptele lor. Scena în care bătrâna pleacă cu copiii poate semnifica încercarea ei de a imprima în personalitatea lor tiparul ideal, cu valori precum onoarea şi de a-i îndepărta de patima banilor.

    ,,Moara cu noroc”---rezumat

Ghiță ia în arendă un han,,Moara cu noroc”, aflat la răscruce de drumuri lângă Ineu, în câmpia Aradului, deși bătrâna soacră, mama soției sale Ana, îi spune că nu bogația, ci liniștea colibei sale îl face pe un om fericit. Se mută cu întrega familie acolo, pentru că nu mai dorea să cârpească cizmele oamenilor, pe care doar duminica le încălța.
La început, totul decurge bine, el câștigă cinstit și familia trăiește în bună înțelegere.Ghiță află că ținutul este sub stăpânirea lui Lică Sămădăul,șef al porcarilor,are faima rea de om primejdios, cunoaște bine ținutul și este amestecat în afaceri necurate și crime. Acesta vine la han și încearcă să-l facă pe Ghiță omul lui, pentru a ști despre cine trece pe acele drumuri. Ana este fascinată de aspectul fizic plăcut al Sămădăului, dar intuiește ca este o fiinta rea. Ghiță refuză la început propunerea lui Lică, își cumpără pistoale, câini, alături de Laie,sluga sa mai ia încă o slugă, dar își schimbă comportamentul față de Ana căreia nu-i mai destăinuie frământările sufletești. Lică Sămădăul îi dă lui Ghiță însemnele turmelor sale de porci, îi ia cu împrumut niște bani.În cele din urmă Ghiță îl acceptă ca aliat, ca prieten. Într-o zi, Ghiță primește de la Lică șase porci fără însemnele sale.La han, Lică joacă i cu Ana, trezind gelozia lui Ghiță.

Ghiță nu dorește să încalce legea și se împrietenește cu jandarmul Pintea de la Ineu.Și totuși devine complice la faradelegile lui Lică:jefuirea unui arendaș bogat; uciderea unei tinere femei și a copilului acesteia,îi schimbă banii, acceptând partea sa și nu-i spune adevărul jandarmului. Astfel, Lica scapă de închisoare la procesul de la Oradea, în locul lui fiind condamnați porcarii Buză Ruptă și Sailă Boarul. Lică îi marturisește lui Ghiță crima, dar îi propune un câștig bun din banii pe care Ghiță îi va schimba la Ineu. Ana recunoaște o bancnotă a femeii ucise de Lică. Ghiță îi spune lui Pintea despre bani, dar nu și despre camăta primita. Lică se apropie tot mai mult de Ana, dorind să distrugă căsnicia cu Ghiță, pentru a și-l subordona total.

Prins în rețeaua crimelor lui Lică, Ghiţă e închis pentru câtva timp, eliberat pe chezăşie şi supravegheat de prietenul său cel mai bun, comisarul Pintea. 

Dorind să-l dea prins pe Lică care avea asupra sa banii furați, înainte de Paști, Ghita își lasă nevasta cu Lică și se duce sa-l anunțe pe jandarmul Pintea. Bătrâna și copiii pleacă la rude,

Ana se lasă în voia Sămădăului, fermecată de joc și simțindu-se trădată de plecarea lui Ghiță. Planul luiță eșuează. Lică pleacă de la han, refuzând cererea Anei de a fi luată cu el. Se adăpostește de ploaie în biserica din Fundureni, în care intră călare,dar își dă seama că și-a uitat chimirul cu bani la han. Între timp, Ghiță sosește și el, însoțit de Pintea, sluga sa Marți și doi jandarmi. Zărindu-l pe Lică plecând,aceștia îl urmăresc, iar Ghiță merge la han, unde își înjunghie soția. Sosesc Lică și Răuț, omul acestuia, care îl împușcă pe Ghiță din ordinul Sămădăului. Cu ultimele puteri, Ana îi zgârie fața lui Lică, îi mușcă mâna, apoi cade lângă sotul ei.
Lică pleacă spre Fundureni, poruncind oamenilor lui să dea foc Morii cu noroc. Pe drum, calul sau, obosit, se prăbușește, iar Lică, pentru a nu fi capturat de Pintea, se sinucide izbindu-se din fugă, cu capul, de un stejar.
Mama Anei, sosită la han după incendiu, crede ca totul s-a datorat unui fulger și-și spune că a simțit că totul așa a fost să fie.

MOARA CU NOROC=Rezumat pe paragrafe

I. Soacra lui Ghita, mama sotiei lui, Ana, isi spune parerea in legatura cu intentia ginerelui sau de a lua in arenda carciuma numita Moara cu noroc, de langa Ineu:”-Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit. Dar voi sa faceti dupa cum va trage inima.” Ghita ii raspunde:”sa ramanem aici, sa carpesc si mai departe cizmele oamenilor, care umbla toata saptamana in opinci ori desculti, iara daca dumineca e noroi, isi duc cizmele in mana pana la biserica, si sa ne punem pe prispa casei in soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amandoi la copilasi, iara d-ta la tustrei. Iaca linistea colibei”. Si se decide sa arendeze carciuma.

II. Moara cu noroc este un loc unde se castiga bine caci pe drumetul „venind despre locurile rele, ea il vesteste ca a scapat norocos, iara mergand spre ele, la moara poate sa gaseasca ori sa astepte alti drumeti, ca sa nu plece singur mai departe.” In plus fata de situarea favorabila, clientii erau multumiti deoarece noul carciumar si familia sa „nu il primeau pe drumet ca pe un strain venit din lume ci ca pe un prieten asteptat de multa vreme in casa lor”.

III. Soseste la Moara cu noroc Lica Samadaul, „un om ca de treizeci si sase de ani, inalt, uscativ si supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprancenele dese si impreunate la mijloc”. Numele de „Samadaul” este de fapt o porecla, insemnand cel care raspunde de turmele de porci date porcarilor la pascut. De obicei este un „om aspru si neindurat, care umbla mereu calare de la turma la turma, care stie toate infundaturile, cunoaste pe toti oamenii buni si mai ales pe cei rai, de care tremura toata lumea si care stie sa afle urechea grasunului pripasit chiar si din oala cu varza”. Pe Ana, Lica o fascineaza („ramase privind ca un copil uimit la calaretul ce statea ca un stalp de piatra inaintea ei.”) iar lui Ghita oaspetele ii cere sa il informeze despre ce se intampla la Moara.

IV. In urma vizitei lui Lica, Ghita isi cumpara doua pistoale, ia o a doua sluga si doi caini, pe care ii invata sa fie rai. Dar isi schimba si atitudinea fata de sotia sa:”Ca om harnic si sarguitor, Ghita era mereu asezat si pus pe ganduri, dar el se bucura cand o vedea pe dansa vesela: acum el se facuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru orice lucru de nimic, nu mai zambea ca mai nainte, ci radea cu hohot, incat iti venea sa te sperii de el, iar cand se mai harjonea cateodata cu dansa, isi pierdea lesne cumpatul si-i lasa urme vinete pe brate”. Lica ii cere carciumarului, printr-un porcar sosit cu turma la Moara, sa dea de mancare si de baut porcarilor sai si sa isi opreasca drept plata cinci porci din acea turma. Ghita refuza la inceput, apoi, la trecerea ultimelor turme, cand vrea sa isi opreasca porci, pazitorii lor ii spun ca nu au primit de la Lica ordin sa ii dea. Carciumarul interpreteaza situatia ca semn al dependentei sale de bunavoia Samadaului.

V. Lica Samadaul, impreuna cu doi tovarasi, se apropie de carciuma pe un drum laturalnic, dar este latrat de cainii cei rai ai lui Ghita pe care ii imblanzeste. Vazandu-l pe Lica sosit astfel, Ana il trimite pe Laie, sluga lor, sa astepte ascuns in spatele unor rachiti de langa Moara, pentru a putea da de stire daca se intampla ceva rau. Samadaul ii da lui Ghita insemnele turmelor de porci, bucati de piele pe care le prinde la urechile porcilor, deosebite ca forma, ii cere sa observe deplasarile turmelor si sa il informeze despre aceste deplasari. Dupa care ia de la carciumar, sub amenintarea ca nu il va mai lasa sa stea la Moara, o parte din banii acestuia, ca imprumut. Iritat de niste cuvinte josnice rostite de Lica dupa ce a luat banii („Asa-i ca te-ai facut bland ca un mielusel?”), Ghita il avertizeaza pe Samadau:”Lica, tu trebuie sa intelegi ca oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni nepretuiti”. Afland de la Ghita despre trimiterea lui Laie, Lica accepta sa il trateze pe carciumar ca pe un prieten.

VI. „Ana se simtea tot mai parasita. De cand se imprietenise cu Lica, Ghita parca fugea de dansa, parca-i ascundea ceva si se ferea sa nu ramaie singur cu dansa”. Ghita primeste de la Lica sase porci, dar nici unul dintre ei nu avea insemnele turmelor Samadaului. Acesta il intreaba pe carciumar, in timpul unei vizite la Moara, prefacandu-se a vorbi in soapta, dar de fapt vorbind in asa fel incat sa il auda cei din preajma, despre ziua cand vine arendasul evreu pentru a-si lua banii de arenda de la Ghita. Dupa care, profitand de sosirea unor lautari tigani la carciuma, Lica ii pune sa cante si joaca cu Ana. „Incetul cu incetul, ea prinse voie buna; se cam tulbura cand Lica se apropia de dansa; sangele ii navalea in obraji cand el o apuca de brau ca s-o invarteasca; dar asa era acum, si altfel nu putea sa fie, si ea se dete din ce in ce dupa par”; atitudinea ei trezeste gelozia sotului.

VII. Ghita se imprieteneste cu unul dintre jandarmii de la Ineu, „Pintea caprarul, om scurt si indesat, cu ochii mari, cu umerii obrajilor iesiti si cu falcile late, cu mustata tunsa si cu o taietura pe frunte, dar mai presus de toate om asezat si tacut la fire”. Situatia economica a carciumarului si a familiei sale este infloritoare, caci „avea porci la ingrasare, doua vaci cu lapte, caruta pe razoare, doi cai buni, avea bani in lada, nu prea multi, dara destui, ca sa poata trai un an, doi dintrinsii”. Lica ramane peste noapte la Moara cu noroc, iar Ghita, trezit de latratul cainilor priveste afara si are impresia ca vede sosind, pentru a-l vizita pe Lica, un barbat insotit de o femeie cu umeri largi. Din nou trezit de caini si privind iarasi afara, lui Ghita i se pare ca vede plecand un alt barbat, ce parea a fi Lica, insotit de aceeasi femeie. Sosit la carciuma, Pintea il informeaza pe Ghita despre faptul ca arendasul evreu fusese „batut de anevoie se mai poate pune pe picioare” si jefuit acasa la el. Totodata ii marturiseste ca a fost tovaras de talharii cu Lica, a fost prins impreuna cu el, inainte de a deveni jandarm, dupa care precizeaza:”Ghita, sunt de treizeci si opt de ani: ma spanzur daca implinesc patruzeci fara ca sa-i arat ca mai sunt si altii ca dansul. Mi-a facut una, pe care n-am sa i-o uit toata viata”. Dupa care merge cu Ghita si cu cele doua slugi ale acestuia, Laie si Marti, la Ineu, pentru cercetari asupra jafului de la arendas.

VIII. In absenta lui Ghita soseste la carciuma o trasura cu o femeie tanara in doliu, cu un copil de cinci ani, insotita de vizitiu si de feciorul din casa. Discutand cu feciorul, Ana afla ca sotul femeii s-a sinucis cu trei saptamani in urma si ca femeia, se zice, are turme de porci in padurile din preajma Morii cu noroc. Discutand intre ei, feciorul si vizitiul, primul ii spune celui de-al doilea ca banuieste o intovarasire intre Lica si femeie, ca unul fura bijuterii si celalalt le vinde. Femeia plateste Anei cu o hartie careia ii lipseste un colt, Ana cere sa i-o schimbe ceea ce vizitatoarea si face.

IX. La Ineu, Ghita si slugile sale sunt anchetati de catre comisar, care afla de la Marti ca „Ghita are o veriga de sarma, pe care sunt insirate semnele turmelor lui Lica, de la care a primit in mai multe randuri porci, si ca luni, ca ieri, Lica a stat cu Raut, cu Buza-Rupta, cu Saila Boarul si cu Ghita la carciuma, ca ei au vorbit cam in taina despre arandasul si ca in amurgul serii Buza-Rupta si cu Saila au plecat spre Ineu, Raut a luat-o pe vale in sus la padure, iara Lica a ramas pana dimineata la carciuma. Tarziu apoi, cam pe la miezul noptii, s-au miscat cainii si asa el, Marti, a iesit afara si, vazand un om si o muiere, a intrebat cine-i. Raut a raspuns atunci:<Oameni buni!>. De cu zori insa el iar s-a desteptat, fiindca iar se miscau cainii: a iesit si a vazut ca Raut se duce cu muierea aceea”. Marturia lui Ghita difera de cea a lui Marti, el afirmand ca nu Raut fusese cel care a venit cu „o muiere” si ca cei doi, „omul” si „muierea” au plecat la scurt timp dupa ce sosisera, imediat dupa miezul noptii. Dupa depunerea marturiilor, Ghita este eliberat pe garantie, o garantie scrisa si semnata de un var preot. Pintea ii aduce lui Lica o servitoare, pe Uta, om de-al sau menit sa intre in legatura cu Lica si sa il spioneze. Revenind la Moara cu noroc impreuna cu Pintea, doi jandarmi si noua servitoare, pe drum gasesc o trasura fara cal, iar langa trasura un copil omorat de o lovitura primita in cap. Cu toata impotrivirea lui Pintea, care vroia sa il retina pentru a-i face apoi o perchezitie acasa, Ghita pleaca la Moara cu noroc, impreuna cu Uta, pentru a vedea daca s-a intamplat ceva rau acolo. Prezenta servitoarei in caruta alaturi de Ghita o face pe Ana sa aiba o violenta reactie de gelozie:”nu mai simti in ea decat o singura pornire patimasa: sa mearge la femeia aceea si sa-i traga cu ghearele pelea de pe obraji”. Apoi, pe acelasi fond de enervare, isi acuza sotul de colaborare cu Lica in jefuirea arendasului, atitudine ce starneste mania lui Ghita.

(„-Mi-e scarba, cand ma gandesc ca am o nevasta care poate sa mai traiasca cu un om, precum tu ma socotesti pe mine, zise el, si iesi din casa cu amandoua mainile in cap.”).

X. Plecat in cercetare, Pintea gaseste cadavrul unei tinere femei, imbracata in negru, deja intepenit. Ea murise sufocata de carpa cu care fusese legata la gura, iar mainile ii erau prinse la spate cu un bici, al lui Lica. Dupa aceea Pintea il gaseste pe unul dintre jandarmi, Hantl, impuscat si injunghiat cu un cutit ramas in rana, dar inca in viata, pentru scurt timp. Cutitul, spun jandarmii care umblasera sa-i prinda pe Saila si pe Buza-Rupta, ar fi fost al lui Saila, iar la casa lui Buza-Rupta au gasit ascunsa o parte din argintaria furata de la arendas. Pintea il aresteaza pe Lica, in casa din Ineu a unui prieten al acestuia; in fata comisarului, Samadaul declara ca biciul era al sau si l-a uitat probabil la Moara, iar cutitul era al lui Saila. Lica este eliberat la interventia unui proprietar de turme de porci.

XI. Raut, Buza-Rupta si Saila sunt prinsi, iar procesul are loc la Oradea. In timpul audierilor, Lica neaga sosirea lui Raut cu o femeie la el si spune ca Raut a venit, dar singur, sa il anunte despre disparitia unei parti din turma de porci din padurea de la Fundureni. Dupa cum spune ca nu isi aduce aminte sa fi vorbit la Moara cu noroc despre arendas, ori ca Saila si Buza-Rupta sa fi plecat in noaptea jafului spre Ineu. Cum exista declaratia lui Marti facuta anterior, judecatorii inclina sa creada ca Lica neaga sosirea femeii din cavalerism, si ca neaga plecarea lui Saila si Buza-Rupta pentru ca acestia ii erau tovarasi. Dupa cum inclina sa creada ca Saila si Buza-Rupta sunt autorii jafului de la arendas si ai uciderii copilului, femeii si jandarmului. Pintea insa afirma in fata judecatorilor „ca nu-i crede pe Buza-Rupta si pe Saila vinovati, ca argintaria arandasului a fost ascunsa de altii la casa lui Buza-Rupta, ca cutitul lui Saila a fost lasat dinadins in trupul lui Hantl”. Buza-Rupta declara ca nu a fost in perioada jafului si a crimelor la Ineu, ci cu Raut si Saila la Salonta, iar Saila spune ca s-a inteles cu Raut sa fure o parte din turma de la Fundureni, iar apoi s-a dus la Salonta ca sa caute cumparator. Ghita afirma si el, ca si Pintea, ca nu ii crede vinovati pe Saila si pe Buza-Rupta. Prin verdictul judecatorilor, Lica si Ghita sunt socotiti nevinovati, iar Buza-Rupta si Saila Boarul condamnati la inchisoare pe viata.

XII. Lica ii restituie lui Ghita banii pe care ii luase cu imprumut, specificand, in urma intrebarii carciumarului, ca sunt din cei furati de la arandas si de la femeia ucisa. Despre femeie marturiseste, intrebat de Ghita, ca a ucis-o pentru ca si-a pastrat pentru ea un lant de aur pe care el i l-a lasat pentru a-l vinde in conditii sigure, putand astfel sa-l dea de gol. Isi expune totodata starea psihica ce il cprinde atunci cand devine violent:”sangele cald e un fel de boala, care ma apuca din cand in cand”.

XIII. Participand la numararea banilor, alaturi de Ghita, Ana recunoaste intre bancnote hartia rupta la un colt pe care i-o schimbase cu o alta intreaga femeia ce sosise cu un copil. Dupa cum recunoaste si banii noi, dintre care femeia a luat hartia buna spre a o schimba pe cea data inapoi de Ana. La intrebarea ei asupra provenientei banilor, Ghita raspunde ca intr-o zi ea va afla de unde sunt banii, si pleaca la Ineu, unde ii vorbeste lui Pintea despre bani. Acesta ii cere sa ia de la Lica, ce va veni la el pentru a-i propune sa-i schimbe banii furati, orice suma, si sa faca schimbul la arendasul evreu jefuit, pana cand va reusi sa anunte jandarmilor prezenta lui Lica la carciuma cu bani la el.

XIV. Lica ii face lui Petrisor, copilul lui Ghita si al Anei, un bici, „iara Ana statea in dosul lui si privea peste umarul lui cum lucreaza, si cum stetea asa, ea se rezema cu dreapta de masa, iara stanga o tinea pe celalalt umar al lui”. Vazand scena, Ghita are un mic soc, dupa care se linisteste:”Nu! isi zise el, de asta nu m-am temut niciodata si nu ma tem nici acum”. Lica merge din ce in ce mai des pe la Moara cu noroc, dar Ghita „cand vedea pe Lica invartindu-se pe langa Ana ori pa Ana tragandu-se la Lica, el se ducea pe ici incolo, ca sa nu vaza, fiindca ii era greu sa vaza si-l durea inima cand simtea cum Ana scapata din ce in ce in gandul sau”. La rugamintea soacrei, Ghita ii trimite pe ai sai de Pasti la sora Anei din Ineu, dar Ana refuza sa plece fara sotul ei, ramas pentru o intalnire cu Lica. Inainte de a pleca cu copiii la Ineu, batrana ii avertizeaza pe soti:”Ii bine sa-i crezi pe oameni buni, fiindca asa te bucuri mai mult de dansii; Lica e insa om rau din fire.” Profitand de sosirea unor tigani lautari, Lica organizeaza o petrecere in timpul liturghiei, iar Ana joaca cu placere cu el; apoi Lica ii cere lui Ghita sa-l lase singur cu ea. Carciumarul accepta pentru a chema jandarmii de la Ineu spre a-l surprinde pe Lica cu banii din jafuri asupra sa, caci adusese o parte din ei pentru a-i schimba Ghita. Lica isi motiveaza cererea prin faptul ca doreste sa il lecuiasca pe carciumar de dependenta sa de femeie:”-Are sa-ti fie greu acu o data, urma Lica, de aici inainte esti lecuit pe vecie”. Dupa purcederea lui Ghita, Ana se da Samadaului dar se motiveaza:”Tu esti om, Lica, iara Ghita nu e decat o muiere imbracata in haine barabatesti, ba chiar mai rau decat asa”.

XV. Lica pleaca de la Moara, iar Ana ii cere sa o ia cu el, ceea ce Samadaul refuza. Pentru ca incepuse sa ploua pe drum Lica se adaposteste in biserica de la marginea satului Fundureni. In bisetrica are revelatia atotputerniciei lui Dumnezeu, a faptului ca „este o putere tainica ce lucreaza prin oameni si le lumineaza mintile, ca toate vin de la aceasta putere, pe care nimic nu o covarseste”; dupa aceasta observa ca si-a uitat chimirul cu bani la carciuma si rosteste:”unul dupa altul, om cu om toti trebuie sa moara, toti care ma pot vinde, viata cu viata trebuie sa se stinga, caci daca nu-i omor eu pe ei, ma duc ei pe mine la moarte”.

XVI. Ghita, Pintea, Marti si alti doi jandami sosesc la Moara cu noroc, si se opresc pe un deal inaintea ei; vazandu-l pe Lica plecand, pornesc toti in urmarirea lui, cu exceptia lui Ghita, care merge la Moara, cu intentia de a-si ucide sotia. Inainte de a o injunghia, Ghita isi precizeaza vina:”Acu vad ca am facut rau si (…) ca eu te-am aruncat ca un ticalos in bratele lui, pentru ca sa-mi astampar setea de razbunare”. Sosesc Lica si Raut, iar acesta din urma il impusca pe Ghita, care era aplecat asupra Anei. Cu ultimele forte, „Cand Lica se apleaca asupra ei ea tipa dezmierdat, ii musca mana si isi infipse ghearele in obrajii lui, apoi cazu moarta langa sotul ei”; apoi Lica pleaca spre Fundureni, cerandu-le tovarasilor sai, Raut si Paun sa dea foc Morii in urma lui. Pe drum insa calul sau se prabuseste de oboseala. Lica il abandoneaza dar, inconjurat de jandarmi, se sinucide izbindu-se, din fuga, cu capul de un copac. Mama Anei, sosita la carciuma dupa incendiu, isi spune ca totul se datoreaza unui fulger ce a aprins casa.

 ,,Moara cu noroc”de Ioan Slavici

Alcătuită din 17 capitole, cu prolog și epilog, nuvela are un subiect concentrat.

Construcția subiectului

Actiunea nuvelei se defineste printr-o constructie epica riguroasa, un singur plan narativ, care se refera la dezumanizarea lui Ghita din cauza lacomiei pentru bani, o intriga bine evidentiata bazata pe valorile morale si setea nestapanita de imbogatire, in cadrul careia se manifesta un conflict interior (psihologic) si unul exterior (social).

Conflicte : intre Ghita si Lica Samadaul, intre Ghita si Ana, intre Lica Samadaul si arendas, intre Lica si Pintea.

Momentele subiectului

Expozițiunea

Cizmar de meserie, Ghita se saturase sa carpeasca  cizmele oamenilor , mai ales ca acestia obisnuiau sa umble  toata saptamana in opinci ori desculti, iar daca Dumineca e noroi, isi duc cizmele in mana pana la biserica . Relatiile temporale si spatiale : Spatiul actiunii este real, o zona geografica din Ardeal, la hanul Moara cu noroc, aflat la o rascruce pe unde treceau turme de porci spre si dinspre Ineu, loc important pentru afaceri si comert. Mutandu-se la Moara cu noroc cu sotia, soacra si cei doi copii, Ghita devine repede cunoscut de  drumetii mai umblati , afacerile mergeau bine. Ana este  tanara si frumoasa ,  frageda si subtirica ,  spintena si mladinoasa  il iubea pe barbatul ei,   inalt si spatos  se intelegeau bine si erau fericiti. Porcarii cu apucaturi primitive, fiorosi la infatisare, banditii, stapani de turme sau hotii si ucigasii platiti, alcatuiesc lumea ce se perinda pe la Moara cu noroc.

Intriga :

Incepe odata cu aparitia la han a lui Lica Samadaul, un simbol al raului , despre care Ghita aflase ca, desi  tot porcar si el, estye  om cu stare, care poate sa plateasca grasunii pierduti ori pe cei furati . De frica lui Lica  tremura toata lunca , deoarece era  om aspru si neindurat , care stia toate infundaturile, cunostea pe toti oamenii buni, dar  mai ales pe cei rai. Porcar priceput, el recunostea  urechea grasunului pripasit si in oala cu varza , dar discret si tacut in privinta treburilor care nu-l priveau in mod direct

Lica a cerut, autoritar, sa afle cine e carciumarul, caruia i se prezinta cu agresivitate :  -Eu sunt Lica Samadaul ! multe se zic despre mine, si dintre multe, multe vor fi adevarate si multe scornite. El accentueaza faptul ca este periculos - nimeni nu cuteaza sa fure, ba sa-l fereasca Dumnezeu pe acela, pe care as crede ca-l pot banui  - si ii pretinde lui Ghita sa-l informeze despre tot ce se intampla,  cine umbla pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice si cine ce face . Ghita este coplesit de ganduri negre, pentru ca simte pericolul care-l pandeste daca se supune lui Lica, dar si riscul si mai mare daca-l refuza.

Desfasurarea actiunii : 

Confictul psihologic se amplifica treptat, pe masura ce Ghita se implica in afacerile necinstite ale lui Lica, Ghita isi cumpara doua pistoale, isi ia inca o sluga, pe Marti,  un ungur inalt ca un brad  si doi catei, pe care-i pune in lant ca sa se inraiasca. Ana vede ca barbatul ei este ingandura, se instraineaza de ea si de copii, se facuse  tot mai ursuz , se enerva din nimic,  nu mai zambea ca mai 'nainte , iar ea se temea sa-l intrebe ce are, deoarece el se mania cu usurinta.

Ghita isi da seama ca la Moara cu noroc  nu putea sa stea nimeni fara voia lui Lica , iar el isi dorea sa stea aici numai  trei ani, sa ma pun pe picioare si, pentru prima oara, el se gandeste ca ar fi fost bine  sa n-aiba nevasta si copii  si sa poata spune :  Prea putin imi pasa !. Lacom de bani , Ghita este gata  sa-si puna pe un an, doi, capul in primejdie  , enervandu-se ca se simte legat pe de o parte de familie, pe de alta de Samadau.

Venit la han, Lica a mangaiat cainii, spre disperarea lui Ghita, care-si da seama ca este total lipsi de aparare. Lica ii da carciumarului semnele turmelor lui si-i porunceste lui Ghita sa-i spuna ce turme treceau pe acolo, cum arata porcarul, ca de nu  mi fac rand de alt om la Moara cu noroc. Anei ii parea  om rau si primejdios, mai ales ca il vedea platind mai mult decat consuma.

Pe la han se abateau din ce in ce mai des jandarmii de la Ineu, si dintre toti, lui Ghita ii placea de capitanul Pintea, singurul cu care carciumarul ar fi indraznit sa vorbeasca  mai pe fata.

Aproape de Sf.Dumitru, Lica soseste la han impreuna cu Buza-Rupta, cu Saila Boarul si cu Raut, sta de vorba cu oamenii in carciuma si-l intreaba pe Ghita daca stie cand vine arendasul evreu dupa chirie, apoi vrea sa joace cu Ana, iar Ghita o indeam-na :  Joaca, muiere ;parca are sa-ti ia ceva din frumusete, dar candi si vede nevasta imbujorata de placerea jocului iar pe Lica strangand-o in brate si sarutand-o, Ghita  fierbea in el ros de gelozie si ranit in orgoliul de sot. Samadaul ramasese la Moara cu noroc pentru ca  are o vorba cu arendasul, dar noaptea, trezita de latraturile cainilor, Ana il vede venind la han dinspre Fundureni. A doua zi, Pintea le spune ca noaptea trecuta, arendasul fusese pradat, batut de abia se mai tinea in picioare si ca acestuia i se paru ca , desi avusese fetele acoperite, unul dintre cei doi talfari ar fi fost Lica. Ghita ii spune lui Pinte aca Lica dormise la han si ca nu plecase nicaieri, ci abia in dimineata aceea parasise hanul. In drum spre Ineu, Pintea ii destainuie ca fusese tovaras cu Lica, furasera niste cai si fusesera inchisi impreuna, apoi se certasera atat de tare, incat el il uraste de moarte si jura ca se va spanzura daca implineste patruzeci de ani si nu o sa-l dovedeasca pe Lica.

La han soseste o doamna imbracata-n doliu cu un copil, intr-o trasura boiereasca trasa de trei cai si cu un fecior pe capra, langa vizitiu. Achitand consumatia, femeia ii da Anei o bacnota rupta la un colt si, la rugamintea hangitei de a-i da alta, tanara  scoate zambind o punga mare si plina de harti noi noute, luo una dintre ele si i-o dete, apoi se gati de plecare.

La Ineu,Ghita depune marturie mincinoasa, el jura  pe pane si pe sare ca nu stia de ce Samadaul il cauta pe arendas si declara ca  Lica a stat toata noaptea la carciuma. Intorcandu-se cu Pintea la han, gasesc pe drum casura boiereasca fara cai, pe iarba vad un copil mort, iar spre miezul noptii, jandarmii gasesc cadavrul  unei femei tinere, imbracate in negru  si un bici, cu care ii fusese legate mainile. Biciul era al lui Lica, Pintea il cunoaste bine, iar acasa la Buza- Rupta este gasita o parte din argintaria furata de la arendas.

Procesul are loc la Oradea-Mare si marturiile tuturor duc spre sacrificarea lui Buza-Rupta si Saila Boarul care au fost si condamnati pe viata. Dupa proces, Ghita se simte foarte vinovat pentru ca jurase stramb si spuse, cu lacrimi in ochi :  Iarta-ma Ano ! [.] Iarta-ma cel putin tu, ca ci eu n-am sa ma iert cat timp voit rai pe fata pamantului. Macinat de remuscari, Ghita isi compatimeste copii  Sarmanilor mei copii, [.] voi nu mai aveti, cum avusesra parintii vostri un tata om cinstit. [.] Tatal vostru e un ticalos . Slavici realizeaza o analiza psihologica profunda a lui Ghita, framantarile interioare, zbuciumul si setea pentru bani devin din ce in ce mai chinuitoare.

Prima intalnire a lui Ghita cu Lica dupa proces, este infricosatoare pentru carciumar. Samadaul ii vorbeste despre  dulceata pacatului  si-i relateaza cum a infaptuit primul omor din cauza ca nu avea bani sa cumpere niste porci care-i fusesera furati, cum a doua oara a ucis  ca sa ma mangai cu mustrarile pentru cel dintai , iar acum simte o adevarata placere. Ii destainuie lui Ghita ca un om poate fi stapanit numai daca ii descoperi punctul slab, iar cel mai periculos defect este slabiciunea pentru o singura femeie. Aluzia lui Lica este clara, sugerand ca slabiciunea cea mai mare a lui Ghita este iubirea pentru Ana si simtindu-se umilit in orgoliul lui de barbat, carciumarul se gandeste- a cata oara ?- sa-l duca pe Samadaul la spanzuratoare.

Lica ii daduse hangiului bani insemnati, ca acesta sa-i schimbe prin negustorie si sa li se piarda urma. Ghita se hotaraste brusc sa-l demaste, ia toate bacnotele insemnate si se duce cu ele la Pintea, care planuieste sa-l prinda pe Lica in flagrant. Pintea ii da inapoi bani buni, dar carciumarul nu-i spune ca jumatate din bani sun tai lui, recuperandu-si astfel intreaga suma. Ghita isi gaseste scuze pentru lacomia care-l stapaneste :  -Asa m-a lasat Dumnezeu ! Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea !? Nici cocosatul nu e insusi vinovat, ca are cocoasa in spinare: nimeni mai mult decat dansul, n-ar dori sa n-o aibe .

In saptamana Pastelui, batrana pleaca impreuna cu copii sa petreaca sarbatorile la niste rude din Ineu, iar Ana insista sa ramana la barbatul ei acasa, stricand astfel planurile sotului. Lica se enerveaza ca nu-l gaseste singur pe Ghita si izbucneste :  SAa te fereasca Dumnezeu de oamenii care au slabiciune de vreo muiere . De aceea Lica il sfatuieste pe Ghita sa plece undeva si sa-l lase singur cu nevasta lui, ca sa se vindece de slabiciunea pe care o avea pentru femeie :  -Are sa-ti vie greu acu odata, [.] de aici inainte esti lecuit pe vecie. Tu vezi ca ea mi se da de buna voie :asa sunt muierile .

Punctul culminant :

Consolandu-se ca un las,  asa mi-a fost randuit , Ghita accepta sa plece si se gandeste ca se va intoarce pe inserat cu Pintea si-l vor prinde pwe Samadaul cu banii insemnati asupra lui, reusind astfel sa-l duca la spanzuratoare. Ana, dezamagita de comporta-mentul sotului ei si crezand ca n-o mai iubeste, se arunca-n bratele lui Lica, dupa care il roaga s-o ia cu el, intucat ii era rusine sa mai dea ochii cu sotul ei. Samadaul o respinge cu inndiferenta si-o sfatuieste sa se impace cu Ghita.

Deznodamantul :

Pintea este puternic impresionat de faptul ca Ghita isi sacrificase nevasta pentru a-l prinde pe Lica :  Tare om esti tu, Ghita [.]. Si eu il urasc pe Lica ; dar n-as fi putut sa-mi arunc o nevasta ca a ta drept momeala in cursa cu care vreau sa-l prind . Ajunsi in apropierea satului, Pintea, impreuna cu Marti si cu inca doi jandarmi, il vad pe Lica plecand in goana calului de la han si pornesc in urmarirea lui.

Ghita se indreapta spre Moara cu noroc cu gandul sa-si incheie socotelile cu nevasta-sa. Cand in han au navalit Lica si Raut,  Ana era intinsa la pamant si cu pieptul plin de sange cald, iara Ghita o tinea sub genunchi si apasa cutitul mai adanc spre inima ei . Raut isi descarca pistolul in ceafa lui Ghita, care  cazu fara sa mai poata afla cine l-a impuscat . Samadaul da ordine tovarasilor sai sa gaseasca banii carciumarului, apoi sa dea foc hanului.

Lica incearca sa fuga, dar calul era obosit de atata alergatura si atunci se hotaraste sa treaca raul inot, dar acesta se umfla de la ploaie. Simtindu-se sleit de puteri, Lica ar vrea sa se tarasca pana la Moara cu noroc, unde ar fi trebuit sa se afle calul lui Ghita, sa-l ia si sa-si piarda urma. Pintea il zareste insa la lumina focului pus la han si striga atat de tare  incat rasuna toata valea. Auzindu-i glasul, Lica  isi tinti ochii la un stejar uscat ce stetea la departare de vreo cincizeci de pasi, scrasnind din dinti, apoi isi incorda toate puterile si se repezi inainte. Pintea il gasi  cu capul sfaramat la tulpina stejarului si, ca sa nu afle nimeni ca-i scapase din nou, de data asta definitiv, ii impinse trupul in valurile raului.

Finalul nuvelei este reprezentat, ca si incipitul, de cuvintele batranei, care se intorsese si statea cu copii pe o piatra, plangand cu lacrimi amare soarta nemiloasa :  - ,,se vede c-au lasat ferestrele deschise.  Simteam eu ca nu are sa iasa bine ; dar asa le-a fost dat.” 

Deoarece este o specie epica de intindere medie, cu un singur plan narativ, un conflict consolidat, o intriga bine evidentiata cu personaje putenic conturate, unele dintre ele complexe, opera literara  Moara cu noroc  de Ioan Slavici este o nuvela. Introspectia si observatia psihologica pe care Slavici le manifesta in prezentarea personajelor, precum si pedepsirea exemplara a acestora, definesc opera ca nuvela psihologica.

Limbajul artistic. Opera lui Ioan Slavici are un profund caracter popular, atat prin tematica, prin conceptia morala, cat si prin dragostea lui pentru sufletul omenesc.

 

   MOARA CU NOROC

Simboluri

Moara, prin scopul său de a măcina, sugerează măcinarea sufletelor și degradarea oamenilor.

Cele 5 cruci care stau înaintea morii sunt un alt semn prevestitor, sunt prezentate de către narator fiind o binecuvântare drept simbol al locului sfânt.

Piatra, face legătura cu sufletul, deoarece ea este trimisă de Dumnezeu. Fiind piatră cioplită cea de la Moara cu noroc, simbolul ei se mută către desacralizarea,pierderea caracterului sfânt al lucrării divine, către robie.

Moara cu noroc este un simbol al norocului și al prosperității, (În basmele românești, moara cu noroc este prezentată ca un personaj magic, cu puteri și abilități speciale. Ea este descrisă ca o femeie în vârstă, cu puteri magice și cu capacitatea de a aduce noroc și prosperitate celor care o ajută.

Cele trei cruci de lemn par a fi rămase pentru ceilalți membrii ai familiei – bătrâna și copiii.

Lemnul, simbol al materiei și al prelucrării, dă libertate mișcării individului.

Tema susține caracterul realist, dar și pe cel psihologic al nuvelei: efectele nefaste și dezumanizante ale dorinței de îmbogățire.

Din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social.

Din perspectiva psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiță care este sfâșiat de dorințe puternice, dar contradictorii: să rămână om cinstit, pe de o parte, și să se îmbogățească alături de Lică, pe de altă parte.

,,Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu un fir narativ central și o constructie epică riguroasă, beneficiind de un conflict concentrat. Personajele, relativ puține, scot în evidență evoluția personajului  principal, puternic individualizat.

             Este o nuvelă psihologică, deoarece înfățișează frământările personajului principal, care trăiește un conflict interior moral și se transformă sufletește, iar analiza se realizează prin tehnici de investigație psihologică: monolog interior, stil indirect liber, scene dialogate însoțite de elemente de gestică și mimică.

             Este o nuvelă realistă prin: tema familiei și a dorinței de înavuțire, obiectivitatea perspectivei narative, includerea de personaje tipice pentru o categorie socială (Ghiță reprezintă tipul cârciumarului dornic de îmbogățire; Pintea este jandarmul; Lică este sămădăul, dar și tâlharul), verosimilitatea (prezentarea veridică a societății ardelenești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea), tehnica detaliului semnificativ în descriere (drumul și locul de la Moara cu noroc) și în portretizare.

,,Moara cu noroc” are ca temă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de îmbogățire. Tema poate fi privită din mai multe perspective: din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social (din cizmar vrea să devină hangiu) și de a asigura familiei sale un trai mai bun; din perspectivă moralizatoare, nuvela prezintă consecințele nefaste ale dorinței de a avea bani; din perspectivă psihologică, nuvela evidenţiază conflictul interior trăit de Ghiță, care, dornic de prosperitate economică, își pierde treptat încrederea în sine și în familie. Ca scriitor moralist, Slavici  va pedepsi  orice abatere a individului de la norma morală:  îmbogăţirea prin mijloace necinstite va antrena drama celui nechibzuit, pătimaş.

Titlul nuvelei  este mai degrabă ironic. Acesta suportă o dublă interpretare: pe de-o parte, numele unui han construit pe locul unei mori, având conotația unui spațiu aflat sub influența forțelor nefaste. Este indusă astfel ideea unui loc diabolizat de moara părăsită. Pe de altă parte, este o sintagmă folosită în sens contrar adevăratului  înțeles, pentru că locul acesta nu va aduce noroc nimănui. Ambele interpretări valideaza titlul ca motiv anticipativ.

               Perspectiva narativă este obiectivă. Întâmplările sunt relatate la persoana a III-a, de către un narator omniscient și omniprezent. Interferența dintre planul naratorului şi cel al personajelor se realizează prin folosirea stilului indirect liber. Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului, se face uz de tehnica punctului de vedere în intervențiile simetrice ale bătrânei, din incipitul și din finalul nuvelei. Soacra afirmă la început, într-o discuție cu Ghiță următoarele : ,,Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, iar la sfârșit pune întâmplările pe seama destinului necruțător: ,,așa le-a fost dată!...”. Vocea naratorului se doreşte egală, uniformă, fără inflexiuni care să trădeze o atitudine explicită faţă de întâmplările relatate, indiferent de natura lor. Naraţiunea este uneori înlocuită de dialog, conceput ca o succesiune de replici scurte, tensionate, în acord cu starea sufletească a personajelor. Pe lângă funcţia de dramatizare a acţiunii, care capătă astfel de accente scenice, dialogul este şi o modalitate de caracterizare a personajelor şi de reliefare a opticii acestora asupra evenimentelor. Descrierea este prezentă în toate formele sale, de la prezentarea obiectelor, a interioarelor, a veşmintelor până la portrete şi descrieri de cadru şi atmosferă. Reţine atenţia fragmentul în care este descris locul unde este plasata moara: ,,Dacă aruncai privirea în jur, la dreapta şi la stânga, vedeai drumul de ţară şerpuind spre culme, iară la vale, de-a lungul râuleţului, cât străbate ochiul, până la câmpia nesfârşită, afară de câţiva arini ce stăteau grămadă din jos de podul de piatră, nu zăreai decât iarbă şi mărăcini(…).  Pe culmea dealului de la stânga , despre Ineu, se iveşte pe ici pe colo marginea unei păduri de stejari, iară pe dealul de la dreapta stau răzleţe rămăşiţele încă nestârpite ale unei alte păduri, rădăcini ieşite din pământ şi tocmai sus, la culme, un trunchi înalt, pe jumătate ars, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre câmpie…’’. Această secvenţă descriptivă are rolul nu doar de a plasa în spaţiu acţiunea nuvelei, ci de a anticipa, prin sugestii 

simbolice (natura săracă, de câmpie aridă, pe deasupra căreia planează corbii singuratici), deznodământul dramatic  al  personajelor.

 În nuvela realistă, spațiul și timpul sunt precizate. Cârciuma de la ,,Moara cu noroc” este așezată la răscruce de drumuri, izolată, iar acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere temporale, cu valoare religioasă: de la Sf. Gheorghe până la Paștele anului următor.

În nuvela „Moara cu noroc”, incipitul este dat de prologul ce cuprinde cuvintele bătrânei,soacrei lui Ghiță, care au un ton moralizator si proverbial, anticipând destinul personajelor principale: „omul sa fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția ci liniștea colibei tale te face fericit  Bucura-te de sărăcia ta, căci nu bogăția ci liniștea căsuței tale te face fericit.”

Bătrâna reprezintă înțelepciunea populară și experiența de viață.( Replica ei anunță tema nuvelei, si anume consecințele nefaste ale dorinței de îmbogățire asupra individului, dar și deznodământul tragic.)

Finalul nuvelei “Moara cu noroc” este simetric cu incipitul și este reprezentat printr-un epilog, care este format din replica batrânei:

“Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dată.”

Replica din prolog arată dezechilibrul interior al individului sub presiunea unei pasiuni devastatoare, iar replica din final arată destinul omului.

Finalul este tragic, moartea a trei personaje: Ghiță, Lică și Ana. Bătrâna rămâne în afara acestor întâmplări tragice ,deoarece ea s-a împotrivit mutării la han, presimțind că banii nu vor aduce numai bunăstarea materială. Bătrâna este convinsă că moara a ars, iar focul a purificat spațiul de forțele malefice, acest lucru având o semnificație simbolică.

 

Eseu---,,Moara cu noroc”dee Ioan Slavici

Naraţiunea se apropie de dimensiunile unui roman, dar statutul de nuvelă este păstrat prin faptul că numărul personajelor este redus, conflictul (subiectul) rămâne liniar, desfăşurat pe un singur fir epic, iar evenimentele au loc într‑o relativ scurtă perioadă de timp.

Un scurt capitol dialogat constituie incipitul cu care se deschide naraţiunea: într‑o primăvară, cizmarul Ghiţă, din târgul Ineu, obţine aprobarea soacrei de a lua în arendă hanul‑cârciumă numit Moara cu noroc. Motivul îl constituie gândul de a scăpa de sărăcie.

Expoziţiunea cuprinde acest scurt episod în care sunt prezentaţi protagoniştii, locul şi timpul (pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea), şi continuă cu o amplă descriere a drumului spre Moara cu noroc, situată într‑o pustietate de o sălbatică şi aspră frumuseţe, între dealuri şi imense păduri.

Intriga propriu‑zisă, ce include şi lăcomia lui Ghiţă, cea care declanşează şi susţine până la capăt conflictul, o constituie apariţia în viaţa cârciumarului a lui Lică Sămădăul.

Începutul acţiunii nu are aproape nimic nefiresc. Afacerea la Moara cu noroc pare promiţătoare, hanul este plin de drumeţi de marţi seara până sâmbătă. Ghiţă, împreună cu familia, numără la sfârşitul fiecărei săptămâni banii adunaţi, dar începe să simtă povara singurătăţii şi pustietăţii locurilor, cu presentimentul nenorocirii.

La început cârciumarul Ghiţă intuieşte adevărul din comportamentul unor porcari care mâncaseră şi băuseră fără să plătească, adevăr confirmat de apariţia lui Lică, adevăratul stăpân al locurilor, al oamenilor, al turmelor şi chiar al hanului. Acesta îl vizitează cu scopul de a vedea cu cine are de‑a face. Îi pune în vedere să‑l informeze cine trece pe drum, despre turme şi oameni, dar, înţelegând că noul cârciumar nu poate fi omul lui, revine mai târziu, cu gând de a‑l lichida. Prevăzător, Ghiţă îşi cumpără pistoale şi doi câini, pe care încearcă să‑i dreseze, angajază chiar un argat, Marţi. Dar, într‑o duminică seara, soseşte la han Lică, împreună cu nelipsiţii lui locotenenţi, fără să fie lă322,/>˘^<,,,,,,,,,,,,,trat de câini. La îndemnul Anei, Ghiţă trimite sluga la preotul din satul apropiat, Fundureni, să‑i spună că Lică e la han. Are loc o confruntare violentă între cei doi, Lică este gata să‑l suprime pe Ghiţă, dar înţelege că s‑ar afla, că Ghiţă a fost abil, trimiţând de acasă sluga, şi cade la înţelegere cu cârciumarul, jefuindu‑l însă de toţi banii, cu promisiunea că‑i va înapoia dacă şi când va putea. Ghiţă primeşte nişte inele cu semnele turmelor de porci, pentru a supraveghea mişcarea turmelor în folosul lui Lică, primind în schimb grăsuni, pe care îi comercializează, deşi observase că nici unul dintre ei nu avea vreun semn din cele de pe inele, ceea ce însemna că erau furaţi, că devenea complicele unui hoţ. Acceptă situaţia cu speranţa că îşi va recupera banii furaţi şi că lucrurile se vor opri aici, că nu va trebui să dea seama nimănui.

Lucrurile se complică, când într‑o zi, Lică soseşte la han cu lăutari după el, dând de înţeles că are chef să petreacă, o pofteşte la joc pe Ana, iar seara îi trimite de la han pe cei trei însoţitori, el rămânând aici peste noapte, sub pretextul că are bani la el „şi locurile sunt cam rele”. În aceeaşi noapte arendaşul din Fundureni este legat fedeleş şi jefuit, iar Ghiţă, deşi înţelege că Lică îşi crease numai un alibi cu rămânerea peste noapte la han, că de fapt de aici plecase, jefuise şi se întorsese tot aici în ascuns, refuză să colaboreze cu justiţia şi‑l acoperă pe hoţ. Aceasta îi atrage încrederea acestuia, care îi încredinţează preschimbarea banilor şi vânzarea „odoarelor” furate, contra unui comision. Lucrurile nu se opresc însă aici, şi Lică devine un criminal, ucigând o femeie şi un copil în pădure.

De data aceasta, când îşi dă seama că Lică este nu numai un hoţ, ci şi un ucigaș şi neputând să accepte bani mânjiţi de sânge, ceea ce îl făcea părtaş la crimă, se decide să‑l dea pe Lică în mâna jandarmului Pintea. Invocă un pretext pentru a merge la Ineu, lăsându‑l pe Lică acasă cu Ana, şi pleacă cu gândul să se întoarcă spre seară şi să‑l surprindă pe Lică având asupra sa dovezile crimelor.juh

Punctul culminant al conflictului exterior şi interior (sufletesc) al lui Ghiţă, îl constituie eşecul prinderii lui Lică, plecat de la han chiar înainte de sosirea celor doi, care aduce cu sine, imediat deznodământul tragic: Ghiţă se precipită acasă şi îşi înjunghie soţia, este surprins de Lică – întors după chimirul, în care adusese aur şi argint, ceea ce nu putuse să ştie Ghiţă şi Pintea când îl zăriseră plecând. La rândul lui este împuşcat în ceafă de către Răuţ, banii sunt jefuiţi şi cei doi însoţitori primesc poruncă să dea foc hanului când vor crede că a ajuns în Fundureni, ca să privească focul împreună cu sătenii. În cele din urmă, într‑o urmărire spectaculoasă, plină de inedit (Lică intră să se adăpostească de ploaie, cu cal cu tot, în biserică), îi moare calul şi, ca să nu cadă prins de Pintea, se sinucide izbindu‑se cu capul de un copac, fiind apoi împins de jandarm în râul umflat de apele ploii.

Finalul este mai generos cu soacra şi cei doi copii: a doua zi, bătrâna şi nepoţii privesc cu tristeţe spre pivniţa plină de cenuşa din care răsăreau oasele albe ale Anei şi ale lui Ghiţă, femeia crezând că hanul a fost lovit şi aprins de trăznet.

Personajele nu sunt numeroase. Alături de cele principale, Ghiţă Ana şi Lică, apar câteva personaje secundare, precum soacra lui Ghiţă, jandarmul Pintea, Răuţ, sau personaje episodice: argatul Marţi, arendaşul, femeia ucisă în pădure, judecătorul.

Conflictul exterior este puternic, de western românesc, dublat de un la fel de puternic conflict interior, psihologic, naraţiunea desfăşurându‑se simultan în ambele planuri, al acţiunii exterioare şi al dramei sufleteşti a protagonistului principal, Ghiţă, ceea ce face din Moara cu noroc o naraţiune realist‑psihologică.

Arta portretului atinge un mare nivel de măiestrie. Portretul fizic este concis, redus la esenţial, dar revelator pentru firea, pentru portretul moral. Personajele au însuşiri numeroase, pozitive şi negative, calităţi şi defecte, voinţă şi slăbiciune, atitudini ferme şi ezitări, îndrăzneli şi temeri; iubesc sau urăsc, sunt pătimaşe sau rezonabile, au în general trăsături reale, ale unor oameni vii.

Ghiţă, cizmarul modest devenit cârciumar din pornirea omenească spre o viaţă mai îndestulată, un om cinstit, cu un sentiment înnăscut al demnităţii umane, trăieşte drama înstrăinării de sine şi de ai lui. Deşi pare un om puternic – are curajul de a‑l înfrunta pe Lică – se dovedeşte în cele din urmă slab, incapabil să‑şi asume până la capăt modesta şi onesta lui condiţie de cizmar, incapabil să renunţe, atunci când îşi dă seama de riscurile pe care le reprezintă Sămădăul, sau să‑şi asume până la capăt statutul de ticălos, pe care este gata să‑l accepte doar în speranţa meschină că, rezistând măcar trei ani, ar putea să‑şi strângă o sumă suficientă pentru deschiderea în târg a unui atelier, cu calfe, asigurându-şi astfel o viaţă îmbelşugată şi liniştită.

Ghiţă capătă patima banului, dar conştientizarea primejdiilor pe care trebuie să le înfrunte pentru a‑i aduna rămânând la moară, îi întunecă sufletul şi firea. Din omul vesel, deschis, comunicativ, devine, contemplându‑şi cu o luciditate tragică drama, taciturn, incomunicabil, morocănos, întunecat, irascibil, mereu gata să izbucnească într‑o criză de mânie. Nici faţă de Ana, cu care înainte era atent şi delicat, nu se mai poate stăpâni. Din soţul tandru, devine rece şi indiferent, frumuseţea şi gingăşia Anei nu mai ajungeau la sufletul lui. Patima banului, decăderea morală şi minciuna, la care trebuie să recurgă mereu în relaţiile cu soţia, îi întunecă iubirea. Crezând că nu trebuie să încarce sufletul Anei cu atâtea negre griji, se închide în sine măcinându‑şi amarul, într‑o lâncezeală a sufletului şi a conştiinţei, cu speranţa tulbure că s‑ar mai putea întâmpla ceva care să‑l salveze de sub tirania lui Lică.

Satisfacţiile pe care i le aduce banul îi pervertesc sufletul, ajungând să‑i spună Anei că‑i stă în cale, ceea ce va să însemne că o simte ca pe o povară în calea deschisă de afacerile cu Lică. Momentele de prăbuşire morală alternează cu momente de luciditate, de renaştere a fondului său moral pozitiv, când se simte pierdut, gata să fugă departe de Sămădău, pentru a salva liniştea şi onoarea lui şi a familiei. Se imaginează în ştreang, dar se revoltă împotriva unui astfel de sfârşit ipotetic, socotind că nu are cine să‑l judece, pentru că toţi cei ce slujesc legea sunt ei înşişi corupţi şi ticăloşiţi şi nu au niciun drept moral asupra lui. Atunci dă vina pe autorităţi că nu sunt în stare să stârpească hoţii şi să stăvilească oameni de felul lui Lică, fără de care el ar fi rămas un om cinstit. Conştient că se afundă tot mai mult în necinste, negăsind un sprijin nici în Ana, de care se înstrăinează definitiv, până la a o împinge în braţele lui Lică, nici în sine, Ghiţă sfârşeşte tragic chiar în momentul în care fondul său sufletesc pozitiv se revoltă. Dar iarăşi greşeşte, acţionând fără să‑i spună nimic Anei, care l‑ar fi putut ajuta să‑l demaşte pe Lică. Moartea lui apare ca o ispăşire, ca o sancţiune morală, dar şi ca o izbăvire a unei drame sufleteşti din care nu găseşte ieşirea, fiind prins ca într‑un labirint. Ghiţă, în ciuda unor semne care îl arătau un om puternic, se dovedeşte în cele din urmă un om slab – „femeie îmbrăcată în haine bărbăteşti”, spune Ana către Lică, la un moment dat.

Ana, caracterizată de la început de către mama ei ca „prea tânără, prea aşezată şi oarecum prea blândă la fire” este şi ea o fire slabă. Devotată familiei şi căminului, nu se lasă uşor zdruncinată din convingerile ei că Ghiţă este un om cinstit. Trăieşte cu disperare drama schimbării lui Ghiţă, care îi ascunde îngrijorările şi afacerile, fără să reuşească a‑i găsi adevărata explicaţie. La jignirea pe care i‑o aduce Ghiţă, ea răspunde cu o nouă confirmare a dragostei ei, îşi reproşează că nu a făcut destul pentru a afla ce se întâmplă cu soţul, pentru a‑l împiedica de la o prea mare apropiere de Lică Sămădăul. Încet‑încet însă, în sufletul ei dispreţul înlocuieşte iubirea. Trădarea nu este pentru ea un gest necugetat, un capriciu, şi declaraţia pe care o face lui Lică dezvăluie la această fiinţă fragilă trupeşte un caracter ferm şi o mare capacitate de concentrare a sensibilităţii pentru luarea unei hotărâri dificile. Alegerea, deşi greşită, este o opţiune pentru viaţă, aşa cum o arată şi strigătul ei disperat din final: „Nu vreau să mor, Ghiţă!”. Ana apare ca victimă, a confruntării dintre două voinţe aspre, bărbăteşti, care şi‑o dispută fără voia ei. Asupra ei se exercită o dublă presiune: pe de o parte înstrăinarea lui Ghiţă, pe de altă parte abila şi insistenţa acţiune de seducere, a lui Lică.

Talentul de mare portretist al lui Slavici se vădeşte în realizarea lui Lică Sămădăul, un adevărat erou de western sălbatic. Deşi liniar ca viaţă sufletească, adică plat, fără frământările şi zbuciumul care dau relief sufletesc lui Ghiţă, Lică se distinge prin câteva trăsături de caracter bine conturate prin intermediul faptelor şi al convingerilor sale.

În primul rând, aşa cum îl caracterizează direct naratorul, Lică nu este un om (nici un hoţ, un bandit) de rând. Sămădăul, adică om cu stare, poate plăti pagube din turmele domnilor de la oraş, cu care întreţine relaţii apropiate şi de a căror protecţie se bucură. El este „mai ales om aspru şi neîndurat”, care străbate toate drumurile şi coclaurile mergând călare de la o turmă la alta, cunoaşte toate fundăturile şi pe toţi oamenii, buni sau răi, mai ales pe cei răi, care ar putea să‑i facă pagubă, de care însă tremură toţi, pentru că ştie să găsească urechea purcelului şi în ulceaua cu varză. Este, cu alte cuvinte, un adevărat stăpân al locurilor.

Dar nu unul oarecare, ci unul „dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă”, pieptar cu bumbi de argint şi bici de „carmajin” cu codiriştea înflorită şi ghintuită cu aur, semne nu numai ale bunăstării, ci şi, mai ales, ale puterii sale.

Ca bărbat, este individualizat printr‑un portret fizic sugestiv, care trădează concentrare şi energii aprige: „un om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă cu mustaţa lungă…” Aceste trăsături, mai ales ochii mici şi verzi sub sprâncenele împreunate sugerează caracterul flegmatic, răutatea şi viclenia. Portretul nu este lipsit de un farmec sălbatic şi viguros, ceea ce o determină pe Ana să tresară la vederea lui, cu un amestec de spaimă şi atracţie. Intuind caracterul acestuia mai ales după ochi, după rânjet, după căutătura (felul de a privi) când îşi roade mustaţa, Ana îl caracterizează direct, de la început, ca fiind „un om rău şi un om primejdios”. Tot ea este cea care îi spune în faţă, atunci când cade în mrejele lui: „Tu nu eşti om Lică, ci deavol”. Astfel este numit un aspect important al acestui personaj, caracterul lui romantic, demonic, luciferic, care nu contrazice cu nimic realismul său. Inteligent, viclean, cu o voinţă de fier, cinic care nu cunoaşte sentimentele, ci doar plăcerea. Sadic incurabil care se bucură de crimele şi sângele vărsat, care nu respectă nimic sfânt, Lică Sămădăul este un personaj pitoresc, viu, memorabil,

 

eseu,,Moara cu noroc” de Ioan Slavici

INTRODUCERE
Moara cu noroc de Ioan Slavici, publicată în 1881, în volumul Novele din popor, este o nuvelă psihologică prin tematică, prin conflict interior, prin modalități de caracterizare a personalui și de investigare psihologică.
CUPRINS
   1.Tema prezintă efectele nefaste și dezumanizate ale dorinței de înavuțire, în contextul societății ardelenești de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
   În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor . Fiind o nuvelă psihologică, în Moara cu noroc de Ioan Slavici, conflictul central este cel moral-psihologic, conflict interior al personajului principal, iar în caracterizarea personajelor se utilizeaza tehnici de investigație psihologică: autoanaliza, monologul interior de factură tradițională și acela realizat în stil indirect liber, scenele dialogate, însoțite de notația gesticii, a mimicii și a tonului vocii. 2. Construcția subiectului nuvelei psihologice: conflict, relații temporale și spațiale, acțiune, intrigă
   Personajul principal, Ghiță  trăiește un puternic conflict interior, oscilând între dorințe puternice, dar contracditorii: dorința de a rămâne om cinstit, pe de o parte, și dorința de a se îmbogății alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, prin confruntarea cârciumarului Ghiță și Lică Sămădăul.
 Acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu semnificație religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paște.
  Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat.
  În expozițiune, Ghiță, cizmar sărac, dar onest, harnic și muncitor, hotărăște să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câștiga rapid bani. Cârciuma este așezată la răscuce de drumuri, izolată de restul lumii, înconjurată de pustietăți întunecoase. O vreme, la Moara cu noroc afacerile îi merg bine lui Ghiță. Însă apariția lui Lică Sămădăul, șeful porcarilor și al turmelor de porci din împrejurimi, la Moara cu noroc, constituie intriga și declanșează în sufletul lui Ghiță conflictul interior.
   Desfășuarea acțiunii ilustrează procesul înstrăinării cârciumarului față de familie, care dornic să facă avere, se îndepărtează de Ana și devine complicele lui Lică la diverse nelegiuiri: jefuirea arendașului, uciderea unei femei și a unui copil. Cârciumarul se aliază cu jandarmul Pintea, fost hoț de codru și tovarăș al lui Lică, pentru a-l da în vileag pe sămădău.
  Punctul culminant  al nuvelei ilustrează dezumanizarea lui Ghiță. La sărbătorile Paștelui, Ghiță își aruncă soția în brațele lui Lică, lăsând-o singură la cârciumă, în timp ce el merge să-l anunțe pe jandarm că Lică are asupra lui banii furați. Dezgustată de lașitatea soțului, Ana i se dăruiește lui Lică. Când se întoarce și își dă seama de acest lucru, Ghiță o ucide pe Ana, fiind la ordinul lui ucis de Lică.
   Deznodământul  este tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică mistuie cârciuma  de la Moara cu noroc. Pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, Lică se sinucide.
   Singurele personaje care supraviețuiesc sunt bătrâna și copiii, nuvela având astefl un final moralizator.
3. Incipitul și finalul
Incipitul  și finalul nuvelei se află în raport de simetrie, deoarece înfățișează drumul care ajunge la Moara cu noroc, locul desfășurării acțiunii. Cuvintele rostite de bătrână încadrează desfășurarea propriu-zisă a acțiunii, având rol de comentariu moral: ''Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i așa vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit''. Bătrâna este adepta păstrării tradiției. În finalul nuvelei pune întâmplările tragice pe seama destinului: ''Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat''.
   4.Ghiță  este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici. Destinul său ilustrează consecințele nefaste ale setei de înavuțire. Complexitatea și ''capacitatea de a ne surprinde în mod convingător'' fac din Ghiță un ''personaj rotund''.
   La început, Ghiță este un om energic, cu gustul riscului, cizmar sărac, el hotărăște luarea în arendă a cârciumii de la Moara cu noroc, pentru că dorește bunăstarea familiei sale și are capacitatea de a-și asuma responsabilitatea destinului celorlalți.
   Cârciuma aduce profit, iar familia trăiește în bunăstare și armonie. Apariția lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc, tulbură echilibrul interior al cârciumarului. Cu toate că își dă seama că Lică reprezintă un real pericol pentru el și familia lui, Ghiță nu se poate sustrage de la tentația îmbogățirii: ''se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa și i se împăienjeneau parcă ochii''.  La început crede că îi poate ține piept lui Lică, și își ia măsuri de precauție: merge la Arad să-și cumpere două pistoale, își face rost de doi câini pe care îi asumte împotriva turmelor de porci și își angajează încă o slugă, pe Marți.
  Când Lică vine pe neașteptate la cârciumă, Ghiță își pune în aplicare planul de apărare. Dar după cum câini se îmblânzesc înaintea sămădăului, tot astfel cârciumarul își deschide lada cu bani.
Lică îl caracterizează în mod direct: ''Tu ești om Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și ești om cu minte: dacă te-aș avea tovarăș pe tine, aș râde și de dracul, și de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă știu alăturea cu un om ca tine''. Totuși sămădăului nu-i convine un om care să nu-i știe de frică și de aceea, treptat, distruge imaginea celorlalți despre cârciumar ca om cinstit și onest.
Prin monologul interior  sunt redate gândurile și frământările personajului: ''Ei! Ce să-mi fac? ... Așa m-a lăsat Dumnezeu! ... Ce să-mi facă daca e în mine ceva mai tare ca voința mea?''  Ghiță are și momente de remușcare, când îi cere iertare soției ''Iartă-ma Ano! îi zise el. Iartă-mă cel puțin tu, căci eu n-am să-mi iert cât voi trăi pe fața pământului. Ai avut tată om de frunte, ai neamuri oameni de treabă și ai ajuns să-ți vezi bărbatul înaintea judecătorilor.'' Dar se înstrăinează de ea, apoi o folosește în încercarea de a-i oferi probe jandarmului Pintea în ceea ce privește vinovăția lui sămădăului.
ÎNCHEIERE
   Prin urmare, opera literară Moara cu noroc  de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică deoarece are toate trăsăturile acestei specii literare: analizează conflictul interior al personajului principal, urmărește procesul înstrăinării lui Ghiță de familie și urmărește degradarea morală a acestuia produsă de ispita îmbogățirii.

 

 

ESEU - Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă

 

Basmul este o specie a genului epic, în prozã, de dimensiuni ample, cu numeroase personaje, purtãtoare ale unor valori simbolice (binele şi rãul), cu o acţiune care implicã fabulosul şi care se finalizeazã cu triumful forţelor binelui. Basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb” îşi are originea în cel popular de la care autorul preia tiparul narativ: acţiunea începe printr-un echilibru iniţial, care ulterior se destramã, urmând sã fie refãcut prin parcurgerea unor probe; dupã recuperarea acestui echilibru are loc rãsplata eroului, iar în final nunta. 

  Tema basmului este lupta dintre bine şi rãu. Aceastã confruntare determinã maturizarea eroului care parcurge un drum iniţiatic, simbolizat prin cãlãtoria sa. Protagonistul este supus la situaţii limitã care odatã depãşite îl fac mai înţelept şi contribuie la evoluţia sa spiritualã. 

Semnificaţia titlului reiese din scena în care Spânul îl pãcãleşte pe fiul Craiului sã intre în fântânã. Naiv şi lipsit de experienţã, acesta îşi schimbã statutul din nepot al împãratului Verde, în acela de slugã a Spânului. Numele lui este un oximoron deoarece “harap” înseamnã “negru, rob”, iar albul exprimã puritatea, nobleţea. Substantivul “povestea” atestã apartenenţa la genul epic, îmbinarea realului cu fabulosul şi anunţã caracterul de bildungsroman al operei. 

  Naraţiunea la persoana a III-a este realizatã de un narator omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecţii. Spre deosebire de basmul popular,unde predomină naraţiunea , basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea. Naraţiunea este dramatizată prin dialog, iar individualizarea personajelor se realizează prin amănunte (limbaj, gesturi, detalii de portret fizic).Dialogul are o dublă funcţie : susţine evoluţia acţiunii şi caracterizează personajele. 

In basm sunt prezente clişeele compoziţionale. Formula iniţială, „Amu cică era odată”, şi formula finală, „Şi veselia a ţinut ani întregi, şi acum mai ţine încă.”, sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Formulele mediane -„Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg ...”, „...şi mai merge el cât merge...”- realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta şi întreţin suspansul.
 Incipitul, prin formula “Amu cică era odată...” , situează naraţiunea într-un timp mitologic, fabulos. De asemenea, spaţiul este nedefinit, nu se dau relaţii cu privire la locul în care se află craiul şi cei trei fii ai săi, dar se ştie că eroul va pleca la celălalt capăt al lumii, la unchiul său. Incipitul conţine de asemenea un prim simbol existent în toate basmele, cifra 3, care reprezintă desăvârşirea, perfecţiunea (craiul avea 3 feciori, Împăratul Verde avea 3 fete), simbol ce va reapărea pe parcursul acţiunii. 
Finalul basmului înseamnă în primul rând remedierea situaţiei problematice din incipit, prin pedepsirea şi omorârea Spânului, dar şi prin recompensarea personajului pozitiv. Prin urmare, şi în basmul cult, binele iese învingător din lupta cu răul. Dar finalul unui basm cult înseamnă şi sfârşitul procesului iniţiatic al protagonistului, care va deveni împărat, căsătorindu-se cu fata lui Roşu Împărat.. Formula narativă finală , „Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”, anunţă un ospăţ de dimensiuni simbolice, la care a luat parte şi povestitorul. Rolul acesteia este acela de a readuce cititorul în situaţia iniţială, în lumea reală.

Situaţia iniţială , expozitiunea, prezintă o stare de echilibru – craiul are trei feciori, Verde- Împărat are trei fete. Factorul perturbator, intriga, este scrisoarea primitã de la Verde-Împărat. Acesta nu are moştenitori şi îi cere fratelui său să îi trimită pe unul dintre fii, cel mai vrednic, să-i urmeze la tron. 
Desfăşurarea acţiunii începe atunci când craiul hotărăşte să testeze curajul fiilor săi, întâmpinându-i la pod deghizat în urs. Mezinul, sfãtuit de Sfânta Duminicã, şi ajutat de calul cu puteri supranaturale, depãşeşte aceastã probã. Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea – labirint. Traversarea acesteia este o probă prin care eroul şi-ar putea dovedi maturitatea, însă Harap-Alb se rătăceşte, ceea ce semnifică că mai are multe de învăţat. Având nevoie de un iniţiator, cele trei apariţii ale Spânului îl determină să încalce sfatul părintesc şi îl ia ca slugă. Naiv încă, Harap-Alb coboară în fântână, fără a se gândi la urmări. Coborârea în fântână simbolizează moartea eroului din care va renaşte cu o altă identitate. Schimbarea identităţii reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Personajul intră în fântână naiv fecior de crai pentru a deveni, la ieşire, Harap-Alb, rob al Spânului. 
Ajunşi la curte împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea salatelor din Grădina Ursului, aducerea capului şi a pielii cerbului bătute cu nestemate şi a fetei Împăratului Roş. Harap-Alb trece aceste probe, având acum iniţiativa actelor sale, cu ajutorul prietenilor ( Sfânta Duminicã, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) şi a obiectelor magice. 
La curtea Impăratului Roş, Harap-Alb este supus la două serii de probe, fiind ajutat de personaje himerice şi animaliere cu puteri supranaturale. Alte trei probe se leagă doar de fată: păzirea nocturnă şi prinderea fetei, transformată în pasăre şi ghicitul fetei. 
În cãlãtoria spre curtea lui Verde – Împãrat, flãcãul se îndrãgosteşte de fata frumoasã şi n-ar vrea sã o ducã Spânului, fiind pentru prima data tentat sã îşi încalce cuvântul dat. La împãrãţie sunt întâmpinaţi cu toate onorurile, dar fata Împãratului Roş îl respinge pe Spân şi dezvãluie celor de faţã taina cã Harap – Alb este adevãratul nepot al Împãratului Verde , episodul constituind punctual culminant. Dat în vileag, Spânul se repede “ ca un câine turbat” şi reteazã capul lui Harap – Alb, dar fata îl înconjoarã cu “trei smicele de mãr dulce”, îl stropeşte cu apã vie şi îl trezeşte la viaţã ca dupã un somn greu. Atunci, calul fermecat îl apucã pe Spân şi “mi ţi-l zvârle în înaltul cerului” de unde cade pe pãmânt şi moare. 
Deznodământul este fericit, restabilindu-se echilibrul iniţial, iar eroul este recompensat prin căsătoria cu fata iubită şi primirea împărăţiei. Nunta şi schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului. 
Eroul şi ajutoarele sale reprezintă forţele binelui, iar Spânul şi Roşu-Împărat, forţele răului, din a căror confruntare ies învingătoare forţele binelui. Din punctul de vedere al relaţiei cu eroul, unele personaje sunt asociate lui, ajutând-ul: Sfânta Duminică, calul, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, crăiasa furnicilor şi crăiasa albinelor, iar altele sunt antagonice: Spânul şi Împărâtul Roş, toate personajele fiind simbolice. 
Harap-Alb este personajul principal, cel iniţiat. El nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, dar dobândeşte prin trecerea probelor o serie de calităţi psiho-morale: bunătate, milostenie, generozitate, prietenie, curaj, necesare unui împărat.). 
La început, Harap-Alb, aşa cum reiese din caracterizarea directă realizată de către narator, este înfăţişat ca un tânăr fiu de crai, cel mai mic dintre fraţi, naiv şi novice: „Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca ...”, „Fiul craiului, boboc în felul său ...”. În urma parcurgerii drumului iniţiatic presărat cu diverse probe menite să verifice atât calităţile fizice cât şi cele morale ale eroului, Harap-Alb devine un om matur, capabil să conducă o împărăţie. Caracterizarea indirectă a personajului reiese din faptele lui, atitudinea sa, limbajul său şi relaţia cu celelalte personaje. Astfel, el apare ca un tânăr milostiv, curajos, care îşi asumă consecinţele greşelilor, responsabil, prietenos şi comunicativ. 
Spânul este personajul antagonist şi reprezintă întruchiparea răului, dar are şi rolul iniţiatorului, fiind astfel „un rău necesar”: „Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată ...”. De aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea eroului să fie încheiată. 
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane, dar aspectul lor ascunde şi calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş este rău şi viclean. Sfânta Duminică este înţeleaptă. 
Arta narativă se caracterizează, în primul rând, prin umor şi oralitate. Se observă, la Ion Creangă, exprimarea mucalită, poznaşă, care stârneşte râsul păstrând un aer de seriozitate („Să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”), ironia („Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui nemaipomenită...”), zeflemisirea („Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârâ în sân, dar nu încapi de urechi...!”), poreclele şi apelativele caricaturale („Buzilă”, „mangosiţi”), diminutivele cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”), expresiile şi vorbele de duh („Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea”), caracterizările pitoreşti (caracterizarea lui Gerilă: „O dihanie de om, care se pârpâlea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjeni de lemne şi tot arunci striga, cât îl lua gura, că moare de frig. [...] omul acela era ceva de spăriet: avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate”), scenele comice (cearta dintre Gerilă şi ceilalţi din casa de aramă înroşită în foc). 
 Oralitatea este o constantă a întregii opere a lui Creangă, care conferă acesteia o tonalitate firească, de exprimare vie, autentică. Indicii lexicali, semantici şi sintactici ai oralităţii sunt: expresiile onomatopeice, interjecţiile şi verbele imitative („haţ”, „alelei”, „trosc”, „pleosc”, „a bocăni”, „teleap-teleap”), zicerile tipice („toate ca toate”, „de voie, de nevoie”), expresiile populare („vorba ceea”, „şi pace bună”), interogaţii şi exclamaţii („Ce rău s-a spăriet!”, „Ce-i de făcut?”), fraze ritmate („De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi”), rime şi asonante („feciori de ghindă, fătaţi în tindă”), dativul etic („Şi mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”). 

  Trecerea protagonistului prin încercări dificile, ca şi experienţa condiţiei umilitoare de rob la dispoziţia unui stăpân nedrept, conturează sensul basmului, exprimat de Sfânta Duminică: “Când vei ajunge şi tu mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir- a- păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul”.

 

Basmul-- HARAP  ALB de Ion Creangă

 

Expoziţiunea relatează faptele ce se petrec într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări, la capătul lumii, în timp mitic. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin evocarea timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit: "Amu cică era odată într-o ţară" un crai care avea trei feciori şi un singur "frate mai mare, care era împărat într-o ţară mai îndepărtată", pe nume Verde împărat. Cei doi fraţi nu se văzuseră de multă vreme, iar verii nu se cunoscuseră între ei, pentru că împărăţia fratelui mai mare era "tocmai la o margine a pământului", iar fratele mai mic trăia la altă margine ". In acest cadru spaţio-temporal mitic se derulează - într-o înlănţuire cronologică - întâmplările reale şi fabuloase la care participă personajele basmului.
Verde împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită "grabnic pe cel mai vrednic" şi viteaz dintre fiii săi, ca să-i urmeze la tron, întrucât el avea numai fete. Ca să-i pună la încercare, pentru a vedea care dintre feciori "se simte destoinic a împăraţi peste o ţară aşa de mare şi bogată ca aceea", craiul se îmbracă într-o piele de urs şi se ascunde sub un pod. Cei doi fii mai mari se sperie de urs şi se întorc ruşinaţi la curtea craiului, care este dezamăgit de neputinţa lor şi rosteşte moralizator: "nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine", ceea ce evidenţiază elementele reale ale basmuiui.
Mezinul, impresionat de amărăciunea tatălui, se duce în grădină "să plângă în inima sa". Deodată, "o babă gârbovă de bătrâneţe" îi cere de pomană, apoi îl sfătuieşte să ceară tatălui său "calul, armele şi hainele cu care a fost el mire", deşi hainele sunt "vechi şi ponosite", iar "armele ruginite" şi să pună o tavă cu jăratic în mijlocul hergheliei ca să aleagă acel cal care va veni "la jăratic să mănânce". Urmând întocmai sfaturile babei, (călăuzirea flăcăului către preţuirea şi respectarea tradiţiilor strămoşeşti), voinicul pleacă la drum, luând carte din partea tatălui şi, prin dreptul podului, "numai iaca îi iesă şi lui ursul înainte". Trece cu bine de această primă probă, primeşte binecuvântarea părintelui său şi pielea de urs în dar, apoi sfatul ca în călătoria lui să se ferească "de omul roş, iară mai ales de cel spân", să nu cumva să aibă de-a face cu ei. Ca trăsături ale basmului, sunt prezente aici formule iniţiale tipice şi cifra magică trei, care face posibilă depăşirea primei probe de către eroul principal.
Intriga. Fiul craiului şi calul pleacă la drum, basmul continuând cu formule mediane tipice, "şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă" până când întâlnesc în codru "un om spân" care se oferă drept "slugă la drum". Voinicul îl refuză de două ori, dar a treia oară spânul îi iese în cale "îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos" tocmai când fiul craiului se rătăcise prin codrii întunecoşi. Deprins să urmeze sfatul părintelui său, acela de a nu se însoţi cu omul spân, dar pentru că îi mai ieşiseră în cale încă doi, el se gândeşte că "aiasta-i ţara spânilor" şi-1 angajează drept călăuză. În această secvenţă narativă este inclusă o pauză descriptivă, care întrerupe povestirea şi descrie codrii deşi şi întunecoşi, ce conturează un peisaj de basm
Ajunşi la o fântână care "nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă", spânul intră în puţ, umple plosca, apoi îl sfătuieşte pe fiul craiului să coboare şi el ca să se răcorească. Tânărul îl ascultă pe spân, dar acesta trânteşte capacul peste gura fântânii şi-1 ameninţă că dacă nu-i povesteşte totul despre el, "cine eşti, de unde vii, şi încotro te duci", acolo îi vor putrezi oasele. Sub ameninţarea morţii, feciorul de crai jură "pe ascuţişul paloşului" că va fi sluga supusă a spânului, care se va da drept nepotul împăratului şi că va păstra taina "până când va muri şi iar va învia", anticipând astfel finalul basmului. Spânul îi dă numele de Harap-Alb, care-1 va sluji cu credinţă, respectându-şi jurământul făcut.
Desfăşurarea acţiunii începe odată cu sosirea la palatul împăratului Verde, unde Spânul se dă drept nepotul său şi, înfumurat peste măsură, îl trimite pe Harap-Alb să stea la grajduri, să aibă grijă de calul lui, că altfel va fi "vai de pielea ta", dându-i şi o palmă - "ca să ţii minte ce ţi-am spus"-, că altfel "prinde mămăliga coajă". De remarcat este aici elipsa narativă, adică trecerea sub tăcere a secvenţei călătoriei făcute de erou ca slugă a spânului până la împărăţia unchiului său, naratorul sugerând numai că aceasta s-a efectuat.
Basmul este structurat în mai multe episoade înlănţuite, care se constituie în tot atâtea probe la care este supus protagonistul. într-o zi, având la masă "nişte salăţi foarte minunate", care se căpătau cu multă greutate, spânul hotărăşte să-şi trimită sluga să-i aducă acele bunătăţi din grădina ursului. Calul fabulos îl duce în zbor pe Harap-Alb la Sfânta Duminică, iar aceasta îl ajută să-şi îndeplinească misiunea şi să treacă proba. Următorul episod are loc după alte câteva zile, când împăratul îi arată spânului nişte pietre preţioase foarte frumoase, iar acesta îşi trimite sluga să-i aducă "pielea cerbului cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc". Din nou Sfânta Duminică îl ajută pe Harap-Alb să ia pielea şi capul cerbului pe care se aflau nestematele şi să le ducă spânului, eroul trecând cu bine şi această probă fabuloasă.
După un timp, împăratul dă un ospăţ foarte mare în cinstea nepotului său, la care a invitat împăraţi, crai, voievozi "şi alte feţe cinstite", în timpul petrecerii, incitat de poveştile bizare despre fata Împăratului Roş, spânul îi porunceşte lui Harap-Alb să i-o aducă degrabă pe această tânără, că altfel "te-ai dus de pe faţa pământului".

Harap-Alb, gândindu-se la sfatul pe care i-l dăduse tatăl său, acela de a se feri de omul spân şi de omul roş, este înspăimântat, plângându-se calului: "parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste alta", apoi pornesc împreună către Roşu împărat. 

Episodul călătoriei este alcătuit din mai multe secvenţe narative. Pe un pod, Harap-Alb întâlneşte o nuntă de furnici şi trece prin apă ca să nu curme "viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate". Regina furnicilor îi dă voinicului o aripioară, ca atunci când va crede că are nevoie de ea să dea foc aripii. După un timp, călătorii văd un roi de albine care se învârteau bezmetice, neavând pe ce să se aşeze. Atunci, Harap-Alb îşi scoate pălăria, o aşază pe pământ cu gura în sus, iar albinele se îngrămădesc acolo. Voinicul ciopleşte un buştean şi le face un adăpost, după care crăiasa albinelor îi dă o aripă, ca, în caz de nevoie, Harap-Alb să-i dea foc şi ea va veni în ajutor.

Acţiunea continuă cu formule mediane -"Mai merge el cât merge"- şi Harap-Alb întâlneşte, pe rând, cinci personaje fabuloase, descrise detaliat de narator: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Călătoria alături de cei cinci oameni ciudaţi este plină de peripeţii, că "pe unde treceau, pârjol făceau". Harap-Alb le este tovarăş "şi la pagubă şi la câştig" şi se poartă prietenos cu fiecare, întrucât simţea că va avea nevoie de ei la curtea împăratului Roş, despre care aflase că "era un om pâclişit (negru la suflet) şi răutăcios la culme". De aceea, flăcăul consideră că "la unul fără suflet", cum era împăratul, era nevoie de "unul fără de lege", sperând că, "din cinci nespălaţi" câţi erau, i-o veni "vreunul de hac", conform proverbului: "Lumea asta e pe dos,/ Toate merg cu capu-n jos/ Puţini suie, mulţi coboară,/ Unul macină la moară."
Într-un târziu, ajung cu toţii la împărăţie - episodul de la curtea Împăratului Roşu fiind introdus de formula mediană "Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este" - unde Împăratul Roş îi supune la probe fabuloase şi foarte periculoase, care se constituie în secvenţe narative. Mai întâi îi cazează într-o casă de aramă, căreia i se dă foc pe dedesubt, dar Gerilă suflă de trei ori, "cu buzişoarele sale cele iscusite" şi casa rămâne "nici fierbinte, nici rece", tocmai bună de dormit într-însă. Următoarea probă este un ospăţ cu foarte multe bucate şi băutură, pe care Flămânzilă şi Setilă le fac să dispară într-o clipă, apoi încep să strige în gura mare, unul că "moare de foame" şi celălalt "că crapă de sete", spre disperarea împăratului, care nu-şi putea crede ochilor.
Cerând încă o dată fata, Harap-Alb este supus unei alte probe. El primeşte zece baniţe de "sămânţă de mac, amestecată cu una de năsip mărunţel" şi porunca de a alege până dimineaţă macul de nisip Atunci Harap-Alb îşi aminteşte de crăiasa furnicilor, dă foc aripioarei şi într-o clipă o droaie de furnici, "câtă frunză şi iarbă" au ales "năsipul de o parte şi macul de artă parte", fiind şi aceasta o secvenţă fabuloasă specifică basmelor.
Împăratul refuză din nou să le dea fata şi-i supune altei probe, anume să o păzească toată noaptea pe fată, iar "dacă mâine dimineaţă s-ar afla tot acolo, atunci poate să ţi-o dau", altfel "v-aţi dus pe copcă". Cei şase prieteni s-au aşezat de pază de la uşa fetei până la poarta împărăţiei, dar fata împăratului, având puteri supranaturale, se preface într-o păsărică şi "zboară nevăzută prin cinci străji". Ochilă şi Păsărilă se ţin după ea şi abia izbutesc s-o prindă şi s-o ducă înapoi în odaia ei.
Plin de ciudă, împăratul le spune că el mai are o fată luată de suflet, dar care seamănă perfect cu fiica sa.Dacă Harap-Alb va depăşi această probă şi le va deosebi, "ferice de tine va fi", dar dacă nu va reuşi vor pleca imediat de la curtea împărătească, deoarece "nu vă mai pot suferi". Harap-Alb dă foc aripioarei de albină, care -l ajută să o identifice pe fata împăratului. Trecând şi această probă cu bine, Harap-Alb cere fata, iar împăratul, "ovilit (ofilit) şi sarbăd (palid) de supărare şi ruşine", îi urează să fie vrednic s-o stăpânească, pentru că i-o dă din toată inima.
Fata vrea şi ea să-l supună la o probă. Trimite calul lui Harap-Alb împreună cu turturica ei să aducă "trei smicele (nuiele, crenguţe) de măr dulce şi apă vie şi apă moartă" dintr-un loc numai de ea ştiut, acolo "unde se bat munţii în capete". Calul se întoarce primul şi fata împăratului Roş porneşte cu ei la drum spre palatul împăratului Verde, "Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este". Lui Harap-Alb i se tulbură minţile privind fata care era tânără, frumoasă "şi plină de vină-ncoace" şi nu ar vrea s-o ducă spânului, "fiind nebun de dragostea ei".
Punctul culminant. între timp, turturica ajunsese cu vestea la împăratul Verde şi acesta se apucase să facă pregătiri pentru primirea fetei împăratului Roş. Văzând cât este de frumoasă fata, spânul se repede să o ia în braţe, dar ea îl îmbrânceşte şi-i spune că a venit acolo pentru Harap-Alb, căci "el este adevăratul nepot al împăratului Verde". Turbat de furie că a fost dat în vileag, spânul se repede la Harap-Alb "şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş", strigând că aşa trebuie să păţească cel ce-şi încalcă jurământul. Atunci calul lui Harap-Alb se repede la spân, îl înşfacă de cap, "zboară cu dânsul în înaltul ceriului" de unde îi dă drumul şi acesta se face "praf şi pulbere". Fata împăratului Roş, ca personaj fabulos, are puteri supranaturale şi-l poate reînvia, prin leacuri miraculoase, pe Harap-Alb. Ea pune capul lui Harap-Alb la loc şi prin ritualuri străvechi cu "cele trei smicele de măr dulce" şi cu apa moartă îi lipeşte capul de corp. Harap-Alb se trezeşte ca dintr-un somn adânc, fata îl sărută cu drag, apoi îngenunchează amândoi în faţa Împăratului Verde ca să primească binecuvântarea, jurându-şi credinţă unul altuia.
Deznodământul basmului constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative, victoria adevărului, aşa că nunta începe "ş-apoi dă, Doamne, bine!". S-a strâns lumea să privească, ba chiar "soarele şi luna din ceriu râdea". Au fost poftiţi la nunta împărătească, pe lângă crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor şi crăiasa zânelor, crai şi împăraţi, oameni importanţi "Ş-un păcat de povestariu (povestitor)/ Fără bani în buzunariu". S-au bucurat şi au petrecut cu toţii: "Veselie mare între toţi era,/ Chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!". 

Finalul este fericit şi deschis, deoarece veselia a ţinut "ani întregi şi acum mai ţine încă".
Compoziţional, basmul conţine formule specifice finale, prezente şi în creaţia lui Creangă. Ca la orice nuntă împărătească din basme, veselia a ţinut ani întregi, "şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă".

 

                                SIMBOLURI:

CRAIUL= Mare inițiat, devenit inițiator, el isi supune fiii la o proba fundamentala , esentiala in procesul de initiere : le iese fiilor in cale , imbracat in haina de urs si ii indeamna la lupta, speriindu-i pe fiii sai cei mari care, mandri si orgoliosi, pleaca in calatorie fara nici un fel de pregatiri si se intorc dupa primul obstacol intalnit în cale.

Mezinul, rănit de cuvintele mustratoare ale tatalui sau, pleaca in gradina sa mediteze. Aici o intalneste pe Sfânta Duminica, deghizata intr-o batrana cersetoare. Inzestrat cu calitatile cele mai alese, onest si nobil, feciorul ramane uimit in fata calitatilor de clarvazatoare ale acesteia, caci prin capacitatea acesteia de a vedea in viitor si prin cele ce i le spune in legatura cu tot ceea ce se va petrece, feciorul o milostiveste cu un ban, acum legandu-se intre ei o alianta simbiotica.

Luând seama la vorbele acesteia, eroul ia calul, hainele si armele pe care tatal sau le avusese in tinerete, acestea simbolizand nu numai patrimoniul stramosesc, ci si calitatile spirituale ereditare, pe care Craiul, la randul sau initiat, le-a transmis fiului sau. Gasirea calului tine de metamorfoza sub semnul focului care reinnoieste, reinvie, purifica acest continut al lucrurilor esentiale, avand scopul de a dezvalui esenta dincolo de aparenta

Podul, locul unde se desfasoara incercarea pusa la cale de catre Crai, leaga sfarsitul imparatiei de inceputul unui spatiu enigmatic, nesfarsit, amenintator, plin de paduri si drumuri intortocheate, ce sugereaza in cod mitologic obstacolele si labirintul. PODULsimbolizeaza trecerea spre o alta lume, de la un mod de existenta la altul.Podul este ,mai intai,locul unde este selectat cel mai vrednic dintre feciori,mezinul,vrednic de initiere.

PADUREA =:pe de o parte e un centru, un loc sacru pe de alta parte semnifica labirintul.,, Si mergand el tot mergand inainte prin codri intunecosi, de la un loc se inchide calea si incep sa i se incurce cararile, incat nu se mai pricepe fiul craiului incotro sa apuce si unde sa mearga, aici incep aventurile ;Padurea figureaza un ritual al intierii".

FANTANA înseamnă:capcana si un spstiu al linistii,al fertilitatii, un loc de regasire a sinelui.Intr-un tinut pustiu,rasare dintr-o dat un element primordial:apa,o fantana a vietii.Amagindu-l pe Harap-Alb sa intre in fantana(unde este apa si racoare),Spanul reuseste sa obtina substituirea.Grota din interiorul labirintului-fantana devine din "uimita incantare","grota de spaima" Intri cu o identitate si iesi cu alta;un nou nascut cu un nume nou.

Oglindirea Diavolului in Spân este regasita mai intai in scena in care Spanul "se preface ca-i e sete si cere plosca cu apa de la stapanul sau. Fiul craiului i-o da si Spanul, cum o pune la gura, pe loc o si ia otarandu-se si varsa toata apa dintr-insa " sub cuvant ca e veche si bahlita. Isi aduce stapanul intr-o poiana in care era o fantana "cu ghizdele de stejar si cu un capac deschis in laturi. 

Jurământului pe palos. Devenit sluga, pierzandu-si toate atu-urile dobandite prin nastere, eroul isi incepe ascensiunea de pe cea mai de jos treapta. Intrarea sa in slujba Spanului se face sub juramant cavaleresc-printul jura pe palos si isi va tine acest juramant, ca un adevarat cavaler. Spanul il va invata umilinta, il va supune la probe decisive, dar mai presus de orice ii pune la incercare cuvantul dat, adica onoarea sa de om. La aceasta incercare Harap-Alb va face fata, caci el isi va respecta juramantul facut, anume de a-l sluji pe Span pana cand va muri si va invia.

La sfarsitul basmului, dupa ce initierea s-a savarsit, Spanul este ucis de calul nazdravan. Aceasta ar reprezenta ideea ca dupa trecerea treptelor de initiere, Harap-Alb obtine starea de Puritate, infrangandu-si definitiv Pacatul.

Ursul se repede la Harap-Alb, care e nevoit sa fuga, imbracat in haina de urs primita de la tatal sau. Aceasta imbracare a eroului in blana animalului simbolizeaza moartea si patrunderea sa "in lumea de dincolo". De asemenea, acesta moarte este urmata de o "inviere", caci o data obtinuta salata, eroul trebuie sa-si continuie calatoria initiatica, de acesta data insa, beneficiind de puterea magica a obiectului cautarii, cu toate ca in opera nu sunt prezentate aspectele benefice ale salatilor.

Cerbul simbolizeaza atat arborele vietii cat si arborele primordial, intalnirea pe care mezinul o are cu aceste putand fi interpretata ca o noua trecere a acestuia prin moarte-inviere simbolica.

Harap-Alb ajuta fiinte aparent neinsemnate, furnici si albine, facandu-le un bine, furnica reprezentand idealul de munca, iar albina idealul de harnicie.

Cele cinci aparenețe bizare reprezinta intruchipari ale fortelor cosmice: gerul(Gerila), foamea(Flamanzila), setea(Setila), Ochila este ciclopul din epopeea homerica, iar Pasari-Lati-Lungila este un sagetator coborat pe Pamant. Namilele (Ochila, Setila, Flamanzila, Pasari-Lati-Lungila) sunt simboluri ce reprezinta idealurile umanitatii, dorinta de a depasi limitele. Ele pot reprezenta si principiul "lumii pe dos"(dincolo de fizicul inspaimantator se afla o bunatate uimitoare) sau renuntarea la conventii. Ei reprezinta de fapt, obstacolele pe care trebuie sa le invinga omul in drumul sau spre fericire: propriile limite, datorate trupescului, simturilor (frigul-Gerila, foamea-Flamanzila) dar si limitele materiale, obiective (timpul-Ochila, spatiul-Pasari-Lati-Lungila).

 Harap-Alb este omorat de Spanul care ii taie capul. Insa el este readus in lumea celor vii de fata imparatului Ros, prin intermediul apei moarte si apei vii. Harap-Alb este stropit apoi cu apa vie, "apa vietii, apa destinata mortilor care nu patrund definitiv in Infern, ci se intorc din el."

a)FORMULE SPECIFICE:

Formule Mediane: "Si mai merge el cat mai merge"
                       
                                 “ şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”,”şi mai merge el cât mai merge”,”Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este”.

Formula Inițială:    “Amu, cică era odată..” , în care adv. “cică” preia rolul parafrazelor de tipul “pe când se coceau ouale la gheaţa”, “pe când făcea plopul pere şi răchita micşunele” şi are rolul de a-l introduce pe cititor în lumea basmului, de a-I anunţa convenţia ficţiunii. Creangă inovează şi la nivelul acestor formule, pentru ca prin acest “cică” pune actiunea povestită pe seama spuselor altcuiva. În plus, adverbul “odata” marchează încadrarea acţiunii într-un timp nedeterminat
Formulele mediane sunt cele din basmul popular “merse cale lungă să-i ajungă”, cu rolul de a menţine viu interesul cititorului. Si mai merge el cat mai merge"                                 “ şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”,”şi mai merge el cât mai merge”,”Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este”.
Formula Finala:     "Si a tinut veselia ani intregi, si acum mai tine inca; cine se duce acolo be si mananca, iar cine nu, se uita si rabda=  Accentul cade pe ospăţul de nuntă şi pe petrecerea de nuntă, dar se observă şi umorul amar ce ascunde obsesia lui Ion Creangă faţă de sărăcie.

b) Contextul spaţio-temporal 

Timpul acţiunii este cel specific basmului, sugerat prin formula iniţială „Amu, cică era ODATĂ un craiu…”, un timp mitic, pur, îndepărtat, indicii temporali nefiind aşadar determinaţi, căci mesajul autorului trebuie să rămână valabil mereu, binele învingând răul.

Spaţiul de desfăşurare a acţiunii este de vag precizat, în ideea aceluiaşi scop de generalizare a mesajului operei; totuşi, este mult mai vast: Harap-Alb părăseşte ţinuturile natale şi porneşte către împăratul Verde, dar trece prin nişte locuri cu funcţie simbolică, ridicate la rangul de suprapersonaje: podul (semnifică trecerea spre o nouă treaptă a fiinţei, atât atunci când are loc confruntarea cu tatăl deghizat în urs, cât şi la întâlnirea cu furnicile), fântâna (loc în care are loc schimbul identitar dintre mezin şi Spân, scenă a unui botez al protagonistului care capătă acum un nume oximoronic cu valoare simbolică), pădurea (labirint a cărui parcurgere nu poate lipsi din experienţa de maturizare a nici unui tânăr).

c) ..........................

d) În “Povestea lui Harap-Alb” motivele narative specifice sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.

 7 mari tipuri : Eroul ( Harap-Alb ), Falsul erou ( Spânul ), Donatorul ( Impăratul Verde, Sf. Duminică ), Ajutorul ( calul, Sf. Duminica ), Răufacatorul ( Spânul ), Fata de impărat și tatăl ei, Trimițătorul ( Spânul, tatăl ).

f)complexitatea psihologică a personajelor:

Personajele nu au complexitate psihologică, fiind schematice, putând fi ușor catalogate ca pozitive sau negative.

==personajele îndeplinesc o serie de funcții (antagonist, trimițător, răufăcător)

--adjuvanţii: Bătrâna/Sf. Duminică, calul, cei cinci uriaşi

– donatorii: albinele, furnicile;

Personajele create de Ion Creangă sunt diferite reprezentări ale binelui şi ale răului. Protagonistul beneficiază pe tot parcursul călătoriei sale iniţiatice de ajutoare: fiinţe ce deţin puteri fantastice (înţeleapta Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul, furnicile, albinele), fiinţe himerice (cele cinci creaturi extraordinare) şi obiecte miraculoase (aripile crăieselor, apa vie, apa moartă). Antagonistul este cel pe care trebuie să-l confrunte în vederea evoluţiei.

Harap-Alb, apelativ dobândit graţie Spânului, dovedeşte o serie de calităţi umane obligatorii pentru a deveni conducătorul unui tărâm, precum bunătatea, mila “eşti aşa bun de ţi-a fost milă de viaţa noastră”, adaptabilitatea, curajul “dar pe urmă venindu-i inima la loc şi plin de încredere în sine”, onoarea, respectarea jurămintelor, simţul reasponsabilităţii. Acestuia nu îi sunt atribuite trăsături neobişnuite, personajul  fiind construit atipic,dar pe un tipar realist.

Harap-Alb parcurge, în drumul lui, trei momente ale propriei deveniri, subliniate prin apelativele care-l desmnează: la început, el este „crăișorul”, fără nume și fără alt statut decât cel de ”mezin” și fiu de crai; la jumătatea traseului, odată ieșit din fântâna în care l-a coborât Spânul, el devine Harap-Alb (nume simbolic ce subliniază stadiul intermediar al evoluției, în care negrul – defectele – coexistă cu albul – calitățile), iar statutul de stăpân ce i s-ar fi cuvenit ca apanaj al rasei albe este schimbat cu unul de sclav. La finalul călătoriei, eroul devine el însuși „crai”  ieșit de sub toate tutelele, a tatălui, a calului și a spânului, pentru că abia acum el însuși a devenit o autoritate: odată căsătorit cu fata pentru care a luptat, el va avea fii cărora le va putea da sfaturi, iar ca împărat va guverna viața supușilor săi cu bunătatea și înțelepciunea pe care le-a dobândit pe parcusul întâmplărilor sale de „poveste”.

Spânul, personajul opus din punct de vedere al portretului moral, este dominat de răutate, însă este un rău necesat, esenţial în acumularea de experienţă pentru crăişor, fapt admis şi de cal -“Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”. El poate fi încadrat în tipologia omului viclean, manipulator, expert în arta disimulării.

f)localizarea și diminuarea fantasticului:

O categorie a fantasticului este fabulosul, care prezintă personaje sau fapte imaginare, de domeniul incredibilului. Personajele, din,,Harap-Alb”, de la împăratul Roş şi la cei cinci nezdrăvani, se comportă ca nişte ţărani şi vorbesc în graiul moldovenesc. Un element surprinzător este localizarea fantasticului ,, într-o ţară un crai, care avea trei feciori”- din perspectiva geografica :personajele amintesc de taranii din Amintiri din copilarie si vorbesc un grai moldovenesc :" Amu cică împăratul acela... se întoarnă ruşinat.. m-a vârât în toţi spărieţii.... ai chitit-o,”.Fantasticul este construit prin împletirea elementelor realiste cu cele fabuloase, ca specific stravechi al basmelor, dar Creanga îmbină supranaturalul popular cu evocarea realista a satului moldovenesc.Personajele sunt reale si fabuloase:în fragment sunt Craiul,un personaj năzdrăvan care se transformă în urs,pentru a proba vitejia celor doi fii.

g) Erudiția paremiologică/ înțelepciunea populară:

proverbe, zicători – „vorba aceea…”, • dinamizeaza povestirea, • asigura o atmosfera de buna dispozitie si • contureaza viziunea populara asupra intamplarilor

Creangă citeaza la tot pasul proverbe, zicatori, vorbe de duh, pe care le ia din tezaurul de intelepciune populara si le introduce in text prin expresia : ”vorba ceea”.

Ex:,, mie unuia nu-mi trebuie nici împărăţie, nici nimica; doar n-am a trăi cât lumea, ca să moştenesc pământul.// "Lac de-ar fi, broaşte sunt destule"//"Fiecare pentru sine, croitor de pâine".//"Apără-mă de găini, că de câini nu mă tem"//Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului, toată viaţa voastră//La plăcinte, înainte 3 Şi la război, înapoi//De-i izbuti, bine-de-bine, iară de nu, au mai păţit şi alţi voinici ca tine...

Modalităţi de realizare a oralităţii stilului în basmul Harap-Alb (fragment):

-dialogul ironic al Craiului cu cei doi fii temători; Da' ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi?//,,Ei, dragul tatei, aşa-i că s-a împlinit vorba ceea: "Apără-mă de găini, că de câini nu mă tem".//Ce fel de vorbă-i asta, tată?! zise fiu-său ruşinat; la d-ta urşii se cheamă găini?//

-exclamaţii, interogaţii, interjecţii: Iaca //numai iaca//Da' ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi?// Dar dă, cearcă şi tu, să vezi cum ţi-a sluji norocul.//

-expresii onomatopeice: popâc!// iaca şi ursul: mor! mor! mor!// Halal de nepoţi ce are! V

-adresare directă:,, Tată, eu cred că mie mi se cuvine//dragul tatei//tată//Ai toată voia de la mine, fătul meu//

-formule specifice oralităţii: ,,vorba ceea", mila Domnului;

- proverbe şi zicători: :,, mie unuia nu-mi trebuie nici împărăţie, nici nimica; doar n-am a trăi cât lumea, ca să moştenesc pământul.// "Lac de-ar fi, broaşte sunt destule"//"Fiecare pentru sine, croitor de pâine".//"Apără-mă de găini, că de câini nu mă tem"//Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului, toată viaţa voastră//La plăcinte, înainte 3 Şi la război, înapoi//De-i izbuti, bine-de-bine, iară de nu, au mai păţit şi alţi voinici ca tine

-versuri populare: ,,La plăcinte, înainte/ Şi la război, înapoi”

- cuvinte şi expresii populare, regionalisme: ,,cine ştie,// ruşinea unde o puneţi?// frunza frăsinelului,// nu-i lucru de şagă,//

Umorul:prin:

-exprimarea poznașă :- Da' ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? zise craiul cu mirare. Aista nu-i semn bun, după cât ştiu eu.// decât să încurci numai aşa lumea, mai bine să şezi departe, cum zici, căci, mila Domnului//Mai ştii păcatul, poate să-ţi iasă înainte vreun iepure, ceva... şi popâc! m-oi trezi cu tine acasă, ca şi cu frate-tău, ş-apoi atunci ruşinea ta n-a fi proastă//De-i izbuti, bine-de-bine, iară de nu, au mai păţit şi alţi voinici ca tine..// r ia spuneţi-mi: ruşinea unde o puneţi? Din trei feciori câţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?!”

-vorbe de duh: 'Vorba ceea:,,Fiecare pentru sine, croitor de pâine":,,Apără-mă de găini, că de câini nu mă tem"; La plăcinte, înainte  Şi la război, înapoi”; slavă Domnului, am ce mânca la casa d-tale.” ;asta nu miroase a nas de om”

-ironia: 'Se vede lucru, ca nici tu rai esti de imparat, nici imparatia pentru tine; si decat sa incurci numai asa lumea, mai bine sa sezi deoparte cum zici, caci mila domnului: lac de-ar fi, broaste sunt destule'; 'Ei, dragul tatei, asa-i ca s-a implinit vorba ceea: apara-ma de gaini, ca de caini nu ma tem';

-situațiile si intamplarile in care sunt puși personajele: ,, Craiul însă, vrând să-l ispitească, tace molcum şi, pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale şi se bagă sub un pod. Şi când să treacă fiu-său pe acolo, numai iaca la capătul podului îl şi întâmpină un urs mornăind. Atunci calul fiului de crai începe a sări în două 2 picioare, forăind, şi cât pe ce să izbească pe stăpânu-său. Şi fiul craiului, nemaiputând struni calul şi neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă ruşinat înapoi la tatu-său.”

Regionalisme: ,,Amu cică... istuilalt.. îndosise pielea... aista.... m-a vârât în toţi spărieţii.... bine ai chitit-o,... ne-am încurcat în slăbăciune...

Arhaisme:,, crăia(împărăția) i... căzând la zăcare.... straie de primeneală.... fără zăbavă...carte(scrisoare);

-Dinamism acțiunii creat prin valorificarea dialogului  dintre Craiul și cei doi fii care trec proba podului cu dorința de a deveni împărați.