poezia.,,Cu o ușoară nostalgie” 

                                          de  Nichita Stănescu

 

,,Cu cât se-nsera peste arborii rari,
cu atât începeau să lumineze mai tare
inimile noastre de hoinari,
căutătorii pietrei filozofale.

Totul trebuia să se transforme în aur,
absolut totul:
cuvintele tale, privirile tale, aerul
prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.

Clipele erau mari ca nişte lacuri
de câmpie,
şi noi nu mai conteneam traversându-le.
Ora îşi punea o coroană de nori, liliachie.
Ţi-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule?”

 

   Volumul din care face parte această poezie („O viziune a sentimentelor”, 1964) conține multe asemenea poeme de dragoste.

Tema poeziei exprimă nostalgia cu care eul liric priveşte trecuta perioadă a tinereţii, când entuziasmul, speranţa fericirii depline, strălucirea spirituală îi dădeau înălţare şi înflăcărare sufletească.

  Titlul este o confesiunea eului liric care-și exprimă starea de nostalgie ușoară când își amintește  anii plini de elan şi aspiraţii ai tinereţii.

   Poezia este construită sub forma monologului adresat şi structurată în două catrene şi o cvinarie (cinci versuri), având versuri inegale.

   Strofa întâi reflectă două planuri ce se îmbină armonios: unul obiectiv al naturii şi celălalt, subiectiv, în care se manifestă sentimentele eului liric. Incipitul este reprezentat de elementele corelative „cu cât”, „cu atât” şi ilustrează relaţia de opoziţie dintre lumină şi întuneric: „Cu cât se-nsera [...], / cu atât începeau să lumineze mai tare”. Amintirea anilor de tinereţe defineşte stările specifice acestei vârste, când eul liric hoinărea, pe înserat, împreună cu iubita sau cu tinereţea : „inimile noastre de hoinari” în căutarea iluminării spirituale, a idealurilor misterioase, iar năzuinţa spre marea descoperire îi face să se simtă „căutătorii pietrei filozofale”. Persoana I plural, „inimile noastre”, ca marcă a eului liric, poate sugera cuplul de îndrăgostiţi ori ipostaza adultului ce regăseşte sinele „de atunci” în suflet şi în gând, aşa cum reiese din ultimul vers al poeziei.

  În strofa a doua se distinge hotărârea tânărului de a atinge cunoaşterea absolută, de a găsi „piatra filozofală”, idee ilustrată prin substantivul „totul”, ce devine laitmotiv: „Totul trebuia să se transforme în aur, / absolut totul”. Izbânda spirituală a tinereţii se defineşte printr-o enumeraţie a elementelor esenţiale imateriale, „cuvintele tale, privirile tale, aerul”, care sugerează starea de încântare a vârstei: „prin care pluteam, sau treceam de-a-notul”. Eul liric se adresează la persoana II-a singular oricărui tânăr animat de înălţare spirituală ori, în relaţie cu ultimul vers al poeziei, se
adresează sieşi,propriului suflet, propriul gând.

  Strofa a treia este dominată de ideea timpului, care se manifestă diferit din perspectiva relaţiei cu eul liric. La vârsta de aur a tinereţii, clipele sunt dilatate, dimensiunea lor este transformată prin „lacuri de câmpie”, iar tinerii le simt intensitatea cu entuziasm. Versul „Ora îşi punea o coroană de nori, liliachie” accentuează perceperea timpului în mod deosebit de la o vârstă la alta, distingându-se aici opoziţia dintre starea de visare a tinereţii şi luciditatea prezentului, când maturul sesizează schimbarea esenţială a valenţei temporale. Astfel, câmpul semantic al termenului timp este reprezentat la vârsta tinereţii de „clipele mari”, pe când la maturitate există doar „ora” visării încărcate de tristeţe.

Ipostaza eului liric se distinge prin marca pronumelui personal „noi”, pluralul persoanei I sugerând fie tinereţea, fie adultul conştient de existenţa sinelui „de-atunci”, care se reflectă în sufletul şi gândul eului liric.

  Versul final , Ţi-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule?”este o interogaţie retorică tristă prin care eul liric se adresează nostalgic tânărului „de-atunci”;este o adresare intimă  prin pronumele personal „tu” şi de cele două vocative „suflete” şi „gândule”.

Un accent aşezat asupra retrăirii nostalgice a vârstei tinereţii îl constituie schimbarea timpului verbelor de la imperfectul predominant în poezie:„pluteam”, „treceam”, „nu mai conteneam”, la timpul prezent din ultimul vers: „Ţi-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule?”.

  Limbajul artistic se caracterizează prin transparenţa imaginii, încă din titlu epitetul în inversiune „uşoară nostalgie” avertizează asupra tonului elegiac ce defineşte sentimentul eului liric. Relaţia de opoziţie lumină-întuneric din prima strofă exprimă ideea că misterul înserării din planul exterior al naturii declanşează taina iluminării spirituale, în planul interior al simţirii umane. Comparaţia cu care se deschide ultima strofă, „Clipele erau mari ca nişte lacuri / de câmpie,” accentuează tema timpului răbdător la vârsta tinereţii, când curgerea lui este în favoarea omului. Metafora „căutătorii pietrei filozofale” accentuează aspiraţia către cunoaşterea tinerilor înflăcăraţi şi încrezători în forţele lor. Strălucirea spirituală a vârstei de aur este sugerată de substantivul „totul” devenind un laitmotiv al strofei a doua.

Poezia este construită sub forma unei epistole către sinele de odinioară, având ca subiect al comunicării rememorarea afectivă a propriei tinereţi încărcate de elan şi optimism impetuos, de dorinţe şi aspiraţii înălţătoare. Nichita Stănescu imaginează această scrisoare sub forma unui monolog adresat, o întoarcere către sine, idee susţinută de prezenţa în poezie a alternării persoanei I singular şi plural cu persoana a II-a singular, în care pronumele personal „noi”, „eu”, „tu” sugerează prezenţa unui alter ego, interesat de re-trăirea, prin amintire, a senzaţiilor şi emoţiilor avântate ale sufletului şi gândului „de atunci”, ascunse undeva, în adultul de azi: „Ţi-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule?”.

  Poezia are două catrene şi o cvinarie, la care ultimul vers, al cincilea, ar putea fi, din punct de vedere ideatic, vers liber,ca o concluzie. Primele două strofe au semirimă, în prima rimează primul vers cu al treilea (abac), iar în strofa a doua, versul al doilea cu al patrulea (abcb). În ultima strofă, cvinaria, semirima este reprezentată de versul al treilea care rimează cu versul liber, ultimul al poeziei (abcdc). Măsura este variabilă, piciorul metric cel mai scurt fiind alcătuit din 4 silabe, iar cel mai lung din 14 silabe. Poetul „se face că se joacă cu nişte jucării ce se cheamă univers, destin, existenţă, iubire, moarte, singurătate.”(Eugen Simion)