ESEU - Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă

 

Basmul este o specie a genului epic, în prozã, de dimensiuni ample, cu numeroase personaje, purtãtoare ale unor valori simbolice (binele şi rãul), cu o acţiune care implicã fabulosul şi care se finalizeazã cu triumful forţelor binelui. Basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb” îşi are originea în cel popular de la care autorul preia tiparul narativ: acţiunea începe printr-un echilibru iniţial, care ulterior se destramã, urmând sã fie refãcut prin parcurgerea unor probe; dupã recuperarea acestui echilibru are loc rãsplata eroului, iar în final nunta. 

  Tema basmului este lupta dintre bine şi rãu. Aceastã confruntare determinã maturizarea eroului care parcurge un drum iniţiatic, simbolizat prin cãlãtoria sa. Protagonistul este supus la situaţii limitã care odatã depãşite îl fac mai înţelept şi contribuie la evoluţia sa spiritualã. 

Semnificaţia titlului reiese din scena în care Spânul îl pãcãleşte pe fiul Craiului sã intre în fântânã. Naiv şi lipsit de experienţã, acesta îşi schimbã statutul din nepot al împãratului Verde, în acela de slugã a Spânului. Numele lui este un oximoron deoarece “harap” înseamnã “negru, rob”, iar albul exprimã puritatea, nobleţea. Substantivul “povestea” atestã apartenenţa la genul epic, îmbinarea realului cu fabulosul şi anunţã caracterul de bildungsroman al operei. 

  Naraţiunea la persoana a III-a este realizatã de un narator omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecţii. Spre deosebire de basmul popular,unde predomină naraţiunea , basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea. Naraţiunea este dramatizată prin dialog, iar individualizarea personajelor se realizează prin amănunte (limbaj, gesturi, detalii de portret fizic).Dialogul are o dublă funcţie : susţine evoluţia acţiunii şi caracterizează personajele. 

In basm sunt prezente clişeele compoziţionale. Formula iniţială, „Amu cică era odată”, şi formula finală, „Şi veselia a ţinut ani întregi, şi acum mai ţine încă.”, sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Formulele mediane -„Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg ...”, „...şi mai merge el cât merge...”- realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta şi întreţin suspansul.
 Incipitul, prin formula “Amu cică era odată...” , situează naraţiunea într-un timp mitologic, fabulos. De asemenea, spaţiul este nedefinit, nu se dau relaţii cu privire la locul în care se află craiul şi cei trei fii ai săi, dar se ştie că eroul va pleca la celălalt capăt al lumii, la unchiul său. Incipitul conţine de asemenea un prim simbol existent în toate basmele, cifra 3, care reprezintă desăvârşirea, perfecţiunea (craiul avea 3 feciori, Împăratul Verde avea 3 fete), simbol ce va reapărea pe parcursul acţiunii. 
Finalul basmului înseamnă în primul rând remedierea situaţiei problematice din incipit, prin pedepsirea şi omorârea Spânului, dar şi prin recompensarea personajului pozitiv. Prin urmare, şi în basmul cult, binele iese învingător din lupta cu răul. Dar finalul unui basm cult înseamnă şi sfârşitul procesului iniţiatic al protagonistului, care va deveni împărat, căsătorindu-se cu fata lui Roşu Împărat.. Formula narativă finală , „Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”, anunţă un ospăţ de dimensiuni simbolice, la care a luat parte şi povestitorul. Rolul acesteia este acela de a readuce cititorul în situaţia iniţială, în lumea reală.

Situaţia iniţială , expozitiunea, prezintă o stare de echilibru – craiul are trei feciori, Verde- Împărat are trei fete. Factorul perturbator, intriga, este scrisoarea primitã de la Verde-Împărat. Acesta nu are moştenitori şi îi cere fratelui său să îi trimită pe unul dintre fii, cel mai vrednic, să-i urmeze la tron. 
Desfăşurarea acţiunii începe atunci când craiul hotărăşte să testeze curajul fiilor săi, întâmpinându-i la pod deghizat în urs. Mezinul, sfãtuit de Sfânta Duminicã, şi ajutat de calul cu puteri supranaturale, depãşeşte aceastã probã. Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea – labirint. Traversarea acesteia este o probă prin care eroul şi-ar putea dovedi maturitatea, însă Harap-Alb se rătăceşte, ceea ce semnifică că mai are multe de învăţat. Având nevoie de un iniţiator, cele trei apariţii ale Spânului îl determină să încalce sfatul părintesc şi îl ia ca slugă. Naiv încă, Harap-Alb coboară în fântână, fără a se gândi la urmări. Coborârea în fântână simbolizează moartea eroului din care va renaşte cu o altă identitate. Schimbarea identităţii reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Personajul intră în fântână naiv fecior de crai pentru a deveni, la ieşire, Harap-Alb, rob al Spânului. 
Ajunşi la curte împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea salatelor din Grădina Ursului, aducerea capului şi a pielii cerbului bătute cu nestemate şi a fetei Împăratului Roş. Harap-Alb trece aceste probe, având acum iniţiativa actelor sale, cu ajutorul prietenilor ( Sfânta Duminicã, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) şi a obiectelor magice. 
La curtea Impăratului Roş, Harap-Alb este supus la două serii de probe, fiind ajutat de personaje himerice şi animaliere cu puteri supranaturale. Alte trei probe se leagă doar de fată: păzirea nocturnă şi prinderea fetei, transformată în pasăre şi ghicitul fetei. 
În cãlãtoria spre curtea lui Verde – Împãrat, flãcãul se îndrãgosteşte de fata frumoasã şi n-ar vrea sã o ducã Spânului, fiind pentru prima data tentat sã îşi încalce cuvântul dat. La împãrãţie sunt întâmpinaţi cu toate onorurile, dar fata Împãratului Roş îl respinge pe Spân şi dezvãluie celor de faţã taina cã Harap – Alb este adevãratul nepot al Împãratului Verde , episodul constituind punctual culminant. Dat în vileag, Spânul se repede “ ca un câine turbat” şi reteazã capul lui Harap – Alb, dar fata îl înconjoarã cu “trei smicele de mãr dulce”, îl stropeşte cu apã vie şi îl trezeşte la viaţã ca dupã un somn greu. Atunci, calul fermecat îl apucã pe Spân şi “mi ţi-l zvârle în înaltul cerului” de unde cade pe pãmânt şi moare. 
Deznodământul este fericit, restabilindu-se echilibrul iniţial, iar eroul este recompensat prin căsătoria cu fata iubită şi primirea împărăţiei. Nunta şi schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului. 
Eroul şi ajutoarele sale reprezintă forţele binelui, iar Spânul şi Roşu-Împărat, forţele răului, din a căror confruntare ies învingătoare forţele binelui. Din punctul de vedere al relaţiei cu eroul, unele personaje sunt asociate lui, ajutând-ul: Sfânta Duminică, calul, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, crăiasa furnicilor şi crăiasa albinelor, iar altele sunt antagonice: Spânul şi Împărâtul Roş, toate personajele fiind simbolice. 
Harap-Alb este personajul principal, cel iniţiat. El nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, dar dobândeşte prin trecerea probelor o serie de calităţi psiho-morale: bunătate, milostenie, generozitate, prietenie, curaj, necesare unui împărat.). 
La început, Harap-Alb, aşa cum reiese din caracterizarea directă realizată de către narator, este înfăţişat ca un tânăr fiu de crai, cel mai mic dintre fraţi, naiv şi novice: „Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca ...”, „Fiul craiului, boboc în felul său ...”. În urma parcurgerii drumului iniţiatic presărat cu diverse probe menite să verifice atât calităţile fizice cât şi cele morale ale eroului, Harap-Alb devine un om matur, capabil să conducă o împărăţie. Caracterizarea indirectă a personajului reiese din faptele lui, atitudinea sa, limbajul său şi relaţia cu celelalte personaje. Astfel, el apare ca un tânăr milostiv, curajos, care îşi asumă consecinţele greşelilor, responsabil, prietenos şi comunicativ. 
Spânul este personajul antagonist şi reprezintă întruchiparea răului, dar are şi rolul iniţiatorului, fiind astfel „un rău necesar”: „Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată ...”. De aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea eroului să fie încheiată. 
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane, dar aspectul lor ascunde şi calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş este rău şi viclean. Sfânta Duminică este înţeleaptă. 
Arta narativă se caracterizează, în primul rând, prin umor şi oralitate. Se observă, la Ion Creangă, exprimarea mucalită, poznaşă, care stârneşte râsul păstrând un aer de seriozitate („Să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”), ironia („Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui nemaipomenită...”), zeflemisirea („Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârâ în sân, dar nu încapi de urechi...!”), poreclele şi apelativele caricaturale („Buzilă”, „mangosiţi”), diminutivele cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”), expresiile şi vorbele de duh („Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea”), caracterizările pitoreşti (caracterizarea lui Gerilă: „O dihanie de om, care se pârpâlea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjeni de lemne şi tot arunci striga, cât îl lua gura, că moare de frig. [...] omul acela era ceva de spăriet: avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate”), scenele comice (cearta dintre Gerilă şi ceilalţi din casa de aramă înroşită în foc). 
 Oralitatea este o constantă a întregii opere a lui Creangă, care conferă acesteia o tonalitate firească, de exprimare vie, autentică. Indicii lexicali, semantici şi sintactici ai oralităţii sunt: expresiile onomatopeice, interjecţiile şi verbele imitative („haţ”, „alelei”, „trosc”, „pleosc”, „a bocăni”, „teleap-teleap”), zicerile tipice („toate ca toate”, „de voie, de nevoie”), expresiile populare („vorba ceea”, „şi pace bună”), interogaţii şi exclamaţii („Ce rău s-a spăriet!”, „Ce-i de făcut?”), fraze ritmate („De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi”), rime şi asonante („feciori de ghindă, fătaţi în tindă”), dativul etic („Şi mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”). 

  Trecerea protagonistului prin încercări dificile, ca şi experienţa condiţiei umilitoare de rob la dispoziţia unui stăpân nedrept, conturează sensul basmului, exprimat de Sfânta Duminică: “Când vei ajunge şi tu mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir- a- păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul”.