,,SUFLETE TARI”de Camil Petrescu===teatru

 

Personaje:

Matei Boiu-Dorcani, 70 de ani

Ioana Boiu, 29 de ani

Andrei Pietraru, 30 de ani

Șerban Saru-Sinești

Maria Saru-Sinești

Contele/Prințul Bazil

Culai Darie

Domnișoara Elena

Deciu

 

Rezumat:

  În prologul piesei, Andrei Pietraru, un tânăr de treizeci de ani, bibliotecar de șase ani în casa aristocratului Matei Boiu-Dorcani, se imaginează admirat și iubit de fiica acestuia, Ioana.

Actul I prezintă realitatea: el este cel care o iubește fără a îndrazni să-i marturisească, sufocat de distanța socială și de gândul că s-a ratat. Astfel, Pietraru renunțase la o logodnă avantajoasă cu fiica unui profesor universitar, își abandonase studiile și se mulțumise doar cu simplul statut de bibliotecar, pentru a fi în preajma femeii iubite. Prietenul său, Culai, încearcă să-l readucă la realitate, să spulbere iluzia în care eroul trăiește de șase ani, propunându-i să se întoarcă împreună în locurile natale. Culai îi demonstrează ca Ioana Boiu nu-l consideră decât un simplu servitor, pe care nu merită să-l ia în seamă. În finalul actului I, Andrei Pietraru își propune o soluție extremă și promite că se va sinucide, dacă până la miezul nopții nu va reuși să sărute mâna femeii iubite.

 În actul al II-lea, el îi mărturisește Ioanei sentimentele tăinuite atâta vreme. Confruntarea celor doi se încheie cu victoria lui Andrei care caâșigă iubirea și prețuirea Ioanei.

 În actul al III-lea, Andrei se duelează cu prințul Bazil Șerban din cauza unui incident minor petrecut la teatru, Pietraru rănindu-l grav pe prinț. Ioana refuză să se ascundă și îi cere lui Andrei să-i marturisească tatălui relația lor. După îndelungate ezitări și după ce Culai îl acuză de lipsă de onestitate față de protectorul său, Pietraru se hotărăște să-i mărturisească adevarul lui Matei Boiu-Dorcani. Se va confrunta însă cu prejudecățile aristocratului, care îl crede un simplu vânător de zestre. Andrei înfruntă jignirile lui Matei Boiu-Dorcani, devenind violent, acuzator; în această confruntare, aristocratul este cel invins. Într-un gest de duioșie și recunostință, Andrei o sărută pe Elena, fata din casă, care, dându-și seama că dragostea ei pentru acesta este imposibilă, decide să se retragă la moșia Dorcani, pentru a-i ține de urât lui Matei. Scena este surprinsă de Ioana, care se arată neînduplecată față de Andrei, crezându-se înșelată. Pentru a-și dovedi nevinovația, Andrei încearcă să se sinucidă, dar reușește doar să se rănească.

În final, Pietraru se retrage la țară, la Văleni, alături de Elena și de Culai.

Titlul piesei  de teatru,, Suflete tari” de Camil Perescu este o metaforă care se referă la cele trei personaje: Andrei, Ioana și Matei. Fiecare personaj își urmărește idealul cu perseverență

și este gata să facă orice sacrificiu pentru a-l atinge. Metafora desemnează puterea morală a personajelor, tăria de caracter a acestora și orgoliul omului superior pentru care nu există abatere de la ideal.

Tema: “Suflete tari” este jucată pentru prima oară pe scenă în 1922, fiind publicată în 1925 ăi prezinta drama autoiluzionarii în iubire. Andrei Pietraru , personajul central, aspiră către cunoașterea absolută prin iubire.

Specie literară: Drama este o specie a genului dramatic, în proza sau în versuri, care dezvoltă un conflict puternic între date contradictorii ale realității și care are un final grav, îndemnând la meditație.Drama de idei este un tip de drama de factură eseistică în care se prezintă înfruntarea între teze,Camil Petrescu neagă valoarea estetică a dramei de idei, preferând denumirea de dramă de constiință.

Constructia Subiectului: Piesa este alcătuită din trei acte care prezintă gradat conflictul puternic din constiința personajului principal.Andrei Pietraru, un om de excepție, dar provenit dintr-o categorie socială inferioară ,fiu de țăran, aspiră la iubirea Ioanei, fiica boierului de viță veche, Matei Boiu-Dorcani.

Prologul dramei îl prezintă pe Andrei, care, în timp ce privește,,cu emoție și cu luare-aminte” un revolver,lipindu-l chiar de inimă, își închipuie că lumea propriilor iluzii devine realitate, că Ioana îl acceptă ca iubit, iar tatăl ei îl apreciază, recunoscându-i meritele: ,,valoarea personală, devotamentul,curajul moral”.

În didascaliile actului întâi, autorul descrie cadrul desfășurării acțiunii :clădire veche, cu ziduri groase ca de cetate si alcătuiește portretul personajului central,,,un tânăr ca de treizeci de ani,înalt și delicat,fără să fie slab. Păr castaniu, față palidă și ochii verzi-albaștri, foarte puternici și pătrunzători. Are o figură obosită, de om mistuit de o frământată viață interioară. Fire bolnavicios de impresionabilă,când prea timidă, când excesiv de violent. O neliniște și o nestabilitate în gesturi sensibil la mai multe influențe deodată. Când e surprins e cu totul dezorganizat, bâlbâie fără să se poată regăsi, dar, de îndată ce își revine e plin de viață ”. Mâinile și gura îi sunt cu adevărat aristrocatice. Acum are în ținută ceva din neglijența orgolioșilor învinși.”

Această descriere a personajului, în care sunt îmbinate trăsături fizice și morale,fixează încă de la început personalitatea  personajului într-o sferă superioară, a oamenilor unici în felul lor, a căror conștiință este într-o permanentă frământare. Viața la nivelul spiritului este mult mai tensionată decât existența reală și de accea personajul are manifestări exterioare uneori inexplicabile. Timiditatea excesivă, hipersensibilitatea produc reacții contrarii, de neînțeles pentru cei din jur. Inexplicabilă pare decizia lui de a renunța la realizarea sa pe plan profesional, abandonând studiile și rupând logodna cu o fată foarte bogată, domnișoara Mărculescu, pe care i-o prezentase lui Andrei -Șerban Saru-Sinești. Pietraru aspiră la o ,,dragoste în stare pură” și pentru a fi în preajma celei pe care o iubește cu adevărat rămâne ani de zile un simplu bibliotecar în casa familiei Boiu.

 Portretul Ioanei Boiu este alcătuit pe baza reproducerii articolului scris de ziaristul Deciu, intitulat ,,jupânița” și denotă trăsăturile definitorii ale tinerei: ,,O puteți vedea în fiecare zi la ora șase la Șosea. Dacă n-o cunoașteți, nu cereți numănui să vi-o arate.O veți recunoaște spontan. Trece în goana trăsurii largi și elegantă. Are ovalul chipului prea fin, ochii prea mari, gura prea expresivă, degetele prea subțiri.E descendenta a trei logofeți și patru spătari. Are treizeci de ani, zece milioane și nu s-a măritat încă. Dar îl admiră mai cu seamă pe Stendhal și ar vrea să semene neapărat cu domnisoara de la Mole”. Acest portret, care conturează aparența personajului (ceea ce dorește ea să cunoască cei din jur ), e completat de cel făcut de autor, în indicațiile scenice: ,,fantastă și inactuală . E înaltă cu părul și ochii negri, albă și stranie. O eleganță fără maiestate și o nervozitate integrală de animal de rasă. Nu râde niciodată,dar surâde adesea, un surâs nervos și ironic,,În esență, Ioana este o visătoare, dar care nu și-a definit foarte exact scopurile în viață, este o personalitate puternică și frapantă, o ființă superioară, la fel ca și Andrei.

Actul I

Acțiunea se petrece în toamna anului 1913, în București. Decorul reprezintă casa lui Matei Boiu-Dorcani, o ,,clădire veche, cu ziduri groase ca de cetate" și anume biblioteca,,o încăpere mare cu fronton triunghiular, pe care e aplicat blazonul lucrat în lemn". Personajele beneficiază de un portret fizic detaliat, precum și de câteva trăsături dominante ale firii lor. La deschiderea cortinei, în scenă se află Andrei Pietraru,,un tânăr ca de 30 de ani, înalt, delicat, fără să fie slab. Păr castaniu, față palidă și ochii verzi-albaștri, foarte puternici, pătrunzători. Are figura obosită de om mistuit de o frământată viață interioară. Fire bolnavicios de impresionabilă, când prea timidă, când excesiv de violentă. O neliniște și o nestabilitate în gesturi de aparat de mare precizie, sensibil la mai multe influențe deodată".

Piesa începe cu un ,,Prolog" Andrei Pietraru cercetează cu emoție un revolver, pe care îl lipește de inimă și ,,zâmbește îngândurat și absent". Scena se întunecaătreptat și personajele care apar au un aer,,fantomatic" și ,,o vibrație artificială", semn că discuția se întâmplă numai in imaginația lui Andrei Pietraru. Prințul Bazil Șerban este însoțit de gazda, Matei Boiu-Dorcani și discută . despre faptul că Andrei Pietraru îl provocase la duel pe Prinț, care este uimit de îndrăzneala tânărului. Aflând despre duel, Ioana Boiu se tulbură puternic și Bazil interpretează greșit emoția ei, crezând că este îngrijorată pentru viața lui. Fata însă își exprimă teama pentru viața Iui Andrei și tatăl ei își dă seama, cu bucurie, că este îndrăgostită  de tânărul cercetător. Bazil este dezamagit, considerând această iubire nepotrivită, întrucât Andrei își intrerupsese studiile, își amâna la nesfârsșt examenele, era un biet fiu de țăran, apoi exclamă cu indignare: ,,Gandiți-vă la strămoșii d-voastră la cei trei logofeți, la cei patru spătari". Matei are altă scară a valorilor, pentru el sunt mai presus valoarea personală a unui om, devotamentul și curajul moral, decât mediul în care s-a născut omul respectiv. El consideră că fiica lui și Andrei sunt ,,născuți unul pentru altul". Prințul Bazil își menține părerea, că tânărul este un ratat" și iese amenințând cu duelul de a doua zi.

Scena I. Andrei Pietraru se dezmeticește brusc din visare și sare in picioare auzind glasul feciorului, care îl introduce pe Șerban Saru-Sinești, avocat și vicepreședinte al Camerei, ,,un bărbat voinic, ca de patruzeci și ceva de ani, cu înfățișare energică, cu oarecare pretenții de om spiritual". Cu o ușoară ironie, Sinești îi spune să stea jos, deoarece el nu are ca strămoși nici spătari, nici logofeți. Andrei îl roagă să nu fie supărat pe el pentru că rupsese logodna cu fata cumnatului său, domnișoara Mărculescu. Fata era foarte bogată, însă tatăl său voia să o mărite cu un universitar, ca să-și lase ginerele în locul său la catedră, ceea ce lui Sinești i se păre o idee ciudată. Cu ironie, consideră că Andrei refuzase o avere, doctoratul în străinătate și un post de profesor universitar pentru marele post de bibliotecar, pe care tânărul îl avea în casa Boiu de vreo patru-cinci ani. Andrei răspunde cinismului evident al lui Sinești printr-o sinceritate patetică, aceea că, desi ,,frumoasă și foarte gingașă", n-o putuse iubi pe domnișoara Mărculescu și ,,ar fi fost nefericită dacă aș fi luat-o de soție". Sinești continuă ironia, considerând că tânărul viseazaă la o ,,dragoste în stare pură".

Scena II. Deciu, un ziarist de la ,,Seara" și ,,Lumea ilustrată" dorește să vorbească cu domnișoara Ioana Boiu, ca să-i arate ,,portretul" pe care-l publicasera în revistă și pe care i-l citește, cu glas tare lui Sinești. Articolul se intitula ,,Jupânița", așa cum îi spuneau prietenele ei și contura un portret aristocratic domnișoarei Ioana Boiu. Descrierea Jupâniței conținea și o ironie subtilă la adresa felului distant cu care se comporta cu oamenii, din care cauză nu s-a măritat încă, deși are treizeci de ani și zece milioane de zestre, accentuând dorința tinerei de a semăna cu unul dintre personajele feminine ale lui Stendhal, domnișoara de la Mole.
Deciu, ignorandu-l cu desăvârșire pe secretarul domnului Boiu, recunoaște față de Sinești că articolul fusese un pretext pentru a putea intra în casa lor, ,,unde e mai greu de intrat decât la palat". El voia  să afle rezultatul demersului pe care Sinești urma să-l întreprindă în mandatul pe care-l primise din partea Partidului Liberal, acela de a-l convinge pe domnul Boiu Dorcani să intre în noul guvern, promițându-i ca, la rândul lui, îi va spune ce funcție va ocupa Sinești în urma remanierii.
Scena III. Intră Matei Boiu Dorcani, care are o ,,înfățișare aleasă de bătrân cu monoclu, paloare de om bolnav, gesturi reținute și delicate". Sinești devine dintr-odată excesiv de politicos, dispărându-i definitiv siguranța de până atunci. Mesajul lui Sinești este unul politic, dorind să afie dacă răspunsul dat președintelui liberal de către Boiu este unul definitiv, ori s-a mai gândit între timp și poate reveni asupra refuzului de a face parte din noul guvern. Bătrânul aristocrat este ușor iritat de insisțentele lui Sinești, mărturisindu-i că are o aversiune față de politică, inclusiv față de fostul lui partid, că fusese deja de două ori ministru și ,,demnitatea mea nu-mi îngăduie să mai fiu a treia oară". Boiu este convins că reforma exproprierii nu este benefică pentru țară, că pădurile vor fi tăiate în folosul străinilor, care se vorîimbogăți din vânzarea codrilor, de aceea el nu permisese dezgolirea muntlor ce se aflau în posesia lui. Faptul că Boiu își administra singur moșia de pe Valea Nereului este cunoscut de Maria Sinești, care, ca și el, ,,sta acolo întreg anul", accentuând totodată că nu se mai dusese Ia Dorcani de la moartea fiului sau.

Actul II

Acțiunea se desfasoară în iatacul Ioanei Boiu-Dorcani, aflat chiar deasupra bibliotecii, o încăpere încărcată de mobilă, de carți scumpe, obiecte de artă, dând impresia de,,prea multă culoare, prea multă risipă de dorințe, prea multă intenție de artă, în gustul estetizant al epocii".

Scena I. Elena, care verifica lumina electrică ce se defectase în hol, îl observă surprinsă pe Andrei, așezat într-un fotoliu. Se sperie la gândul că Ioana, atunci când se întoarce de la concert și îl va găsi aici, se va enerva îngrozitor. Andrei este nervos și hotărât să-i vorbească domnișoarei. Cu greu, Elena îl convinge să plece, promițându-i că o să-l cheme atunci când domnișoara Boiu va rămâne singură, deoarece ea presupune ca ar putea fi însoțită de tatăl ei sau de Maria Sinești.

Scena II. Ioana, îmbrăcată în rochie de seară, se întoarce de la concert, însoțită de tatăl său, Matei Boiu. Acesta îi spune, cu bucurie, că Prințul Bazil Șerban o ceruse de soție, veste pe care Ioana o primește cu răceală, fiind indignată că ei nu-i spusese nimic, ba mai mult, îi comunicase că intenționează să plece pentru totdeauna la Paris, ceea ce o făcuse să piardă,,și bruma de simpatie pe care o aveam pentru el". Tatăl îi găsește scuze lui Bazil, deoarece Ioana intimida pe oricine și probabil că nici prințul nu avusese curaj să-i ceară mâna direct, dar ea ar trebui să se simtă măgulită pentru el provine,,dintr-un neam de voievozi... și cinstește tot neamul nostru atunci când îți cere mâna". Cu ironie și dispreț, Ioana accentuează superficialitatea prințului, care se crede sportman, om de lume, donjuan, poet, pictor și cântăreț, dar nu este nimic din toate astea, este numai un diletant, o mediocritate, un,,preparat de educație și timp liber". Matei se enervează și-i reproșează că nu este conștientă de faptul că neamul lor se stinge și acum li se oferise norocul ,,să ducem mai departe un neam de oameni care au stăpânit țara". Ioana respinge cu fermitate pretendentul,,Nu-i pentru mine Bazil!", dar tatăl o roagă să se mai gândească, noaptea fiind un sfetnic bun.

Scena III. Dupa ce bate la ușa iatacului, intră Andrei Pietraru, spre surprinderea arogantă a Ioanei. Tânărul este încurcat, sfios și rugător, apoi se hotărăște brusc să adopte un ton bărbătesc și insistă să fie ascultat, deoarece trebuie neapărat să-i vorbească. El îi destăinuie că este îndrăgostit de ea, că nu mai poate dormi, nu mai poate lucra, însă ironia ei este usturătoare și-l întreabă, ca pe un bolnav, dacă pulsul este regulat. Atitudinea ei batjocoritoare îl face să pară un personaj de comedie, ridicol și penibil, fiind silit să-și ceară scuze că o deranjase și să-i promită că n-o să-i mai răpească timpul cu declarații de dragoste jenante. Andrei îi mărturisește că va pleca de la ei, apoi începe să-i povestească,,încet, nepatetic, toată suferința trecută", îi spune cum ,,toate bucuriile și durerile mele au înflorit numai în umbra d-voastră", deși ea îl privea ca pe un obiect oarecare, cum își zădărnicise viața din cauza ei, cum invidia până și câinele alb "care vă interesa mai mult decât mine". Ironică, Ioana consideră confesiunea lui o tiradă de teatru prost, cu,,fraze de roman ieftin". Trezit brusc din starea emoțională de disprețul ei agresiv, Andrei conștientizează că idealul lui se prăbușește, că el își deschisese sufletul, iar ea iî batjocorea și, deodată, toatț suferinta lui acumulată în atâția ani se revoltă și izbucnește cu violență. El se hotărăște să rămână la ea peste noapte, ,,cu sau fără voia d-tale", fiind neclintit în decizia sa ca înainte de miezul nopții să-i sărute mâna, pentru că făcuse acest jurământ, altfel,,îmi sfărâm tâmpla". Ioana îi întinde mâna cu superioritate, Andrei duce gestul de a i-o săruta până la jumatate, apoi își dă seama ,,că nu mai are sens" și, dezmeticit, devine el însuși batjocoritor și aprig, amenințând că-i va sfâșia ,,această mască mincinoasă, care a făcut din mine un bolnav". Dezgustata de patetismul lui, Ioana răsfoiește, distantă, romanul lui Stendhal ..Roșu și negru". Andrei citește un pasaj care-l cutremură prin asemănarea cu situația lui, acela când Julien Sorel, indignat de lașitatea sa, jură că, dacă până la ora zece seara nu va reuși s-o prindă de mână pe d-na de Renal, își va zbura creierii". Ea bănuiește că el se inspirase în gestul său din acest roman, parodiindu-l, deși Andrei neagă zdrobit, cu privirea rătăcită: ,,Poate fi viața unui om, parodia unei cărți?". El este stupefiat de lipsa ei de suflet, i se pare incapabilă să se înduioșeze de ceva și atunci rupe zăgazurile și, cu ochi halucinați, izbucnește năvalnic, o jignește spunându-i că ea este cea ridicolă, deoarece se ascunde în spatele tablourilor și al palatului, care o apară de lume, de viața reală. O acuză ca inteligența ei este fabricată, nu se manifestă ca o ființă reală a capacității ei, deoarece se servește de mâinile și picioarele slugilor, cumpără fleacuri cu bani despre care nu știe nimic, pretinzând că face artă. Pentru că îl acuză de lașitate, el o surprinde cu informația că a doua zi în zori va avea loc duelul cu prințul, întrucât el retractase scuzele. Andrei îi explică faptul că acest duel nu este o luptă cu moartea, ci adevărata înfruntare a destinului-- a fost perioada de șase ani, în care a suferit și s-a zbuciumat peste măsură, fără ca măcar să poată hotărî asupra deciziei pe care ar fi trebuit s-o ia. Se aude un zgomot și Ioana intră în panică, de teama că tatăl ei să nu-l găsească pe Andrei în iatac. El refuză să plece și-i sugerează că scuză o acuzație de furt, pe care n-o va tăgădui în fața lui Matei. Ea stinge lumina și Andrei rămâne în zona întunecată a scenei.

Scena IV. Matei este uimit că ea stă în întuneric și învinovățește slugile de neglijență, amenințând că o să-i concedieze pe toți, în afară de bibliotecar, ,,singurul om care muncește aici". Gesturile care se manifestă sunt agitate și pline de zbucium, deoarece tatăl venise să ia dublura de la cheia de la bibliotecă, nevoind să-l trezească pe bibliotecar. Andrei vrea să iasă în lumină și să-i dea cheia, spre disperarea Ioanei, care îi smulge cheia din mână și o dă tatălui, spunându-i că e dublura celei aflate la bibliotecar.

Scena V. După plecarea lui Matei, Ioana ,,are ceva dintr-un soldat înfrânt și zdrențuit care vine din luptă", fiind istovită de zbuciumul prin care trecuse și îi cere lui Andrei să plece, pentru că are nevoie de liniște. El reacționează curajos la aceasta dovadă de egoism, reproșându-i, la rândul lui: ,,De ce nu te gândești și la liniștea mea?"Cu un ton diplomatic, ea recunoaște că este un om remarcabil, cu însușiri deosebite si-l sfătuiește să părăsească postul de bibliotecar din casa lor, însă el respinge propunerea, întrucât i se pare inutilă orice ar realiza, dacă ea n-ar ști nimic despre izbânzile lui: ,,a trebuit să te întâlnesc pe dumneata, mormântul mândriei mele". Andrei îi povestește cum colegii îl consideraseră totdeauna în fruntea generației lor, îi apreciaseră calitățile ieșite din comun pentru a face o carieră strălucită, dar, el sacrificase totul pe altarul iubirii. Ioana îi intinde mâna, el o refuză, dorind o certitudine, ea îi ia ambele mâini și-i promite prietenia și sprijinul ei pentru a deveni ceea ce merita. Andrei respinge orice ajutor și-i adresează o suprema rugăminte: ,,trebuie să fii a mea trebuie astă-seara chiar". Reacția Ioanei este din nou încărcată de ironie, dar Andrei, ,,pe care nimic nu-l mai poate abate din drum", îi cuprinde umerii, o privește înfierbantat în adâncul ochilor, ea rămâne ca hipnotizată în brațele lui și șoptește stins: ,,Lasă-mă, lasă-mă". În continuare, scena se consumă mut, accentele mutându-se pe gesturi, mimică și atitudini sugestive, fiind descrisă de autor în didascalii: ,,acest ,,lasă-mă, lasă-mă” îl jignește. Aproape o azvârle pe covor privind-o cu dispreț. Ioana cade ușor pe genunchiul drept, dar se scoală fulgerător cu corpul întins ca o coardă, fixează asupra lui o privire de mândrie, de ură și de patimă.Se apropie de el, ca să-l lovească. Vrea să spună ceva, îl prinde de mână, dar în aceeași clipă,, Andrei a cuprins-o brusc în brațe, o sarută apăsat pe gură."


Actul III

Tabloul I. Decorul reprezintă biroul elegant al secretariatului general al unui club, în anul 1913. Pe pereți sunt diverse caricaturi ale oamenilor politici. În scenă se află Maiorul M., domnul R. și Kneazul. Acesta din urma citește procesul verbal încheiat cu prilejul duelului dintre Andrei Pietraru și Prințul Bazil Șerban, care se terminase cu o dispută. Andrei era acuzat de martorii adversarului că lovise după ce directorul de luptă strigase ,,Halt" si-l rănise destul de grav la umăr pe prinț și propuneau descalificarea acestuia. Martorii lui Andrei susțin că lovitura fusese dată chiar în clipa când s-a auzit comanda, așa ca nu se punea în niciun caz problema descalificării. Ca urmare, divergența trebuia rezolvată de un,,juriu de onoare", iar cei trei erau membrii acestei comisii care trebuiau să decidă. Maiorul și domnul R. propun descalificarea, dar Kneazul se opune și consideră ca Pietraru procedase corect, drept pentru care decizia se amâna pentru o întalnire viitoare. Acest tablou ilustrează ideea că Andrei Pietraru, dintr-un sentiment profund al onoarei, nu renunțase la duel, pentru a-i demonstra iubitei lui că poate avea și el demnitate aristocratică.

Tabloul II

Scena I. Acțiunea se petrece în marea bibliotecă a casei Boiu, unde Andrei Pietraru discută cu Darie Culai, prietenul său. Andrei îi povestise despre întâlnirea din iatacul Ioanei, de la care se scursese o săptămână și-i mărturisește că viața lui se schimbase de atunci. Culai este ironic, el observase că Andrei este tot bibliotecar, că slugile îl tratează ca pe egalul lor, iar domnii eleganți care veneau pe la familia Boiu ,,nu-ți răspund la salut, decât dacă te și apleci puțin". Prietenul lui recunoaște că ziua așa se întâmplă, dar nopțile pe care le petrece, în taină, cu Ioana sunt,,calde și pătimașe" și dimineața , când revine la statutul de bibliotecar, se întreabă dacă totul nu este un vis. El se considera un învingător, pentru că simțise o adevărată voluptate când, plimbându-se la șosea pe aleea pietonilor, a  trecut Ioana,,mândră și disprețuitoare"în echipajul ei de lux, admirată de toți snobii, dar ea nu-i băga în seamă, ci l-a privit numai pe el. Culai consideră că este numai iluzia de învingător, iar faptul că ea se purta din ce în ce mai rece cu el denotă că aventura lor fusese doar un capriciu al Ioanei Boiu, de care începuse să se sature. Mai mult decât atât, Culai îl acuză că era nedemn s-o necinstească pe fata stăpânului său, în propria lui casă, iar în al doilea rând, se comporta josnic, ducând o viață de ,,prefăcătorie, de minciună grosolană" față de omul care-l plătea. Îi atrage atenția și asupra receptării de către bătrân a iubirii lui, pentru că îl va bănui că- l interesează numai averea fetei și nu-l va crede nimeni că este un ,,nebun sincer". De altfel, altcineva îl iubea cu adevărat pe Andrei și aceasta era Elena, fata care,,și-a pustiit tinerețea, și-a secat viața cu ochii la tine" timp de șapte ani și el nici nu băgase de seamă.
Scena II. Ioana îi comunică lui Andrei că tatăl ei va pleca la moșie, spre fericirea tânărului, care însă, ei îi pare cu totul deplasată. Ea insistă ca să-i spună tatălui ei totul, chiar astăzi, dar Andrei se sperie, ezită, dovedind lașitate. Ioana îi mărturisește că nu mai poate trăi cu această rușine, că de o săptămână,,viața mea nu e decât prefacătorie dezgustătoare" și nu mai poate îndura. Andrei îi promite că va vorbi cu tatăl ei chiar azi, fapt ce o entuziasmează pe fată, pentru că-l vrea ,,puternic și poruncitor", să arate ce poate, să-i surprindă pe toți. Șovăielile lui au dezamăgit-o și au întristat-o, făcând-o să se poarte rece și din ce în ce mai distantă cu el. Lașitatea și slăbiciunea revin, și Andrei propune să-i comunice totul lui Matei printr-o scrisoare. Ioana este dezamagită de lipsa lui de fermitate și-l îndeamnă să se ducă la tatăl ei ,,bărbătește", căruia să-i spună, fără ocol: ,,Domnule, fata d-tale e nevasta mea". Apoi, cu o mare amărăciune, îl amenință că o să-i spună ea, dar atunci totul se va sfârși între ei,,și voi înțelege că noaptea nu distingi bine și lesne poți lua un păpușar fălos drept eroul așteptat". Jignit, Andrei se ambiționează și-i promite că îi va spune totul tatălui său chiar azi.
Scena III. Matei Boiu îi comunică lui Andrei că i-a făcut rost de un post de suplinitor la un liceu în București, că s-a gândit la un înlocuitor pentru bibliotecă și apreciază strădania și devotamentul cu care tânărul muncise la ei. Andrei este încurcat și încearcă să mulțumească pentru anii aceștia care au fost pentru el cei mai frumoși. Cu o hotărâre bruscă, Andrei îi cere mâna fiicei lui.Acesta consideră îndrăzneala  ca o glumă necuviincioasă. Andrei îi destăinuie că Ioana îl iubește, spre amuzamentul bătrânului, care îl consideră nebun.
Scena IV. Ioana intră în încăpere emoționată și neclintită  și-i explică tatălui său ceea ce vrea să-i comunice Andrei și anume,,că sunt nevasta lui". Matei Boiu este uluit de cele aflate și, autoritar, îi spune fetei să iasă, pentru că el are de vorbit cu,,acest vânător de zestre".
Scena V. Domnul Matei Boiu-Dorcani este furios, îl acuză pe Andrei că s-a dovedit un mișel, că nu este decât un ratat,,un student întârziat",un ticalos. Argumentul iubirii este pentru Matei cu totul nesemnificativ, fără importanță în neamul lor, care a dăinuit nu prin,,dezmățul iubirii", ci,,prin renunțare, prin luptă, prin înfrângeri" și prin sacrificii. El îi dă exemplul celor patru fete ale vel-logofatului Manole Boiu, care s-au călugărit toate într-o zi, ca să nu se împartă averea prin moșteniri și ,,neamul să rămâie astfel puternic". Disprețul lui nu cunoasște margini, uluit că tânaărul îi spune pe nume domnișoarei Boiu și, realizând brusc faptul că-i dăduse de înțeles că devenise,,nevasta" lui, ramane încremenit și abia mai poate respira: ,,Am aproape șaptezeci de ani.  De ce nu m-ai ucis întâi? Doi-trei ani de viață încă nu înseamnă nimic și aș fi închis ochii fără să știu că, după ce băiatul mi-a fost omorât, - fata mi-a fost necinstită și scoasă din lumea ei, ca o leproasă. Ai fi fost mai puțin ticălos". Aristocratul nu poate înțelege cum fiica lui putuse deveni amanta unui fiu de țăran, a unui slujitor, întrebaându-se cu dezgust:,,Cum de nu i-a fost silaă?"La aceste cuvinte, Andrei, care ascultase sfios și respectuos toate acuzatțiile, se simte profund jignit și devine, brusc, de o autoritate agresivaă: ,,Cu sau fără binecuvantarea dumitale, Ioana e nevasta mea". Clocotind de furie, îl acuză că-i insultă tinerețea și că ar fi fost inutil dacă ar fi venit cinstit să-i mărturisească iubirea pentru Ioana, deoarece i-ar fi,,ridicat iîn față o haită de stramoși, care saă-mi conteste dreptul de a fi eu însumi". Matei Boiu Dorcani, cu un dispreț amar, regretă că Andrei nu face parte din lumea aristocratică, pentru că l-ar fi putut pălmui după cununie, dar așa cum stau lucrurile totul este zadarnic. Dacă tânărul ar fi fost un borfaș de rând, dacă s-ar fi furișat în casaă cu scopul de a fura ,,caâteva boarfe", ar fi fost pedepsit de lege și închis, dar pentru că i-a luat fata, ,,floarea cea din urmă a sângelui meu sfârșit", nu va da socoteală nimănui, nu va suporta niciun fel de consecințe pentru mârșăvia lui. Andrei îl sfătuiește s-o dezmoștenească pe Ioana, deoarece el nu este un vânător de zestre, dar Matei, vlăguit de durere, riposteazaă spunând că nu o va dezmoșteni, dar ar da tot ce are ,,pentru ochii curați ai fetei mele de dinainte" și-l asigură, cu ironie, că se va simți bine în averea adunată de generații.
Scena VI. Elena, palidă și vaădit tulburată, strânge într-o servietă toate lucrurile de pe birou fără sa-l privească pe Andrei, iar acesta, staânjenit, se vede caă suferă pentru,,răul pe care i l-a faăcut acestei fete", care era îndrăgostită de el de atâția ani, fără sperantță. Ea îi comunicaă faptul că domnul Matei Boiu Dorcani se mută definitiv la moșia Dorcani, unde nu mai fusese de șapte ani, de caând iîi murise băiatul. Elena recunoaște că auzise toată discutția lor, care de altfel se auzise iîn toată casa și că se hotaărâse să-l iînsotțească pe bătrân și să stea cu el la moșie. Cuprins de duioșie pentru atâta devotament și dăruire, Andrei o cuprinde pe fată și o sarută, scenă surprinsă de Ioana Boiu, care tocmai intra. Speriată, Elena fuge, ceea ce agravează și mai mult aparenta trădare.
Scena VII. Ioana este sufocată de indignare,,cu slugile din casă!", respingând cu sila orice atingere a lui Andrei sși acuzându-l că este într-adevăr un vânător de zestre,,un suflet de slugă", așa cum afirmase tataăl ei. Încercând disperat să se dezvinovațească, Andrei o întreabă:,,dacă m-aș omorî, m-ai crede?". Ioana este sarcastică și, amintindu-și scena din noaptea în care o cucerise, îi răspunde,,cu o ucigătoare batjocură:,,Să te omori? Iar să te omori?". Andrei,,cu un zâmbet alb, cu o liniște de mort", se împușcaă în inimă, spunând cu ultimele puteri:,,Pe dumneata te-am ucis în mine Ești moartă, mai moartă decât dacă n-ai fi existat niciodată". Năucită și disperată, Ioana strigă după ajutor. Intră servitorii, Elena și Culai, care venise împreună cu fostul lor coleg care era acum doctor. După examinarea lui Andrei, acesta constată că nu este atinsă inima. Culai se întoarce către Ioana, care este înmaărmurită și pare că nu înțelege nimic din ce se întâmplă și-i spune autoritar că Andrei al ei a murit, apoi o îndeamnă pe Elena să-și facă bagajul și să meargă împreună cu ei la Văleni.
Pentru finalul dramei "Suflete tari", nu este importantă sinuciderea fizică a personajului central, ci moartea iubirii absolute în sufletul zbuciumat al lui Andrei Pietraru, eșecul generat de imposibilitatea împlinirii idealului în dragoste.