Eseu---,,Moara cu noroc”dee Ioan Slavici

Naraţiunea se apropie de dimensiunile unui roman, dar statutul de nuvelă este păstrat prin faptul că numărul personajelor este redus, conflictul (subiectul) rămâne liniar, desfăşurat pe un singur fir epic, iar evenimentele au loc într‑o relativ scurtă perioadă de timp.

Un scurt capitol dialogat constituie incipitul cu care se deschide naraţiunea: într‑o primăvară, cizmarul Ghiţă, din târgul Ineu, obţine aprobarea soacrei de a lua în arendă hanul‑cârciumă numit Moara cu noroc. Motivul îl constituie gândul de a scăpa de sărăcie.

Expoziţiunea cuprinde acest scurt episod în care sunt prezentaţi protagoniştii, locul şi timpul (pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea), şi continuă cu o amplă descriere a drumului spre Moara cu noroc, situată într‑o pustietate de o sălbatică şi aspră frumuseţe, între dealuri şi imense păduri.

Intriga propriu‑zisă, ce include şi lăcomia lui Ghiţă, cea care declanşează şi susţine până la capăt conflictul, o constituie apariţia în viaţa cârciumarului a lui Lică Sămădăul.

Începutul acţiunii nu are aproape nimic nefiresc. Afacerea la Moara cu noroc pare promiţătoare, hanul este plin de drumeţi de marţi seara până sâmbătă. Ghiţă, împreună cu familia, numără la sfârşitul fiecărei săptămâni banii adunaţi, dar începe să simtă povara singurătăţii şi pustietăţii locurilor, cu presentimentul nenorocirii.

La început cârciumarul Ghiţă intuieşte adevărul din comportamentul unor porcari care mâncaseră şi băuseră fără să plătească, adevăr confirmat de apariţia lui Lică, adevăratul stăpân al locurilor, al oamenilor, al turmelor şi chiar al hanului. Acesta îl vizitează cu scopul de a vedea cu cine are de‑a face. Îi pune în vedere să‑l informeze cine trece pe drum, despre turme şi oameni, dar, înţelegând că noul cârciumar nu poate fi omul lui, revine mai târziu, cu gând de a‑l lichida. Prevăzător, Ghiţă îşi cumpără pistoale şi doi câini, pe care încearcă să‑i dreseze, angajază chiar un argat, Marţi. Dar, într‑o duminică seara, soseşte la han Lică, împreună cu nelipsiţii lui locotenenţi, fără să fie lă322,/>˘^<,,,,,,,,,,,,,trat de câini. La îndemnul Anei, Ghiţă trimite sluga la preotul din satul apropiat, Fundureni, să‑i spună că Lică e la han. Are loc o confruntare violentă între cei doi, Lică este gata să‑l suprime pe Ghiţă, dar înţelege că s‑ar afla, că Ghiţă a fost abil, trimiţând de acasă sluga, şi cade la înţelegere cu cârciumarul, jefuindu‑l însă de toţi banii, cu promisiunea că‑i va înapoia dacă şi când va putea. Ghiţă primeşte nişte inele cu semnele turmelor de porci, pentru a supraveghea mişcarea turmelor în folosul lui Lică, primind în schimb grăsuni, pe care îi comercializează, deşi observase că nici unul dintre ei nu avea vreun semn din cele de pe inele, ceea ce însemna că erau furaţi, că devenea complicele unui hoţ. Acceptă situaţia cu speranţa că îşi va recupera banii furaţi şi că lucrurile se vor opri aici, că nu va trebui să dea seama nimănui.

Lucrurile se complică, când într‑o zi, Lică soseşte la han cu lăutari după el, dând de înţeles că are chef să petreacă, o pofteşte la joc pe Ana, iar seara îi trimite de la han pe cei trei însoţitori, el rămânând aici peste noapte, sub pretextul că are bani la el „şi locurile sunt cam rele”. În aceeaşi noapte arendaşul din Fundureni este legat fedeleş şi jefuit, iar Ghiţă, deşi înţelege că Lică îşi crease numai un alibi cu rămânerea peste noapte la han, că de fapt de aici plecase, jefuise şi se întorsese tot aici în ascuns, refuză să colaboreze cu justiţia şi‑l acoperă pe hoţ. Aceasta îi atrage încrederea acestuia, care îi încredinţează preschimbarea banilor şi vânzarea „odoarelor” furate, contra unui comision. Lucrurile nu se opresc însă aici, şi Lică devine un criminal, ucigând o femeie şi un copil în pădure.

De data aceasta, când îşi dă seama că Lică este nu numai un hoţ, ci şi un ucigaș şi neputând să accepte bani mânjiţi de sânge, ceea ce îl făcea părtaş la crimă, se decide să‑l dea pe Lică în mâna jandarmului Pintea. Invocă un pretext pentru a merge la Ineu, lăsându‑l pe Lică acasă cu Ana, şi pleacă cu gândul să se întoarcă spre seară şi să‑l surprindă pe Lică având asupra sa dovezile crimelor.juh

Punctul culminant al conflictului exterior şi interior (sufletesc) al lui Ghiţă, îl constituie eşecul prinderii lui Lică, plecat de la han chiar înainte de sosirea celor doi, care aduce cu sine, imediat deznodământul tragic: Ghiţă se precipită acasă şi îşi înjunghie soţia, este surprins de Lică – întors după chimirul, în care adusese aur şi argint, ceea ce nu putuse să ştie Ghiţă şi Pintea când îl zăriseră plecând. La rândul lui este împuşcat în ceafă de către Răuţ, banii sunt jefuiţi şi cei doi însoţitori primesc poruncă să dea foc hanului când vor crede că a ajuns în Fundureni, ca să privească focul împreună cu sătenii. În cele din urmă, într‑o urmărire spectaculoasă, plină de inedit (Lică intră să se adăpostească de ploaie, cu cal cu tot, în biserică), îi moare calul şi, ca să nu cadă prins de Pintea, se sinucide izbindu‑se cu capul de un copac, fiind apoi împins de jandarm în râul umflat de apele ploii.

Finalul este mai generos cu soacra şi cei doi copii: a doua zi, bătrâna şi nepoţii privesc cu tristeţe spre pivniţa plină de cenuşa din care răsăreau oasele albe ale Anei şi ale lui Ghiţă, femeia crezând că hanul a fost lovit şi aprins de trăznet.

Personajele nu sunt numeroase. Alături de cele principale, Ghiţă Ana şi Lică, apar câteva personaje secundare, precum soacra lui Ghiţă, jandarmul Pintea, Răuţ, sau personaje episodice: argatul Marţi, arendaşul, femeia ucisă în pădure, judecătorul.

Conflictul exterior este puternic, de western românesc, dublat de un la fel de puternic conflict interior, psihologic, naraţiunea desfăşurându‑se simultan în ambele planuri, al acţiunii exterioare şi al dramei sufleteşti a protagonistului principal, Ghiţă, ceea ce face din Moara cu noroc o naraţiune realist‑psihologică.

Arta portretului atinge un mare nivel de măiestrie. Portretul fizic este concis, redus la esenţial, dar revelator pentru firea, pentru portretul moral. Personajele au însuşiri numeroase, pozitive şi negative, calităţi şi defecte, voinţă şi slăbiciune, atitudini ferme şi ezitări, îndrăzneli şi temeri; iubesc sau urăsc, sunt pătimaşe sau rezonabile, au în general trăsături reale, ale unor oameni vii.

Ghiţă, cizmarul modest devenit cârciumar din pornirea omenească spre o viaţă mai îndestulată, un om cinstit, cu un sentiment înnăscut al demnităţii umane, trăieşte drama înstrăinării de sine şi de ai lui. Deşi pare un om puternic – are curajul de a‑l înfrunta pe Lică – se dovedeşte în cele din urmă slab, incapabil să‑şi asume până la capăt modesta şi onesta lui condiţie de cizmar, incapabil să renunţe, atunci când îşi dă seama de riscurile pe care le reprezintă Sămădăul, sau să‑şi asume până la capăt statutul de ticălos, pe care este gata să‑l accepte doar în speranţa meschină că, rezistând măcar trei ani, ar putea să‑şi strângă o sumă suficientă pentru deschiderea în târg a unui atelier, cu calfe, asigurându-şi astfel o viaţă îmbelşugată şi liniştită.

Ghiţă capătă patima banului, dar conştientizarea primejdiilor pe care trebuie să le înfrunte pentru a‑i aduna rămânând la moară, îi întunecă sufletul şi firea. Din omul vesel, deschis, comunicativ, devine, contemplându‑şi cu o luciditate tragică drama, taciturn, incomunicabil, morocănos, întunecat, irascibil, mereu gata să izbucnească într‑o criză de mânie. Nici faţă de Ana, cu care înainte era atent şi delicat, nu se mai poate stăpâni. Din soţul tandru, devine rece şi indiferent, frumuseţea şi gingăşia Anei nu mai ajungeau la sufletul lui. Patima banului, decăderea morală şi minciuna, la care trebuie să recurgă mereu în relaţiile cu soţia, îi întunecă iubirea. Crezând că nu trebuie să încarce sufletul Anei cu atâtea negre griji, se închide în sine măcinându‑şi amarul, într‑o lâncezeală a sufletului şi a conştiinţei, cu speranţa tulbure că s‑ar mai putea întâmpla ceva care să‑l salveze de sub tirania lui Lică.

Satisfacţiile pe care i le aduce banul îi pervertesc sufletul, ajungând să‑i spună Anei că‑i stă în cale, ceea ce va să însemne că o simte ca pe o povară în calea deschisă de afacerile cu Lică. Momentele de prăbuşire morală alternează cu momente de luciditate, de renaştere a fondului său moral pozitiv, când se simte pierdut, gata să fugă departe de Sămădău, pentru a salva liniştea şi onoarea lui şi a familiei. Se imaginează în ştreang, dar se revoltă împotriva unui astfel de sfârşit ipotetic, socotind că nu are cine să‑l judece, pentru că toţi cei ce slujesc legea sunt ei înşişi corupţi şi ticăloşiţi şi nu au niciun drept moral asupra lui. Atunci dă vina pe autorităţi că nu sunt în stare să stârpească hoţii şi să stăvilească oameni de felul lui Lică, fără de care el ar fi rămas un om cinstit. Conştient că se afundă tot mai mult în necinste, negăsind un sprijin nici în Ana, de care se înstrăinează definitiv, până la a o împinge în braţele lui Lică, nici în sine, Ghiţă sfârşeşte tragic chiar în momentul în care fondul său sufletesc pozitiv se revoltă. Dar iarăşi greşeşte, acţionând fără să‑i spună nimic Anei, care l‑ar fi putut ajuta să‑l demaşte pe Lică. Moartea lui apare ca o ispăşire, ca o sancţiune morală, dar şi ca o izbăvire a unei drame sufleteşti din care nu găseşte ieşirea, fiind prins ca într‑un labirint. Ghiţă, în ciuda unor semne care îl arătau un om puternic, se dovedeşte în cele din urmă un om slab – „femeie îmbrăcată în haine bărbăteşti”, spune Ana către Lică, la un moment dat.

Ana, caracterizată de la început de către mama ei ca „prea tânără, prea aşezată şi oarecum prea blândă la fire” este şi ea o fire slabă. Devotată familiei şi căminului, nu se lasă uşor zdruncinată din convingerile ei că Ghiţă este un om cinstit. Trăieşte cu disperare drama schimbării lui Ghiţă, care îi ascunde îngrijorările şi afacerile, fără să reuşească a‑i găsi adevărata explicaţie. La jignirea pe care i‑o aduce Ghiţă, ea răspunde cu o nouă confirmare a dragostei ei, îşi reproşează că nu a făcut destul pentru a afla ce se întâmplă cu soţul, pentru a‑l împiedica de la o prea mare apropiere de Lică Sămădăul. Încet‑încet însă, în sufletul ei dispreţul înlocuieşte iubirea. Trădarea nu este pentru ea un gest necugetat, un capriciu, şi declaraţia pe care o face lui Lică dezvăluie la această fiinţă fragilă trupeşte un caracter ferm şi o mare capacitate de concentrare a sensibilităţii pentru luarea unei hotărâri dificile. Alegerea, deşi greşită, este o opţiune pentru viaţă, aşa cum o arată şi strigătul ei disperat din final: „Nu vreau să mor, Ghiţă!”. Ana apare ca victimă, a confruntării dintre două voinţe aspre, bărbăteşti, care şi‑o dispută fără voia ei. Asupra ei se exercită o dublă presiune: pe de o parte înstrăinarea lui Ghiţă, pe de altă parte abila şi insistenţa acţiune de seducere, a lui Lică.

Talentul de mare portretist al lui Slavici se vădeşte în realizarea lui Lică Sămădăul, un adevărat erou de western sălbatic. Deşi liniar ca viaţă sufletească, adică plat, fără frământările şi zbuciumul care dau relief sufletesc lui Ghiţă, Lică se distinge prin câteva trăsături de caracter bine conturate prin intermediul faptelor şi al convingerilor sale.

În primul rând, aşa cum îl caracterizează direct naratorul, Lică nu este un om (nici un hoţ, un bandit) de rând. Sămădăul, adică om cu stare, poate plăti pagube din turmele domnilor de la oraş, cu care întreţine relaţii apropiate şi de a căror protecţie se bucură. El este „mai ales om aspru şi neîndurat”, care străbate toate drumurile şi coclaurile mergând călare de la o turmă la alta, cunoaşte toate fundăturile şi pe toţi oamenii, buni sau răi, mai ales pe cei răi, care ar putea să‑i facă pagubă, de care însă tremură toţi, pentru că ştie să găsească urechea purcelului şi în ulceaua cu varză. Este, cu alte cuvinte, un adevărat stăpân al locurilor.

Dar nu unul oarecare, ci unul „dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă”, pieptar cu bumbi de argint şi bici de „carmajin” cu codiriştea înflorită şi ghintuită cu aur, semne nu numai ale bunăstării, ci şi, mai ales, ale puterii sale.

Ca bărbat, este individualizat printr‑un portret fizic sugestiv, care trădează concentrare şi energii aprige: „un om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă cu mustaţa lungă…” Aceste trăsături, mai ales ochii mici şi verzi sub sprâncenele împreunate sugerează caracterul flegmatic, răutatea şi viclenia. Portretul nu este lipsit de un farmec sălbatic şi viguros, ceea ce o determină pe Ana să tresară la vederea lui, cu un amestec de spaimă şi atracţie. Intuind caracterul acestuia mai ales după ochi, după rânjet, după căutătura (felul de a privi) când îşi roade mustaţa, Ana îl caracterizează direct, de la început, ca fiind „un om rău şi un om primejdios”. Tot ea este cea care îi spune în faţă, atunci când cade în mrejele lui: „Tu nu eşti om Lică, ci deavol”. Astfel este numit un aspect important al acestui personaj, caracterul lui romantic, demonic, luciferic, care nu contrazice cu nimic realismul său. Inteligent, viclean, cu o voinţă de fier, cinic care nu cunoaşte sentimentele, ci doar plăcerea. Sadic incurabil care se bucură de crimele şi sângele vărsat, care nu respectă nimic sfânt, Lică Sămădăul este un personaj pitoresc, viu, memorabil,