,,Fântâna dintre plopi” este a patra povestire din volumul,,Hanu Ancuței”de Mihail Sadoveanu, în care naratorul subiectiv, Neculai Isac, evocă o tristă poveste de iubire, o inițiere ratată, trăită de el în tinerețe, în urmă cu peste douăzeci și cinci de ani în urmă, ”pe aceste meleaguri”.

    Această operă literară este o povestire, specie a genului epic, în versuri sau în proză, care se rezumă la nararea unui singur eveniment la care participă un număr redus de personaje.

   Tema se bazează pe iubirea cu final tragic dintre căpitan și țigăncușa Marga.

   Titlul indică locul întâlnirii celor doi îndrăgostiți, dar și pe cel al sacrificiului. Plopul este simbolul singurătății,iar numărul patru este considerat un număr nefast, aducător de ghinion. Fântâna este atât o oglinda ce prezintă imaginea purificată a personajelor şi anume simplul sentiment al iubirii cât şi un simbol ale legăturii dintre cei 2 prin formă de inel. Totuşi, acest simbol al legăturii se transformă într-un abis, fiindcă Marga este aruncată în fântână, apă fiind că un sigiliu între ea şi căpitan.

  Din punct de vedere compozițional, prin tehnica povestirii în ramă, se disting două secvențe: rama și povestirea propriu-zisă. Secvența-ramă prezintă un călăreț care ,,parcă venea spre noi de demult,de pe depărtate tărâmuri”, fiind introdus alături de comisul Ioniță, în grupul celorlalți povestitori. Portretul căpitanului ” Obrazu-i smad, cu nas vulturesc arăta încă frumuseță și bărbăție, deși ochiul drept stâns și închis îi dădea ceva trist și straniu”captează atenția ascultătorilor și crește suspansul. Personajele respectă un anumit ceremonial înainte de a trece la povestire, ceremonial care presupune un sistem de convenții: naratorul se adresează ceremonios, se aduce vinul și mâncarea,iar la sfârșit ceilalți intervin cu întrebări și reflecții. Povestirea propriu-zisă cuprinde întâmplarea neobișnuită pe care o narează căpitanul, ”o poveste înfricoșată”. Acțiunea se derulează alert, iar
secvențele narative sunt dispuse prin înlănțuire.

Într-o toamnă, tânărul Neculai Isac, aduce vinuri în ținutul Sucevei și face un popas la Hanu Ancuței. Plimbându-se călare pe malul râului Moldova, întâlnește un grup de țigani care se scaldă. E întâmpinat de Hasanache, un bătrân cerșetor, care o alungă fără succes pe Marga din calea acestuia. Frumusețea ei îl tulbură pe Niculai și le dă celor doi câte un ban de argint. Fata îi arată ciubotele cumpărate cu banul primit,apoi petrec o noapte la fântâna dintre plopi și își promit o nouă întâlnire care, din păcate,va avea un final tragic. Îndrăgostită, fata îi mărturisește că Hasanache o trimise la han ca să-l seducă,planul țiganilor fiind să-l jefuiască și să-l omoare. Tânărul fuge călare,scăpând cu viață, dar îi scoate ochiul o prăjină aruncată de urmăritori, pe când Marga este ucisă de ceilalți țigani, aruncată în fântână pentru trădare. Conflictul constă, astfel, în încercarea lui Hasanache și a celorlalți de a-l atrage pe tânăr într-o cursă. Acesta este salvat de iubirea țigăncușei,dar întâmplarea îl schimbă definitiv, declanșând și un conflict interior: pierde definitiv un ochi și rămâne cu regretul provocat de propria nechibzuință. Raportul inițial dintre îndrăgostiți, din plan social, se inversează în planul moral: nechibzuința bărbatului în opoziție cu iubirea și curajul fetei. Tânărul este vrednic și bogat,dar nestatornic. În schimb, Marga,,o fetișcană de optsprezece ani”, o țigăncușă,cu o condiție socială umilă, este capabilă de gestul nobil al sacrificiului.

În povestirea ”Fântana dintre plopi” de Mihail Sadoveanu este tema iubirii sacrificate, precum și viziunea despre lume bazată pe un sistem de convenții, obiceiuri,tradiții sunt prezentate printr-o narațiune subiectivizată, printr-o relatare a unui povestitor implicat afectiv, protagonist al întâmplării, care se limitează la evocarea unui singur fapt epic, o tragică întâmplare din tinerețe care l-a schimbat definitiv. Limbajul textului este unul colocvial, presărat cu regionalisme, iar stilul este calofil.

Neculai Isac este caracterizat atât direct, cât și indirect, prin fapte, limbaj, comportament, gesturi. El se autocaracterizează ca o persoană sociabilă („mie mi-a plăcut să beau vinul cu tovarășii”, „îmi sunteti toți ca niște frați”), fiind de la început acceptat de cei de la han și considerat „om cum ne place nouă”. Un portret al tânărului Neculai Isac este conturat prin caracterizare directă, de către comisul Ioniță: „a fost un om cum nu erau mulți în Țara Moldovei. Voinic și frumos și rău. […]Ș-a avut ibovnice către toate zările ”. Căpitanul folosește însă cuvinte aspre pentru autocaracterizare, dintr-o perspectivă morală: „Eram un om buiac și ticălos.” Tânărul Neculai Isac are defectele specifice vârstei: neștiința (lipsa experienței de viață) și nesocotința (incapacitatea de a prevedea urmările faptelor săvârșite). Scena în care o vede prima oară pe Marga confirmă spiritul său aventuros, romanțios, fusta roșie a fetei și „ochii iuți” ai acesteia tulburându-l grozav, dar și naivitatea tânărului, justificată prin lipsa experienței de viață, deoarece nu vede capcana în această „întâmplare”.
Aceste trăsături sunt evidențiate și în scena luptei de la fântână, când el, deși îi înfruntă, mai întâi plin de curaj, pe țigani, sfârșește prin a fugi, lăsând-o pe fată pradă furiei celor din șatră. Dacă ar fi avut mai multă experiență, probabil ar fi știut că Marga este în pericol, pentru că și-a trădat neamul. 3.b. Relația dintre cele două personaje evidențiază antiteza dintre bărbatul imprudent, egoist, acţionând instinctual (fie că este vorba de instinctul erotic, fie de instinctul de conservare ce-l împinge să caute salvarea, fără să se gândească o clipă la ce i se poate întâmpla fetei) și ţigăncuşa îndrăgostită, trăind o dramă interioară (amână dezvăluirea capcanei, ca să prelungească întâlnirea de dragoste, singura experienţă care i-a mai rămas, fiindcă ştie prea bine că o vor ucide). Cu toate astea, povestea de dragoste este, probabil, cel mai frumos lucru care i s-a întâmplat Margăi în scurta ei viață. O scenă semnificativă este cea a întâlnirii nocturne dintre cei doi. Aceasta se petrece sub bolta înstelată, lângă fântâna dintre plopi. Romantismul descrierii cadrului este evident: „Stelele se aprinseră în cerul curat [...] și câmpurile înțeleniseră în liniște ca-ntr-o taină”. Este începutul unei povești de dragoste care se va sfârși tragic. O altă scenă edificatoare pentru schimbarea interioară a Margăi este cea a reîntoarcerii tânărului negustor, care îi aduce „ o scurteică de piele de la Pașcani”. Gestul lui, aparent fără semnificații majore, o face pe țigăncușă să se simtă tratată ca o ființă umană și nu ca „o roabă și-o nemernică”, așa cum ea însăși se definește. Astfel, Marga hotărăște să se sacrifice pentru bărbatul de care este îndrăgostită.

Țigăncușa Marga era „o fetișcană de optsprezece ani”, frumoasă, cu o înfățișare „neliniștită, de căpriță neagră”. Ea se autocaracterizează drept „o biată fată de la șatră”, „o roabă și-o nemernică”. Faptul că Neculai Isac o tratează ca pe o femeie și nu ca pe un obiect al atracției erotice, statut impus de membrii șatrei, o face pe Marga să se îndrăgostească de el și să pună viața bărbatului mai presus de a ei. Frumoasa Marga este eroina tragică a acestei povești de iubire. Condiția ei umilă, de țigăncușă care se lasă folosită de grupul nomad, pentru a-i jefui pe călătorii dornici de aventuri, este metamorfozată de puterea dragostei adevărate. Aflată în situația-limită de a se supune legii nescrise a grupului din care face parte sau de a-l salva pe bărbatul iubit, ea alege jertfa de sine. Prin iubire, ea își recâștigă demnitatea, reușind să-și depășească astfel condiția inferioară. Superioritatea socială a lui Neculai Isac se destramă în faţă alteia, morale, pe care o dovedeşte fata care aparţine unei etnii robite de secole. Sacrificiul său o înnobilază, ea devenind astfel un personaj romantic.