1=Cele cinci cruci,menționate în incipit,la fel ca numărul membrilor familei lui Ghiță; acestea anticipeaza destinul personajului.stau înaintea morii sunt ca un semn prevestitor, sunt „semne care vestesc…că aici locul e binecuvântat”,.În final bătrâna și copiii stau lângă cruci,pentru că cei morți n-au avut parte și de morminte, semn că şi-au părăsit viața și credinţa.
2=La sfârșit, bătrâna privește cenușa cârciumii arse și plecă mai departe,fără ca măcar să înmormânteze oasele rămase. Ea recunoaște că destinul pedepsește pe cei ce cutează să îl înfrunte,mărturisindu-și presimțirea morții lui Ghiță și al Anei.Focul are rol purificator.
3= Simetria incipitului cu finalul se realizează, prin descrierea drumului care se completează, în final, cu sugestia drumului vieţii care continuă şi după tragedia de la Moara cu noroc și al crucilor care fără morminte.
1= Titlul nuvelei,,Moara cu noroc”, este simbolic cu mai multe semnificații:moara este plasată la o „răscruce de drumuri”,un loc unde drumeții poposesc, este un spațiu malefic, un popas pentru hoți,un loc în care se planifică fărădelegi,este și un spațiu al izolării,aici se produce înstrăinarea lui Ghiță de cei drag,crezând în norocul înșelător care transformă totul în nenorocire.
2=eseu
Pentru a‑şi masca vocea moralizatoare, autorul,Ioan Slavici, recurge la vocea unui personaj, bătrâna soacră, care este de părere că fericirea o poate da numai liniştea colibei tale. Astfel,,,sărăcia” înseamnă„linistea coliberi”,iar bogația,obținută necistit,aduce nenorocirea.
Finalul atât de tragic şi crunt ilustrează iarăşi o morală a scriitorului: toţi cei vinovaţi sfârşesc cumplit, ca o binemeritată pedeapsă, inclusiv Ana, vinovată de păcatul adulterului. Numai bătrâna – care nu era la han în ziua tragică, este lăsată să trăiască şi să creadă că s‑a întâmplat un accident natural, din voia lui Dumnezeu, locul fiind atât de rău încât avea nevoie de purificarea prin foc. Moralistul Slavici își afirmă concepția asupra sorții,stabilite din timpuri vechi:.cel care își pierde omenia,este drastic sancționat,fiindcă destinul nu iartă.
Hanul,,Moara cu noroc”este situat într‑o pustietate de o sălbatică şi aspră frumuseţe, între dealuri şi imense păduri. Afacerea la hanul plin de drumeţi este promițătoare,iar Ghiţă,cizmarul devenit hangiu,cârciumar, împreună cu familia, numără la sfârşitul fiecărei săptămâni banii adunaţi, dar începe să simtă povara singurătăţii şi pustietăţii locurilor, cu presentimentul nenorocirii.
Astfel,Ghiţă intuieşte adevărul presimțirii sale din comportamentul unor porcari care nu plătesc, apoi apariţia lui Lică un adevărat stăpân al locurilor, al oamenilor, al turmelor şi chiar al hanului,care-l vizitează,pentru a-l cunoaște. Îi pune în vedere să‑l informeze cine trece pe drum, despre turme şi oameni, dar, înţelegând că noul cârciumar nu poate fi omul lui, vrea să-l lichideze. Prevăzător, Ghiţă îşi cumpără pistoale şi doi câini,angajează chiar un argat, Marţi. Dar, într‑o duminică seara, soseşte la han Lică, împreună cu nelipsiţii lui locotenenţi, fără să fie lătrat de câini. La îndemnul Anei, Ghiţă trimite sluga la preotul din satul apropiat, Fundureni, să‑i spună că Lică e la han. Are loc o confruntare violentă între cei doi, Lică este gata să‑l suprime pe Ghiţă, dar înţelege că s‑ar afla şi cade la înţelegere și-i ia toţi banii, promițându-i că‑i va înapoia odată. Ghiţă primeşte nişte inele cu semnele turmelor de porci, pentru a supraveghea mişcarea turmelor în folosul lui Lică, primind în schimb porci, pe care îi comercializează, deşi observase că niciunul dintre ei nu avea vreun semn, ceea ce însemna că erau furaţi, devenea astfel complicele unui hoţ. Acceptă situaţia cu speranţa că îşi va recupera banii furaţi şi că lucrurile se vor opri aici.
Lucrurile se complică,când într‑o zi, Lică soseşte la han cu lăutari,avea chef să petreacă, o pofteşte la joc pe Ana, iar seara îi trimite de la han pe cei trei însoţitori, el rămânând acolo peste noapte, sub pretextul că are bani la el „şi locurile sunt cam rele”. În aceeaşi noapte arendaşul din Fundureni este jefuit, iar Ghiţă, deşi înţelege că Lică îşi crease numai un alibi cu rămânerea peste noapte la han,refuză să colaboreze cu justiţia şi‑l acoperă pe hoţ. Lică devine criminal, ucigând o femeie şi un copil în pădure.
De data aceasta neputând să accepte banii mânjiţi de sânge, ceea ce îl făcea părtaş la crimă, se decide să‑l dea pe Lică în mâna jandarmului Pintea. Invocă un pretext pentru a merge la Ineu, lăsându‑l pe Lică acasă cu Ana, şi pleacă cu gândul să se întoarcă spre seară şi să‑l surprindă, având asupra sa dovezile crimelor.
Punctul culminant al conflictului exterior şi interior sufletesc al lui Ghiţă, îl constituie eşecul prinderii lui Lică, care pleacă de la han ,iar deznodământul este tragic: Ghiţă se precipită acasă şi îşi înjunghie soţia, este surprins de Lică – întors după chimirul uitat.. Ghiță este împuşcat în ceafă de către Răuţ, banii sunt jefuiţi şi cei doi însoţitori primesc poruncă să dea foc hanului când vor crede că a ajuns în Fundureni, ca să privească focul împreună cu sătenii. Lică intră cu calul să se adăpostească de ploaie, în biserică, şi, ca să nu cadă prins de Pintea, se sinucide izbindu‑se cu capul de un copac, fiind apoi împins de jandarm în râul umflat de apele ploii.
Finalul atât de tragic şi crunt ilustrează iarăşi o morală a scriitorului: toţi cei vinovaţi sfârşesc cumplit, ca o binemeritată pedeapsă, inclusiv Ana, vinovată de păcatul adulterului. Numai bătrâna – care nu era la han în ziua tragică, este lăsată să trăiască şi să creadă că s‑a întâmplat un accident natural, din voia lui Dumnezeu, locul fiind atât de rău încât avea nevoie de purificarea prin foc. Autorul o iartă pe bătrână de alte suferinţe morale tocmai pentru că este o fiinţă morală, expresia înţelepciunii, şi pe cei doi copii, care nu au nicio vină. Ioan Slavici conturează prin caracterul moralizator al nuvelei, o iluzie în cadrul căreia dreptatea primează, având în vedere sfârşitul operei, în care toate personajele sunt sancţionate pentru faptele lor. Scena în care bătrâna pleacă cu copiii poate semnifica încercarea ei de a imprima în personalitatea lor tiparul ideal, cu valori precum onoarea şi de a-i îndepărta de patima banilor.
