HANUL ANCUȚEI de Mihail Sadoveanu

Pag.29

10.Mi-a plăcut povestirea,,Cealaltă Ancuță”, este povestirea unei iubiri care iese din limitele ordinii sociale stabilite. Ienache coropcarul, naratorul, povesteste o intamplare spectaculoasa din ''vremea veche''. Todorita Catana eroul povestiri ''om frumos si indraznet", indragostit de sora unui mare vornic, scapa din turnul Goliei unde sub paza isi astepta sfarsitul si, rapind-o pe duduca Varvara (ce fusese trimisa de fratele ei la manastire) se pierde in lume. Naratorul dă vina rapirii Varvarei pe intelegera cu hangita ''Cealalta Ancuta". In fapt, Ienache a participat fara voie la rapire,a indrumat slubasii Agiei pe un drum gresit.
Naratorul se preface inocent,nu intelege misterul faptelor,de la Ancuta a aflat că cei doi au scăpat  in tara ungureasca.

Pag.30.

Rolul povestirii

În opinia mea,a povesti este modul nostru de a ne explica si intelege lumea, mecanismul ce ne ajuta sa intelegem cine suntem, povestea este instrumentul cu ajutorul caruia organizam lucrurile ce ni se intampla. Prin intermediul povestii putem sa ne descoperim pe noi intr-un mod nou si neasteptat, putem  dezvalui altora lucruri ascunse in sufletul nostru sau sa construim legaturi cu ceilalti.

În primul rând,povestirea este cea mai veche formă de narațiune. o naraţiune subiectivizată (relatare din unghiul povestitorului, implicat ca martor sau doar ca mesager al întâmplării), care se limitează la relatarea unui singur fapt epic; interesul nu se centrează în jurul personajului, ci al situaţiei, de unde caracterul etic, exemplar al povestirii. Pentru autenticitatea povestirii pledează doar perspectiva narativă.
Se acordă importanţă naratorului şi actului narării, întâmplărilor şi situaţiilor, mai puţin personajelor.

Ne place povestirea pentru că este folosită pentru a simplifica conceptele complicate și abstracte. Povestirea îi face pe oameni mai aproape. Ei inspiră și motivează oamenii să își atingă obiectivele.

Cel mai important rol îi revine naratorului, povestitorului care este întotdeauna un personaj inventat, precum și cele povestite, dar de felul cum acţionează depinde ca ele să ne convingă ori nu de adevărul lor, să ne pară reale sau inventate.Astfel, ăn,,Hanu Ancuţei ” naratorii se prefac că-şi amintesc întâmplări, ei de fapt inventând la faţa locului povestirile.În povestirea,, Fântâna dintre plopi”  Neculai Isac,înainte de a povesti cere un scurt răgaz pentru îndeplinirea anumitor etape ale ceremonialului povestirii: îşi adăposteşte calul (ieşirea din timpul prezent), închină un pahar cu vin în cinstea celor prezenţi, cântă o doină,se adresează protocolar: «iubiţi prietini», «domnilor şi fraţilor» (pregătirea pentru intrarea în alt timp). Nu în ultimul rând, el enunţă şi principiul fundamental al hanului : «Divanul nostru-i slobod şi deschis şi-mi sunteţi toţi ca nişte fraţi».

Calitatea vorbitorului, a modului de povestire este dată de utilizarea formelor de stil, de „culoarea” vocabularului, de capacitatea lui de a pătrunde în mintea și inima ascultătorilor, de a-i face să trăiască povestea alături de eroii povestirii.Povestirea poate tanspune ascultătorul în timpul dorit de povestitor,în spațiul cunoscut sau creat de acesta,cunoaște personajele prezentate de acesta,le admiră sau le urăște,se emoționează,se plictisește,dar este acolo în cuvuntele povestitorului.Poate lămurește unele neclarități sau învață din greșelile personajelor sau va imita gesturi,atitudini,vorbe.

Povestea influențează, educă, creează, vindecă,iar povestitorul deține o varietate largă de forme de exprimare, își stăpânește  emoțiile și trupul foarte bine, deci înțelege că arta povestirii este o artă a vieții.În povestire,  atenţia şi curiozitatea trebuie permanent menţinute.

În concluzie, povestirea ca specie epică în proză, este o narațiune literară de dimensiuni reduse, care conține un fond liric, cea mai veche specie cultă, care își are originea în folclor, din care a împrumutat culoarea, nostalgia pentru trecut, forța imaginativă și umorul.

,,toamna aurie=desemnează simbolizează puntea dintre viață și moaaarte.un timp al belșugului, al armoniei interumane și al existenței tihnite.

Ca anotimp al culesului roadelor, toamna povestirii sadoveniene se definește prin abundență

Valoarea simbolică a hanului este aceea a unui centru al lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine și povești ale unor oameni din diverse straturi sociale. Zidurile hanului-cetate au valoare simbolică a granițelor între lumea realului și lumea povestirii, iar hanul este un topos al povestirii. El este cadrul unora dintre întâmplările relatate și are chiar rolul unui personaj ce rezonează la trăirile povestitorilor: ”Îl simțise și hanul - căci se înfioră prelung”.