Poezia ,,Flori de mucigai” deschide ciclul cu acelaşi titlu şi constituie o artă poetică,

exprimând concepţia lui Arghezi despre efortul artistului. Poezia este o artă poetică modernă atât prin sursa de inspiraţie – lumea închisorilor, cât şi

prin noutatea limbajului, poetul utilizând cuvinte care şochează : « mucigai », « unghia », « gheară ».

Titlul constituie o aplicare a esteticii urâtului, poetul utilizează, pentru a zugrăvi

lumea creată, categoriile negative, iar

trăirile interioare ale poetului sunt  

neliniştea, suferinţa. Titlul poeziei (şi al volumului) este un oximoron, în care florile sugerează frumosul, lumina, puritatea, iar

mucegaiul semnifică urâtul, întunericul, răul. Textul liric prezintă relaţia

dintre poet şi opera artistică, aceasta fiind definitivată în urma unui proces lung şi dificil în lipsa

inspiraţiei. În spaţiul nefavorabil, poetul îşi pierde vechile virtuţi de creator: ,mi s-a tocit unghia

îngerească”, simţindu-se un damnat. Poezia ilustrează crezul artistic arghezian - neputinţa poetului de a crea într-un mediu ostil, iar prin pătrunderea în spaţiul de întuneric al existenţei, autorul impune o nouă viziune asupra lumii.

Compoziţional , poezia este alcătuită din 20 de versuri, distribuite în două secvenţe poetice

inegale, prima strofă fiind polimorfă, iar a doua- un catren.

Poezia ilustrează crezul artistic arghezian - neputinţa poetului de a crea într-un mediu ostil,

iar prin pătrunderea în spaţiul de întuneric al existenţei, autorul impune o nouă viziune asupra

lumii .

Primele versuri ale poeziei reconstituie procesul de făurire a unei creaţii desfăurat într-un

univers al degradării umane: ,,Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală,/

Pe întuneric, în singurătate,/ Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care

au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”. Se sugerează dorinţa artistului de a se

exprima în versuri, de a comunica cu lumea, de a se comunica. Condiţiile vitrege de viaţă -

solitudinea, întunericul- îi seacă forţa cretoare. Se conturează imaginea unui univers închis, unde

laitmotivul poeziei, întunericul, sugerează izolarea fiinţe poetice. Se descrie un spaţiu al singurătăţii

absolute, din care lipsesc semnele divinităţii, reprezentate prin numele evangheliştilor şi prin

simbolurile acestora. Privat de sacralitate, lipsit de harul divin -,,cu puterile neajutate”-, poetul

devine un damnat. Repetiţia negaţiei nici...nici...nici sugerează starea poetului, nefericit în absenţa

creaţiei.

Expresivitatea acestei secvenţe poetice rezultă din enumeraţiile regăsite, dar şi din asocierea

surprinzătoare a unor cuvinte. De asemenea, este folosit ingambamentul, procedeu prin care ideea

unui vers se continuă în următorul.

Prin sintagma “de acum”, poetul evidenţiază diferenţa dintre trecutul în care putea crea şi

prezentul nefavorabil, lipsit de ajutor divin, subliniindu-se astfel relaţiile de opoziţie . Cuvintele

“fără”, “foame”, “sete” fac parte din câmpul semantic al privaţiuii, ceea ce sugerează lipsurile din

cauza cărora poetul nu se mai poate exprima prin intermediul versurilor. Stihurile “ de acum” aparţin

demonicului, aşadar aspectele negative, considerate nepoetice, sunt valorificate de Arghezi,

ilustrându-se astfel preferinţa poetului pentru noua formulă artistică, “estetica urâtului”.

Poetul încearcă recuperarea inspiraţiei divine, dar ostilitatea mediului face imposibilă această

dorinţă:”Când mi s-a tocit unghia îngerească/Am lasat-o să crească”, harul poetic este tocit de efort

poetul mai poate crea, nu se mai regaseşte, nu se mai percepe ca pe un creator: “Sau nu o mai am

cunoscut”. Perturbarea topică din acest vers reprezintă un element modern.

A doua secvenţă exprimă aceeaşi deznădejde, sugerată şi de atmosfera sumbră: “Era întuneric.

Ploaia bătea departe, afară”, ceea ce provoacă o durere ascuţită :,, Si mă durea mâna ca o ghiară/

Neputincioasă să se strângă”, poetul trăind drama imposibilităţii de a mai scrie ca altădată. Chinul

lăuntric este exprimat printr-o comparaţie, poetul plasticizând imaginile create. Imperfectul verbelor

“era”, “bătea”, “mă durea” evidenţiază durativul stărilor exprimate.

Simbolul central al poeziei este unghia, instrumentul de scris neconvenţional care sugerează

actul creator. Atitudinea poetului nu este una de resemnare, ci de încercare pentru a găsi resursele

necesare să scrie: “Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă ». Nevoia de comunicare, de

a-şi exprima trăirileîl determină să apeleze la o soluţie extremă, demoniacă. Este evidenţiată ideea că

poetul trebuie şi poate să scrie în orice condiţi, pentru că adevărata artă are capacitatea de a

transfigura urâtul în frumos. Poetul îşi exprimă astfel crezul artistic, viziunea despre lume, ceea ce

demonstrează că « Flori de mucigai » este o « ars poetica ».

Limbajul arghezian este inovator, uneori şocant, unele cuvinte nepoetice capătă o

expresivitate deosebită : “mucigai”, alături de “flori”, sugerează descompunerea spirituală. Lexicul

este variat, regăsindu-se termeni care fac parte din registrul popular: “firidă”, “stihuri”.

Versurile au rimă împerecheată, însă ritmul şi măsura sunt variabile.

FLORI DE MUCIGAI

 

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,

Pe întuneric, în singurătate,

Cu puterile neajutate

Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul

Care au lucrat împrejurul

Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.

Sunt stihuri fără an,

Stihuri de groapă,

De sete de apă

Şi de foame de scrum,

Stihurile de acum.

Când mi s-a tocit unghia îngerească

Am lăsat-o să crească

Şi nu mi-a crescut -

Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Şi mă durea mâna ca o ghiară

Neputincioasă să se strângă

Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă