Poezia===PLUMB

Pag.156

George Bacovia (născut George Andone Vasiliu; n. 17 septembrie 1881, Bacău, România n.22 mai 1957, București, România) a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez.

La 6 ani începe să învețe limba germană,ănvață în Bacău, la Școala Militară din Iași,apoi la Liceul Ferdinand din Bacău, se înscrie la Facultatea de Drept din București,din nou la Iași, Colaborează la revista lui I.M. Rașcu,în 1911 obține diploma de licență în drept și se înscrie în baroul din Bacău, dar nu profesează. Colaborează la Românul literar, la Flacăra ;suplinitor,copist, ajutor contabil, se îmbolnăvește și demisionează, editează la Bacău, în colaborare, revista Orizonturi noi. În 1945 este numit bibliotecar va fi criticat de autoritățile comuniste pentru volumul Stanțe burgheze.

2=Agatha Grigorescu-Bacovia,

3=poezii:,,Decembre;Decor;Liceu;Plouă;Poveste;

Mi-a plăcut poezia,,Decembre”,pentru că în vitregia naturii culori deschise: albul ninsorii, roșul  jăraticului, poetul se visează într-un spațiu intim, în fata sobei, în casa iubitei, admirând fascinat peisajul exterior.În poezia,,Decor” Sunt două planuri ale existenţei: exterior parcul cu  copaci, păsări, şi interior, pustietatea sufletească a poetului.deprimare, disperare.

4=motive literare:condiţia poetului şi a poeziei, natura,iubirea, starea de nevroză, citadinul, moartea, evadarea, claustrarea ( teme), singurătatea, melancolia, somnul,spleen-ul,

 misterul, ploaia, toamna, culorile,muzica, parcul, cimitirul ( motive )

5=stările poetice în poezii= starea de melancolie, tristeţe, izolare, disperare, spleen, sentimente nelămurite.

Pag.157

1= greutatea metalului - sugerează apăsarea sufletească; culoarea cenuşie - rezonează cu monotonia, angoasa, cenuşiul existenţial; maleabilitatea metalului - simbolizează labilitate psihică, dezorientare; sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane şi o singura vocală) inspiră închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire, ceea ce provoacă disperare, spaimă, dezolare.

2=  ,,”sicriele de plumb,.veşmântul funerar,flori de plumb,coroane de plumb,vântul ”

3=apăsaretristețe,singurătate,gol;

4= pers. I a,, stam, am început, pers I a adj pos. ,,amorul meu.”

Pag.158

5= Câmpul semantic al morţii – „sicriele,cavou,coroanele, funerar veșmânt,mort”.

6= condiția poetului într-o societate ostilă, astfel el apare în ipostaza însinguratului și trăiește sentimente de disperare.

7=  ”florile de plumb,vestmant,funerar,coroanele de plumb,sicriele de plumb” arată existența mohorată, iminența morții, apăsarea sufletească, neputiința poetului de a evada din această

lume apăsătoare, obositoare, stresantă, sufocantă; „amor de plumb” poate semnifica dispariția oricărui ideal, 

8= Plumbul este un metal care sugerează apăsarea sufletească, angoasa, iar cromatica gri, cenușiul fiind culoarea humei în care se întorc toate - lucrurile și oamenii.

9= Metafora – simbol „cavou” poate avea două accepțiuni: universul închis al târgului de provincie rece si stins ca un cimitir sau propriul trup efemer, universul, ultimul cerc spatial al singuratatii si al agoniei, o temniță pentru sufletul dornic de înălțare spirituală. Cavoul poate sugera imposibilitatea ieșirii poetului din spațiul închis al lumii.

10=  vizual ,,flori de plumb, aripile de plumb”, auditiv ,,scârțâiau, să-l strig”,", tactil ,,era vant,era frig”

11= Apariţia „vântului” în peisajul macabru al cavoului şi al singurătăţii ilustrează o natură simbolistă potrivnică, ce se dezintegrează și afectează omul ,este o imagine tactilă resimţită la nivel organic (al corpului); „era frig…” construiește o nouă imagine tactilă care sugerează că fenomenul morţii este ireversibil şi amplifică obsesia sfârşitului.

Pag.159

1=verbul,,a dormi”la începutul fiecărei srtofe                // dormeau=plural...dormea=singular...                                             
        flori de plumb=în versul al2lea  în fiecare strofă         flori;coroaane;

                                                                             

    verbul,,a sta”+adverb,,singur”                                           vânt;frig;

    verbul, era”în versul al 3leaîn fiecare strofă                   cavou;mort;         

    ,,și”=conjuncție în fecare al 4lea vers                               veștmânt-sing;aripile-plural

     ,,plumb"rimă la primul şi ultimul vers al strofei întâ

2= Repetarea simetrică a simbolului „plumb”, plasat ca rimă la primul şi ultimul vers al strofei întâisugerează apăsarea sufletească, neputinţa poetului de a evada din această lume obositoare,stresantă, sufocantă.Sintagma,,stam singur"arată însingurare totală; ,,dormeau...dormea”   semnifică evadarea din realitate şi. somnul profund al morții: conjuncția coordonatoare copulativă “și” pune elementele același plan al morții totale.

Pag.160

3= Verbele sunt la timpul imperfect care desemnează trecutul nedeterminat, dar şi permanenţa unei stări de nelinişte, de singurătate, dezamăgire: “dormeau”, “stam”, “era”, “scârţâiau”, “dormea”, “atârnau”.

Verbul la perfect compus “am început” şi cel la conjunctiv “să strig” sugerează disperarea eului liric. Verbul “a fi”, impersonal, apare în două versuri simetrice sintactic, în construcţii care sugerează trecerea de la planul obiectiv, “era vânt”, la planul subiectiv “era frig.

4= Epitetul „întors”, referitor la sentiment, adânceşte senzaţia unei lumi părăsite de orice speranţă, de mântuire, înălţare,întoarcerea cu fața spre apus.
5=  Punctele de suspensie marchează împietrirea universului, sugerează plânsul, durerea, suspinul care împiedică rostirea să devină curgătoare. 

6= strigătul mut, lăuntric, neauzit și nebăgat în seamă de nimeni

7= personificări: ”Dormeau adînc sicriile de plumb”.
8= Strofa a doua prezintă realitatea interioară. Amorul invocat de creator nu răspunde chemării, deoarece doarme întors cu fața spre moarte. Metafora aripi de plumb sugerează o prăbușire continuă și grea, fapt susținut de greutatea plumbului. Apropierea morții este accentuată de sentimentul de singurătate: Stam singur lângă mort…, propoziție care își are versul corespondent în prima strofă: Stam singur în cavou…. Amorul este contaminat de moarte.

Strofa a doua cuprinde o serie de ambiguitati, amorul de plumb ar putea fi iubita poetului,reala sau imaginara sau o stare sufleteasca in sine.Nu se poate stabili cu certitudine nici daca amorul de plumb si mortul sunt entitati identice sau diferite.Atrage atentia adjectivul "intors" din versul "Dormea intors amorul meu de plumb" care sugereaza o atitudine tipica mortii, intoarcerea cu fata spre apus.Verbul "a dormi" apare de doua ori in text, dorm sicriele si mai doarme si amorul.Acest somn nu este insa unul normal, ci somnul mortii.De altfel moartea este sugestia principala in text la nivel semantic.Nu se poate spune cu certitudine nici cui apartin aripile de plumb.Putem interpereta aceasta metafora ca pe o cadere in neant a spiritului poetului.In poezie moartea nu mai inseamna descompunere, asa cum se intampla de obicei la Bacovia, ci impietrire, trecerea la starea de "plumb"

Pag.161

9=Muzicalitatea este ilustrată de rima în cuvinte cu sonoritate surdă, terminate în consoane :plumb/vestmânt/vânt/plumb, de verbele la imperfect:dormea, stăm şi de cele cu sonoritate stridentă, onomatopeică:scârtâiau, vânt, strig. Repetiții oferă muzicalitate elegiacă, la fel ca prozodia :2catrene, rima îmbrățișată, măsura de 10 silabe, ritm variabil. Muzicalitatea sumbră, funebră este susținută de ritmul iambic. Muzicalitatea interioară, specific simbolistă, se realizează prin simbolul "plumb", repetat obsesiv în rimă, dar și în rima interioară, de tehnica :verbul inițial "dormeau"/ "dormea" și laitmotivul ,,stam singur", aliterației, care transformă poezia într-un vaier monoton.

10

1=moarte

2=simbolism

3=amorul

4=

5- subiectiv

6=închis

7=aripile

Pag.162

1= Poezia „Plumb”, așezată în fruntea volumului cu același titlu apărut în 1916, este o artă poetică, datorită viziunii asupra lumii și procedeelor artistice definitorii pentru poetul George Bacovia.

   În primul rând, la fel ca Baudelaire, George Bacovia surprinde, în discursul liric, corespondențele dintre elementele ce compun universul: „parfum, culoare, sunet se îngână și-și răspund”. Astfel, dacă primul catren se centrează pe imaginea unei naturi exterioare, în cea de a doua strofă, este dezvăluită realitatea interioară a ființei, sentimentele eului fiind mortificate sub puterea metalului thanatic: „Dormea întors amorul meu de plumb”.

   În al doilea rând, poeții simboliști caută să îndepărteze poezia de pictură și să o apropie de muzică, întrucât, așa cum afirma Paul Verlaine, „Muzica înainte de toate!”. George Bacovia aderă la acest principiu estetic, astfel încât, în poezia „Plumb”, repetiția simbolului central, „plumb”, și a conjuncției coordonatoare „și” îi conferă discursului o muzicalitate tristă și monotonă, asemenea unui marș funebru.

Poezia „Plumb” se încadrează într-o tematică specifică simbolismului: moartea, iubirea și condiția creatorului într-o societate ostilă.

Imaginarul poetic bacovian se axează pe descrierea sinestezică a unui întreg univers. Cele două secvențe poetice ale textului corespund celor două planuri ale realității, realitatea exterioară și cea interioară.

Prima secvență se referă la realitatea obiectivă, simbolizată de cimitir și de cavou. Tema morții este surprinsă încă din incipitul poemului. Verbul la imperfect „dormeau”, alături de epitetul „adânc”, sugerează ideea unui somn continuu, echivalent, în cazul lui Bacovia, cu moartea. Metafora – simbol „cavou” poate avea două accepțiuni: universul închis al târgului de provincie sau propriul trup efemer, o temniță pentru sufletul dornic de înălțare spirituală. Epitetul metaforic „de plumb” are menirea de a reliefa apăsarea, starea liminală dintre viață și moarte. Florile, în general un simbol pentru gingășie și frumusețe, sunt marcate de această dată de împietrire. Singurul element care sugerează mișcarea este vântul, care și el produce efecte reci. Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă greutatea apăsătoare a nocturnului: „Dormeau adânc sicriele plumb, / Și flori de plumb, și funerar veșmânt- / Stam singur în cavou…și era vânt… / Și scârțâiau coroanele de plumb”.

A doua secvență corespunde lumii interioare a poetului. Metafora-simbol „amor de plumb” poate semnifica dispariția oricărui ideal, iar încercarea de salvare este iluzorie: „și-am început să-l strig”. Starea de solitudine a eului liric este sugerată de repetarea sintagmei „stam singur”. În această lume superficială, artistului nu i se aduce nicio formă de omagiu. Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, solitudinea se circumscriu esteticii simboliste. Punctele de suspensie marchează împietrirea universului: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, si-am început să-l strig – / Stam singur lângă mort… și era frig… / Și-i atârnau aripile de plumb”.

Titlul „Plumb” anticipează ideea discursului, fiind în strânsă corelație cu mesajul transmis de text. Cuvântul – titlu, format din patru consoane și vocala închisă „-u-”, este alcătuit dintr-un substantiv comun nearticulat. În acest fel, cititorul este avertizat asupra faptului că universul imaginat de George Bacovia este unul al obiectelor.

Simbolul central al textului este „plumbul”, care, prin repetiție, își relevă caracterul de laitmotiv. Plumbul este un metal care sugerează apăsarea sufletească, angoasa, iar cromatica gri induce spleenul ontologic.

Mesajul poeziei este transmis și la nivelul elementelor de prozodie. Rima este îmbrățișată, iar măsura versurilor este de zece silabe pe vers. Muzicalitatea sumbră, funebră este susținută de ritmul iambic.

La nivel sintactic, predomină propozițiile principale independente, coordonate prin juxtapunere sau copulativ.

   În concluzie, poezia „Plumb” de George Bacovia rămâne o creație reprezentativă pentru viziunea despre lume a unui autor simbolist.

2=ESEU==TEMA și VIZIUNEA despre lume

Tema și viziunea despre lume:

Tema principală a poeziei este condiția omului în fața morții și a izolării, transpusă într-o lume dominată de elemente simbolice apăsătoare. În „Plumb”, moartea nu este prezentată ca un eveniment tragic sau violent, ci ca o stare permanentă, care definește existența. Universul bacovian este unul închis, rece, sufocant, unde totul, inclusiv natura, este afectat de o stare de inertie și de moarte.

Viziunea lui Bacovia asupra lumii este una pesimistă și depresivă. În „Plumb”, poetul descrie un spațiu închis și static, în care subiectul liric se simte captiv, incapabil de a evada din acest univers al neliniștii și al morții. Poezia reflectă o viziune simbolistă asupra lumii, în care realitatea exterioară este un reflex al stărilor interioare.

Structura și limbajul poetic:

Poezia „Plumb” este alcătuită din două catrene, construite într-un stil lapidar, esențializat, specific simbolismului. Repetiția cuvântului „plumb” în titlu și în textul poeziei creează o atmosferă apăsătoare, iar sonoritatea acestui cuvânt sugerează greutatea, moartea, inertul.

Versurile sunt simple, dar încărcate de simboluri puternice, iar limbajul este concis, lipsit de orice ornamente stilistice, fapt ce contribuie la efectul de goliciune și deznădejde. Repetiția este o tehnică specifică simbolismului și contribuie la crearea unui ritm monoton, care amplifică starea de apăsare.

Simboluri și imagini poetice:

Cuvântul „plumb” este simbolul central al poeziei, reprezentând greutatea existenței, moartea și lipsa de speranță. Acest simbol apare în fiecare vers, accentuând tema apăsării și a fatalității. „Plumbul” poate fi văzut ca un simbol al morții sufletești, al pierderii sensului și al izolării definitive a subiectului liric.

Imaginea „sicrielor de plumb” și a „cavou-ului” sugerează moartea fizică și simbolică, dar și o stare de închidere și izolare totală. Universul poeziei este unul funebru, în care sentimentele sunt îngropate în adâncuri și nu mai există posibilitatea comunicării sau a trăirii autentice.

Starea poetică și muzicalitatea versurilor:

Starea poetică transmisă de Bacovia este una de tristețe profundă, de solitudine și angoasă existențială. Aceasta este amplificată de structura repetitivă și muzicalitatea versurilor, care evocă o atmosferă sumbră, statică. Ritmul este lent, iar rima împerecheată contribuie la crearea unei stări de monotonie și greutate.

Universul bacovian din „Plumb” este unul dominat de tăcere, de absență și de moarte. Toate elementele poeziei (imaginile, simbolurile, limbajul și muzicalitatea) converg spre redarea unei stări sufletești apăsătoare, în care totul pare lipsit de viață și de sens.

Concluzie:

„Plumb” de George Bacovia este o poezie emblematică pentru simbolismul românesc, în care tema centrală este moartea sufletească și izolarea totală a individului. Bacovia reușește să creeze o atmosferă sufocantă și apăsătoare prin intermediul simbolurilor și al imaginii repetate a plumbului, element definitoriu pentru întreaga poezie. Această creație rămâne una dintre cele mai expresive și profunde meditații asupra condiției umane din literatura română.

,,Plumb” este poezia care deschide volumul de debut, Plumb (1916), având valoare de artă poetică şi caracter emblematic pentru universul poetic al lui George Bacovia.

Atmosfera sugerată de textul poetic este aceea de apăsare, de dezolare, deşi poezia nu cuprinde nici un termen abstract de prezentare explicită a angoasei, a depresiei, totul se deduce din descrierea cadrului şi a atitudinii lirice.

Ca toate poeziile lui G. Bacovia, Plumb este construită în jurul unui cuvânt cheie, cu valoare de simbol, care alcătuieşte titlul. În context, simbolul plumbului poate fi asociat mai multor semnificaţii: sugestia de apăsare (determinată de trăsăturile substanţei – cenuşiul, greutatea), moartea, melancolia (plumbul fiind simbol al lui Saturn).

Poezia este alcătuită din două secvenţe poetice, care pun în evidenţă cuvântul cheie. În prima secvenţă poetică, sintagmele în care „plumb” apare ca determinant sunt, cel puţin în aparenţă, denotative („sicriele de plumb”, „coroanele de plumb”), devenind metaforice în strofa a doua („amorul meu de plumb”, „aripile de plumb”). Forma aparent simplă marchează evoluţia, creşterea intensităţii unei obsesii. Procedeele de construcţie care creează aceste efecte sunt repetiţiile, în primul rând reluarea cuvântului cheie, şi paralelismul sintactic: „Stam singur în cavou … / Şi era vânt … // Stam singur lângă mort … / Şi era frig …”.

În prima strofă, spaţiul configurat simultan, din interior şi din exterior, are drept principală caracteristică limitarea: „Stam singur în cavou …”. Starea de spirit dominantă este depresivă, fiind sugerată de cuvintele aparţinând aceluiaşi câmp lexical: „sicrie”, „flori”, „vestmânt funerar”, „cavou”, „coroane”. Asociat cu singurătatea, plumbul sugerează moartea. Sintagmele în care apare „plumb” asociază termeni concreţi: „sicriele de plumb”, „flori de plumb”, „coronele de plumb”.

Între starea sufletească a celui care se integrează în spaţiul limitat al cavoului şi planul obiectiv se stabileşte o corespondenţă; universul exterior este dominat de aceeaşi atmosferă de tristeţe copleşitoare: „Şi era vânt …”.

Strofa a doua, construită simetric, amplifică dramatismul trăirii interioare. „Plumb” se asociază cu o noţiune abstractă – „amorul” – şi cu  două noţiuni concrete – „flori” şi “aripi”. „Amorul” poate desemna iubirea sau iubita, imposibilitatea precizării sensului exact contribuie la accentuarea ideii de singurătate de izolare. „Amorul de plumb” doarme „întors”, ceea ce ar putea semnifica interzicerea accesului la amintire, absenţa consolării (după cum nota Lucian Blaga, ar fi vorba despre întoarcerea mortului cu faţa spre Apus, întoarcere definitivă). Tăcerea, universul ostil amplifică nevroza determinată de singurătate: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig / Stam singur lângă mort … şi era frig …”. Interzicerea zborului, sugerată de imaginea finală – „aripile de plumb” – trimite la o imaginea prăbuşiri ( „un fel de pasăre care zboară invers” ). Prăbuşirea, atracţia teluricului, sugerată de verbul „atârnau”, semnifică absenţa idealului. Imposibilitatea înălţării prin iubire, asocierea acesteia cu moartea conferă originalitate poeziei bacoviene, detaşând-o de modelele romantice.

Anihilării aproape definitive a mişcării – „stam”, „dormea”, „dormeau”, „atârnau” – îi corespunde, în plan gramatical, imperfectul verbelor. Substantivele domină versul, determinările lor sunt legate de cuvântul cheie sau sugerează o atmosferă de doliu: „funerar vestmânt”. Monocromia imaginilor (cenuşiul plumbului) potenţează ideea de stare depresivă, dezolantă. Motive centrale ale textului poetic devin singurătatea, plumbul, moartea. Plumbul devine laimotiv ( motiv care se repetă ), poziţia sa privilegiată fiind subliniată prin repetiţii, care devin obsedante.

În plan fonetic, consoanele labiale m, b, şi p, repetate obsedant, creează o melodie tristă, înăbuşită de „înăbuşită” de „compozitor în vorbe şi pictor în cuvinte” (M. Petroveanu). Rima masculină menţinută pe tot parcursul poeziei, marchează puternic prin accent finalul fiecărui vers. Toate vocalele din rimă (u, î şi i) sunt închise, creând sugestia de vibraţie surdă, de limitare.

Întregul poem este construit prin acumularea succesivă a imaginilor poetice, al cărei semn este conjuncţia şi, folosită în trei situaţii, în fiecare dintre cele două strofe. Imaginile se articulează firesc, prin coordonare, dobândind unitate.

Mai mult decât în Plumb, în a doua poezie din volumul de debut, Lacustră, starea sufletească a eului liric îşi găseşte corespondenţe în universul exterior. Sugestia unui sfârşit iminent amplifică angoasa eului liric. Starea psihică e transmisă prin evocarea senzaţiilor – „aud”, „simt” – , prin transpunerea într-o altă ipostază, a „locuinţelor lacustre”, care este actualizată, prin suprapunerea stărilor.

Prima şi ultima strofă sunt aproape identice. Le deosebeşte numai versul al doilea, care creează, de altfel, legătura dintre eul liric şi universul exterior. Repetiţia conferă acestei strofe valoare de refren, iar poziţia în care apare determină închiderea perfectă a sensurilor textului. Incipitul aduce în prim plan o imagine apocaliptică. Ploaia continuă, de sfârşit de lume, devine senzaţie particulară, aparţinând eului liric confesiv: De-atâtea nopţi aud plouând / Aud materia plângând…” Singurătatea este motivul central al textului, reliefat atât la nivel lexico-semantic, cât şi la nivel sintactic – „Sunt singur”, persoana I a verbelor şi a formelor pronominale.

Strofa a doua amplifică starea depresivă sugerată în prima strofă prin plânsul materiei. Senzaţiile se asociază unui somn agitat, element reliefat prin motivul valului: „Şi parcă dorm pe scânduri ude, / În spate mă izbeşte-un val – / Tresar prin somn, şi mi se pare / Că n-am tras podul de la mal.” La nivel simbolic, imaginea valului se asociază cu ideea de prăbuşire, de cădere continuă sau cu starea de nevroză, amplificată de ritmicitatea mişcării. Podul, element din construcţia locuinţelor lacustre care asigura legătura cu lumea, cu viaţa, devine în poezie simbolul unui pericol, al unei ameninţări cu atât mai înspăimântătoare cu cât nu este precizată. Repetiţia acestei stări este sugerată în strofa a treia prin motivul golului. Identitatea cu starea primordială, a omului universal, este sugerată prin folosirea formei pronominale „aceleaşi”, demonstrativul de identitate stabilind o legătură între două planuri temporale (trecut şi prezent ). Nevroza atinge intensitatea maximă, ploaia determină descompunerea materiei, prăbuşirea universală: „Un gol istoric se întinde, / Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc… / Şi simt cum de atâta ploaie / Piloţii grei se prăbuşesc.” Toate evenimentele exterioare sunt personalizate, subiectivizate. Confuzia dintre realitate şi viziune este construită cu grijă, cele două planuri temporale se suprapun. De la distanţa explicită – „mă duce-un gând” – şi de la marca de comparaţie, de irealitate – „parcă”, se ajunge în strofa a treia la o identificare între trăirea actuală şi retrăirea preistorică.

Versul al doilea al strofei – refren, care apare în poziţia finală, sugerează neliniştea, aşteptarea a ceva nedefinit, deci misterios. Mecanismul sugestiei stă în folosirea verbului a aştepta fără complement; astfel, acest verb devine un simbol al tensiunii, al stării orientate către viitor. Faptul că aşteptarea este continuă eternizează, sporeşte anxietatea: „De-atâtea nopţi aud plouând, / Tot tresărind, tot aşteptând… / Sunt singur şi mă duce-un gând / Spre locuinţele lacustre.” Identitatea celorlalte versuri ale strofei-refren poate sugera o relaţie între cele două versuri din poziţia a doua: „Aud materia plângând … / Tot tresărind, tot aşteptând…” Cu alte cuvinte, plânsul, tresărirea şi aşteptarea sunt stări ale materiei, transformate în senzaţii de eul liric, care trăieşte, astfel, la nivel cosmic. Muzicalitatea melancolică, obsedantă a discursului liric se obţine, în acest text, prin frecvenţa rimei în –ând, care creează un efect de îngânare monotonă şi aminteşte de rimele închise din Plumb.

Simbolurile complexe prin semnificaţii, intensitatea trăirilor sufleteşti, care conferă originalitate discursului liric, muzicalitatea desăvârşită şi sugestia, nedefinitul care domină expresia artistică a celor două texte emblematice pentru creaţia bacoviană susţin ideea că, în cazul lui Geroge Bacovia, „poezia este imagine, metaforă, simbol…”

Pag.163==EVALUARE

1=sinonime:

foi-frunze//năluci=fantome//

2=tip de lirism=un tipar narativ, poetul folosind folosind exclusiv persoana a III-a şi timpurile verbale ale povestirii: pe marginea verde a unui şanţ creştea un măceş singuratic, un trandafir sălbatic plin de flori.

3=Tema este ilustrarea unui scenariu sentimental sub forma unei alegorii, ale cărei ,,personaje" sunt  vântul,zburător deghizat în mijlocul naturii și florile măceșului, trandafirul sălbatic. Dansul florilor o alegorie a aspiraţiei spre înalt, spre frumos şi spre desăvârşirea artei pe care o resimt fiinţele ataşate teluricului

Dar poemul nu este alegoric, personificările neputând fi identificate cu vreun tip de umanitate, nu există o „morală”, o semnificaţie povestirii, accentul cade pe frumuseţea iluziei,a închipuirii.

4=Tema este reflectarea unui aspect din natură, a măceșului ,,singuratic' și a florilor care dau splendoare pământului, bucurându-se de strălucirea solară și lunară;  armonia vegetală a naturii, văzută ca împlinire a ordinii divine, într-o diversitate de forme plastice și de imagini sonore.

5=Suspinul vântului e un mijloc de amăgire,de insinuare înşelătoare,punctele de suspensie sunt sunete nerostite.

6=poezia este simbolistă prin folosirea refrenului, a laitmotivului cu dublă valoare stilistică: muzicalitatea versurilor, insistența pe anumite motive: suspinul, vântul serii și valțul.

7=Versurile au măsura de 8-9 silabe, cu ritm iambic (suitor, triumfal, grav, dinamic), iar ca suport al unei „confruntări”, de care aminteam mai sus, rima este încrucişată sau/ şi îmbrăţişată, niciodată pereche.Este o anume tonalitate de incantație, sau o muzicalitate aparte,pe lângă muzica interioară se realizează sugestia de ,,legănare', de mișcare ritmică a florilor personificate, intenția autorului fiind aceea de a reda ,,valțul', unduirea naturii, frumoasă și lină, determinată de mișcarea vântului care are o atitudine șăgalnică

8=Sinestezia, tipica simbolismului, se realizeaza cu ajutorul unor elemente cromatice: verdea, albeata, argintul care se imbina cu auditivul si dinamicul reflectat de valt, dant. Nu lipseste nici elementul tactil: catifelate.Poetul foloseşte epitetul sinestezic: în grupul „se mişcau catifelate” se transferă o însuşire tactilă într-una care evocă plutirea, o anumită mişcare ireală, după cum în „muiate în argintul lunii” – metaforă propriu-zisă :„argintul lunei” şi sinestezia „muiate” evocă scufundarea în apele luminii albe ale lunii,o plutire pe apele râului şi ale morţii. Albul este accentuat în direcţia fantomaticului.

9=ultima strofă: aduce o dinamizare a ritmului, o desăvârşire a „seducţiei”,

Moartea se insinuează lent, gradat în lumea florală, ca într-un vis romantic: florile grațioase, sunt ,,catifelate", gătite in rochii de bal au destinul trecerii spre moarte, ceea ce conferă "valțului" semnificația ultimului dans,,valt nebun"în rotirea tot mai accelerată a vârtejului, devine ca un montagne-russe în mijlocul naturii.