POEZIA,,Floare albastră”de Eminescu

Pag.146

1=Mihai Eminescu s-a născut la Botoșani la 15 ianuarie 1850, al șaptelea dintre cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici și al Ralucăi Eminovici. Își petrece copilăria la Botoșani și Ipotești, in casa părinteasca,prin împrejurimi, în libertate cu oamenii și cu natura.Între 1858 si 1866 urmeazĂ cu intermitente scoala la Cernauti. În ianuarie 1866 scrie poezia,,La mormântul lui Aron Pumnul", debutează în revista "Familia"cu poezia "De-aș avea.” Pribegește pe traseul Cernăuți - Blaj – Sibiu- Giurgiu- București, ajunge sufleor și copist de roluri in trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formatța lui Mihai Pascaly.La Teatrul Național îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Continuă să publice în revista,,Familia.”Între 1869 si 1872 își continuă studiile la Viena, activează in societăți studentești,se împrietenește cu Ioan Slavici, o cunoaște pe Veronica Micle,colaborează la,,Convorbiri literare."Este student la Berlin,dar nu se prezintă la examene.La Iași este director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar.La București este redactor-șef la ziarul,,Timpul."În 1883 se îmbolnăvește.I se publică volumul,,Poezii", cu texte selectate de Titu Maiorescu,singurul volum tipărit în timpul vieții lui Eminescu. Se stinge din viață la 15 iunie 1889 și înmormântat in cimitirul Bellu.

2=contemporani cu Eminescu: Alexandru Vlahuță, Ion Creangă ,Ioan Slavici ,Gheorghe Panu,George Coșbuc.

3=tema naturii: Freamăt de codru. Lacul, La mijloc de codru, Revedere, Somnoroase păsărele. 

4=iubirea,condiția omului de geniu,istoria,natura,timpul,moartea,singurătatea,relația artistului cu propria creație;

5=motive: motivul lunii

·        motivul visului

·        motivul codrului

·        motivul izvoarelor

·        motivul florilor de tei

·        motivul florilor albastre

·        motivul mării 

pag.147

1=teme: iubirea în cadrul naturii,condiția omului de geniu,timpul,singurătatea.

3=titlul= Titlul poeziei este format din 2 sintagme: „floarea” care reprezintă delicatețea, viața, iubirea și „albastră” care sugerează infinitul și aspirația către acesta. Împreună constituie o metaforă, reprezentând voința și nostalgia nesfârșitului sau a iubirii ideale,  motiv romantic prezent și la Leopardi, poet care l-a inspirat pe Eminescu.

4=vocile: reproșul fetei, răspunsul băiatului, chemarea fetei la o iubire ideală, regretului iubitului fata de dragostea neîmplinită

2= poezia este o idilă, o poezie în care este prezentată în forma optimistă sau idealizată dragostea celor doi într-un cadru rustic, al naturii;

                   este o meditație asupra iubirii și condiției geniului, asupra aspiraţiei către absolut în iubire.

                   este o elegie prin faptul că reflectă sentimente de regret, de amărăciune și porfundă tristețe datorită plecării iubitei și a dragostei lor neîmplinite.

5= Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I singular şi plural, care susţin prezenţa eului liric: „am râs,n-am zis,stam,ne-om da,eu,-mi,noastră”; vocativul „iubite”, prin verbe şi pronume la persoana a II-a singular: „hai”, „mi-i spune,a ta,iubeşti,mi-i ţinea,te,ta”.

     Lirismul obiectiv ale cărui mărci lexico-gramaticale sunt verbe şi pronume la persoana a III-a: „zise, spuse,stă,dispare,a murit,este trist.”

Pag.148

6=

a.       Prima secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, care începe prin situarea iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu.

-verbele la perfectul compus și prezent:„ai cufundat,ai uita,grămădeşti,nu căta”; redau lumea

eternă a ideilor sau veșnicia naturii.

În a treia secvență (strofele 5-12), monologul liric al fetei, începe printr-o chemare a iubitului în mijlocul naturii,iar verbele sunt la timpul prezent:,, plâng,stă să se prăvale și viitor popular: ,,vom şede,mi-i spune,oi desface" amplasează povestea de dragoste într-un spaţiu rustic şi sugerează optimismul privind posibila împlinire a iubirii absolute într-un viitor imaginar.

b. a doua secvenţă poetică ilustrează monologul liric al eului poetic se accentuează superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale:verbele sunt la perfectul compus:,, am râs, n-am zis 

b.       verbele la viitor din monologul fetei proiectează aspiraţia spre iubire în reverie,

verbele la trecut din meditaţia bărbatului redau reflecţia şi distanţarea temporală "am râs", "te-ai dus", "a murit".

=alternarea timpurilor verbale (prezent/viitor) sau utilizarea conditionalului (“De mi-i da o sarutare”) proiecteaza clipa iubirii in vis si ideal. In aceste conditii, tanara poate fi si o proiectie a eului liric, un vis.

7=prima strofă=-

,,Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.”

--monologul fetei, concentrat în jurul reproşului faţă de tânăr, cufundat în contemplaţie, ce începe cu reproşul realizat prin adverbul "iar", plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar, marcat prin apelativul,,sufletul vieţii mele." Universul spiritual în care geniul este izolat este redat de enumeraţia eternităţii ",,n stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte.”

8= monologul iubitei, care începe prin situarea iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu care se gândește la geneza universului.

9= În zadar râuri în soare==strofa a2a=

 Grămădești-n a ta gândire

Și câmpiile asire

Și întunecata mare;

Printr-o enumerație amplă, fata face referire la domeniile de interes ale iubitului, mascate sub metafore sugestive: „râuri de soare”,aspirația spre cunoaștere,( „câmpiile asire”,trimitere la cultura asiriană, babiloniană, unde apare prima operă literară a umanității – „Epopeea lui Ghilgameș”) „întunecata mare” ,geneza, crearea Universului.

10=(strofele 5-12), monologul liric al fetei, începe printr-o chemare a iubitului în mijlocul naturii, ale cărei motive romantice specifice liricii eminesciene - codrul, izvorul, văile, stâncile, prăpăstiile - sunt în armonie desăvârşită cu stările îndrăgostiţilor: „- Hai în codrul cu verdeaţă, / Und-izvoare plâng în vale, / Stânca stă să se prăvale / În prăpastia măreaţă”, natura fiind un spaţiu nealterat de prezenţa umană.
      Natura umanizată vibrează emoţional împreună cu cei doi tineri, ipostază accentuată prin personificarea izvoarelor care „plâng în vale”.

Pag.149

11=elemente de pastel: Secvența a treia  expune chemarea fetei la o iubire ideală, care se desfășoară în largul naturii. Se creează o strânsă legătură între mediul înconjurător și iubită, întreaga natura rezonând cu sentimentele acesteia: razele lunii veghează iubiții îmbrățișați.Este un tablou complex, profund romantic prin elementele acvatice, vegetale, astrale pe care le conține, ele alcătuind motive specifice: codrul cu verdeață, izvoarele, stânca, prăpastia măreață, pădurea, balta cea senină, trestia cea lină, foile de mure, firul de romaniță, soarele, crengile, luna, noaptea de vară, frunza, florile ascunse, cărarea, valea. Astfel, natura este una idilică, paradisiacă, care învăluie în mod armonios iubirea celor doi.

12= Chemarea la iubire organizează secvenţa poetică gradat, într-un scenariu/ ritual erotic cu etapele: descrierea naturii umanizate, invitaţia în peisajul rustic şi intim, conversaţia e un joc al dragostei, „încercarea” iubirii pe un fir de românită -natura ca martor al iubirii, portretul fetei ca o zeitate terestră, gesturile de tandreţe, sărutul, îmbrăţişarea, întoarcerea în sat, despărţirea.

13= . Natura asociază imagini vizuale,,Stânca stă să se prăvale / În prăpastia măreaţă”și auditive: „Und-izvoare plâng în vale.”

Portretul fetei reliefat prin epitete cromatice:,,de-aur părul;comparație:,,roşie ca mărul".Timpul  viitor popular:,,vom şede,mi-i spune,oi desface"exprimă optimismul privind posibila împlinire a iubirii absolute într-un viitor imaginar.

14= Registrul stilistic este popular, prin verbele la viitor - „vom şede”, „mi-i spune”, „mi-i ţinea”, „oi desface”, „mi-i da”, „om da”, „n-a s-o ştie”, „oi ţinea”-, exprimă optimismul eului liric privind posibila împlinire a iubirii absolute. Expresiile populare: „de nu m-ai uita încalţe,Nime-n lume n-a s-o ştie,n-aib-o nime,cui ce-i pasă” accentuează sentimentul de dragoste. Epitete cromatice, „de-aur părul, albastra, dulce floare”, şi metaforice: „mititica,bolta cea senină,trestia cea lină,prăpastia măreaţă.”

Ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată, uneori asonantă „căldură/gură”; „frunze/ascunse”.

15=a.

Pag.150

1=strofa a4a:

,, Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

Este meditația,monologul bărbatului asupra sensului profund al unei iubiri rememorate, în care se accentuează măreţia geniului, superioritatea gândirii şi a preocupărilor sale, nu poate fi fericit trăind o iubire simplă, terestră, oferită de fată. Notarea unei stări de spirit, el regretă refuzul său, conştientizând că fericirea nu este de găsit decât în plan afectiv: „Ah! ea spuse adevărul”. „Eu am râs, n-am zis nimica” se realizează prin folosirea mărcilor gramaticale ale eului, verbe și pronume la persoana I singular: „eu”, „am râs”, „n-am zis”.

2= Comparaţia „ca un stâlp eu stam in lună!” și exclamaţiile retorice,,Floare albastră! Floare albastră!” accentuează regretul eului liric,starea care persistă este aceea de singurătate, dar și de pasivitate a iubitului. ,,Stâlpul” poate fi privit ca o axă ce unește cerul cu pământul, visul cu realitatea.

3=

                          Fata                                                                           tânărul

"sufletul vieţii mele"                                                              "mititica".

 "iubite",                                                                                   "Ce frumoasă, ce nebună"

"Hai în codrul cu verdeaţă"                                                   ,,dulce minune”

 

4= Iubita este „mititică” şi, deşi poetul recunoaşte că „ea spuse adevărul”, se distinge o uşoară ironie privind neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală, atitudine exprimată cu superioritatea omului de geniu. Superlativul „Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.Expresia încărcată de ironie „dulce netezindu-mi părul”, care exprimă uşorul dispreţ pe care geniul îl manifestă faţă de gestul penibil al fetei, sugerând superficialitatea acesteia.

Pag.151

5= Iubita îl cheamă pe tânăr în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!” Fata dă dovadă de o dragoste autentică și ignoră orice prejudecăți ale lumii exterioare: „Cui ce-i pasă că mi-ești drag?”

= Iubita este „mititică” şi, deşi poetul recunoaşte că „ea spuse adevărul”, se distinge o uşoară ironie privind neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală, atitudinea tânărului rămâne una jucăușă, oarecum indiferentă,este atitudinea superiorioară a omului de geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica.”

Starea de singurătate, de pasivitate a iubitului:,,Ca un stâlp eu stam în lună!”. După sărutul oferit de către fată și plecarea acesteia („Înc-o gură și dispare…”), atașamentul emoțional al băiatului persistă: „Ce frumoasă, ce nebună/ E abastra-mi, dulce floare!”             În final, regretului iubitului față de dragostea neîmplinită este  un destin tragic al omului de geniu ce are o înțelegere superioară a lumii însă e condamnat să fie singur și nefericit.

Femeia este o copilă naivă, dornică să se maturizeze prin iubire, iar bărbatul este un

contemplativ, sedus de dulceaţa jocului inocent, dar preocupat de idei filozofice.

6=

a. Ultimul vers ,,Totul este trist in lume” releva nostalgia iubirii pierdute, regretul pentru disparitia fiintei iubite.

b. „totuşi” este specific simţirii poetului care, chiar dacă este melancolic şi sceptic, în creaţiile sale lasă mereu o rază de speranţă pentru viitor prin proiectarea sentimentului într-un cândva, într-un timp nedefinit. Eminescu nu ar fi putut, de asemenea, să fie atât de categoric, de ferm în afirmaţia sa pentru întreaga lume şi să exprime cu atâta precizie tristeţea omenirii, prin adverbul cu sens definitiv, „totul”, având în vedere şi faptul că aspiraţia spre iubirea absolută este o trăsătură definitorie şi proprie numai omului de geniu.Prin acest adverb se subliniază ireversibilitatea unei fericiri miraculoase. Versul confirmî imposibilitatea iubirii pământene “totuşi este trist în lume”, iubirea însăşi fiind muritoare”. Versul final figurează condiţia umană tragică. Sfâşiat de dorinţa de a fi fericit, omul aspiră în permanenţă spre desăvârşire.

Pag.152

Eseu

O primă trăsătură a romantismului în poezie este accentul pus pe sentiment, pe trăire subiectivă . Fata identifică iubirea împlinită cu sursa fericirii :,,Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!” atmosfera creată de limbaj prin exclamații, interogații, interjecții, cuvinte afective:,,Ah! Ea spuse adevărul”, ” Cine treabă are!”, ” Cui ce-i pasă că mi-ești drag?”, ” Ca un stâlp eu stam în lună!”. În opoziție cu raționalitatea, echilibrul și armonia clasice, poezia romantică acordă o importanță deosebită intensității trăirii .

O altă trăsătură a curentului romantic prezentă în text este prezentarea condiției omului de geniu . Abstras din realitatea comună într-o lume superioară a ideilor, eroul masculin este un contemplativ al domeniilor cunoașterii: ” piramidele”, ” câmpiile asire”, ” întunecata mare”. În opoziție cu firea comunicativă și deschisă a fetei , el se retrage în lumea sa și preferă  interiorizarea : ”Eu am râs, n-am zis nimica”. Condiția geniului  este una damnată, în final, la nefericire și singurătate.

O imagine poetică în legătură cu tema poeziei este cea a scenariului de iubire imaginat de vocea feminină. Cadrul este paradisiac, natura este sălbatică și exuberantă,  amintind de fericirea primului cuplu uman: ” Și de-a soarelui căldură/ Voi fi roșie ca mărul/ Mi-oi desface de-aur părul/ Să-ți astup cu dânsul gura.” Trecerea de la zi la noapte, de la spațiul deschis la intimitate sugerează creșterea pasiunii. Ritualul progresiv al gesturilor îndrăgostiților culminează cu sărutul și îmbrățișarea, urmate de întoarcerea în sat și despărțirea.

O idee poetică relevantă pentru textul poetic eminescian este concluzia sensului trist al existenței dat de pierderea iluziilor. Ultima strofă aparține unui alt plan temporal decât prima parte. După finalizarea experienței, vocea lirică masculină notează imposibilitatea permanenței fericirii.  Repetițiile au un ton trist și patetic : ” Și te-ai dus, dulce minune/ Și-a murit iubirea noastră/ Floare-albastră, floare-albastră!”, iar ultimul vers contrazice prin adverbul ” totuși ” promisiunea idilică a începuturilor: ” Totuși este trist în lume…” Finalul este gnomic, sentențios.

Un element de compoziție semnificativ pentru textul poetic este prezența relațiilor de opoziție și de simetrie. Cele două voci au un număr egal de intervenții, dar oglindesc două moduri contradictorii de cunoaștere: abstractă și concretă, absolută și terestră. Simetria celor patru secvențe care conțin monologul fetei și reflecțiile vocii masculine este însoțită de o altă serie de opoziții: departe-aproape, realitate-vis, acum-atunci, locvacitate-laconism. Lirica rolurilor reliefează trăsăturile în antiteză ale celor două naturi.

Un alt element de compoziție semnificativ este specificul figurilor semantice. Limbajul este în general retoric, caracteristic poeziei eminesciene de tinerețe. În discursul feminin se folosește un registru familial, intim, în care predomină epitetul ornant și comparația : ” trestia cea lină”, ” bolta cea senină”, ”roșie ca mărul”. Vocea lirică masculină are accente grave, așa cum se observă din gradarea spre abstractizare a figurilor de stil ce însoțesc portretul fetei, de la epitet, la metaforă și simbol: ” mititica”, ” dulce minune”, „floare-albastră”.

eseu

Poemul” Floare Albastra “ a fost scris in anul 1872 si a fost publicat in

revista Convorbiri literare in anul 1873 . Acesta reprezinta o capodopera a lirismului

eminescian din etapa de tinerete.Viziunea romantica este data de tema , de motivele literare ,

de atitudinea poetica , de asocierea speciilor fiind considerat atat un poem filozofic

( meditatie), o egloga cat si o elegie.

La scriitorii romantici tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii, pentru ca natura

vibreaza la starile sufletesti ale eului liric . Floare albastra apartine acestei teme si

reprezinta ipostaza iubirii paradisiace, prezenta in idilele eminesciene din aceeasi perioada de

creatie, Sara pe deal, Dorinta, Lacul, sau in secventa idilica dinLuceafarul. Depaseste insa

cadrul unei idile, implicand conditia geniului.

Motiv romantic de larga circulatie europeana, floarea albastra  apare in literatura altor

popoare. In lirica lui Novalis “floarea albastra” se metamorfozeaza in femeie luand chipul

iubitei si tulburand inima eroului. In literatura italiana, in poezia lui Leopardi, motivul “florii

albastre” sugereaza puritatea iubirii si candoarea iubitei . Simbolul florii albastre sugereaza

aspiratia spre fericire prin iubire, chemare a lumii fenomenale, nostalgie a iubirii ca mister al

vietii, opozitie ireductibila intre lumea calda, efemera si lumea rece a ideilor, a cunoasterii

absolute. In creatia eminesciana, albastrul este culoa rea infinitului, a marilor departari, a

idealului, iar floarea simbolizeaza viata, fiinta pastratoare a dorin telor dezvaluite cu vraja.

Poezia se structureaza in jurul unei serii de opozitii, antiteza fiind procedeul preferat de catre

romantici : eternitate/ moarte - temporalitate/ viata, masculin -feminin, detasare apolinica -

traire dionisiaca, abstract - concret, vis - realitate, aproape - departe, atunci -acum.

  Compozitia romantica se realizeaza prin alternarea a doua planuri de fapt confruntareaa

doua moduri de existenta : lumea abstractiei si a cunoasterii absolute , infinte – lumea iubirii

concrete si a cunoasterii terestre . Cele doua lumi li se asociaza doua ipostaze umane

( masculin-feminin)

Simetria celor patru secvente poetice este sustinuta de monologul liric al fetei , care exprima

termenii antitetici ( lumea lui – lumea ei ), punctat de cele doua reflectii ulterioare ale

barbatului.

Viziunea despre lume este subliniata si de catre tema centrala poeziei : aspiratia poetului

spre iubirea ideala, spre perfectiune . Aceasta aspiratie insa este nerealizabila , scepticismul

fiind prezent in ultimul vers : “ Totusi este trist in lume “ . Ideea poetica exprima tristetea

profunda a omului de geniu din cauza neputintei de a atinge absolutul iubirii si a

imposibilitatii implinirii cuplului.

Viziunea despre lume este prefigurata inca din titlu. Acesta este alcatuit din doua

sintagme “floare”, reprezentand efemeritatea, delicatetea si “albastru” sugerand infinitul cosmic

dar si aspiratia.Titlul este o metafora simbol ce reprezinta,in opera eminesciana vointa dar si

nostalgia nesfarsitului sau femeia ideala.De asemenea albastrul, simbolizeaza infinitul,

departarile marii si ale cerului, iar floarea poate fi fiinta pura care pastreaza dorintele.

Poezia este construita pe doua planuri distince, inegale ca intindere: un plan al

femeii,ilustrand monologul liric, iar celalalt al barbatului, ilustrand monologul lirico-filozofic.

Femeia este o copila naiva, dornica sa se maturizeze prin iubire, iar barbatul este un

contemplativ,sedus de dulceata jocului inocent, dar preocupat de idei filozofice.

Elementele de prozodie se caracterizeaza prin rima imbratisata, masura de 7-8 silabe, si

ritm trohaic, in spiritul metricii populare.

Incipitul este o interogatie retorica a iubitei, adresata barbatului visator “cufundat in stele”si

in “ceruri nalte”.Planul feminitatii cuprinde strofele 1-3 si 5-12. Are forma unui monolog,

alcatuit in prima parte dintr-un repros, si apoi, in partea urmatoare dintr-o provocare inocenta,

care este un act de seducție.

  Cei doi indragostiti au viziuni diferite asupra vietii el avand caracteristicile unui

filosof (geniu) neintles, rational,pasiv , in timp ce iubita este o fiinta energica, sentimentala

care nu poate intelege spiritul meditativ al indragostitului. Poemul debuteaza cu reprosul iubitei

catre indragostit : “-Iar te-ai cufundat in stele/ si in nori si-n ceruri ‘nalte?/ de nu m-ai uita

incalte,/ sufletul vietii mele./In zadar rauri in soare/ Gramadesti-n-a ta gandire si campiile Asire

si intunecata mare; Piramidele-nvechite/Urca-n cer varful lor mare-/Nu cata in departare

Fericirea ta, iubite ! “ . Completarea indragostitului ofera o imagine evidenta asupra cuplului

incompatibil, in timp ce iubita incearca sa-l faca pe iubit sa se apropie de contingent,de prezent

prin sintagma “ Nu cata in departare/ Fericirea ta,iubite !” acesta foloseste apelativul “mititica “

pentru a sugera faptul ca fiinta iubita este inferioara si nu-i poate intelege gandurile,

preocuparile, aspiratiile. “Eu am ras,/n-am zis nimica “.

Iubita isi va continua incercarea de a-l face pe indragostit sa guste din placerile vietii

folosind, de aceasta data o invitatie menita sa-l ademeneasca pe barbat intr-un cadru natural,

feeric, indentificandu-se astfel o alta tema romantica : natura, fiind aici simbolizata de codrul

protector : “ Hai in codrul cu verdeata, Und-izvoare plang in vale. /Stanca sta sa se pravale in

prapastia mareata”. Natura este astfel prezentata de catre femeie ca un spatiu protector, menit

sa-i fereasca pe tinerii indragostiti de orice primejdie. Iubita foloseste intai jocul popular cu

sens ritualic : “ Eu pe-un fir de romanita/Voi cerca de ma iubesti.”,iar apoi pe cel erotic: “ Si

de-a soarelui caldura/Voi fi rosie ca marul, Mi-oi desface de-aur parul,/ Sa-ti astup cu dansul

gura.

Ultima strofa aduce ideea despartirii .Odata cu lasarea intunericului, cuplul ajunge la

dizolvare ( sa se desparta ). Indragostitul resimte puternic aceasta amintire, ramanand insa

pasiv, contempland : “Inc-o gura –si dispare… Ca un stalp eu stam in luna ! /Ce frumoasa,ce nebuna/ E albastra-mi, dulce floare ! “, ca mai apoi acesta sa constate faptul ca iubirea este

definitiv pierduta, schimband apelativul “mititica “ cu “ dulce minune “ : “ Si te-ai dus, dulce

minune, /si-a murit iubirea noastra-/Floare-albastra ! Floare-albastra! /Totusi este trist in lume !

Viziunea despre lume a autorului poarta amprenta romantismului cu evidente influente

schopenhaueriene, de unde si ipostaza omului de geniu. De asemenea se remarca modul

original in care Eminescu particularizeaza natura geniului: acesta experimenteaza o forma de

cunoastere, pe baza afectelor (sentimentelor) spre deosebire de geniul lui Schopenhauer, a

carui existenta este, in totalitate ataractica.

Concluzie: ,Floare albastră" este nu numai o poezie de dragoste, ci şi o meditaţie cu rezonanţe

asupra aspiraţiei către absolut în iubire, întrucat Eminescu suprapune peste tema erotică,

tema timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creaţii romantice.

EVALUARE

Pag.153

1=sinonom:codru= Pădure mare, deasă și bătrînă

2=îngâna-ne-vor=viitor,forma inversă=cratima marchează rostirea legată a trei cuvinte alăturate:verb+pronume personal+verb auxiliar

3=sens conotativ(figurat):Obrazul lunii s-a-nroșit de plăcere.

4=Iubirea este tema centrală a poeziei „Dorința”. Eul liric își exprimă dorința de a fi alături de iubita sa, într-un cadru natural idilic. Iubirea este prezentată ca o forță unificatoare, capabilă să ofere sens și frumusețe vieții.

 Natura este un alt motiv literar important în această poezie. Eminescu folosește imagini naturale pentru a crea un cadru de vis, un loc unde iubirea poate înflori în toată splendoarea ei.

 Idealul este un motiv recurent în opera lui Eminescu, iar în „Dorința” este reflectat prin aspirația eului liric de a trăi o iubire pură și perfectă, într-un cadru natural nealterat de imperfecțiunile lumii reale.

 Efemeritatea este un motiv subtil, dar prezent în „Dorința”. Frumusețea și intensitatea momentelor de iubire sunt subliniate de conștientizarea faptului că acestea sunt trecătoare.

 Visul este un motiv important în „Dorința”, reflectând aspirația eului liric de a trăi o iubire ideală, nealterată de realitatea cotidiană.

 5=prezenţa  eului liric prin  mărci lexico-gramaticale:  pronume şi adjective pronominale de pers. I („mi” , „eu ”) şi verbe de persoana I („ascult”, „astept”, „trec”).

6=Figurile de stil sunt variate cum ar fi personificarea “vino-n codru la izor, care tremura pe Prund”, “ crengi plecate o ascund” aceasta oferind senzatia de intimidate un loc ideal pentru cei doi indragostiti, “singuratice izvoare” epitetul personificator sugereaza in continoare intimitatea si singuratatea in natura, si “codrului batut de ganduri”.

7=Verbele la conjunctiv - „să alergi”,să-mi-cazi”, „să-ţi desprind”, „să-l ridic” - sau la indicativ viitor - „şede-vei”, „vom fi”, „or să-ţi cadă” sunt în antiteză cutimpul prezent din prima strofă. Ele devin aici un timp al dorinţei, al posibilei împliniri a iubirii. Verbele la prezent sugerează permanentizarea atitudinii prin care natura umanizată protejează perechea de îndrăgostiţi.Verbele la viitor sugerează optimismul eului liric privind posibila împlinire a iubirii absolute, într-un cândva nedefinit,ca un vis de fericire ce urmează să se împlinească într-unviitor neprecizat: „vom visa”, „îngâna-ne-vor”, „or să cadă”.

8=Cuplul de îndrăgostiţi este într-o totală armonie cu natura personificată, sugerând prelungirea beatitudinii (fericire deplină) iubirii dincolo de realitate, de viaţă, spre eternitate, prin motivul visului.

Personificat, codrul participă afectiv, ca un prieten apropiatal poetului, la trăirea sentimentului de dragoste: „Codrului bătut de gânduri”. În ultimele două versuri, florile de tei specifice eroticii eminesciene dau eternizare sentimentuluide dragoste, pe care îl proiectează într-un viitor optimist, sugerat de timpul verbului, în formă populară: „Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

9= Poezia Dorinţa, publicată în ,,Convorbiri literare” la 1 septembrie 1876, aparţine primei etape a lirismului eminescian; sub influenţa romantismului, poetul introduce în structura poemului un element specific noii sensibilităţi literare: proiecţia realităţii imediate în vis. Din acest punct de vedere, titlul este sugestiv, comunicând cititorului ideea de bază a textului, referitoare la aşezarea poveştii de iubire descrise sub semnul idealului, prin asociere cu o stare sufletească marcată de nerăbdare, de dorinţă arzătoare.

De-a lungul celor 6 strofe, imaginea iubirii este proiectată într-un cadru de basm, sugerând legătura dintre natura înconjurătoare şi starea de spirit a celor doi îndrăgostiţi. Armonia cuplului intră în rezonanţă cu armonia întregii naturi.

În succesiunea lor, cele 3 tablouri poetice sunt realizate cu o mare precizie a desenului. Primul tablou, corespunzând primei strofe, reprezintă chemarea în codru adresată de poet iubitei ideale:

Vino-n codru la izvorul

Care tremură pe prund,

Unde prispa cea de brazde

Crengi plecate o ascund.

Caracterul descriptiv al acestei prime secvenţe este dat de numărul mare de substantive, în comparaţie cu numărul restrâns al verbelor. Adresarea directă, imperativă, din incipit trădează intimitate, dar şi dorul nemărginit al poetului îndrăgostit. Imaginea codrului este realizată prin trei repere particulare, create prin figuri de stil diferite: ,,izvorul care tremură pe prund” (personificare), ,,prispa cea de brazde” (metaforă) şi ,,crengile plecate” (epitet, metonimie1). Cu ajutorul lor, poetul sugerează imaginea feerică a cadrului fizic, familiar, protector al celor doi îndrăgostiţi.

Al doilea tablou, corespunzând strofelor 2 – 4, evidenţiază scenariul de dragoste imaginat de poet a se derula în mijlocul acestei naturi edenice, precum şi portretul idealizat al iubitei.

Gesturile care compun acest scenariu imaginar sunt redate cu ajutorul unor verbe de mişcare precum: să alergi, să cazi, să ridic, să desprind, or să-ţi cadă, şedea-vei; modul conjunctiv prezent, indicativul viitor popular şi viitorul formă inversată se asociază aici cu sugestia unei tensiuni emoţionale ce dublează aşteptarea şi dorinţa concretizării visului. Succesiunea verbelor accentuează dinamismul acestui tablou, trădând dorinţa reciprocă a revederii (mai ales că subiectul acestor verbe este iubita). Repetiţia ,,singuri – singurei”, expresie a voluptăţii izolării cuplului de restul universului (solitudinea în doi), sugerează refacerea de către cei doi a cuplului adamic.

Gesturile de tandreţe dintre cei doi îndrăgostiţi sunt o consecinţă firească a secvenţei anterioare, reprezentând aspiraţia împlinirii prin iniţierea în tainele iubirii:

Fruntea albă-n părul galben

Pe-al meu braţ încet s-o culci

Lăsând pradă gurii mele

Ale tale buze dulci…

Eminescu configurează cu multă sensibilitate un portret unic al unei iubite ideale, impresionant prin fineţea şi totodată siguranţa liniilor. Epitetele cromatice selectate din sfera purităţii (,,fruntea albă”) şi a luminozităţii (,,părul galben”) conturează un portret pe cât de simplu, pe atât de strălucitor al fiinţei iubite, prototip de frumuseţe feminină, ce pare astfel desprinsă dintr-un spaţiu ideal, abstractizat prin puterea minţii poetului. Jocul realitate – iluzie este sugerat şi prin motivul vălului: ,,Să-ţi desprind din creştet vălul/ Să-l ridic de pe obraz”. La proiecţia în plan ideal a acestui portret contribuie şi motivul florilor de tei, cu dublă recurenţă în poezie (apare şi în ultima strofă), imagine sinestezică (olfactivă şi vizuală) asociată la Eminescu transcendenţei, sacralităţii. Emoţia, starea de fericire a îndrăgostiţilor se transmite întregii naturi: ,,Iar în păr înfiorate/ Or să-ţi cadă flori de tei”.

În ultimele două strofe (ultimul tablou), poetul valorifică semnificaţiile motivului romantic al reveriei, concretizat în ipostazele somnului şi visului. Aspirând la contopirea deplină cu veşnicia naturii, fiinţa trecătoare a omului caută o cale de acces spre eternitate:

Vom visa un vis ferice,

Îngâna-ne-vor c-un cânt

Singuratece izvoare,

Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri.

Maternă şi ocrotitoare, natura pare a participa afectiv la povestea de dragoste la care asistă. Elementele reţinute de poet: ,,cântecul” izvorului, ,,blânda batere de vânt”, ,,armonia codrului bătut de gânduri” conferă naturii o notă umană, meditativă. Codrul este personificat, după modelul literaturii folclorice, în spiritul romantismului. Căderea florilor de tei peste somnul celor doi îndrăgostiţi reprezintă binecuvântarea naturii pentru visul lor de fericire. Starea de abandonare completă în somn şi vis, de contopire cu elementele esenţiale ale vegetalului reprezintă consecinţa celei mai concentrate reverii de dragoste eminesciene. Reveria reprezintă împlinirea în imaginaţie a unei dorinţe, a dorinţei de fericire în mijlocul naturii.

Măsură a unei subiectivităţi geniale prin forţa inepuizabilă de exploatare a expresivităţii cuvintelor, figurile de stil folosite în acest mic poem de dragoste susţin echilibrul şi totodată expansiunea stărilor sufleteşti proiectate într-un spaţiu natural mirific, dominat de armonie: epitete, personificări, metafora, repetiţia, inversiunea. Poetul foloseşte şi valenţele stilistice ale unor mijloace gramaticale precum formele verbale (modul conjunctiv, viitorul popular).

Versificaţia poeziei respectă modelul folcloric, ceea ce o apropie şi mai mult de romantism: rima încrucişată, ritmul trohaic şi măsura de 7-8 silabe conferă versurilor o tonalitate solemnă, ceremonioasă, în deplin acord cu măreţia utopiei iubirii împlinite.

Prin elemente precum: tema aspiraţiei spre o iubire ideală, posibilă numai în mijlocul naturii, motive literare specifice (visul, florile de tei, codrul), corespondenţa natură – stare sufletească, subiectivitatea afirmată direct prin verbe şi pronume la persoana Isg. şi procedeele artistice, precum şi ecourile folclorice, Dorinţa de Mihai Eminescu se dovedeşte a fi o expresie deplină a romantismului ce l-a caracterizat plenar pe poetul-nepereche al literaturii române.