LA ȚIGĂNCI de Mircea Eliade

Pag.67

1=Mircea Eliade—

Mircea Eliade s-a născut la 13 martie 1907, la București;a terminat învățământul primar la școala de pe strada Mântuleasa, apoi a devenit elev la “Colegiul Spiru Haret”;după cultura italiană, filosofia indiană a devenit a doua pasiune; studieze limba sanscrită și Yoga. Se întoarce la București, își dă doctoratul în filosofie cu o dizertație despre Yoga, în anul 1957, Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie;pe 11 mai 1966 devine membru al Academiei Americane de arte și științe;în 1977 Mircea Eliade primește premiul “Bordin al Academiei Franceze”, iar în anul 1985 devine “Doctor Honoris Causa al Universităţii din Washington”.

2=nuvele fantastice—

„Aranca, știma lacurilor” de Cezar Petrescu

„Kir Ianulea” de Ion Luca Caragiale

„Secretul doctorului Honigberger” de Mircea Eliade

,,Mistreții erau blânzi, Dropia, Satul de lut, Vară și viscol, Masa cu oglinzi de Ștefan Bănulescu

,, Nopți la Serampore de Mircea Eliade

3=opere— ,,Romanul adolescentului miop”,Maitreyi, Domnișoara Christina, Nuntă în cer, Pe strada Mântuleasa,Noaptea de Sânziene.

Pag.68

1=personajul principal,Gavrilescu

2=Profesorul de pian Gavrilescu se întoarce acasă cu tramvaiul de la lecţiile de pian fiind obsedat pe căldura Bucureștiului.

3=Călătorii comentează pseudoscandalizaţi existenţa bordeiului- palat al ţigăncilor. Gavrilescu, profesorul de pian, care circulă de trei ori pe săptămână cu acest tramvai, se întreabă de fiecare dată ce se află în grădina cu nuci a ţigăncilor. Nimeni nu poate însă răspunde.

4=Brusc eroul îşi aduce aminte că şi-a uitat servieta cu partituri la eleva sa, Otilia, şi trebuie să se întoarcă din drum. Coboară din tramvai intenţionând să ia tramvaiul în sens invers, dar pornind pe jos, acesta trece pe lângă el cu „un uruit metalic”. Exclamaţia „prea târziu!” încheie primul episod.

5=Gavrilescu renunţă să urce în tramvai,trece pe sub umbra nucilor din grădina ţigăncilor, este plăcut impresionat de răcoare şi când „o fată tânără, frumoasă şi foarte oacheşă, cu salbă şi cercei mari de aur”, iese pe poarta grădinii şi îl cheamă „la ţigănci”, acceptă.

6=Intrat în bordeiul ţigăncilor, plătind trei sute de lei, vama de la pragul celor două lumi, eroul este supus anumitor probe. Trebuie să identifice ţiganca dintre trei fete: „o ţigancă, o grecoaică, o ovreică”, deoarece Gavrilescu respinsese nemţoaica.

7= Personajul alunecă mereu spre trecut vorbindu-le despre episoadele cu Hildegard şi Elsa. 

8= De la cârciumarul din cartier, Gavrilescu află că soţia sa, Elsa, se întorsese de 12 ani în Germania. Prin urmare, popasul în bordeiul ţigăncilor a durat, nu câteva ore, aşa cum crezuse Gavrilescu, ci 12 ani, durata unui an cosmic.

9= În final, el se Întoarce la tigănci, unde o găsește, în chip neașteptat, pe Hildegard, nemțoaica pe care fusese sfătuit să o aleagă de la început, și pornește împreună cu ea spre pădure, conduși de un birjar misterios.

10= Ultima călătorie împreună cu iubita regăsită echivalează cu o călătorie spre moarte. Ei sunt conduşi de un birjar care întruchipează pe luntraşul Charon conducând sufletele pe cealaltă lume (nu întâmplător se precizează că birjarul a fost în trecut dricar!). Călătoria spre moarte este văzută ca o trecere de la starea de veghe la starea de vis, fapt care oferă nuvelei un final deschis (se păstrează ambiguitatea): „Aşa începe. Ca într-un vis...”

Pag.69

1= Titlul nuvelei sugerează un spaţiu în care se observă manifestarea sacrului ascuns în profan (hierofanie). Locul numit ,,la ţigănci” este un spaţiu în care se realizează trecerea de la moarte la viaţă, un loc în care determinările temporale şi spaţiale se anulează.

   Titlul este numele unui spațiu, având doua semnificații:
   în planul profan este un loc râu famat, despre care vorbesc barbații din tramvai.
  în planul sacru, este primul stadiu al călătoriei sufletu­lui după moarte, drum care, în unele tradiții, cuprinde Infernul, Purgatoriul și Paradisul.

2=  În incipit, este descris credibil cadrul: canicula în Bucureştiul interbelic, surprins prin detalii realiste, se configurează atmosfera aparte, culoarea balcanică: mirosul de asfalt topit, zgomotul tramvaiului,   arşiţa  zilei   de  vară   şi  locvacitatea personajului. Călătoria obişnuită, repetată de trei ori pe săptămână, ca un ritual, de profesorul de pian, Gavrilescu. Temele de discuţie ale călătoriei cu tramvaiul sunt: căldura, colonelul Lawrence şi mărturisirea ratării condiţiei de artist. Tramvaiul, simbol al lumii reale (ca şi pălăria sau banii), trece pe lângă grădina ţigăncilor, despre care oamenii discută într-un mod misterios, cu toate că nimeni nu ştie nimic sigur, pentru că nu a fost acolo. Este un spaţiu interzis, în aparenţă din prejudecată.

3= planul ireal: Căldura cumplită trezeşte, în memoria personajului, amintirea unei întâmplări  auzite anterior, anume aventura arabă a colonelului  Lawrence: „Arşiţa aceea teribilă a Arabiei l-a lovit ca o sabie . L-a lovit în creştet ca o sabie, amuţindu-l”. Această amintire îl determină pe Gavrilescu să îşi închipuie că ar putea sfârşi  ca şi Lawrence, răpus de căldură; este, de fapt, o presimţire a apropierii morţii.

  O altă sugestie pentru planul ireal este introducerea motivului casei rău-famate: bordeiul ţigăncilor. El este adus  în discuţie de către un personaj episodic, taxatorul. În legătură cu acest loc, un bătrân exclamă: „E o ruşine! E nepermis”, fără a explica despre ce e vorba. Prin aceste exclamaţii, cititorul este avertizat că acolo se petrec lucruri neobişnuite, care depăşesc sfera cotidianului. 

4= Momentul trecerii dincolo, în planul ireal, este precedat „de o lumină albă, incandescentă, orbitoare”, care împreună cu poarta semnifică pragul dintre două lumi, trecerea dinspre viață spre moarte, dinspre profan înspre sacru.

III= Cifra 3 simbolizează un moment de perfecțiune a timpului sau un alt fel de timp, nemăsurat de acele ceasornicului. ,,Atunci să știi că iar a stat ceasul, șopti bătrâna, căzând din nou pe gânduri.". În acest spațiu, ceasornicul nu mai reprezintă un instrument capabil să arate cum trece timpul. Bătrâna trăiește în afara timpului. 

Pag.71

1= Finalul rămâne astfel deschis interpretărilor. Finalul nuvelei  este deschis, pentru că păstrează ambiguitatea, condiţie a fantasticului.

2= Întâlnirea cu Hildegard, iubita sa din tinereţe, idealul său în plan erotic, este posibilă doar în casa ţigăncilor; ea are rolul de a-I călăuzi spre lumea cealaltă. Deşi Gavrilescu nu conştientizează ireversibila sa trecere spre moarte, ancorându-se în continuare în amintiri ale realităţii din care a făcut parte, este condus treptat de la starea de veghe către cea de visare: „Toţi visăm [ … ]. Aşa începe. Ca într-un vis”. Cei doi se îndreaptă spre pădure, simbol al unei noi existenţe de dincolo de, moarte, ei se îndreaptă spre eternitate Finalul rămâne astfel deschis interpretărilor. Finalul nuvelei  este deschis, pentru că păstrează ambiguitatea, condiţie a fantasticului.

Pag.72

Real

- o călătorie obişnuită, repetată de trei ori pe săptămână, ca un ritual, de profesorul de pian Gavrilescu.

- Temele discuţiei ale călătoriei cu tramvaiul sunt căldura, colonelul Lawrence şi mărturisirea de către personajul principal a ratării condiţiei de artist.Tramvaiul, simbol al lumii reale, ca şi pălăria

sau banii trece pe lângă grădina ţigăncilor, despre care oamenii discută într un mod

misterios, cu toate că nimeni nu ştie nimic sigur, pentru că nu afost acolo.Este un

spaţiu interzis, în aparenţă din prejudecată bucureştenii consideră că bordeiul

ţigăncilor este un bordel.

Ireal:

- Amintindu şi că şi a uitat servieta cu partituri la eleva sa Otilia Voitinovici,

profesorul coboară cu intenţia de a lua tramvaiul în sens invers.După o serie de

ezitări, Gavrilescu intră La ţigănci, atras de umbra grădinii.Intervine hazardul,

accidentalul uitarea servietei pentru ca personajul să ia act de existenţa misterului,

grădina ţigăncilor,

- lumina albă, incadescentă, orbitoare  împreună cu poarta semnifică pragul dintre două

lumi, trecerea dinspre viaţă spre moarte, dinspre profan în sacru.

- În faţa porţii îl aşteaptă o fată oacheşă.Baba Cerberul cere drept taxă pentru

a trece în cealaltă lume.

- Discuţia despre ceas dintre Gavrilescu şi baba aşezată la punctul de hotar dintre cele două tărâmuri

sugerează altă curgere temporaşă la ţigănci

- Gavrilescu încalcă interdicţia de a nu bea multă cafea şi intră în jocul fetelor.

- Trebuie să ghicească ţiganca din trei fete o ţigancă, o grecoaică, o evreică.

- adoarme şi se trezeşte îmbrăcat altfel

- Fuga prin labirintul de paravane şi oglinzi redă simbolic încurcătura sa prin amintire.

- se rătăcește în trecut, îşi ratase viaţa sentimentală şi vocaţia de artist

Real:

- Gavrilescu părăseşte bordeiul ţigăncilor şi aude huruitul tramvaiului,

- dă o bancnotă taxatorului și află că aceasta era ieşită din uz.

- află că doamna Voitinovici se mutase de 8 ani, că soţia sa Elsa se întorsese de 12 ani în Germania.

Ireal:

- întâlnirea personajului cu Hildegard, iubita din tinereţe, îl duce cu birja spre pădurea labirint, pentru a începe o călătorie.

Pag.73

2= Epicul dublu este realizat prin câteva elemente nefireşti, ireale, ce vor deveni laitmotive pe parcursul nuvelei: căldura dogoritoare dilată parcă gesturile,personajul îşi caută portmoneul şi întârzie cumpărarea biletului, se confesează călătorilor din tramvai, obsesia colonelului Lawrence, bordeiul ţigăncilor ca spaţiu misterios de iniţiere spirituală. Obsesia vieţii banale (de trei ori pe săptămână merge cu acest tramvai), pălăria, banii, incapacitatea bătrânului de a sesiza „răcoarea" bordeiului sunt atitudini şi gânduri ale vieţii materiale, ale realului, semnificaţii ale profanului, ale lumii obişnuite, ce devenise sufocantă pentru profesor.

- Atitudinea ciudat de binevoitoare a taxatorului, precum şi remarca acestuia „Avem timp” trimit de asemenea spre simbolurile unei lumi de dincolo, în care taxatorul poate deveni mitologicul luntraş al Stixului. Ca şi taxatorul din primul episod, Baba are suficient timp pentru că existenţa ei e marcată de eternitate, şi nu de clipă.

-nucul,un arbore fatidic, trecerea pe cealaltă lume, adică spre moarte o reprezintă poartă de intrare în grădina țigăncilor. Gavrilescu este atras de umbra şi răcoarea nucului din gradina „ţigăncilor" şi, fără să-şi dea seama, se trezeşte în faţa porţii, unde îl întâmpină „o neaşteptată, nefirească răcoare"

- Umbra și miresmele îl cheamă spre viață, oferindu-i la cei patruzeci și nouă de ani ai săi, șansa de a se regăsi pe sine,sunt ispita cunoașterii,a reîntregirii ci iubita Hildegard.
 - Tramvaiul şi birja sunt mijloacele real obiective de trecere dintr-un tãrâm într-altul,tramvaiul poate fi acceptat ca un simbol al lumii moderne, Gavrilescu percepe realitatea prin geamul aceluiași tramvai; tramvaiul este barca destinului în care există mai multe suflete, ce parcurg drumul spre acel loc, toate având să coboare înainte personajului principal. birja este un mijloc de transport mai intim,

-Rătăcirea prin labirint a protagonistului care este asociată cu spaima şi durerea acestuia reprezintă o modalitate de ispăşire a păcatelor; bordeiul este mitul labirintului, ca simbol al trecerii dinspre viață spre moarte, un spațiu inițiatic către o altă lume spirituală.

-tramvaiul și birja sunt mijloace real obiective de trecere dintr-un tărâm într-altul,sunt,,luntrea lui Charon; baba care cere vamă la intrarea în bordei poate semnifica mitul luntrașului Caron;animale psihopompe  sunt ființe responsabile pentru însoțirea sufletelor morților în lumea de dincolo: cele trei fete sunt divinităţi infernale care decid durata vieţii 

- Inițierea lui Gavrilescu este greoaie, pentru că profanul din el este o frână, el agățându-se mereu de trecut, de viața reală, concretă. Visul este o prima treapta a inițierii, iar zbuciumul lui de a scăpa din draperia care îl strângea ca un giulgiu poate fi coșmarul traversării materiei de către spirit.

- Perioda şederii lui Gavrilescu la ţigănci reprezintă timpul sacru. Astfel, întoarcerea lui Gavrilescu la timpul profane este imposibilă, din cauza diferenţei de 12 ani: ,,La câteva luni după ce a dispărut Gavrilescu. La toamna se împlinesc 12 ani.” Gradina tigancilor si bordeiul reprezinta spatii ale fantasticului in care se va produce iesirea din timpul concret al realitatii.

-  tărâmul lui Hades paradisiac 

-axis mundi=Gradina este un loc magic, este spațiul de trecere în ireal, o poartă a irealului, păzită de semne magice,se situează într-o falie energetică, la limita dintre căldura toridă a după-amiezii și,,o neașteptată, nefirească răcoare"

Tărâmul lui Hades=fetele îl prind într-un cerc ameţitor, Gavrilescu îşi pierde cunoştinţa, intră într-o stare superioară de vis, care este prima treaptă spre iniţiere. se trezeşte ameţit şi confuz, într-o lume ciudată, încăperea îi este total necunoscută, cu paravane multicolore, cu şaluri şi broderii şi se gândeşte că totul „era o iluzie", obiectele fiind reflectate şi multiplicate de oglinzi. Simte o fericire totală, „o nemaipomenită beatitudine i se risipi ca un fior cald în tot trupul’, îşi aminteşte că visase, încurca elemente reale (arşita) cu amintirile din tinereţe şi se refugiază în artă.

Locul numit la ţigănci reprezintă simbolic lumea cealaltă, liberă de cotingenţele timpului şi ale spaţiului în care locuiesc nemuritorii. Este altceva decât lumea de dincolo, unde se duc toţi după moarte, dar de unde nu se înapoiază nimeni.

3=Gavrielescu se hotărăște să meargă pe jos, ajunge în fața casei țigăncilor.
Acesta repetă de trei ori ,,prea târziu” atunci când pierde și cel de al doilea tramvai. Repetarea acestor cuvinte,rostite identic la intrarea si la iesșrea de  la tigănci răsună ca un rămas bun adresat realului, e prea târziu pentru a-şi mai prinde din urmă propria viaţă.

Pag.74

1=elemente neobișnuite:în locul lui Gavrilescu stă un alt om; insistă spunând că el locuiește la aceată adresă,că-i este somn,că nu suportă căldura,că nu înțelege ce s-a-ntâmplat cu Elsa,este derutat. Totul demonstrează atașament față de lumea reală.

2=Spațiul profan,neștiut, este reprezentat de cotidianul din care face parte Gavrilescu, acesta fiind descris de o atmosfera sufocantă, cauzata de căldură puternică a verii,simbol al morții.În mod contrar, spațiul sacru,interesant, reprezentat de,, La tigănci",caracterizat de o răcoare inexplicabilă, din  cauza atmosferei din profan astfel realizându-se o contradicție între două planuri.

3=Monologul interior al personajului în formula autoadresării,rostit in momentul revenirii la vechea adresă devine un avertisment care conține o bănuială ,  este convins că totul este o neînţelegere şi își ordonă să facă un eort de memorie,de amintire,să se reîntoarcă în prezentul uitat.

Pag.75

4=Perspectiva impersonală, neimplicată a naratorului este dublată de perspectiva protagonistului, ins obişnuit, care trăieşte uimirea şi teama, confuzia,stări specifice naraţiunii fantastice. Naraţiunea la  persoana a III-a sporeşte ambiguitatea întâmplărilor. Dialogul din fragment arată ambiguitatea,lipsa de înțelegere a situației în care se află personajul revenit în locul unde știa că locuiește. Naratorul își interzice orice intervenție subiectivă în text, nu poate da nicio  explicație întâmplărilor  din fața casei,personajul nu înțelege ce i se întâmplă. 

1=spațiul profan=( reprezinta realitatea obisnuita , exterioara de zi cu zi);orașul București; tramvaiul; casa Otiiliei ;biserică;

     Spațiul sacru=(reprezinta tot cea ce se petrece pe domeniul tagancilor ,unde exista fiinte initiate): căldura încinsă și înăbușitoare;;locul numit la țigănci;grădina țigăncilor; umbra deasa a nucilor din curte;odaia tinerelor; un labirint printre paravane si oglinzi; camera unde se află Hildegard; cei doi plaeacă din casa țigăncilor, se urcă în trasură, și pornesc spre o pădure, cealaltă lume.

     Spațiul rememorat=  își amintește de tinerețe, de studenția de la Charlottenburg;

2= Perioda şederii lui Gavrilescu la ţigănci reprezintă timpul sacru. Astfel, întoarcerea lui Gavrilescu la timpul profan este imposibilă, din cauza diferenţei de 12 ani,  timpul s-a oprit în loc.

=în grădina paradisiac răcoroasă a bordelului se reîntâlnește cu Hildegard, marea sa iubire rămasă la fel de tânără și de frumoasă ca în urmă cu vreo treizeci de ani,ea vine din trecut şi aduce cu sine acest trecut deoarece e la fel de tânără,timpul nu trecuse pentru ea.

ESEU—OPINIA despre rolul memorieiîn viața noastră 

   În opinia mea cred că ansamblul vieţii şi activităţii psihice umane rolul memoriei este enorm. Fără

memorie omul ar trăi într-un continuu prezent numai sub influenţa datelor nemijlocite de cunoaştere,

comportamentul său fiind haotic, spontan, fără stabilitate şi finalitate, fără durabilitate în timp;

toate obiectele care ar acţiona din nou asupra lui i s-ar părea absolut noi, necunoscute; el n-ar

avea posibilitatea de a utiliza rezultatele cunoaşterii, dimpotrivă, aceasta ar trebui luată de

fiecare dată de la început; gândurile şi acţiunile sale n-ar putea fi legate unele de altele; n-ar

putea înţelege şi învăţa, n-ar putea rezolva problemele ivite în calea lui, n-ar avea ce frământa

în minte pentru a fi un creator. Memoria este necesară pentru desfăşurarea normală, eficientă a activităţii umane. Prin memorie omul întipăreşte, conservă şi reutilizează atât experienţa proprie cât şi cea a întregii omeniri. Caracterul necesar al memoriei decurge şi din implicarea ei în cunoaştere şi învăţare, înţelegere şi rezolvare de probleme, inteligenţă şi creativitate. Acest proces psihic asigură

continuitatea, consistenţa, stabiltatea şi finalitatea vieţii psihice a individului, iar fără de memorie

viaţa ar fi practic imposibilă.

 În primul rând,memoria are  funcţia de acumulare a experienţei. Datorită acestei funcţii individul uman poate deveni, odată cu înaintarea în ani, mai cunoscător, mai competent şi mai înţelept, înaintarea în vârstă trebuie să aducă acumularea experienţei.

În al doilea rând,memoria are și funcţia de realizare a coerenţei actelor şi a evenimentelor vieţii. Orice act uman este structurat,conținând scop, motive, programe de realizare, operaţii, stări de cunoştinţe, stări de lucruri şi toate acestea se leagă între ele formând cascade, succesiuni de operaţii, stări.

Dacă un element este uitat, apar confuzii şi dificultăţi în execuţia actului.

Desigur există și funcţia de asigurare a identităţii personale. Omul datorează memoriei sale faptul că-şi cunoaşte propria istorie şi şi-o poate povesti. Cunoaşterea istoriei vieţii personale face posibilă

apariţia şi dezvoltarea identităţii personale, a Eului propriu. Numai cunoscându-ţi istoria vieţii tale

poţi şti cine eşti.

  În concluzie,pot afirma că memoria este cea mai importantă și fundamentală capacitate a omului. Fără memorie ar fi imposibilă o funcționare normală a personalității și dezvoltarea ei. Memoria este o absolut necesară ,fără de care viața nu ar fi posibilă.

Pag.76

1=Personajul principal al fragmentului este profesorul Gavrilescu, caracterizat direct de narator în momentul în care așteaptă tramvaiul,apoi îi urmărește gesturile de oboseală în arșița verii.Este o alternanță între caracterizarea indirectă:gesturi,,atitudine,senzații și monologul interior al personajului. Personajul este amplasat în planul real, în cadrul căruia se insinuează, în plan secundar, irealul.  Se refugiază spiritual într-o zonă a sacrului, tinerețea, atunci când nu-l interesa aspectul material al vieții:,,când ești tânăr și esti artist, le suporți pe toate mai ușor", la Charlottenburg, când plutea de fericire, deși era nemâncat și,,fără un ban în buzunar". 

2=,,Privi în jurul lui strada pustie, casele cu obloanele trase, cu storurile lăsate, parcă ar fi fost părăsite. Pleacă lumea la băi, își spuse, mâine, poimâine, plecă și Otilia. Și atunci își aminti: era la Charlottenburg; se afla, tot ca acum, pe o bancă, în soare, dar atunci era nemâncat, fără un ban în buzunar.”

3=Aude uruitul tramvaiului trecând pe lângă el, iî pierde, îl,,salută lung cu pălăria”și exclamă:,,Prea târziu!"-își ia astfel rămas bun de la lumea reală, ca atunci când,,pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la familia ei".,,Prea târziu"este un timp spiritual, lui Gavrilescu fiindu-i imposibii saămai prindă tramvaiul, adică,,să se mai întoarcă in profan, simțindu-se foarte obosit de monotonia și rutina vieții.

Pag.77

4=Autocaracterizare: monologul interior, introspecția, mărturia directă, sinceră, confesiunea, autonaliza, prin gînduri, sentimente. Se refugiază spiritual într-o zonă a sacrului, tinerețea, atunci când nu-l interesa aspectul material al vieții:,,când ești tânăr și ești artist, le suporti pe toate mai ușor."

5=În tramvai, Gavrilescu simte nevoia să le vorbească celorlalți călători despre sine,,sunt profesor de pian... Eu am o fire de artist”. Ajuns la țigănci, când bătrâna se interesează dacă este muzicant, Gavrilescu se gândește cu tristețe la ceea ce ar fi trebuit el să devină,,idealul meu a fost totdeauna arta pură. Trăiesc pentru suflet.” Înclinaţia către fantastic, către un soi de reverie este momentul când Gavrilescu realizează că nu se mai poate adapta la lumea normală , acesta se întoarce la țigănci , unde se întâlnește cu Hildegard.,,Hildegard , exclamă , lăsând să-i cadă palăria din mană...De când te aștept,spuse fata apropiindu-se.”

6=pro=poartă in suflet amintirea unei iubiri adevărate pe care a ratat-o față de Hildegard

             intrarea în lumea eternității, el trebuie purificat de greșelile din timpul vieții pământene. 

            trecerea prin labirint după ratarea ghicirii este ispășirea, curățirea de păcate, prin întoarcerea în spațiu și timp, pentru a corecta marile greșeli ale vieții sale-ratarea iubirii lui Hildegard.

    contra= plecarea definitivă, nu numai a trupului, ci și a sufletului. Hildegard este călăuza din procesul ințiatic-inițierea in moarte, ultimul pas al integrării în marele cosmos.

ESEU==Personajul GAVRILESCU

DESPRE ARTĂ
De câte ori are prilejul, profesorul Gavrilescu mărturisește că a ajuns profesor de pian pentru păcatele sale, ingrata condiție fiind consecința unor păcate ale tinereții, atât de des invocate pe parcursul narațiunii. În tramvai, simte nevoia să le vorbească celorlalți călători despre sine, neuitând să invoce aceleași păcate: „Pentru păcatele mele, sunt profesor de pian. Zic pentru păcatele mele, adaugă încercând să zâmbească, pentru că n-am fost făcut pentru asta. Eu am o fire de artist”. Ajuns la țigănci, când bătrâna se interesează dacă este muzicant, Gavrilescu se gândește cu tristețe la ceea ce ar fi trebuit el să devină: „- Sunt artist (…). Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost totdeauna arta pură. Trăiesc pentru suflet” (s.n.). Chiar și fetelor simte nevoia să le atragă atenția asupra adevăratei sale identități, greu de bănuit: „Eu nu sunt un oarecine. Eu sunt Gavrilescu, artist. Și înainte de a fi ajuns, pentru păcatele mele, un biet profesor de pian, eu am trăit un vis de poet. Domnișoarelor, exclamă patetic, după o pauză, la 20 de ani eu am cunoscut, m-am îndrăgostit și am iubit pe Hildegard” (s.n.). Atunci când i se cere să ghicească, în același spațiu al țigăncilor, profesorul Gavrilescu se referă din nou (mai ales înaintea probei ghicitului) la condiția sa de artist: „Pentru că sunt artist, primesc să fiu pus la încercare, chiar la această încercare copilărească”. Condiția sa ideală este în contrast cu cea a modestului profesor: „Am băut destulă cafea. Eu, domnișoarelor, deși fire de artist, duc o viață regulată. Nu-mi place să-mi pierd timpul prin cafenele”.
Care ar fi, în ultimă instanță, păcatele lui Gavrilescu, atât de des invocate? În ce constă așadar „tragedia” vieții sale?
În lipsa iubitei sale, Hildegard, plecată cu părinții la băi, tânărul Gavrilescu o întâlnește, într-un parc, pe Elsa, care îi va deveni soție. El este impresionat de faptul că, nu contează de ce, fata „plângea în hohote”. Gavrilescu, artistul, și încă adeptul artei pure, se dovedește un sentimental, care face din orice suferință o tragedie: „O fată abandonată îmi rupea inima. Am stat cu ea de vorbă. Am încercat s-o consolez. Așa a început tragedia vieții mele”.
Pînă la urmă de ce ar fi un păcat sau, și mai grav, „tragedia vieții mele”, întâlnirea lui Gavrilescu, în parc, cu tânăra care plângea?
Contează desigur trădarea și uitarea iubirii, dar mai mult reține atenția concesia pe care cel ce ar fi trebuit să devină artist o face sentimentului și afectivițătii. Mărturisind că i se rupea inima văzând-o pe Elsa cum plânge, Gavrilescu pare să spună că, în alt timp și în alte circumstanțe, prin accentuata sa delicatețe și-a pierdut viața autentică și, în mod implicit, condiția de artist, cu a cărei nostalgie trăiește. Pe de altă parte, nu este lipsit de semnificație spațiul în care se consumă „tragedia” vieții lui Gavrilescu. El nu rezistă la proba căldurii și caută răcoarea „arborilor înalți”, făcând abstracție de posibilele lor semnificații, ca liant între terestru și celest, o cale de acces pentru artist spre alte spații. Gavrilescu este atras, atunci, nu de grădina ca imagine particulară a grădinii edenice, ci de o natură estetizată, domesticită, supusă actului civilizator, artificializată în ultimă instanță, îmblânzită cu siguranță (opusă oricum pădurii din final) care ar fi adecvată mai degrabă altei sensibilități artistice decât celei a adeptului artei pure.
Rămânând la spațiul tinereții lui Gavrilescu, acesta este prin excelență unul citadin, specific textelor realiste, nu sensibilității unui artist pur. Este berăria, unde merge cu Elsa,
Gravitatea păcatului comis de Gavrilescu se dezvăluie însă (și) din alt unghi. Neavând bani, el acceptă să-i achite Elsa consumația. Chiar dacă a intrat în berărie,soarta lui Gavrilescu a fost hotărâtă de lipsa de bani. Profesorul este pe deplin conștient de acest lucru și o mărturisește de altfel: „Dacă aș fi avut bani cu mine și aș fi putut plăti consumația, viața mea ar fi fost alta. Dar s-a întâmplat că n-aveam bani și a plătit Elsa. Și a doua zi am umblat peste tot, să caut bani să-mi plătesc datoria”. În planul semnificațiilor simbolice ale narațiunii datoria pe care Gavrilescu nu și-o putuse plăti este în primul rând nu atât datoria față de Elsa, ci datoria față de realitatea imediată, concretă, a banilor, care îi organizează autoritar existența. Se pare că întâmplarea de atunci a determinat traseul existenței lui Gavrilescu, ale cărui drumuri au ca scop tocmai obținerea banilor. Prima întrebare pe care și-o pune profesorul Gavrilescu în legătură cu țigăncile este una legată de bani: „Gavrilescule, mi-am spus, să presupunem că sunt țigănci, mă rog, de unde au ele atâția bani? O casă ca asta, un adevărat palat, cu grădini, cu nuci bătrâni, asta reprezintă milioane”. Din același unghi, Gavrilescu își pune o altă întrebare :„Să presupunem că aș avea 20 de ore pe săptămână, tot mi-ar trebui 500 de săptămâni, adică aproape zece ani, și mi-ar trebuui 20 de eleve cu 20 de piane. Dar problema vacanțelor de vară, când îmi rămân doar două, trei eleve? Dar vacanțele de Crăciun și de Paște? Toate orele astea pierdute sunt pierdute și pentru milion. Așa că n-ar fi vorba de 500 de săptămâni cu 20 de ore și 20 de eleve cu 20 de piane pe săptămână, ci mult mai mult, mult mai mult!”
Având nostalgia condiției la care nu a avut acces, profesorul Gavrilescu are în egală măsură nostalgia culturii și a artei în general. În tramvai, el vorbește despre colonelul Lawrence al Arabiei, dar nu atât faptele și semnificația acestora îl interesează. Gavrilescu amintește discuția studenților, din care a reținut doar o formulare, care este pentru el certitudine a expresiei și garanția artei înseși. O anumită frază îl tulbură în mod deosebit pe Gavrilescu, frază pe care o izolează de altfel fiindcă vede în ea însăși manifestarea artisticului: „Îmi place să intru în vorbă cu oamenii culți. Tinerii aceștia, domnul meu, erau, desigur, studenți. Studenți eminenți. Așteptam cu ei în stație și i-am ascultat. Vorbeau despre un anumit colonel Lawrence și de aventurile lui în Arabia. Și ce memorie! Recitau pe dinafară cartea colonelului. Era o frază care mi-a plăcut, o frază foarte frumoasă, despre arșița care l-a întâmpinat pe el, pe colonel, undeva în Arabia, și care l-a lovit în creștet, l-a lovit ca o sabie… Păcat că nu pot să mi-o aduc aminte, cuvânt cu cuvânt. Arșița aceea teribilă a Arabiei l-a lovit ca o sabie. L-a lovit în creștet ca o sabie, amețindu-l”
Pe de altă parte, Gavrilescu îl amintește pe colonelul Lawrence în legătură cu o căldură ieșită din comun, care poate fi suportată doar prin cultură. El este de altfel convins că omul poate suporta canicula (descompunerea ce-i amenință ființa) numai dacă este cult. Revolta sa în fața condiției modeste a celor trei fete de la țigănci transcrie opoziția cult-incult (analfabet):„Știți voi bine ce sunteți. Sunteți țigănci. Fără nicio cultură. Analfabete. Care dintre voi a auzit de colonelul Lawrence?”
Spațiul modestului profesor de pian este al unui București canicular, în bună parte diurn și, până la un punct, după cum s-a remarcat de altfel, caracteristic lui Caragiale și prozei realiste în general. Este un spațiu agresiv, care-i etalează nemilos individului vulnerabilitatea. În tramvaiul cu care se duce la una dintre eleve este o „căldură încinsă, năbușitoare”, care-i impune gesturi ce-i accentuează lui Gavrilescu modesta condiție: „După ce se așeză, își scoase batista și-și șterse îndelung fruntea, obrajii apoi înfășură batista pe sub guler, în jurul gâtului, și începu să-și facă vânt pe sub pălăria de paie”.

Dialogul,prezența vocii care i se adresează personajului, trădează aceeași „ruptură” sesizabilă pe parcursul nuvelei, dintre ceea ce este el, modest profesor ființând în orizontul omului comun, și ceea ce ar fi putut să fie, artistul, adept al artei pure.

De ce este nuvela "La tigănci"o capodoperă"?
pentru că autorul și-a ales o temă existențială cu implicatți dramatice pentru fiecare om: moartea ca eveniment.
pentru că modestul profesor de pian fu­sese un Creator,,artist” care încearcă,în bordei, să ajungă la pian, adică încearcă să-și recupereze condiția și dincolo de moarte.

pentru că iubirea nefinalizată în viață se va împlini printr-o nuntă în eternitate.

COMENTARIU

Tema nuvelei „La ţigănci” o reprezintă alegoria trecerii spre moarte, văzută ca modalitate de iniţiere în sacru.

Structura nuvelei se remarcă printr-o mare simetrie, cele opt episoade delimitate grafic ilustrând prin modul în care se înlănţuie împletirea realului cu irealul, a profanului cu sacrul. Astfel, primul episod petrecut în tramvai se înscrie în real, episoadele II, III şi IV petrecute la Ţigănci se înscriu în ireal, dar este un ireal intermediar, pentru că protagonistul nu va rămâne acum în acest tărâm. Episoadele V, VI, VII, petrecute din nou în lumea din afara ţigăncilor se înscriu în real, dar un real deosebit de cel din primul episod pentru că lumea concretă îi pare acum protagonistului. dezorganizată, el începe să se înstrăineze de această realitate. Episodul VIII, cuprinzând întoarcerea la ţigănci se înscrie în ireal definitiv pentru că protagonistul nu va mai reveni din această lume.

Nuvela se construieşte pe tehnica epicului dublu care constă în faptul că în plan literal, se narează întâmplări banale, personajele sunt cu bună credinţă alese dintre indivizii anonimi, iar în subtext se simte un puternic fundal de simboluri şi semnificaţii. Prin această tehnică a epicului dublu, în permanenţă se fisurează realul, lăsând locul pătrunderii sacrului chiar şi în cele mai obişnuite gesturi.

Această tehnică a epicului dublu se realizează prin două procedee. Primul dintre acestea este o foarte atentă punerea în scenă a întâmplărilor, ceea ce produce o stranie obiectivitate. Deşi naraţiunea este la persoana a IlI-a, naratorul nu intervine niciodată prin comentarii directe, prin analize interioare ale personajelor, ci descrie decorurile, faptele, gesturile, interpretarea fiind în seama cititorului.

Al doilea procedeu constă în tratarea lirică a cuvintelor în sensul că, aşa cum se întâmplă într-o poezie, un cuvânt aparent banal capătă în context conotaţii surprinzătoare şi contextul cel mai banal, la rândul său, poate fi iluminat simbolic de un singur cuvânt.

Începutul nuvelei este reprezentat de monologul interior al profesorului Gavrilescu, în formula autoadresării, despre şansa omului într-o existenţă înăbuşitoare.
   Primul episod are rol expozitiv şi realizează o riguroasă construcţie în ordinea realităţii.* Bucureştiul toropit de caniculă îşi dezvăluie mai întâi faţa profană, prozaică. Profesorul de pian Gavrilescu se întoarce acasă cu tramvaiul de la lecţiile de pian fiind obsedat pe căldura încinsă de colonelul Lawrence şi de aventurile lui în Arabia, despre care nu ştie mare lucru, doar că a fost lovit de arşiţa soarelui în creştet „ca o sabie”. Căutând portmoneul ca să-şi cumpere bilet, vine vorba de locul numit de bucureşteni „la ţigănci”, despre care cineva din tramvai afirmă că este „o ruşine”, dar Gavrilescu este fascinat de acest spaţiu şi consideră că pe o aşa arşiţă este o plăcere umbra nucilor de aici. Călătorii comentează pseudoscandalizaţi existenţa bordeiului- palat al ţigăncilor. Gavrilescu, profesorul de pian, care circulă de trei ori pe săptămână cu acest tramvai, se întreabă de fiecare dată ce se află în grădina cu nuci a ţigăncilor. Nimeni nu poate însă răspunde. Misterul se adânceşte când calculează cât ar costa un asemenea palat, despre care află că existase şi în urmă cu douăzeci de ani. Banalitatea vieţii (profanul) este definită de interese materiale. Brusc eroul îşi aduce aminte că şi-a uitat servieta cu partituri la eleva sa, Otilia, şi trebuie să se întoarcă din drum. Coboară din tramvai intenţionând să ia tramvaiul în sens invers, dar pornind pe jos, acesta trece pe lângă el cu „un uruit metalic”. Exclamaţia „prea târziu!” încheie primul episod.

   Chiar din primul episod, încadrat predominant în real, încep să apară puternice semnale ce anunţă fisurarea realităţii. Astfel, senzaţia de istovire, pe care o simte Gavrilescu, de sufocare, amintirea fulgerătoare a unor momente din trecut, dorinţa lui de a vorbi mult, chiar cu lume necunoscută, sunt toate elemente ale unei situaţii ce depăşeşte realul. S-ar putea vedea în dorinţa lui Gavrilescu de a vorbi atât de mult, un simbol al dorinţei fireşti a omului de a se spovedi înainte de moarte, iar întoarcerile în timp prin rememorare, sunt caracteristicile ultimelor clipe din viaţă. Atitudinea ciudat de binevoitoare a taxatorului, precum şi remarca acestuia „Avem timp” trimit de asemenea spre simbolurile unei lumi de dincolo, în care taxatorul poate deveni mitologicul luntraş al Stixului.
Spre finalul primului capitol aceste semnalele se înmulţesc şi capătă mai multă forţă. Astfel, există puternice simboluri în monologul personajului, care, simţindu-şi starea de bizară oboseală îşi atrage atenţia singur: Atenţie, Gavrilescu! începi să te ramoleşti! Atenţie, că n-ai dreptul!”. De asemenea, profunde trimiteri simbolice există în cuvintele, pe care, protagonistul le rosteşte atunci când, după ce coboară în faţa bordeiului ţigăncilor, lasă tramvaiul să treacă: „E prea târziu”. E prea târziu pentru a prinde tramvaiul, sau e prea târziu pentru a-şi mai prinde din urmă propria viaţă.

    Episoadele II, III, şi IV se desfăşoară în locul numit „La ţigănci” şi sunt dominate de planul ireal (sacru) sugerând pregătirea iniţiatică pe care Gavrilescu trebuie să o parcurgă dinspre viaţă spre moarte.

în faţa grădinii ţigăncilor Gavrilescu este întâmpinat de o fată tânără, frumoasă „şi foarte oacheşă”, care îl pofteşte înăuntru şi îl conduce la o căsuţă unde întâlneşte o babă. Fata este o primă călăuză spre o lume de dincolo, iar baba, care îl primeşte pe Gavrilescu, poate fi văzută ca un Cerber ce păzeşte porţile către Sacru, dar, de asemenea, poate fi văzută ca şi un Charon, luntraşul ce face trecerea spre dincolo. Ca şi taxatorul din primul episod, Baba are suficient timp pentru că existenţa ei e marcată de eternitate, şi nu de clipă. Intrat în bordeiul ţigăncilor, plătind trei sute de lei, vama de la pragul celor două lumi, eroul este supus anumitor probe. Trebuie să identifice ţiganca dintre trei fete: „o ţigancă, o grecoaică, o ovreică”, deoarece Gavrilescu respinsese nemţoaica. Cele trei fete sunt simboluri ezoterice care le pot întruchipa pe Ursitoare (tarnsformate în iele după ce eroul ratează proba ghicirii), pe Parce (Clotho, Lachesis, Atropos – divinităţi infernale care decid durata vieţii sau), Graţii (Aglae, Thalia şi Euphrosyne, zeiţele frumuseţii, care îl ademenesc pe Gavrilescu). De asemenea fetele pot fi văzute şi prin prisma apartenenţei lor la cele trei civilizaţii străvechi: grecoaica este exponenta unei civilizaţii antice, creatoare de legende, de mituri, creatoarea unei culturi de mare profunzime; evreica este reprezentata unei civilizaţii, de asemenea, antice, o civilizaţie misterioasă, care a creat Vechiul Testament, fundament al religiei creştine; ţiganca poartă o bogată simbolistică în care se împletesc conotaţii ţinând de cânt, dans, descântec, nomadism, libertate absolută. Din această perspectivă, cele trei fete pot fi văzute şi ca trepte de cultură, pe care intelectualul din Gavrilescu trebuie să le parcurgă pentru a se considera împlinit. Proba ghicitului este o vamă pe care Gavrilescu o plăteşte fetelor, act simbolic, reprezentând o şansă dată înainte de moarte celui care niciodată în viaţă nu a reuşit să diferenţieze esenţa de aparenţă. în concepţia lui Eliade, oricărui om i se oferă două şanse de a pătrunde în Sacru, încă din viaţă: arta şi iubirea. Gavrilescu le ratează pe amândouă. îşi ratează vocaţia artistică, devenind un profesor de pian, deşi afirmă că „Idealul meu a fost dintotdeauna arta pură”. A ratat şi şansa iubirii, că, deşi o iubea pe Hildegard, s-a căsătorit cu Elsa, neputându-se sustrage condiţiilor mecanice ale cotidianului. A treia şansă care i se oferă este de a ghici ţiganca, adică de a descoperi esenţa, măcar înainte de moarte, dar Gavrilescu, nici acum nu e pregătit de iniţiere. Eşuează la proba ghicirii, iar eşecul este urmat de o rătăcire în peisajul mereu schimbător al bordeiului până ce este prins într-o horă ameţitoare a fetelor, urmată de o rătăcire sufocantă în labirintul unui spaţiu dantesc. Agresat parcă de obiecte, el trăieşte teroarea de a se simţi înfăşurat într-o draperie ca într-un giulgiu. Este în acest episod singura imagine terifiantă a morţii, ce apare în toată nuvela. Fără să ştie cum, Gavrilescu se trezeşte în marginea coşmarului, regăsindu-se în bordeiul babei.

    Episoadele V, VI şi VII sunt dominate de planul real, urmăresc reintrarea eroului în lumea din care venise, revin gesturile, obsesiile şi simbolurile din primul episod, ca sugestie a vieţii monotone, banale, obişnuite (tramvaiul, discuţii banale, taxatorul, colonelul Lawrence etc.). Gavrilescu urcă în tramvai şi îşi continuă drumul spre strada Preoteselor. Crede că a petrecut câteva ore în casa ţigăncilor, dar trebuie să-şi dea seama că de fapt au trecut doisprezece ani. Fosta sa elevă, Otilia, s-a căsători, unele bancnote au fost scoase din circulaţie, iar soţia sa Elsa plecase în Germania, după ce zadarnic îl căutase.
Contrariat de ceea ce i se întâmplă, fără să-şi dea seama de noua sa condiţie existenţială, Gavrilescu crede că totul se va clarifica a doua zi. El nu mai are puterea de a discerne, raţiunea sa se defectase în momentul în care şi-a adus aminte de Hildegard. El continuă să trăiască într-un timp trecut, de aceea se întoarce la ţigănci, purtat ca-n vis de un biijar-dricar. Acest birjar îl ajută să ajungă dincolo, trecându-1 prin locuri impuse de tradiţia înmormântării. Birjarul, odinioară dricar, este şi el un luntraş către „dincolo”.

    Ultimul episod este dominat de planul ireal şi se petrece „la ţigănci”, unde Gavrilescu este primit de baba, căreia de această dată îi plăteşte o sută de lei, constatând că este târziu şi cerându-şi iertare. Baba îl recunoaşte şi îl invită în „casa cea mare”, unde îl aşteaptă cea „care nu doarme niciodată”- nemţoaica. Gavrilescu, deşi a fost avertizat de babă, se încurcă în numărarea uşilor şi intră într-o cameră unde descoperă un parfum din trecut şi o regăseşte pe iubirea din tinereţe, Hildegard. Regăsind iubirea, Gavrilescu depăşeşte spaima, acceptând şovăielnic încă, experienţa hierofanică. întâlnirea cu femeia iubită în final încheie un parcurs existenţial, care reperezintă moartea sugerată şi de parfumul florilor de la înmormântare. Moartea în sacru se transformă în regăsirea tinereţii, este o moarte renaştere. Eliberat de frică, de ezitări Gavrilescu îşi regăseşte adevărata identitate într-o „lume de dincolo”, o lume paradisiacă, aflată dincolo de lumea aparenţelor. Este o ţară a morţii văzută ca eternă renaştere, reîntoarcere la izvorul tinereţii eterne.

Nuvela „La ţigănci” de Mircea Eliade este aşadar o capaodoperă a literaturii fantastice româneşti întrunind cele mai importante trăsături ale prozei fantastice: neliniştea personajului care nu găseşte o explicaţie pentru evenimente, ezitarea lui şi a cititorului de a opta pentru o explicaţie, compoziţia gradată a naraţiunii, dispariţia limitelor de timp şi de spaţiu la apariţia elementului miraculos, existenţa planurilor real/fanastic şi finalul ambiguu.

EVALUARE

Pag.78

1=,,mai puțin surprins;încurcat;îndrăgostit;bucurie;șovăiești;

2=te-ai supăra=cratima,semnul ortografic, marchează unirea într-o silabă a două cuvinte diferite:pronume personal și verb auxiliar;

3=sens conotativ(sens figurat):Glasul pământului povestea despre trecutul tumultos.

     Sens denotativ(sens propriu):Omul vorbea celor din jur cu un glas puternic.

4=motive literare:iubirea;motivulu locului blestemat;

5=adresare directă:,,,,te-ai supăra mult dacă te-aș întreba;te-aș sfătui să pleci cât mai curând;

6= Egor participă superficial la situațiile în care ajunge,se arată ezitant în răspunsuri,nehotârât în sentimentele de iubire,dornic de aventură,timid, comod, pasiv, abandonat senzației de firesc și de banal,temător pentru ce-l înconjoară.

7=Fantasticul apare din sentimentele diverse, de groază, frica și spaimă pe care se simt în casa ce pare un loc blestemat cu parcul straniu.

8=Fragmentul aparține genului epic, pentru că autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii:personajele merg spre poartă și vorbesc despre iubirea pe care Egor o are pentru Sanda și sfatul pe carea Nazarie îl dă lui Egor de a pleca din acel loc; al personajelor:Nazarie și Egor şi al naratorului  care povesteşte la persoana a3a,își urmărește personajele.

9. Sentimentele pe care le are Nazarie în casa care-l găzduiește sunt de groază, frică și spaimă. având senzaţia că pierde legătura cu lumea reală, trăieşte senzaţii necunoscute.Nu este încă sigur de ceea ce simte în locul ciudat,malefic,este ca o apãsare inexplicabilã.Până și parcul i se pare nenatural,malefic stăpânit de forțe ale răului, al atmosferei,al amenințării necunoscutului.Misterul, spaima înconjoară totul și simte că trebuie să plece.