MANUAL CLASA aXI-a EXERCIȚII

pag.17

Revolta fondului nostru nelatin

 =Premiza de la care pornește autorul este mândria vorbitorilor de limbă română că latinitatea limbii noastre ne diferențiază de limbile vecinilor și calitățile poporului român sunt deosebite.

=Lucian Blaga critică latinul sufletului românesc, punând în balanță bogata moștenire slavo-tracă. Pentru a argumenta existenţa fondului nostru nelatin, Blaga apelează la o comparaţie cu un exemplu din ştiinţele naturii. Acesta face un experiment prin care arată însemnatul procent de sân ge slav şi trac care curge în fiinţa noastră. Lucian Blaga dă drept exemplu încrucişarea une flori albe cu o floare roşie a aceleiaşi varietăţi. Însuşirea uneia este dominanantă, dar apar şi însuşirile celeilalte flori chiar dacă noi le considerăm pierdute; ele se afirmă di n timp în timp. Dominanta în spiritul românesc o reprezintă limba latină, dar şi fondul sl avo- trac.

    - Însemnatul procent de sânge slav și trac, ce clocotește în ființa noastră se dovedește a fi mult mai însemnat pe cât ne dorim noi sa fie.

    - Originile sunt modul de legitimare a unui popor, reprezentând legătura dintre trecut și prezent, glorificarea începuturilor asigurând armonia viitorului. 

    -Barbaria nu ar trebui privită că o caracteristică a unui popor înapoiat sau criminal, ci doar o frică a necunoscutului.

=,,Istoria noastră se proiectează mai mult în viitor decât în trecut.”

Deşi deţinem şi alte influenţe bogate de la alte popoare, istoria noastră se proiectează în acţiunile şi în comportamentul nostru. Deşi noi vrem să fim latini puri, avem şi influenţe ale fondului slavo-t rac, pe care le expunem în ceea ce facem.
Din respect pentru cultul strămoşilor, naţiunea română ar trebui să acorde importanţa necesară tuturor componentelor spirituale etnice din care a rezultat limba română.

În opera sa Lucian Blaga ne consideră ,,morminte vii” deoarece noi, oamenii, suntem moştenitori ai unui mare tezaur, limba strămoşească. Blaga nu respinge tradiţia şi crezul în latinitatea noastră, ci condamnă orientarea într-o singură direcţie şi exagerările, simplitatea şi superficialitatea abordării tradiţiei.

 

Pag.16

,,Memento mori de Eminescu(fragment)

127.Și-n zenit opri oștirea-i peste armia romană.
­ Decebal! el strigă-n nouri ­ îi detun, îi iau în goană
Și Danubiul o să beie a lor sacre legiuni.
Decebal s-arată palid în fereasta naltă-ngustă
Și coroana și-o ridică cătr-imaginea augustă
Și se uită cu durere la divinii săi străbuni.

128. Iar pe plaiuri verzi de munte oștile-urbei risipite
Privesc cerul, zeii dacici, armiile lor pornite ­
Rupt e șirul lor pe-alocuri de al soarelui foc roș.
Pe un trunchi înalt de stâncă chiar cezarul stă-n uimire:
­ Ridicați semnale urbei înspre-a cerului oștire
Și strigați: Cu noi e Roma! ­ Codri-adânci și-ntunecoși

129. Clocotesc de lungul freamăt și de-a armelor sunare.
Armia: „Cu noi e Roma! " Acvilele-i ard în soare
Van din Sarmisegetuza vin săgeți în roșii ploi,
Scuturi se îndrept spre dânsa, oprind grindina de-aramă,
Zeii urlă ­ stânci se clatin, norii-n fâșii se distramă
Și pe fulgeri lungi șiroaie curg în munții rupți și goi.

 

„Memento mori”( panorama deșertăciunilor) („Amintește-ți că ești muritor”) este o expresie latinească. Se spune că, în Roma antică, expresia „Memento mori” ar fi fost repetată de un sclav, în faţa unui general roman, când acesta sărbătorea, pe străzile Romei, triumful în urma unei bătălii. Cu demnitate, în faţa generalului victorios, sclavul i-a amintit că, în pofida succesului, “mâine este o altă zi”. De fapt, povesteşte Tertulian, vorbele sclavului ar fi fost acestea: “Respice post te! Hominem te esse memento!” (Priveşte în jurul tău şi aminteşte-ţi că eşti doar un om!)

Fragmentul (compus din strofele 127,128,129)este al războiului dintre daci si romani. Este evocat regele dac,Decebal, care aude un strigăt de încurajare,de ajutor, venit din ,nouri”,dușmanii vor fi întorși din drum,,vor fi înecați în apa Danubiului.Într-un gest solemn,Decebal care exprimă sinceritatea și credința  față de țară,de daci,,coroana si-o ridică” către,, imaginea augustă”a romanului cuceritor, este simbolul unei stingeri tragice. Atitudinea și poziția demnă a lui Decebal conferă impresia că regele este un mijlocitor între oameni și zei ce cunoaște atât destinul propriului popor, cât și pe cel al altor popoare.Paloarea regelui exprimă deznădejdea,durerea pierderii unei lupte,este asemenea cererii de iertare față de strămoșii săi.Regele Decebal este un învins,care privește cu regret,cu durere trecutul glorios al străbunilor.Este dezamăgirea srăbunilor și a marelui rege care vede că un război formează un neam.

 Cucerirea de către romani,imaginea sfârșitului Daciei alături de simbolurile Imperiului Roman,,acvila”,vulturul,amintește de nașterea prin foc a unui popor,este momentul formării poporului român.Victoria romanilor este exprimată prin strigătul triumfător,,Cu noi e Roma!”,imperiul,lumea.Atmosfera este apocaliptică,iar bătălia este descrisă prin personificări,, stânci se clatin, norii-n fâșii se distramă”;metafore:,, Danubiul o să beie a lor sacre legiuni.”Înfrângerea nu este umilitoare,ci măreață,poporul dac este sub semnul cosmic al,, soarelui foc roș.”

În,,van”,zadarnic din Sarmisegetuza,,vin săgeți în roșii ploi”, scuturile romane le opresc. Zeii,natura dezlănțuită devine un vacarm,un vaiet al al cerului și al pământului străbun ce vede înfrângerea Daciei.

Imaginile poetice surprind la nivel pictural grandiosul şi solemnitatea unei înfrângeri și a unei cuceriri.

Eminescu vede în războiul dacic, în înfruntarea dintre dacii iubitori de libertate şi gândirea ordonatoare a Romei, actul de naştere al poporului român.

2=poetul a fost atras cel mai mult de perioada geto-dacică, fapt ce reiese din poemele: „Memento mori”, „Sarmis”, „Povestea magului călător în stele”, „Gemenii”, „Rugăciunea unui dac”, „Strigoii”

Istoria română este, deci, regăsită în operele „Doina”, „La arme” și „Scrisoarea III”. Iar poezia„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” este scrisă în contextul luptei pentru independența și unitatea națională, care exprimă un apel la unitate, patriotism și implicare activă în construirea unui viitor mai bun pentru România.

 

 

 

pag112

Monologul dramatic trăsături:

Monologul dramatic este un mod de expunere specific genului dramatic, în care un personaj își expune singur gândurile, stările interioare, concepțiile sau dilemele, fie în fața altor personaje, fie, prin intermediul aparteului, direct publicului. Caracteristicile sale includ prezentarea unei reflecții a personajului, un ton intim și introspectiv, dar și un rol important în dezvăluirea psihologiei personajului, în funcție de situația scenică. 

1=Un procedeu artistic de caracterizare a personajelor este monologul, reprezentativ în conturarea lui Spiridon, „băiat de procopseală în casa lui Titircă”. Monologul dramatic din actul I, scena V, este o confesiune și scoate în evidenţă pe de o parte agresivitatea lui Jupan Dumitrache şi pe de alţi parte conturează statutul lui Spiridon de servitor oprimat, dar descurcăreţ şi obraznic: „Măi! al dracului rumân şi jupanul nostru! Bine l-a botezat cine l-a botezat «Titircă InimăRea»“. În monolog, Spiridon inserează replicile lui Dumitrache, adică dialogul, imitând şi comportamentul ridicol al acestuia. Invectivele şi ocările, pe care Spiridon le azvârle cu obidă împotriva jupanului, relevă lipsa de instrucţie şi educaţie a personajului: „Auzi, cu sfântul Niculae trai bun, cădea-i-ar bunul pe inimă lui jupanul!”. În monologul lui Spiridon, termenul de „musiu” i se adresează tot lui, de vreme ce în stil indirect liber el ne înfățișează modalitatea în care aveau de obicei loc întâlnirile contondente cu Jupânul.

2=

A-Monologul adresat al fetei către iubit începe cu reproşul realizat prin adverbul ,,iar", plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar, marcat prin cele două apelative "sufletul vieţii mele" şi "iubite", dispuse simetric la începutul şi la sfârşitul primei intervenţii a fetei, exprimând iubirea sinceră. Universul spiritual în care geniul este izolat este redat de enumeraţia eternităţii "în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte". Aspiraţia spre absolut este sugerată de metafora "râuri în soare/Grămădeşti-n a ta gândire". Sfera cunoaşterii guvernate de timpul infinit este subliniat prin intermediul unor metafore cu valoare de simbol "întunecata mare"- misterul genezei, "câmpiile asire"-universul cultural şi "Piramidele-nvechite" - universul de creaţie umană. Avertismentul final "Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!" cuprinde posibilitatea împlinirii umane în planul terestru, însă doar prin iubire. Monologul iubitei propune o cale de a fi fericit prin iubire( nu cata in departare /fericirea ta iubite)  sentimentele fetei sunt puternice, este sufletul pereche, jumătatea androginului si singura ratiune de a trai.

B-În monologul interior,,Sărmanul Dionis”,Eminescu, chiar de la începutul nuvelei, propune un test mai amplu despre proporționalitatea percepției. Monologul interior al lui Dionis este un prim semn al romantismului pentru ca se refera la aspiratia eroulu spre cunoastere.  Într-un univers în care nu avem o referinţă a lungimii, nu ştim dacă un obiect e mare sau mic. Fără o referinţă absolută, spaţiul este relativ, o idee care stă la baza teoriei relativităţii a lui Einstein.Personajul ajunge să înțeleagă că lumea este o creație a sa, iar acest lucru îi permite să manipuleze spațiul și timpul, chiar și să se reducă pe sine la dimensiunile unui glonte pentru a explora universul dintr-o perspectivă unică.

3=Mai sunt câteva zile până la teză și,pentru că am o clipă de repaus,îmi pun gândurile în ordine:știu?nu știu ce mă așteaptă?

pag.103

Funcția informativă=transmiterea de informații despre realitate, context sau un subiect clar.

 Scopul său principal este de a descrie și de a oferi detalii concrete despre o anumită situație, utilizând un limbaj obiectiv și clar.

 Această funcție este dominantă în comunicate oficiale, buletine informative, referate sau cronici. 

Exemple: Texte științifice, știri, manuale, rapoarte, meteo sau buletine informative. 

,,,,,,,,,,,,emotivă=Centrată pe emițător, exprimă stări, sentimente și opinii subiective. Se realizează prin interjecții, exclamații sau verbe evaluative (ex: Ah!, Mă bucur!, Cred că...).

Texte: scrisoarea, jurnalul, memoriile, autobiografia, poezia, eseul.

Mărci lingvistice: persoana I, interjecţiile, exclamaţiile, repetiţii cu valoare de insitenţă

,,,,,,,,,,,conativă= Centrată pe receptor, are scopul de a influența interlocutorul prin comenzi, rugăminți sau întrebări directe. Se folosește în special modul imperativ (ex: Vino!, Spune-mi!). Texte: textele publicitare, discursurile politice, poezia militantă, pledoariile.

Mărci lingvistice: persoana a II-a, substantivele şi pronumele în cazul vocativ, verbele la imperativ, enunţuri interogative

Această funcție este esențială în textele persuasive, deoarece se concentrează pe receptor, având ca scop final convingerea acestuia. Textul persuasiv urmărește să influențeze direct gândirea și comportamentul cititorului, fie că este vorba despre a-l determina să cumpere un produs, să adopte o anumită idee sau să-și schimbe o atitudine. 

,,,,,,,,,,,fatică=Această funcţie este centrată pe canalul de comunicare, pe suportul oral / vizual al mesajului: voce, telefon, gesturi. Emiţătorul recurge la această funcţie pentru a se asigura că se poate stabili comunicarea, că aceasta nu este perturbată sau întreruptă, verificând receptarea corectă a mesajului.

Texte: convorbirile telefonice, dialogul din piesele de teatru, punerea în pagină.

Mărci lingvistice: interjecţiile, construcţiile incidente, interpelările, formulele de politeţe.

1=A= Funcția informativă

    B=funcția emotivă

2=  a=emițător=magazinul universal bucureștean,,Vulturul de mare”

           Receptor=viitorii cumpărători ai magazinului

           Mesajul=centrat pe funcția poetică este un text interesant,plăcut, amuzant, ușor de fixat în memorie. Pregnanța mesajului e produsă de simetrii, repetiții, rime, ritm, sensuri figurat,se manifestă în poezia care este un slogan publicitar.

           Cod= cuvintele folosite favorizează înțelegerea corectă a reclamei în versuri care conving pe cititori sau ascultători:,,mărfuri,pânzeturi,prosoape,șervete”

      b=Textul informativ,,La vulturul de mare” transmitere informații,știri despre magazinul în care se pot cumpăra diverse produse textile.Este un text persuasiv,pentru că urmărește să influențeze direct gândirea și comportamentul clienților, determinâdu-i să cumpere un produs, influențâdu-i să adopte ideea de a cunoaște magazinul și a vedea curioși multitudinea de produse.

     Pag.104

3= Liceu teoretic,,Jean Monett oferă invatamant primar, gimnazial și liceal. 

Le oferim elevilor nostri o educatie, dar si experiente diverse pentru o buna orientare pe viitor.

Îi ajutam sa descopere un domeniu de care sunt pasionati, având oportunitatea de a-l cultiva în cadrul activitatilor extrascolare. Două laboratoare de info, câte unul de bio, fizică şi chimie, o sală de sport şi una de festivităţi, de curând renovată. Sala de festivităţi găzduieşte în fiecare an festivalul de teatru al liceului, care, începând cu anul trecut, a devenit o competiţie interşcolară, pe cel de muzică şi de dans, ca şi diverse concursuri şi olimpiade.

4=Este un text informativ:

a.- transmiterea de informații despre o realitate petrecută la o casă peste drum de cazarma Cuza;

- limbaj denotativ (cu sens propriu, obiectiv), claritate, concizie și corectitudine;

-informaţiile sunt obiective, fiind excluse mărcile subiectivităţii;

b.-Vom transmite o știre care poate emoționa pe ascultători.Este vorba despre un foc,un incendiu  ce a izbucnit la o casă,situată vis-a vis de cazarma Cuza,pe Dealul Spirii.Starea vremii era nefavorabilă stingerii,pentru că bătea un vânt puternic,periculos pentru vecinătăți.Dar impresionantă a fost activitatea promtă a pompierilor și a soldaților care au făcut eforturi supraomenești pentru salvarea victimelor.Au acționat cu eroism,cu rapiditate,astfel că focul a fost stins.Am observat bucuria locatarilor,care le-au mulțumit pompierilor,pagubele au fost neînsemnate și în curând totul va reintra în normal.

c.-valoare subiectivă: o știre care poate emoționa; impresionantă a fost; am observat bucuria,

 

 Chirița în provinție

pag.70

1=Lumea poate fi privită ca o comedie prin prisma ideii că viața este adesea un spectacol plin de exagerări, ipocrizie și contraste amuzante, unde personajele se luptă cu propriile defecte și cu o realitate care le depășește. Această perspectivă permite înțelegerea mai nuanțată a situațiilor cotidiene, transformând eșecurile și conflictele în surse de umor și reflecție, precum în comediile de moravuri care satirizează societatea și viciile umane. 

Lumea, privită ca o scenă, unde fiecare își joacă propriul rol într-un spectacol grandios și haotic.

Finalul piesei,,Chirița în provinție” evidenţiază o idee de natură filozofică, aceea a lumii ca teatru, în care oamenii sunt actori; un final fericit, binele triumfă, iar pedepsirea binemeritată a personajelor negative nu atinge forme atât de grave, încât să producă nenorociri ori să împiedice împăcarea finală.

Iar Tipătescu,personaj din comedia,,O scrisoare pierdută,rostește cuvintele:,ce lume...ce lume”, rostește această replică (cu o ușoară variație) pentru a-și exprima dezamăgirea față de propria lume, de obicei în funcție de interesele sale. 

2=tema:,,Reflectarea în literatură a unor forme hibride ale civilizației românești al secolului al XIX-lea”         

Ar fi greșit să vorbim despre hibridizarea civilizației românești în sec XIX și nu numai, fără a ne referi la specificul geografic, istoric și sufletesc al poporului nostru. Eterogenitatea frapantă a influențelor, vizibilă pe străzile Iașiului de secol XIX sau in cartiere amestecate ale Bucureștiului modern nu poate fi înțeleasă fără această necesară contextualizare. Ea scoate în evidență atât motivele care stau la baza fenomenului hibrid, cât și regăsirea permanentă a propriului specific, a tradiției unde ”
”Dorul de altceva” în cultura română, fie că se manifestă prin franțuzisme, prin strălucitoarele saloane literare, prin lornionul aurit de pe nasul ”vreunui pedant” , cum ar spune Mihai Eminescu, prin anglicisme, adoptarea ultimelor descoperiri în materie de tehnologie și accesul la cea mai rapidă conexiune la internet de pe continent, cum ar constata astăzi un specialist, nu face decât să sublinieze dorința funciară a unei picături de latinitate de a-și găsi drumul identitar, lipsit de sprijinul unui Occident prea depărtat , înconjurat de vecini care i-au amenințat inegritatea teritorială și cu care are prea puține afinități.

Societatea română în primele decenii ale secolului XIX nu este decât la suprafață teatrul de contraste din ochii occidentalului. ” Ciclul ”Chirițelor” , ”Balta Albă”, fiziologiile lui Costache Negruzzi nu au, în fond, nimic dramatic. Ele satirizează mentalitatea unei burghezii în plină criză mimetică, dar în ansamblu, parada lor e privită cu destulă îngăduință. Note de călătorie și amintiri din epocă citate de Neagu Djuvara în capitolul ”Boierii” din lucrarea ”Între Orient și Occident…” observă stadiul înapoiat al infrastructurii, al cutumelor domestice, dar și deschiderea și adaptabilitatea, modernizarea rapidă- în special a femeilor, care, de pildă, trec între 1806 și 1807 în masă și fără ezitare la vestimentația, limbajul și mobilarea locuințelor europenești .

„Ciclul Chiriţelor are ambiţia de a fi o frescă socială în care Alecsandri urmăreşte ascensiunea spre « centru» a celor din marginea societăţii (mahalaua, provincia). Acestor comedii sociale şi « cânticele comice » le lipseşte un conflict dramatic susţinut de personaje cu o tipologie bine-definită ; ele par însumări de scenete, dar autorul impresionează prin forţa de a crea caractere prin folosirea comicului de limbaj. Tentativele de snobism, mimetismul, demagogia şi ipocrizia sunt aspecte comportamentale cu implicaţii sociale, satirizate de dramaturg prin intermediul comicului de limbaj, de situaţii, de caracter, de moravuri. Chiriţa vine în capitalie ca să-şi căpătuiască fetele cu gineri de la oraş, dar până la urmă le mărită pe Aristiţa şi Calipsiţa cu doi boiernaşi din vecini, Brustur şi Cociurlă, aleşi de Bârzoi, în Chiriţa în provinţie, personajul comic are trei scopuri: să introducă la Bârzoieni moda timpului, să devină isprăvniceasă şi să-şi însoare fiul nătâng, Guliţă, cu Luluţa, o orfană crescută în casa ei, care va moşteni o mare avere. Cel care se opune este Leonaş, un tânăr isteţ şi cinstit, îndrăgostit de Luluţa. Chiriţa în provinţie este o comedie de moravuri, deoarce autorul satirizează cu sarcasm întâmplări, aspecte sociale cu ajutorul personajelor ridicule, stârnind râsul, cu scopul de a le îndepărta.

  În «Fiziologia provincialului» Negruzzi a satirizat boierul ţinutaş — om mărginit, egoist şi înfumurat, ce caută cu orice preţ să ajungă la «înălţimea» celor mai mari din «capitalie». Provincialul reprezintă o anumită categorie socială cu moravuri specifice. Ajuns în oraş, îşi cumpără lornetă. Pentru a fi la modă, se îmbracă « frac fără mîinice, abia înseilat, pre care îl scrie calfa la toate încheieturile cu credă». C. Negruzzi ridiculizează cu mare efect comic eroul său, care «e fudul din născare şi evghenis din cap pînă la călcîie». Acasă e aşteptat de nevastă «să vie isprăvnicit sau prezidenţit». În prezentarea personajului, scriitorul nu s-a limitat numai la aspectul fiziologic, dar a pătruns în psihologia, în lumea interioară a acestuia. C. Negruzzi a biciuit cu ironie moravurile boierimii feudale sub domniile fanariote.

  În Fiziologia provincialului în Iaşi (1844), tonalitatea elogioasă este doar o aparenţă: scriitorul se pronunţă energic asupra unui viciu, ce deteriora grav societatea moldavă de atunci – provincialismul…

Kogălniceanu doreşte să evidențieze tipul provincialului fără rude in capitală, al provincialului verosimil pe de-a întregul. Cu peripeții deci, provincialul intră în Iaşi. Trece prin

mahalale şi, în sfârşit, „ajunge în preajma temniții statului; atunce dinaintea ochilor

săi se dizvaleşte ulița aristocratică a Copoului, cu frumoasele sale palaturi.” Vrăjit,

provincialul opreşte la ospătăria „Sankt-Petersburg” unde trăieşte o seara şi o noapte

de vis, cinând în salonul „mărimilor” şi imbătându-se cu şampanie. Efectele asupra

bugetului provincialului sunt însă catastrofale şi-l trezesc brusc pe acesta din aburii

beției. Dacă Negruzzi îl privea pe provincial cu ironie tăioasa, Kogalniceanu e un

spirit pronunțat ludic şi de aceea isprăvile eroului său sunt narate cu umor şi chiar cu

ironie odioasă. El îşi face din cititor un complice. Ca şi Negruzzi sau Russo,

Kogălniceanu e un maestru al ambiguizării vocilor narative şi al discursului. „Măria

sa va mânca în sală. Merge în sufragerie și ochii îi sunt orbi ți de noile frumuseți ce

descopere.
Contextul istoric și geografic subliniază afirmația că  aici la portile Orientului totul este luat ușor.

,,Între Orient și Occident”,Iașul, ca fostă capitală a Moldovei, face parte din această analiză, fiind descris ca un loc unde viața publică și privată aveau odinioară un ritm asemănător cu cel de la Constantinopol,arară istoricul Neagu Djuvara.

Autorul subliniază cum, într-un timp relativ scurt, aristocrația fanariotă a trecut de la portul tradițional la haine occidentale, adoptând și idei noi, în timp ce la nivelul mai larg al societății, vechile practici în domenii precum negustoria, învățământul sau armata au fost influențate de schimbare.

În capitolul "Orașul" din lucrarea sa, Neagu Djuvara analizează orașul românesc prin prisma influențelor duale, occidentală și orientală, subliniind o tensiune continuă între aceste două modele. El descrie cum structura urbană, arhitectura, mentalitatea și viața socială sunt un amestec de tradiție otomană (specifică Orientului) și modernizare, adesea copiată din Apus. Rezultatul este un peisaj urban bizar, marcat de contraste, unde elemente incompatibile conviețuiesc, reflectând o identitate românească complexă, prinsă între două lumi.

Modelul Oriental: Djuvara arată cum influența otomană a lăsat amprente puternice, în special în spațiul urban, prin prezența mahalalelor, a clădirilor cu specific oriental și a unui stil de viață mai lax în comparație cu standardele occidentale. Acest aspect este vizibil prin lipsa unui plan urban coerent, în multe cazuri, și prin amestecul de stiluri arhitecturale.

Modelul Occidental: Pe de altă parte, se observă o încercare de a imita modelele urbane occidentale, în special după secolul al XIX-lea, prin apariția clădirilor cu fațade "europene", bulevarde, parcuri și o arhitectură eclectică. Acest proces de modernizare, însă, nu a anulat complet influențele orientale, ci le-a suprapus, creând un amestec adesea haotic.

Dualitatea și contradicția: Djuvara nu condamnă acest amestec, ci îl explică ca pe o consecință firească a istoriei României. El subliniază cum această dualitate definesște identitatea urbană și națională, un amestec ciudat de "Orient și Occident" care nu este nici complet un model, nici celălalt.

     În concluzie, fenomenul hibridizării nu alterează semnificativ prefacerile formării unui nou profil cultural , ci este doar o față inerentă a unui proces ce trebuie înțeles în complexitatea conjucturii de apariție .

 Chirița în provinție

pag.68

1

a=straie nămțăști;care au înlocuit anteriul și giubeaua;garnituri nemțăști;care au înlocuit mâncărurile tradiționale;

b=alimente:vechi=cozonaci, pasca, pastramuri, dulceti, vutci, visinapuri... ca la casa omului... sau macar sa-mi faca la masa vrun cheschet, vro plachie, vro musaca, vro capama, vro paclava... vro ciulama.,borș,alivenci.. bucate crestinesti... sanatoase si usoare... 

noi=bulionuri;blanmanjele,garnituri nemțăști

 = îmbrăcăminte:  vechi=anteriu si cu giubeaua.//nou: sapca de aghiotant si un palton cu bumbi mari ;

2=Grigore Bârzoi rămâne la fel de necioplit, cu toată strădania Chiriței de a-l transforma. Se chinuie în straie strâmte nemțești, se rușinează de nasturii mari cât niște farfurii și jinduiește după bucatele cele crestinești sănătoase și ușoare pe care dumneaiei, cucoana, nu le mai pregătește. .Bârzoi este comod,lipsit de inițiativă..Chirita îl obligă să-si schimbe obiceiurile vestimenare,culinare,după moda de la Iași.Chirița este hotărâtă să-l vadă pe ispravnic în haine moderne și-i răspunde cu glas tăios,făcând comparație cu aspectul lui jalnic din trecut. În schimbul de replici intre cei doi soți,se confruntă vechiul și noul, orientul și occidentul caracteristic civilatiei românești pașoptiste.

3=Văzându-l pe Ion ducând zahărul primit mită,Bârzoi acceptă fără a se opune,dar îi pretinde Chiriței să facă dulcețuri.  Chirița si Bârzoi sunt reprezentanții ideilor parvenite,a snobismului și corupției. Bârzoi este comod,lipsit de inițiativă.Chirița îl obliga să-și schimbe obiceiurile vestimentare,culinare,după moda actuală.El știe cum să obțină avantaje materiale din funcția sa , ca în scena primiri peșcheșiului în zahăr.Spre deosebire de Chirița,Bârzoi este un provincial conservator,cu nostalgia traiului patriahal.

4= Despre mentalitățile epocii si despre receptarea culturii și civilizației apusene a scris 

Vasile Alecsandri, în teatrul sau. Comedia “Chirita in provinție”, reprezentată pe scenă in 1852,

înfățișează modul în care sunt receptate influențele Occidentului într-o familie de boieri din

provincie.

Chirita, personajul principal al piesei, este soția boierului Grigore Bârzoi. Visul ei este să

introducă ideile progresiste în Bârzoieni, să-l căsătorească pe Guliță, fiul ei cam prostanac, cu

Luluța,orfana, pentru avere și să-l facă pe soțul ei ispravnic, pentru a parveni.

Conflictul piesei pune în evidență diferite concepții de viață:

-conceptia conservatoare a boierului de tara, reprezentat de Bârzoi;

-falsul progres – atitudinea femeii care imită moda timpului, reprezentată de Chirița și Guliță;

-ideile noi, progresiste, ale tinerei generații, reprezentate de Leonaș, un tânăr isteț si cinstit,

îndrăgostit de orfana Luluța.

Atitudinea  autorului  este  ironică  și  critică  la  adresa  unor  moravuri din  epocă:  falsa

cultură, imitarea cu orice preț a modei, snobismul, cosmopolitismul, negarea tradiției.

CHIRIȚA reprezintă parvenitismul, ridicolul, discrepanța majoră între ceea ce este și ceea ce vrea

sa pară. Privită însă din perspectiva schimbărilor din societatea în care trăiește, Chirița oferă

imaginea adoptării stângace, dar sincere a influențelor apusene, deschiderea către noua modă,

care contrastează cu conservatorismul retrograd al lui Bârzoi

5=Receptivitatea   femeilor   la   noutățile   civilizației   occidentale,   atitudinea   lor

progresista in contextul epocii, reprezintă o constatare comună în notele de călătorie ale unor

străini, așa cum sunt reproduce de Neagu Djuvara în capitolul ,,Boierii”, din lucrarea,,Între Orient și

Occident.” (Țările române la începutul epocii moderne) Prima mărturie îi aparține lui Saint-Marc

Giradin ( literat și om politic francez ):,,După inegalitate, lucrul cel mai izbitor pentru un străin,

la Iași și la București, este amestecul și diversitatea hainelor. […] Femeile însă, de multă vreme,

se îmbracă toate europenește… Se știe bine că femeile sunt întotdeauna primele care pășesc pe

calea civilizației…”

A doua constatare face parte din jurnalul de campanie al contelui de Langeron, emigrat

francez, general în armata rusă, despre perioada 1806 – 1812:,, În 1806, am întâlnit încă multe

femei purtand îmbrăcăminte orientală, trăind în casă fără mobile și cu bărbați geloși nevoie

mare. Însă revoluția care s-a petrecut atunci la Iași, apoi la București și in provincie, a fost pe

cât de  rapid apoi tot  atât  de  completă:  după  un an,  toate femeile din  Moldova și  din Țara

Românească au luat portul European […] Casele s-au umplut de servitori străini, de bucătari

francezi și, prin saloane și iatacuri, nu s-a mai vorbit decât franțuzește. […] Moda apuseană

accentuează, la aceste doamne, gustul pentru lux mai mult decât la bărbații lor. […] La bărbați,

schimbarea este într-adevăr mai înceată.Și, mai ales, li se întâmplă să se întoarcă la ce fusese

altadată.”

Aceste observații sunt valabile și pentru Chirița. Ea aduce un profesor francez pentru

educarea lui Guliță (e adevărat că rezultatele sunt de-a dreptul hilare), îl obligă pe servitor să

respecte eticheta, să-i aducă scrisoarea pe tavă (o scenă de un comic savuros), cochetează cu

barbați mai tineri, face echitație, adoptă noua vestimentație, obligându-l și pe Bârzoi să poarte

haine,,strâmte” nemțești, schimbă meniul tradițional (Bârzoi îi reproșează că nu se ocupa de

gospodărie: ‚‚să   facă   cozonaci,   pască,   pastrămuri, dulceți,vutci, visanapuri… ca   la   casa

omului… sau măcar să-mi facă la masă vreun cheschet, vro plachie, vro musaca, vro capama,

vro baklava... vro ciulama…  bucate creștinești… sănaăoase  și ușoare”), schimbă tabieturile

soțului:îi servește masa de prânz la ora 5, când joacă boierii cărți”. Cum fiii de boieri își fac

studiile la Paris, iar in saloane conversațiile se poartă în franceză, din dorința de a imita vorbirea

la modă, Chirița utilizează cu volubilitate un jargon romano-francez. În portretizarea Chiriței,

comicul de limbaj reda incultura, imitarea cu orice preț a modei.

Dincolo   de   aspectul   comic,   Alecsandri   surprinde   o   societate   în   schimbare, în   care

coexistă formele hibride ale civilizației românești.Efectele comice rezultă din contrastul dintre

intenția de schimbare, de adaptare la nou și mijloacele utilizate. Stângăciile hilare ale Chiriței

sunt oglinda unei societăți polarizate: pe de-o parte, elita intelectuală care aduce mentalitatea

occidentalî și, pe de altă parte, masa care adopta noutățile civilizației,într-o primă etapă, prin

imitație.

CARACTERIZARE

Chirita in provintie de Vasile Alecsandri

Chirita Barzoi este personajul principal și eponim al comediei, soția lui Grigore Bârzoi și mama a trei copiii: Aristița, Calipsița și Guliță.

Întreaga piesă se concentrează în jurul protagonistei, o moșiereasă de la țară, incultă și grosolană, care dorește să pară o aristocrată educată, cu preocupări mondene și vorbitoare de limbă franceză. Personajul devine comic tocmai prin acest contrast între esență și aparență, între ce este de fapt și impresia pe care vrea s-o lase celorlalți.Trăsăturile de caracter ale eroinei reies, în mod indirect, din atitudinile și vorbele ei, din relația cu celelalte personaje și în mod direct din didascaliile dramaturgului sau din opiniile altor personaje.

Coana Chirita se înfățișează în mai multe ipostaze:Chirița este o proncială de o mitocănie desăvârșită, dornică să-și însușească bunele maniere ale saloanelor pariziene, de aceea ea,, trage tiutiun”, e armazoană, cochetează cu barbații, obligă argatul să-i aducă răvașul de la Bârzoi pe talger cu servețel, angajează profesor de franceză pentru Guliță, ea însăși vorbește o franceză moldovenească „nous disons comme sa en moldave”= așa zicem noi în moldovenește. Masa nu trebuie să fie servită înainte de ora 5, pentru că așa-i moda la leși. Ca orice cucoana gingașă și delicată, trebuie să pară sensibilă, de aceea leșină, ca să producă impresie și trebuie ajutată cu săruri, ca să-și revină. Aceste atitudini evidențiază indirect snobismul și parvenitismul Chiriței, trăsături care o definesc.Din atitudinea și mentalitatea eroinei reiese, indirect, o alta ipostază a Chiriței, aceea de boieroaică de nivel mediu, dornică de ranguri sociale, de aceea își dorește să ajungă ispravniceasă: ,,Ah! cumnățâcă, să mă fac ispravniceasă! alta nu doresc pe lume!Isprăvniceasă cu jandări la poartă!”

Dominată de dorințe ariviste, își trece în pașaportun fals titlu de noblețe, baroan, fapt ce-i miră pe musafiri, cărora le răspunde cu trufie: ,,De ce nu? dacă-i moda.” Altfel, Chirița își ceartă slugile într-un limbaj vulgar, de mahala, care contrastează cu pretențiile ei, de isprăvniceasă mondeăa: ,Auzăi, țopârlanii!; Afară, mojicilor, că vă știu eu de mult că sunteți buni de gura și răi delucru; Bată-te cucu, mangositule!”

Chirita este la vârsta critică, ridicolă prin faptul că e mare amatoare de aventuri amoroase,trăsături ce reies indirect din cântecelul prin care își exprimă emoțiile stârnite de curtea pe care i-o face Leonaș,: ..Iată-l, văleu! Fără să vreu Sâmț acum, zău, Că mă roșesc! Mii de furnici, De tricolici, De vafcolici Vai! ma muncesc!"Din didascaliile autorului reies, direct/indirect comportamentul caraghios al eroinei, gesturile voit cochete și penibile manifestate în dialogul cu ofițerul Leonaș: Chirița cochetează,coborând ochii și trăgându-și mâna,cu pudoare,cu dragoste.

Chirița este o mamă lipsită de responsabilitate, care nu știe să-și educe copiii,degradându-le personalitatea printr-un răsfăț ridicol și cu totul deplasat. Superficialitatea prin educația și instrucția lui Guliță reiese, indirect, din didascalii și din vorbele eroinei. La începutul piesei, atunci când țăranii vin la Chirița să-l reclame pe Guliță că a vânat un vițel, că a dat foc bordeiului cu ciubucul cel de hârtie, că ține calea fetelor din sat, Chirița reacționează cu violență sș-i amenință furioasă:,,Tacă-vă gura, mojicilor!; Cu biciul pe spate V-oi da! V-oi da eu dreptate Asa!”

.Limbajul Chiriței este ilustrativ pentru caracterul superficial, pentru lipsa de cultură și pentru snobismul ei. Amestecă limba moldovenească plina de savoare - ,,așa, cumnățâcă, o găsi, bucățaca tăietă, roșaie” cu franțuzisme,,uvraj, musiu, desir, bontonuri”: și cu expresii populare :,,mă
muncește cugetul, nu dau tatarii.”

 Chirita vorbește o limbă franceză ridicolă, traducând din românește cuvânt cu cuvânt expresii care în limba franceză au alt sens ori nu există deloc. Astfel,ea spune:,,un tambour d'instruction; fleurs de coucoii, laver le baril,parler comme l'eau.

 

Celelalte personaje sunt mai puțin conturate.

Grigore Bârzoi este la fel de necioplit, cu toată strădania Chirțtei de a-l ciopli. Se chinuie în straie strâmte nemțești, se rușinează de nasturii mari cat niste farfurii și jinduiește după ,,bucatele cele crestinești sănătoase și ușoare pe care dumneaiei,cucoana, nu să mai catadihsește să le pregatească.” Abaterile de la moralitate ale ispravnicului Bârzoi sunt sintetizate în modalitatea ingenioasă de a stoarce bani de la impricinați: un curcan este cumpărat de solicitant in anticamera cancelariei și oferit ca plocon ispravnicului, astfel încât, în scurt timp, pasarea fusese vândută de 57 de ori.

Guliță este fiul soților Bârzoi, un adolescent de 14 ani, prost si răsfățat, care produce celor din jur necazuri.
El este caracterizat direct de către profesorul de franceză, Șarl, care-l consideră copil obraznic și de Chirița, mandră că odrasla ei are duh și-l sărută cu drag. Chirița îl examinează la limba franceză și acesta răspunde franțuzind cuvintele românești, producând un comic irezistibil: ,,furculision, fripturision,invârtision. Ea este entuziasmată de inteligența băiatului și exclamă cu mândrie:,, Bravo Guliță! îil sărută.). Oripilat, monsiu Șarlă izbucnește furios:,, Gogomanition, va!”

Deși are numai 14 ani, Guliță este de acord cu a se logodi cu Luluța, o fată de 15 ani, orfană dar cu zestre mare.

Aparitia lui Leonaș, un reprezentant al ideilor noi, delimitează în piesă momentul intrigii. După ce a stat trei ani la Paris, revenit în țară, el o caută pe Luluța, pe care o știa din copilărie și vrea s-o scape din mâinile Chiriței.
Travestit în ofiter ,,cu musteți mincinoase", el reapare in casa Bârzoi,,o flatarisește" pe Chirița jucând rolul îndrăgostitului și îi cere acesteia un portret. Mai târziu, voind s-o răpească pe Luluța, vine îmbrăcat în costum de,,bricicar" și descoperă,,coțcăriile”ispravnicului Bârzoi. La ultima apariție, travestit în actriță, Leonaș se logodește cu Luluța și apoi ăși dezvăluie identitatea anunțându-i pe cei prezenți că el este noul ispravnic.
Leonaș nu este un personaj comic, decât în măsura în care jocul lui o pune pe Chirița într-o ipostază comică. El este, de fapt, un alter ego al autorului, cel care sancționează parvenitismul familiei Bârzoi.
Tot jocul personajului pare să pornească dintr-o ambiție măruntă, aceea de a se răzbuna pentru că fusese alungat rusșnos din casa Chiriței.

 ,,Chirița în provinție”

pag.69

1=REZUMAT

La moşia Bârzoieni, intră în ograda casei boiereşti cucoana Chiriţa Bârzoi, călare, şi o ceată de ţărani. Aceştia îşi strigau supărarea împotriva fiului Chiriţei. Guliţă care le aduce felurite pagube, le ţine calea fiicelor lor.Chiriţa îi gonește pe ţărani şi îl strigă pe Ion, feciorul boieresc, să vină să o dea jos de pe cal. Cum Ion nu venea, îl strigă şi pe Guliţă, pe Luluţa, orfana care acum stătea la ea, pe ,,monsiu Şarlă” (Charles) , profesorul francez al lui Guliţă, şi pe cumnata ei, Safta. Aceştia au apărut toţi , Ion ţine calul, iar profesorul Şarl o prinde când sare de pe cal. Guliţă îi cere să-l lase şi pe el călare, dar Chiriţa îl trimite să înveţe franceza cu monsiu Şarlă şi îi promite că îi va cumpăra un cal când va ajunge tată-său ispravnic. Chiriţa vorbește cu Safta şi îi spune că abia aşteaptă să se facă isprăvniceasă,, soţul ei avea toate drepturile să fie numit ispravnic, îi mărturisește cumnatei că voia zestrea Luluţei prin căsătoria cu Guliţă. Îl examinează la limba franceză pe Guliţă şi află, spre disperarea profesorului, și e mulțumită de răspunsurile caraghioase: că ,,furculision,învârtision.” Ion aduce un răvaş de la Iaşi,care este aşezat sub un şervet pe tavă. Grigori Bârzoi anunţa că fusese numit ispravnic. Chirița se bucură că acum poate pleca la Paris, fiindcă se săturase de  provinție. Profitând de zăpăceala iscată de veste, Guliţă pornește călare, dar nu putu să  stăpânească calul. Toată lumea alergă să îl salveze, iar acest timp Luluţa se întâlnește cu Leonaş, un tânăr din Iaşi care o iubea. Când l-au adus pe Guliţă, cei doi îi râd, iar Chiriţa se înfurie şi îl gonește pe Leonaş.Aceste promite că se va răzbuna.

Actul II

În timp ce Ion ducea continuu peşcheşurile,Chirița se pregătea să plece în voiaj la Paris. Pe Bârzoi îl chinuia,obligându-l să potrte haine la modă,,nemţeşti” şi să facă cheltuieli pe mobilă nouă, haine noi şi altele. Înainte de plecarea la Paris, Chiriţa voia să îi logodească pe Luluţa şi Guliţă, chiar dacă Bârzoi spunea că fata e ciudată. Chiar în ziua aceea urma să dea dea o masă în cinstea unui eveniment, la care fusese poftit şi ofiţerul ce venise în gazdă la ei. Ofiţerul era Leonaş, care venise deghizat, ca să îi joace o festă Chiritei. Se prefăea îndrăgostit de ea, iar ea,cucerită, îi dăruiește portretul ei şi fuge  ruşinată. Sosește Luluţa şi îi spune lui Leonaş că vor să o logodească cu Guliţă. Acesta apare și vede cum  Leonaş o mângîie pe Luluţa şi făce gălăgie.Chiriţa îl recunoaște pe Leonaş. Travestit în birjar, Leonaş reveine şi vorbește cu Ion,spunând că se plânge ispravnicului într-o pricină şi află astfel că fără peşcheş boierul nu îl primeşte. Trebuia să aducă fie păstrăvi, fie caş, fie căpăţâni de zahăr, ba chiar şi bani. Astfel putea cumpăra curcanul cel bătrîn, dădea curcanul drept plocon şi acesta revenea în ograda ispravnicului. Ion vânduse deja curcanul de 57 de ori până atunci ! Chiriţa îl recunoaşte iar pe Leonaş, iar ispravnicul vrea să-l dea pe mâna jandarmilor. Leonaş pleacă, după ce îi aminteşte de felul în care împarte el dreptatea şi de curcanul isprăvnicesc… Sosesc musafirii la masă şi monsiu Şarlă cu paşaportul pentru Franţa al cucoanei Chiriţa. Pe când povestea ce mai văzuse prin Iaşi, a apărut şi Leonaş,deghizat în actriţă şi spune că are un frate, Leonaş, care e îndrăgostit de duduca Luluţa de la ei din casă. Făcându-se că o sărută, ca să o felicite pentru logodnă, Leonaş îi şoptește Luluţei să oprească logodna. Luluţa se preface că are o criză de nebunie şi cere să fie logodită cu madama actriţă. Monsiu Şarlă spune că e bine să i se facă bolnavei pe plac, aşa că Leonaş şi Luluţa schimbă în faţa tuturor inelele de logodnă. Leonaş searată cu adevăr cine este. Cuconul Grigori strigă că nu e de acord cu logodna, dar Leonaş îi arătă documentul prin care era destituit. Îi spune că va vorbi despre plocoane şi curcan, aşa că Bârzoi renunță. La gândul că pierde zestrea Luluţei, Chiriţa spune că nu se poate, dar Leonaş o ameninţă că îi arată portretul lui Bârzoi, iar Chiriţa tace.
Toți se împăcă, Leonaş îi dă portretul înapoi cucoanei şi se aşeză la masă,iar  cei doi Bârzoi vor fi naşi la cununia celor doi tineri.

2=expresii din limbajul Chiriței: „monsiu Şarlă”, „hurducă şî gloaba asta, că m-o apucat de vro şapte ori sughiţu păn-acu...”; „cu jăndari la poartă şi-n coadă!”; „boire un cigare” (a bea o ţigară), „un tambour d’instruction” (tobă de carte), „pour des fleurs de coucou” (de flori de cuc), „donner de l’argent pour du miel” (să dai bani pe miere);

3=Comicul de caracter este, de asemenea, sugestiv reprezentat. Chirița și Bârzoi întruchipează, într-o manieră caricaturală, două tendințe contrare: cea inovatoare și cea conservatoare.

Protagonista piesei reprezintă parvenitismul și snobismul boierului de țară, nemulțumit de condiția sa. Totuși, ea are meritul de a susține progresul social, propunând celor apropiați un nou mod de viață. Soțul său, deși se opune cu vehemență schimbărilor, vociferând mereu, se conformează pentru a face pe plac soției. Mezinul familiei, tânărul Guliță, întruchipează tipul răsfățatului și al prostcrescutului, căruia cu toții se străduiesc să-i facă pe plac.

În ceea ce privește limbajul, comicul este savuros: se remarcă o notă pregnantă regional moldovenească (șî, țâne, cumnățâco, nineacă, litopisățu), dar și amestecul comic de cuvinte românești și franțuzești (ils sont de minune, c est qu il est tres…zburdatic). Totodată, se remarcă decalcurile frazeologice ale Chiriței (boire un cigare, tambour d instruction, fleurs de coucou, parlera comme l eau), dar și cuvintele franțuzești inexistente ale lui Guliță (fripturision, furculison, învârtision).

În operă este prezent și comicul de nume; la Bârzoi, numele este antitetic față de comportamentul personajului, aflat sub papucul soției. Guliță sugerează, prin sufixul diminutival, retardul, iar Șarlă, varianta neaoșă a lui Charles, duce cu gândul la șarlatanie, pe care o practică atunci când pretinde că îl învață franceza pe băiat.

Comicul de intenție se realizează prin contrastul esență-aparență, întrucât intenția dramaturgului nu este numai aceea de a prezenta întâmplări comice, ci și de a moraliza și satiriza anumite defecte umane precum incultura sau snobismul. Aceasta se realizează și prin comicul de moravuri, dramaturgul ironizând aceste defecte prin intermediul cuplului Leonaș-Luluța, cuplu care susține ideile progresiste și naționaliste (căsătoria bazată pe dragoste, iar nu pe motive financiare, onestitatea).

În concluzie, prezența comicului în opera Chirița în provinție este evidentă, manifestându-se sub toate formele: situație, caracter, limbaj, intenție, moravuri.

4=Demagogia,falsul patriotism,parvenitismul,îi definesc monoogul Chiriței și anticipează persoanejele caragialiene,precum Catavencu (“vreau ce mi se cuvine dupa o lupta de atata vreme”) sau Dandanache:,,Eu,familia mea, de la patuzsopt… lupta ,lupta si da-i,si da-i si lupta …” vrea să introducă la Bârzoieni eticheta din casele de la oraș, imită cu orice preț moda- situație comică înfățișată magistral in scena 4.

 Spre deosebire de Alecsandri, Caragiale e de treabă cu femeile: Zoe, Miţa, Veta, chiar şi Efimiţa nu sunt ridiculizate. Am putea spune că ele sunt descrise chiar cu o umbră de simpatie. Bărbaţii, însă, beneficiază de un tratament crunt. Caragiale aparţine exclusiv masculinului sau, mai precis, masculinului din epocă, deoarece femeile n-ajunseseră încă la vot universal, la candidaturi pentru Parlament, la şansa de a scrie la gazetă. Ele n-au cum să împrumute noutatea socială fără conţinut. Aparţinînd periferiei sociale :Zoe, de exemplu, vine din straturile de jos, e limpede c-a fost fată săracă, măritată cu babalîcul pentru a scăpa de mizerie), ele nu se dau în vînt după etichetă. Femeile lui Alecsandri sunt însă din protipendadă. E normal să-şi facă un ţel al vieţii din îmbrăcăminte, din purtările la sindrofii şi în saloane.

    Înaintea lui Caragiale, Alecsandri creează dimensiunea comică a societății românești într-o perioadă când formele fără fond se insinuează treptat, uneori păgubitor, când spoiala înlocuiește autenticitatea. Și personajele lui Alecsandri vorbesc de meritele lor de revoluționari la 1848, încercând o ascensiune socială prin șantaj și demagogie. „Un luptător ” este și Grigore Bârzoi, soțul Chiriței, care se duce la Iași pentru a se face ispravnic. Și Chirița, prin ifosele ei provinciale, dorește să ajungă în centru, așa cum fac (mai târziu) toate personajele din mahalaua orășenească sau din târgul provincial în comediile lui Caragiale. Prin comediile sale, Alecsandri este un Caragiale al generației precedente. Spre deosebire de personajele caragialiene, remarcabile prin rapacitatea lor, Chirița are o inocență a ei care o face acceptabilă. Ea nu este un „monstru” al parvenitismului, având slăbiciuni pe care celelalte personaje i le speculează la momentul oportun. Prin ascensiunea lui Grigore Bârzoi, Chirița urmărește satisfacerea propriei vanități, dar desprinderea ei de tradițiile târgului moldovenesc are un temei și un suport moral. Educația în familie nu se face pe apucate, ci prin angajarea unui profesor francez cu cele mai alese maniere. Cu toate acestea, Chirița este un personaj ridicol, care prezintă societatea de atunci. Cucoana Chirița este un personaj viabil al începuturilor dramaturgiei românești. Ea se plasează bine în acest joc al ascensiunii sociale, având „mofturi” care dau sens vieții. Chirița e o cochetă bătrână și, totodată. o mamă bună, o burgheză cu dor de parvenire, dar și o inteligență deschisă pentru ideea de progres. Celelalte personaje sunt eclipsate de prezența ei, având, însă, specificul și originalul fiecare în parte.

5=

a=în Chiriţa în provincie personajul comic are trei scopuri: să introducă la Bârzoieni moda timpului, să devină isprăvnicească şi să-şi însoare fiul nătâng, Guliţă, cu Luluţa, o orfană crescută în casa ei, care va moşteni o mare avere. Cel care se opune este Leonaş, un tânăr isteţ şi cinstit, îndrăgostit de Luluţa. Chirița este un personaj de teatru popular, ridicol la modul sublim, construit pe baza contradicției dintre esență și aparență, dintre aspirație și realitate. Îndrăgită de public pentru vorbirea ei directă, pentru felul ei de a fi ridicolă și admirabilă în același timp, ea este demnă de râs și de plâns, totodată. Condamnată de autor și de vremuri la eșec, ea este sancționată cu asprime pentru ridicolul aspirațiilor și acțiunilor sale, pentru credulitatea, lipsa de măsură și nevoia ei de parvenire. Animată de un parventism cultural exagerat, ea manifestă un adevărat cult pentru civilizația franceză, pentru formele ei exterioare de manifestare, care ei îi par a fi un anumit mod de viață atrăgător. Ridicolă, vulgară, ignorantă în realitate, ea încearcă a-și depăși condiția precară, înscriinduse în procesul de trecere a întregii colectivități române la mentalitatea individualist-capitalistă, de la valorile feudale la cele burgheze, de la civilizația de tip oriental, indolentă, satisfăcută de sine și stratificată, la concepția apuseană, activă și democratică. Dramatismul personajului, esențial comic, rezidă în eșecul aventurii sale culturale. Aflată la interferența a două lumi care o dispută în egală măsură și cărora le aparține prin rădăcini ori prin aspirație, ea arde și se consumă, găsindu-și salvarea în soțul ei, grososlanul Bârzoi, cel care reprezintă valorile patriarhale ale familiei ocrotitoare. E drept că Bârzoi rezistă provocărilor novatoare, păstrând cu sfințenie în noua lume toate metehnele balcanic-fanariote: corupția, slugărnicia, mita, reprezentată de obiceiul peșcheșului (curcanul). El știe să-și afișeze falsa nobilitate adusă de Revoluția de la 1848, afirmând cu mândrie: „Dumnezeu știe cât am pătimit la ʼ48 ca patrioți.” Cei mai agresivi oponenți ai bietei cucoane, care îi ignoră patima de înnoire, deoarece au avut șansa să se nască într-o lume nouă deja înnoită, sunt tinerii Luluța, Leonaș și imbecilul Guliță, cărora ea dorește să le ofere un viitor sigur din punctele de vedere material și sufletesc. Chirița știe că spoiala de cultură este necesară noilor vremi și că dublată de ceva avere, ea ar permite tinerilor să trăiască confortabil, într-o lume incapabilă să sancționeze prostia și falsa nobilitate. Chiriţa ne poate interesa astăzi nu numai ca portret satiric sau, formal, ca model de caricatură, ci prin experienţa cultural-istorică pe care o trăieşte. Despre Chiriţa se poate spune orice: e ridicolă, vulgară, ignorantă, întruneşte toate relele însuşiri ale parvenitului, dar are o mare şi importantă chemare: tentativa de a depăşi prin orice mijloc condiţia ei precară. Cred că în ea funcţionează o contradicţie între esenţă şi aparenţă: esenţa e legitimă, aparenţa nu.

Chirita este la varsta critica, ridicola prin faptul ca e mare amatoare de aventuri amoroase,

trasaturi ce reies indirect din cantecelul prin care isi exprima emotiile starnite de curtea pe

care i-o face motpanu (berbant, usuratic, afemeiat) de Leonas: "Iata-l, valeu! Fara sa vreu

Samt acum, zau, Ca ma rosesc! Mii de furnici, De tricolici, De vafcolici Vai! ma

muncesc!". Din didascaliile autorului reies, direct/indirect comportamentul caraghios al

eroinei, gesturile voit cochete si penibile manifestate in dialogul cu ofiterul Leonas:

Chirita (cochetand); (coborandochii si tragandu-si mana); (cupudoare); (cu dragoste).

Chirita este, totodata, o mama lipsita de responsabilitate, care nu stie sa-si educe copin,

degradandu-le personalitatea printr-un rasfat ridicol si cu totul deplasat. Superficialitatea

prind educatia si instructia lui Gulita reiese, indirect, din didascalii si din vorbele eroinei.

La inceputul piesei, atunci cand taranii n la Chirita sa-l reclame pe Gulita ca a vanat un

tel, ca a dat foc bordeiului cu ciubucu cel de hartie, ca tine calea fetelor din sat, Chirita

reactioneaza cu olenta si-i ameninta (furioasa), Taca-va gura, mojicilor!; Cu biciul pe

spate V-oi da!

V-oi da eu dreptate Asa!.

Limbajul Chiritei este ilustrativ pentru caracterul superficial, pentru spoiala de cultura si

pentru snobismul ei. Cucoana Chirita amesteca limba neaos moldoveneasca, plina de

savoare - sasa, cumnataca, o gasi, bucataca taieta, rosaie - cu frantuzisme - uvraj, musiu,

desir, bontonuri - si cu expresii populare - ma munceste cugetul, nu dau tatarii. Chirita

vorbeste o limba franceza ridicola, traducand din romaneste cuvant cu cuvant expresii

care in limba franceza au alt sens ori nu exista deloc (decalcuri). Astfel, pentru toba de

sectiune, ea spune un tambour d'instruction, sau pentru flori de cuc, fleurs de coucoii,

pentru a spala putina, laver le baril ori pentru a vorbi ca apa, parler comme l'eau etc.

Chirita este un personaj caricatural, dar simpatic prin firea volubila, prin agitatia ei

ridicola de a parea o parizianca, prin snobismul ei ostentativ.

In fond, Chirita este o autodidacta, invatase limba franceza de una singura, asa cum, de

altfel, marturiseste: j'ai apprendre toute seulette fransais pre legea mea. Ea creeaza cunte

proprii, rostind apprendre . in loc de appris si toute seulette in lpc de toute seule , forma

seulette fiind o foarte nostima formula de autotandrete: singurica, vrea sa spuna eroina.

Din punct de vedere al portretului fizic, Chirita este, in montarile spectacolelor si in

ziunea regizorilor, o femeie batrana si grasa. George Calinescu o caracterizeaza astfel:

Chirita e o cocheta batrana, dar si o mama buna, o burgheza cu dor de parvenire, dar si o

inteligenta deschisa pentru ideea de progres, o bonjurista.

Autorul nu da nicio informatie despre varsta eroinei, cu exceptia raspunsului pe care

Chirita i-l da lui Leonas, atunci cand acesta o jigneste spunandu-i ca este de pe vremea lui

Papura Voda: Minciuni spui ca tocmai ieri am implinit 35 de ani. Tanarul o persifleaza

malitios, 35 fara mercuri, fara neri si fara sambete, iar alta data ii spune baba stracheta.

Pompiliu Mareea analizeaza imprejurarile si situatiile care ar putea identifica varsta

eroinei: Chirita, in ŤChirita in prontieť, este mama lui Gulita, iar baiatul are paisprezece

ani, ceea ce aflam din dialogul cu Safta, cumnata, pe tema itorului casnic al odraslei.

Luluta, indragostita de Leonas, era, deci, la cincisprezece ani, deja nubila (aflata la varsa

casatoriei) si putem usor deduce ca lucrurile nu se petrecusera altfel cu Chirita. Acum un

secol si ceva, si chiar azi, in mediul rural, varsta matrimoniala era, pentru fete, cam intre

15-l6 ani, iar copin veneau destul de repede dupa casatorie. Asa stand lucrurile, daca

adaugam la 16-l7 ani, maximum maximorum 18-20, cei 14 ani ai lui Gulita, eroina lui

Alecsandri nu putea sa aiba mai mult de 33-35 de ani, fiind, adica o femeie destul de

tanara inca, astfel faptul ca se lasa curtata de Leonas, tanarul ofiter, nu pare deloc

compromitator si nici ridicol. Un alt argument ar fi acela ca invatase sa calareasca la les,

la manejarie, ori la o varsta inaintata ar fi fost aproape imposibil sa mai poata calari.

Aceeasi situatie este si cu fumatul, de care se apucase pentru ca asa-i moda.

Despre greutatea Chiritei autorul face o singura referire prin intermediul lui Grigore

Barzoi, atunci cand femeia se ge ca s-a plictisit la tara si vrea sa plece la Paris sa ma mai

racoresc, ca m-am uscat aici in prontie. Pufnind enervat, Barzoi ii raspunde sarcastic: Ba

ca chiar Sa vede ca nu te-ai uitat de mult in oglinda!, sugerand ca nu este nici pe departe

uscata. Altii interpreteaza scena 3 din actul 1 al comediei in aceeasi ziune, considerand ca

eroina solicita ajutorul celorlalti pentru a se da jos de pe cal din cauza grasimii, dar poate

ca pozitia pe cal a femeilor, cu ambele picioare in aceeasi parte, facea dificila coborarea.

Celelalte personaje sunt mai putin conturate. Grigore Barzoi ramane la fel de necioplit, li

sta rugina de o schioapa la ceafa, cu toata stradania Chiritei de a-l ciopli. Se chinuie in

straie stramte nemtesti, se rusineaza de nasturii mari cat niste farfurii si jinduieste dupa

bucatele cele crestinesti sanatoase si usoare pe care dumneaiei cucoana nu sa mai

catadiesaste sa le pregateasca. Abaterile de lamoralitate ale ispravnicului Barzoi sunt

sintetizate in modalitatea ingenioasa de a stoarce bani de la impricinati: un curcan este

cumparat de solicitant in anticamera cancelariei si oferit ca plocon ispravnicului, astfel

incat, in scurt timp, pasarea fusese vanduta de 57 de ori.

Gulita este fiul sotilor Barzoi, un adolescent de 14 ani, prost si rasfatat, care produce ube

si necazuri satenilor. El este caracterizat direct de catre profesorul de franceza, Sarl, care-

l considera copil obraznic si de Chirita, mandra ca odrasla ei are duh si 1 saruta cu drag

pe Gulita. Chirita il examineaza-pe Gulita la limba franceza si acesta raspunde frantuzind

cuntele romanesti, producand un comic irezistibil: pentru furculita spune furculision, la

friptura, fripturision, iar invartita o traduce invartisiori. Ea este entuziasmata de

inteligenta baiatului si exclama cu mandrie: Bravo Gulita! Bravo, Gulita! (il saruta.).

Oripilat, monsiu Sarla izbucneste furios: Gogomanition, va!. Desi are numai 14 ani,

Gulita este de acord cu ul neneacai de a se logodi cu Luluta, o tanara in varsta de 15 ani,

orfana dar cu zestre mare.

Referindu-se la comediile lui Alecsandri, George Calinescu afirma ca ele ilustreaza un

amestec de moldoveneasca grecizanta si jargon franco-roman, de ieturi patriarhale si de

inovatii de lux occidental care constituie un lou inedit pentru ochiul de azi. Valoros, cum

am putut constata, in sine insusi, prin piesele cele mai izbutite, teatrul lui Alecsandri se

cune apreciat si ca un puternic stimulent pentru creatia dramatica ulterioara. Totalitatea

creatiei dramatice a lui Alecsandri ni se infatiseaza, dupa peste un veac, de la aparitie, ca

o roca imensa si generoasa din care s-au it diademele ulterioare ale dramaturgiei

nationale.

b=Chiriţa în provincie” nu e doar o piesă veche. E un manual de supravieţuire socială, un ghid de umor şi o lecţie de viaţă! Alecsandri a creat ceva mai mult decât o comedie – a creat o oglindă care ne face să râdem de noi înşine! Cucoana Chirița rămâne un personaj relevant și astăzi, deoarece, deși specifică vremii sale, prezintă tipologii umane și sociale care se regăsesc și în prezent, precum ambiția socială, cochetăria și «mofturile» ca mod de a da sens vieții. Ea este mai mult decât un simplu personaj dintr-o epocă, fiind un tip uman cu trăsături ce continuă să fie actuale, motiv pentru care rămâne un personaj viabil în dramaturgia românească. 

 

pag 114

Elementele verbale dintr-un dialog sunt cuvintele= și structurile de limbaj (propoziții, fraze) folosite pentru a transmite un mesaj. Acestea includ, de asemenea, componentele paraverbale, care sunt caracteristicile vocale care însoțesc cuvântul, precum intensitatea vocii, ritmul vorbirii, tonul, intonația și pauzele. 

Elementele verbale propriu-zise

·        Cuvintele: alegerea cuvintelor potrivite pentru a exprima o idee.

·        Structurile gramaticale: modul în care sunt construite propozițiile și frazele.

·        Mesajul: informația sau enunțul verbal care este transmis de la vorbitor la ascultător. 

Elementele paraverbale (caracteristici vocale)

·        Intensitatea vocii: nivelul sonor al vocii (tare, încet).

·        Tonul vocii: modulația vocii, care poate transmite emoții (furie, bucurie, surpriză).

·        Ritmul vorbirii: viteza cu care se vorbește (rapid, lent).

·        Intonația: variația tonului pe parcursul vorbirii.

·        Accentul: sublinierea anumitor cuvinte sau silabe.

·        Pauzele și tăcerile: momente de liniște folosite intenționat pentru a crea efect sau a lăsa loc de gândire.

·        Dicția: claritatea cu care sunt pronunțate cuvintele.

Elementele nonverbale în dialog includ semnale transmise prin corp, față și voce, cum ar fi expresiile faciale, gesturile, postura, contactul vizual, tonalitatea vocii, ritmul și pauzele. Aceste elemente nu sunt cuvinte, dar au o mare importanță, deoarece influențează percepția mesajului, oferă indicii despre starea emoțională a vorbitorului și pot completa sau chiar contrazice mesajul verbal. 

Exemple de elemente nonverbale

·        Expresii faciale: Zâmbete, încruntări, ridicarea sprâncenelor. Acestea pot indica emoții precum bucuria, tristețea sau surpriza.

·        Gesturi: Mișcarea mâinilor sau a brațelor pentru a sublinia o idee. De exemplu, un gest de indicare sau un „ok” făcut cu mâna.

·        Postura corporală: Cum stă o persoană; o postură deschisă poate indica deschidere, în timp ce o postură încrucișată poate sugera defensivitate.

·        Contact vizual: Privirea directă în ochi, evitarea privirii sau privirea în altă direcție.

·        Spațiul personal (proximitatea): Distanța fizică dintre interlocutori.

·        Aspectul exterior: Îmbrăcămintea, coafura, îngrijirea personală. 

Exemple de elemente paraverbale (care însoțesc vorbirea)

Acestea sunt adesea incluse în comunicarea nonverbală, deoarece nu sunt cuvinte, dar sunt legate de voce: 

·        Tonalitatea vocii: Modul în care sună vocea (caldă, rece, iritată, veselă).

·        Volumul: Dacă vorbitorul vorbește tare sau încet.

·        Ritmul și debitul: Viteza cu care vorbește o persoană.

·        Intonația: Căderile și ridicările tonului în vorbire.

·        Pauzele: Tăcerile folosite strategic sau neintenționat în timpul conversației.

 

Pag.114

 

Aparitia batranului este bizară, decrutâandu-l pe Felix atunci cand ii spune:,,nu-nu sta nimeni, aici", răspuns de domeniul absurdului. Portretul fizic, realizat prin ochii lui Felix, ca personaj-martor, reliefează, prin caracterizare directă, un personaj descris grotesc.Expresia feței arată surpriza,deruta în fața celui necunoscut,nu poate vorbi,bolborosește ,evită să-l privească direct pe băiat. Comportamentul, gesturile, atitudinea lui Felix în fața lui moș Costache sunt ale unui om timid.Cuvintele prin care dorește să afle despre Costache sunt potrivite scopului său,acela de a se recomanda.Tonul vocii este politicos și clar.Este derutat de aspectul exterior al celui cu care dorește să dialogheze,de tăcerea și pauzele acestuia,de privirea neplăcută cu care este întâmpinat.

Felix este un individ sensibil,emoționat,timid.

 

PAX MAGNA SAU

DESPRE SIMPATIA DEMON-CREATOR

   La sfârșitul volumului ,,Poemele luminii”există  poemul ,,Pax Magna”-marea pace.

   Titlul este o metaforă,prin care poetul introduce în poezia lui acel fior al îndoielii liniștei interioare.

   Prin poemul ,,Pax Magna”, Lucian Blaga ilustrează sufletul uman sub forma unui echilibru, divin-satanic, sau virtute-păcat, ca o aprofundare a trăirilor care există în om:„iubire, credință-îndoială, minciună.” În poezie,Dumnezeu și cu Satana și-au dat mâna de împăcare; în pieptul poetului  strecurându-i în suflet,,credința și iubirea, și-ndoiala și minciuna.” Poezia devine astfel ca o abatere de la principiile credinței ortodoxe, pentru a exprima o stare de neastâmpăr interior, căruia poetul îi găsește o explicație în acord cu sensibilitatea expresionistă. Poezia conține persoana I, singular, fapt care poate trăda, din nou, subiectivitatea filosofului,este întâlnirea lui Dumnezeu cu Satana chiar în sufletul omului.

   Poezia începe cu o întrebare,,de ce?”repetat arată confuzia poetului.

Întrebarea,,de ce?" exprimă nevoia de a afla cauza, motivul sau explicația unui fenomen, acțiune sau eveniment. Este o interogare fundamentală care caută să stabilească o relație de cauzalitate și să descopere scopul din spatele a ceva.Iată câteva întebări: Lumina raiului nu este cumva răsfrângerea flăcărilor iadului? Farmecul curat al iubirii nu este oare frământat din substanța păcatului?

  În prima parte a poeziei, omul este privit sub forma a două ipostaze opuse: omul-„un picur de dumnezeire”, dar și omul cu dracul-n pieptul său,aceeași ființă are uneori și sensul privirii uneia prin cealaltă ca-ntr-o oglindă.

   Al doilea vers al poeziei este o metaforă„un picur de dumnezeire pe pământ”,loc al divinului și profanului,necredinței.Este o antiteză divin și pământesc și prin gestul închinării,al îngenunchierii înaintea propriei ființe,este ca atunci când Dumnezeu s-a întrupat în om.

Comparația „în fața mea ca-n fața unui idol” arată asemănarea între chipul omului și idol,demon,astfel omul înțelege prezența divinului în creația umană și transpunerea profanului în sacru tocmai prin acest strop dumnezeiesc,, picur de dumnezeire.” Verbul „se-neacă” exprimă o împotmolire

   Adverbul „pesemne” trimite ca înțeles la o posibilitate,se pare că,apoi epitetul adverbal „învrăjbiți” oferă o înțeles negativ, fapt care poate înfiora conștiința eului, în căutarea unor răspunsuri pentru interogațiile din poezie.

   Cea de-a doua întrebare prezintă prin epitetul,,nopți adânci”momentul coborârii omului în sine ca o înălțare spre realitatea exterioară. Metafora „sori îndepărtați s-aprind pe cer”exprimă întâlnirea tainică dintre Dumnezeu și Satana.(Poetul a preluat din credințe ale poporului

român, ideea că soarele este „steaua diavolului”, când Dumnezeu a împărțit luna, soarele și stelele și ca să nu creadă că-l înșală  l-a lăsat pe Diavol să-și aleagă,iar acesta  și-a luat soarele.)

pune accent pe înecarea eului, fapt care se

întâmplă într-un imagistic latent cunoașterii, simbolizat prin prezența luminii.

Verbul „se-neacă‖ sugerând o împotmolire. Alăturată lexemului „eu‖, într-un

cadru atât de prielnic autocunoașterii, semantica înecului propune o receptare

reversibilului mișcării

 Conversiunea pronumelui „eu‖ („eul‖) trimite spre un

semantism lăuntric, astfel putem vorbi despre un sine poetizat. Drept urmare,

principiul lui Novalis conform căruia: „orice coborâre în sine este în același

timp și înălțarea spre realitatea exterioară‖

, se regăsește și în poezia lui Blaga.

În versurile următoare, întâlnirea cu realitatea exterioară este susținută

de simboluri așezate disciplinat în poezie. Un aspect definitoriu îl prezintă

epitetul evocator „nopți adânci‖ care amplifică profunzimea coborârii în sine,

în adâncime. Metafora „sori îndepărtați s-aprind pe cer‖ poate avea rădăcini în

fondul arhaic a lui Lucian Blaga, întrucât în unele credințe ale poporului

român, soarele este „steaua diavolului‖, deoarece „[…] făcând Dumnezeu de

toate și împărțindu-le, s-a apucat să împartă luna, soarele și stelele. Ca să nu

creadă că-l înșală, Dumnezeu l-a lăsat să-și aleagă. Diavolul și-a luat

soarele.‖

Astfel, printr-o metaforă revelatorie,tainic se sugerează, întâlnirea

Dumnezeu-Satana prin „sori-pe cer‖.

La nivel lexical, sunt folosite inversiuni semnificative, antinomii

precum: vară-iarnă, zi-noapte, lumină-întuneric, care nu au doar valoare

stilistică, în sensul impunerii câmpurilor semantice ale întunericului și luminii,

ci și prelungiri simbolice către mister și cunoaștere.

în

„marea pace‖, persistă aceeași preferință a autorului spre conservarea

misterului, întrucât tulburarea eului se arată odată cu încercarea omului de a da

sens unor taine universale, cum ar fi: angelicul și demonicul.

 În acest fel, cea

de-a treia interogație surprinde prin accentuata antonimie Demon-Creator. De

altfel, în observația lui Gilbert Durand, „de la această relație Dumnezeu-

Diavol, în structura imaginarului, se coboară la cea paradisiac-luciferică.‖

În prima parte a poeziei, umanul este problematizat sub forma a două

ipostaze, printr-un paralelism antagonic: omul-„un picur de dumnezeire‖,

respectiv omul cu dracul-n pieptul său.

La nivel stilistic, alternanța contrariilor în poezie îi conferă lui Lucina

Blaga o temelie prielnică crezului ce are să îl expună în versuri. Opţiunea

poetului este pentru adeziunea contrariilor într-o ideologie a propriei fiinţe,

poezia devenind o scriere directă a (în)scrisului personal.

Motivul umbrei, instituit de către opoziția lumină-întuneric, este unul

semnificativ, întrucât îl putem interpreta și sub forma unei prezențe

subtextuale a autorului. Percepția filosofului Lucian Blaga se îmbină cu cea a

poetului, iar mai apoi acaparează eul. De asemenea, observăm că poezia

conține persoana I, singular, fapt care poate trăda, din nou, subiectivitatea

filosofului.

Într-o poezie care se deschide prin mitul creației, interferența planului

divin cu cel satanic, mai mult, întâlnirea lui Dumnezeu cu Satana chiar în

sufletul omului, propun o mai bună conturare a „eului‖, acolo unde

„desăvârșirea creației presupune tocmai această prezență a diavolului în om,

drept simbol al pământescului, «că dracul nicăieri nu râde mai acasă/ ca-n

pieptul meu»‖

Ingambamentul este întrerupt de adverbul ipotetic „pesemne‖ aflat la

granița dintre cele două scenarii poetice, trimițând semantic la o probabilitate,

aducând în centrul poeziei o viziune, o posibilă contemplație a eului asupra

antroposului. Prezența epitetului adverbal „învrăjbiți‖ oferă o conotație

negativă, fapt care poate înfiora conștiința eului, în căutarea unor răspunsuri

pentru interogațiile precedente în poezie.

Prin asocierea teluricului și a profanului cu prezența satanică,

evidențiată în versuri prin contradicția dintre natura umană și cea divină,

Eugen Todoran vorbește despre tendința refacerii unității originare prin

evidențierea eului duplicitar: așadar „aceeași ființă are uneori și sensul privirii

uneia prin cealaltă‖

Și iată posibila motivație a repetării „de ce-urilor‖,

 

..................................................................................................................................................................

Decizia pacifică a poetului de a pune capăt vrajbei dintre Dumnezeu și Satana, dintre lumină și păcat, datînd de-o veșnicie, este asumată răspicat într-unul din poemele luminii. Opțiunea sa însă, după cum se spune explicit în poemul Pax magna , este de fapt doar adeziune la un fel de program al propriei ființe, o lectură frustă, directă a înscrisului genetic personal:

"Lumina și păcatul
îmbrățișîndu-se s-au înfrățit în mine-ntîia oară
de la-nceputul lumii."
Memorabila și eroica împăcare petrecută în sufletul poetului devine deviză și menire lirică. Și el se simte ales să o și laude și să o glorifice.
Ispititoare i se pare lumina crepusculară, indecisă, în care lumina și întunericul abia de se-ngînă, se întrepătrund și se împletesc, contopite în fuioarele umbrei. Căci umbra e tărâmul unde domnește pacea în care asprimile și violența potrivniciei s-au potolit, unde nocivitățile s-au neutralizat reciproc și s-a instalat un climat de cruțare prielnic existenței omenești. Din fuioarele de taină ale umbrei se poate toarce aici firul destinului uman.

Unul din ciclurile în care Blaga și-a organizat temporar poemele tîrzii purta titlul "Domnia soarelui de toamnă", invocînd nobila guvernare a unei lumini melancolice, îmblînzite, adesea irizată prin neguri, așternînd pămîntului mîngîietoare umbre prelungi, iscînd mirabile spații de tihnă și umbroasă ospitalitate. Nu e prin urmare de mirare această nostalgică mărturie pe care poetul o face in "Orizont pierdut":

"Cînd anul nu-ți este prielnic
te-ntorci să te-mpaci printre umbre."

Acolo, sub o fericită zodie, "Calm se-ndrumă spre cumpănă totul. / Zi și noapte trag înjugate vremii, / amîndouă cu-nțelepciune-ncearcă / pași de-o potrivă."

Iată că - după cum mărturisește în "Biografie" -, năucit de ițirea sa în cruda lumină, poetul se retrage pentru a-și corija hazardul nașterii în discreta și sfielnica taină a umbrei. Și doar această norocoasă adopțiune destinală devine rodnică pentru menirea sa:

"din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cîntare."