Analiză și comentariu=pag.102

1=personajul ION

=Romanul ,,Ion” este structurat în două părți – ,,Glasul pământului” și ,,Glasul iubirii” – cu titluri ce trasează coordonatele evoluției interioare a personajului principal și eponim, Ion, un tânăr sărac, care pendulează între Ana Baciu (fata urâtă, dar bogată) și Florica (frumoasa fată săracă). Aceste două părți însumează 13 capitole, număr nefast și anticipativ pentru sfârșitul tragic al personajului Ion. Acțiunea romanului se centrează pe lupta unui tânăr sărac de a obține pământ și pe consecințele actelor sale. El reprezintă, în acest roman obiectiv de factură realistă, tipologia arivistului, adică a celui care vrea să se îmbogățească prin mijloace necinstite. Totuși, personajul depășește această tipologie, impunându-se ca un personaj „rotund”, ce are însușiri contradictorii, fiind viclean și naiv sau brutal și sensibil. Inițial, dotat cu suficiente calități, în goana sa după pământ, Ion Pop Glanetașu se dezumanizează, renunță la Florica, chiar dacă o iubea, și o seduce pe Ana, fata lui Vasile Baciu, convins că prin căsătoria cu aceasta va obține un loc în rândul bocotanilor satului Pripas. Portretul personajului Ion este realizat prin mijloacele caracterizării directe și indirecte, autorul insistând, în special, pe latura sa morală.

 Astfel, încă de la începutul romanului, naratorul precizează direct că, deși ,,sărac”, Ion era ,,iute și harnic ca mă-sa”, iubea pământul și se simțea înfrățit cu acesta prin muncă. Prin intermediul altor personaje, tot prin caracterizare directă, Ion este văzut din perspective diferite, pentru că doamna Herdelea îl consideră ,,băiat cumsecade”, ,,harnic”, ,,săritor”, ,,isteț”, preotul Belciug îl vede ca pe ,,un stricat și-un bătăuș, și-un om de nimic”, iar Vasile Baciu îl numește ,,hoț”, ,,tâlhar,,sărăntoc” și ,,fleandură”.

Prin autocaracterizare, însuși personajul Ion nu are o părere bună despre sine, spunându-și: ,,Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie.”

 Caracterizarea indirectă reiese din numele, faptele, limbajul, gesturile și vestimentația personajului. În acest sens, limbajul personajului aparține registrului popular, dar este diferit în funcție de interlocutor și situație. El este politicos cu învățătorul și preotul, ironic cu Vasile Baciu și furios cu tatăl său, Alexandru Glanetașu. Numele și vestimentația reflectă indirect condiția socială modestă de țăran. Faptele completează portretul moral al personajului, care este viclean pentru că își duce la capăt planul de seducere a Anei Baciu, sugerat de Titu Herdelea, fiul învățătorului.

Ca soț și tată, Ion este iresponsabil. Neglijându-și familia, el determină sinuciderea Anei și moartea copilului nou-născut, Petrișor. Faptele îi trădează dorințele: la început, era tandru cu Ana și o strângea la piept cu multă gingășie pentru ca, după ce o ia de nevastă, să o privească cu indiferență sau să o bată cu sânge rece. Stând în spatele șurei cu Ana, pentru a o curta, în duminica cu care debutează acțiunea romanului, Ion se gândea la ochii Floricăi, ,,albaștri ca cerul de primăvară”, semn că nu era atras de fata lui Vasile Baciu. Personajul are o relație specială cu pământul, pe care îl sărută ca pe o iubită și pentru care este capabil să renunțe la prima sa iubire, Florica: ,,încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud”. În fața imensității pământului, Ion se consideră ,,mic și slab, cât un vierme”, iar atunci când îl muncește este învăluit de o ,,mândrie de stăpân”.

Critica literară a receptat în mod diferit acest personaj, George Călinescu considerându-l o ,,brută, căreia șiretenia îi ține loc de deșteptăciune”, iar Eugen Lovinescu, văzându-l ca ,,expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligență ascuțită”. Personajul literar Ion este un produs al unei societăți în care femeia este considerată calea de a obține mai ușor o zestre.Vasile Baciu, preotul Belciug, Alexandru Pop Glanetașu, la rândul lor, și-au luat neveste cu zestre și nu au fost condamnați. Greșeala lui Ion a constat în faptul că nu a știut să renunțe la vechea lui patimă pentru Florica, uitând parcă de faptul că nu poate obține pământurile lui Baciu, fără a fi nevoit să o aibă și pe Ana. Sfârșitul personajului Ion Pop Glanetașu este unul tragic și moralizator, fiind o pedeapsă pentru că s-a lăsat dominat de patimi.

==Paralelismul dintre incipitul și finalul romanului,,ION”

În structura oricărei opere epice, incipitul și finalul au un rol important, pentru că sunt elementele care asigură relația dintre lumea reală a cititorului și universul ficțional al cărții. Incipitul este o secventță introductivă care are consecințe în desfașurarea ulterioară a operei. În incipit apare fixarea timpului și a spațiului acțiunii, descrierea mediului, dialogul care introduce în centrul evenimentelor sau prezentarea unui episod reprezentativ. Finalul reprezintă formula de încheiere a operei literare, care ilustrează viziunea autorului asupra evenimentelor prezentate. Finalul nu coincide întotdeauna cu deznodământul și folosește diverse strategii: descriere care reia datele din incipit; dialog sau replica prin care se rezumă lumea ficțiunii, prefigurare a unor evenimente care nu mai sunt relatate în opera. El poate fi deschis (opera poate continua) sau închis (totul este lămurit). Incipitul poate fi pus în relație cu finalul, ca în romanele lui Liviu Rebreanu.

O caracteristică a romanului ION de Liviu Rebreanu este construcția circulară sau de ,,corp sferoid" cum o numește chiar autorul. Impresia de întoarcere la punctual de pornire rezultă din descrierea drumului cu care se deschide și se închide cartea. Reluarea cu valoare simbolică a incipitului ca final marchează această structură circulară. Drumul care șerpuiește printre coline și ajunge în Pripas reprezintă calea care face trecerea de la realitate la fictiune ( în incipit ) și de la ficțiune la realitate (în final). Simetria dintre cele două elemente, se realizează prin prezentarea acelorași elemente de natură geografică, toponimică: drumul, podul de lemn, Râpele dracului, Hristosul de tinichea, dar în ordine inversă.

,,Din soseaua care vine de la Carlibaba, întovărășind Someșul când în dreapta când în stânga, până la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece peste podul bătrân de lemn, acoperit cu șindrilaă mucegăită, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului."

Astfel, se observă aici că drumul este personificat, apărând în incipit ca o ființă tânară, plină de viață: ,,spintecă, aleargă, drum alb". Construcția discursului narativ al romanului își are esența în acestă imagine de început.

În ceea ce priveȘte structura, romanul este alcĂtuit din douĂ mari părți complementare, având în centru pământul, respectiv iubirea: ,,Glasul pământului" și ,,Glasul iubirii", cărora li se subordonează cele treisprezece capitole cu titluri sugestive. De aceea romanul are o structură binară, în funcție de cele două glasuri de care ascultă Ion. Între cele două mișcări :intrarea în sat – ieșirea din sat, se adună acțiunea romanului al cărui protagonist este Ion al Glanetașului.

Pe de altaă parte, Rebreanu folosește tehnica planurilor paralele, prin care prezintă simultan viața țărănimii :Ion, Ana, Vasile Baciu, George, Florica și viața intelectualității :preotul Belciug și familia Herdelea. Prin urmare, acțiunea din romanul ,,Ion" este plasată în două universuri sociale și psihologie distincte:lumea țărănească și lumea intelectualilor satului. Există două fire epice:unul avându-l ca protagonist pe Ion, urmărește problemele țăranilor și ale satului, iar celălat avându-l în centru pe Titu Herdelea, urmărește viața intelectualității, problemele naționale, sociale și politice. Asistăm astfel la o amplă desfășurare a vieții, marcată de marile ei evenimente ca:nașterea, căsătoria, moartea sau de obiceiuri străvechi. De aceea cartea are și un caracter monografic.

O trăsătura realistă ce evidențiază prezența unui narator omniprezent și omniscient,care prezintă  viața adevărată a oamenilor și evenimentelor, care se face încă din incipit. 

 Dimensiunea simbolică a eroilor săi, Rebreanu o afirmă prin intermediul mijloacelor curente ale realismului. Ion este un țăran reprezentativ prin insușirile și defectele sale. prin fapte, gesturi, reacții spontane. Monologul interior dezvăluie structura intimă a personajului. Scena cositului și a sărutării pământului fac din Ion o figura mareață, puternică. El are însușiri tipice lumii lui:,,era iute și harnic ca mă-sa ,iar ,,pământul îi era drag ca ochii din cap.” În lupta împotriva lui Baciu, impulsul principal este setea de pământ și lăcomia născută din sărăcie, dar cruzimea lui vine și din ura izvorată din trufia și cinismul cu care Baciu îl umilește mereu. Ion se dezvoltă într-o înlânțuire de contraste, de contradicții, fie cu alții fie cu sine însuși. În cele din urmaă patima pentru paământ va fi învinsă de patima iubirii. Moartea lui ,ucis cu sapa de George, nu are nimic tragic, pentru că este un accident; tragică este confuzia în care a trăit, pentru că e prea târziu pentru el, când înțelege că degeaba aire pământ, dacă nu are și iubire.

Finalul romanului se află într-o strânsă legatură cu incipitul și reprezintă descrierea aceluiași drum, parcurs în sens invers, după încheierea evenimentelor, drum care se pierde, de aceasta dată, iîn ,,șoseaua mare", înscriind destinul individual al personajelor în marele destin universal : ,,drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn acoperit, de peste Someș, și se pierde în șoseaua cea mare și fără început.”  Repetarea descrierii drumului, care de aceasta dată apare marcat parcă de întâmplările și conflictele din roman, oferă simetrie operei și corespunde conceptței lui Rebreanu despre roman, înțeles ca un ,,corp sferiod".

Asadar, incipitul și finalul unui roman realist-obiectiv sunt elemente de structură cu semnificații bine determinate. Relația dintre aceste douaă elemente de constructțe este evidentă și semnificativă, fiindcă opera începe și se termină în același punct, descriind un întreg univers circular și simfonic.

==perspectiva narativă,,Patul lui Procust”,schimbarea vocilor naratoare

Tehnica romanului „Patul lui Procust” este cea a relativismului modern, consecvent ideii conform căreia „să nu descrii decât ceea ce vezi, ceea ce auzi, – singrua realitate pe care o pot povesti”. În „Patul lui Procust” tehnica e complexă. C. Petrescu lărgeşte sfera de observare a realităţii prin prezentarea unor mărturii deosebite, fiind astfel un „perspectivist”.  „Patul lui Procust” se compune din două confesiuni al unor personaje deossebite relativ la aceleaşi evenimente. Prin notele din subsolul paginilor autorul explică textele, el cunoscându-i pe Fred şi pe doamna T. Perspectiva narativă se realizează prin prisma personajelor dar şi prin prisma autorului, care este şi el protagonist şi işi expune ideile cu privire la literatură in subsolul paginilor. Realitatea se dezvpluie din aceste unghiuri diferite de vedere ca o reflectare a relaţiilor umane.

Ca „dosar de existenţe”, romanul nu are un personaj principal. Cele mai multe personaje sunt nenominalizate (doamna T., D., X.), numele lor integral il aflăm pe parcurs, subliniiindu-se astfel, relativizarea. Personajele sunt relativizate prin relfectarea lor in mai multe conştiinţe. Else se constituie antetic, împletindu-şi destinele. Eroii lui ilustrează toate ipostazele impactului dintre intelectual şi societate, intelectualul fiind un gânditor lucid care problematizează existenţa, care raportează totul la valorile absolute, generatoare de conflicte. C. Petrescu reconstituie imaginea societăţii româneşti intr-o manieră originială, modernă, din perspectiva personajului intelectual privind aspecte fundamentale ale existenţei: căsătoria şi averea, politca şi averea, războiul, drama conştiinţei omului modern.

Structura romanului este imprevizibilă, complicată şi in acelaşi timp mecanicp precum insăşi viaţa. In dezvoltarea subiecului cele douăă planuri (planul personajelor şi planul mnaratorului) interferează prin conştiinţa unificatoare a naratorului-martor-personaje (notele de subsol), prin perceperea subiectivă ca o confesiune mereu la persoana I din perspectiva fiecărui personaj, deci pluriperspectivsmul – tehnică modernă conform căreia fiecare personaj işi impune mai multe puncte de vedere asupra unor pagini de viaţă, de aici reieşind ca metodă literară folosită, introspecţia (secvenţa in care se descrie casa fără acoperiş, imagine susţinută semantic la nivelul fiecărei fraze prin simboluri ale disecţiei, ale cunoaşterii prin descompunere in analiză).

Memoria involuntară se manifestă în momentul in care Fred Vasilescu se află în budoarul actriţei de condiţie uşoară Emilia Răchitaru şi o pune pe aceasta să răspundă intrebărilor, aparent dezinterat; povestea de dragoste dintre doamna T. şi Fred Vasilescu (reînviată prin memoria involuntară, în calda după-amiază de august) începuse cu 4-5 ani in urmă, atunci când Fred îi ceruse doamnei T.  să-i redecoreze apartamentrul.

Scena rememorării şi totodată a autoanalizei este patul Emiliei, devenit un supliciu procustian, căci personajul işi reevaluează propira-i experienţă prin rapoarte la povestea lui Ladima, ale cărui scrisori le citeşte pe patul Emiliei, căpătând revelaţia că acesta ii este frate, „frate adevărat, din acelaşi altori de suferintţă”.

Autenticitatea scrierii este asigurată prin exactitatea şi minuţia notării, utilizarea fragementelor din presă, discursuri oficiale, extrase din jurnalul de companie a l scriitorului-narator prezent in subsolul cărţii.

Originalitatea romanului constă in fineţea şi subitiltatea analitică de factură subiectivă, realizată prin memoria involuntară şi durata subeictivă. Scriitorul filtrează totul prin conştiinţa sa unică şi ordonatoare (scris la persoana I-a, autorul este personaje şi narator).

==titlu romanului,,Creanga de aur”de Mihail Sadoveanu în legătură cu semnificația globală a textului

Titlul romanului este un simbol puternic și des întâlnit. Așa-zisa „creangă de aur” este ramul de vâsc, simbol universal al regenerării și al nemuririi. Pompiliu Marcea descrie „Creanga de aur” în termeni laudativi, numind-o o adevărată „epopee a poporului român, în ipostazele sale fundamentale”. Deducem, așadar, că Sadoveanu pune accent pe puterea regeneratoare a poporului român, care a rezistat multă vreme adversităților, datorită unei puternice componente spirituale.

  Tema romanului este reprezentată de imaginea Daciei şi a Bizanţului, vechi civilizații, în secolul al VIII-lea după Hristos. Această imagine este zugrăvită atât la nivel larg, cât și individual, prin intermediul evocării istorice a înlocuirii credinţei în zeul dac Zamolxe cu ortodoxismul. Acesteia i se adaugă iubirea imaterială și platonică dintre Kesarion Breb și Maria, care, din cauza statutului deosebit al fiecăruia, nu pot forma un cuplu. Nu intamplator, sintagma titulara, "creanga de aur", apare o singura data in corpul romanului, continuta in replica de despartire a eroului adresata Mariei:
,,Iata, ne vom desparti. Se va desface si amagirea care se numeste trup. Dar ceea ce e intre noi acum, lamurit in foc, e o creanga de aur care va luci in sine, in afara de timp.”

2= Planul de idei:

ION=  personaj eponim, complex, dominat de cele doua "glasuri"; personaj realist;
-  iubirea mitologica pentru pamant;
-  nepasarea in fata suferintei Anei, brutalitatea, viclenia procedurala, minciuna; vointa imensa;
-  existenta tragica prin incalcarea ordinei rituale a vietii.

Paralelismul dintre incipit și final—romanul ION

-Impresia de intoarcere la punctual de pornire rezulta din descrierea drumului cu care se deschide si se inchide cartea

-Drumul care serpuieste printre coline si ajunge in Pripas reprezinta calea care face trecerea de la realitate la fictiune 

-Finalul romanului se afla intr-o stransa legatura cu incipitul si reprezinta descrierea aceluiasi drum, parcurs in sens invers, dupa incheierea evenimentelor, drum care se pierde, de aceasta data, in „soseaua mare”, inscriind destinul individual al personajelor in marele destin universal

-Roman sferic, cu structură echilibrată, Ion începe şi se termină cu aceeaşi metaforă a drumului vieţii.

 

Perspectiva narativă din romanul,,Patul lui Procust”

- Perspectiva narativă se realizează prin prisma personajelor dar şi prin prisma autorului, care este şi el protagonist şi işi expune ideile cu privire la literatură in subsolul paginilor. Realitatea se dezvpluie din aceste unghiuri diferite de vedere ca o reflectare a relaţiilor umane.

- Naratorul  omniscient este înlocuit de cel subiectiv, conferă  autenticitate, faptele şi personajele fiind prezentate ca evenimente  interioare, interpretate, analizate, trecute prin filtrul propriei sale conștiințe.

- Patul lui Procust” se compune din două confesiuni al unor personaje deossebite relativ la aceleaşi evenimente. 

- În dezvoltarea subiecului cele două planuri :planul personajelor şi planul mnaratorului interferează prin conştiinţa unificatoare a naratorului-martor-personaje (notele de subsol), prin perceperea subiectivă ca o confesiune mereu la persoana I din perspectiva fiecărui personaj, deci pluriperspectivsmul= tehnică modernă conform căreia fiecare personaj şi impune mai multe puncte de vedere asupra vieții.

Tilul romanului,,Creanga de aur”

- Tema romanului este regresia in timpul si spatiul primordial. Aceasta tema se manifesta in cele trei motive fundamentale : iubirea, calatoria initiatica si religia (sacrul).

- aceasta metoforă-simbol – “Creanga de aur” – apare o singură dată în romanul sadovenian, în replica de despărţire pe care protagonistul cărţii o adresează Mariei

- o astfel de “creangă de aur” l-a ajutat pe Kesarion Breb, personajul principal, să poată ieşi din “Infern” împreună cu “împărătiţa” Maria, pe care tot el o adusese acolo. Despărţirea lor, în spaţiul terestru, şi unirea lor, prin iubire, în eternitate, este ieşirea din Infernul în care au fost nevoiţi să coboare (căci “Aleşii” trebuie să coboare în Infern) şi intrarea, prin suferinţă, “în ordinea definitivei înţelegeri, care e cea mai mare iubire”.

3=

a.=Rodica Zane realizează o analiză literară a secvenței de început a romanului,,Ion”,arătând că printr-o descriere a spațiului cu nume este remarcat drumul,un obiectiv important în începutul romanului.

b.=Florin Șindrilaru scrie un comentariu literar despre titlul romanului,,Patul lui Procust”,arătând că personajele reprezintă societatea într-un joc prin care-și dezvălie fiecare drama.

c.=Nicolae Manolescu comentează personajul,Kesarion Breb, din romanul,,Creanga de aur”.arătând că acesta parcurge inițierea în cunoaștere ca spectator,dar mai ales ca participant la spectacolul lumii,iar iubirea este treapta dureroasă a inițierii.