=,,În mijlocul lupilor” de Vasile Voiculescu

                                    Povestire în ramă

Povestirea se definește ca specia epică cu trăsături slab individualizate, situându-se ca întindere între schiță și roman (se confundă ușor cu nuvela). Caracteristic povestirii este importanța acordată naratorului și actului narării. Accentul este pus pe întâmplări și situații, mai puțin pe personaje. Prin intermediul personajelor se evidențiază firul acțiunii, care se desfășoară, conform unei opere epice, pe momentele subiectului. De asemenea, povestirea se bazează pe subiectivitatea naratorului și poate fi de mai multe feluri, în funcție de subiect, dar și de construcție: povestirea fantastică, povestirea în ramă, povestirea filosofică, povestirea romantică.
Povestirea în ramă reprezintă o formă de încadrare a uneia sau a mai multor narațiuni de sine stătătoare într-o altă narațiune. Astfel,unul dintre personaje, care participă la o discuție va întrerupe firul acțiunii, pentru a relata o întâmplare, preluând rolul de narator.

 Opera literară „În mijlocul lupilor” a apărut în anul 1966 (postum) și reprezintă o povestire în povestire (altă denumire pentru povestirea în ramă).

   Tema textului este reprezentată de vânătoare, care, în general, este considerată o îndeletnicire ce se poate transforma în pasiune. Însă , în operă vânătoarea este o pasiune transformată într-un act magic prin intermediul judecătorului de pace care participă la câteva evenimente fantastice care au legătura cu un personaj ciudat,Luparul.

   Acțiunea se desfășoară pe două planuri. Cadrul inițial este reprezentat de un apartament din București, în care se desfășoară o discuție referitoare la vânătoarea din paleolitic în comparație cu vânătoarea din epoca modernă. Vânătoarea de demult este considerată de participanții la discuție ca fiind magică, constituind un ritual sacru. Este privită ca „arta supremă, știință și magie totodată”. Așadar cadrul inițial propune o temă, o discuție pe care unul dintre personaje, un magistrat, o va continua, dezvolta prin evocarea unei întâmplări trăită de el.
În cadrul inițial relatarea este la prezent, iar povestirea încadrată este relatată la timpul trecut. Discuția despre vânătoare trezește în mintea magistratului o întâmplare care s-a petrecut pe vremea când era judecator de pace într-o zonă rurală, nespecificată. Începând din acest moment, judecătorul preia rolul autorului omniprezent, care participă la întamplările ce vor fi povestite. El descrie locul în care își exercită atribuțiile ca fiind un „ținut deluros acoperit cu păduri feciorelnice”,neumblate și care „stă încă  bogat în vânat, mai ales lupi și vulpi, chiar jderi și râși”. Prin descrierea locului respectiv magistratul induce un sentiment misterios al ținutului, pregătind oarecum auditoriul pentru povestirea ce va urma.
Statutul de judecator îl avantajează în localitatea rurală, el fiind împuternicit să achite pe cei acuzați de diferite nelegiuiri. Era privit cu respect și în același timp cu frică. Pe lângă aceasta obligație, magistratul manifesta un interes față de obiceiurile locului.

   Acțiunea propriu-zisă începe într-o zi, aparent obișnuită, când judecătorul achită un țăran acuzat că ar fi vânat o caprioară în sezon închis. Din lipsă de probe și pentru că omul respectiv a declarat că a scos căprioara din gura unor lupi, magistratul se vede dator să-i redea libertatea acuzatului. Nu s-au decoperit urme de gloanțe, ci doar urme ale colților lupilor, care sfâșiaseră blana căprioarei. Oamenii din sat se arată nemulțumiți de decizia magistratului, susținând ca Luparul(nume dat țăranului respectiv) a îndemnat lupii să prindă căprioara și că este „mare vrăjitor de lup, pe care îi supune cu farmecele și vrăjile lui”.
Aceasta descoperire  duce la creșterea ineresului magistratului pentru Lupar, dorind să afle dacă vorbele oamenilor sunt adevărate, existând nedumirea cum a scos căprioara din gura lupilor. De remarcat este opoziția țăranilor din sat, care îl condamnă pe Lupar, excluzându-l din comunitate. Datorită puterii pe care o avea asupra lupilor el este renegat de semenii săi.
Această atitudine contradictorie și curiozitatea magistratului față de un „tip uman, ieșit din comun” îl determină să facă o vizită Luparului, care este privit ca „o urâciune a lumii”. Trăia izolat „ca un paria”, în afara satului, fără familie. Descrierea Luparului-din perspectiva judecatorului)-seamănă cu ființele jumătate om, jumătate animal: era „uscat, înalt și ciolănos, posomorât(...), cu degetele rășchirate ca niște labe”. Aspectul fizic înficoșător explica răutatea oamenilor. În ciuda aspectului nefiresc Luparul este un om modest, cu o demnitate ce impresionează pe magistrat. Trăia într-o „peșteră”, într-un mal argilos, iar interiorul era plin de blănuri lăsate de bunicul și tatăl lui, care au fost vânători.
Întrebat de magia pe care o deține ,asigurat totodată de magistrat de intențiile prietenești , dar și curiozitatea care îl adusese spre locuința lui, Luparul se apără susținând că lumea îl acuză pe nedrept,arătându-se modest „nu pot nimic mai special decât ceilalți oameni”. El însă cunoaște graiul lupilor, pe care îl învățase de la străbunii săi. Este legătura tradițională, bazată pe relația maestru- discipol. A trăit și a crescut lângă lupi, stabilindu-se o relație între om și animal.
În semn de recunoștiință față de judecătorul care îl achitase, Luparul este de acord să-i dezvăluie acestuia îndeletnicirea cu lupii și îi propune noaptea de 30 noiembrie (Sf. Andrei) când, conform unui ritual magic lupii primesc rația pentru un an. Așadar în acest mediu sacru totul se desfășoară conform unui plan, unui ritual, Luparul fiind cel inițiat în tainele vânătorii, dar și ale comunicării cu fiarele sălbatice.
     Se poate deduce ideea principală, baza acestei relatări: mai există oameni care fac parte dintr-o lume sacră, dar sunt respinși de societatea modernă, caracterizată ca fiind profană,necunoscătoare.
   Prins de grijile cotidiene, judecătorul uită ceea ce stabilise, dar în preziua sărbătorii de Sf. Andrei, doi lupi pătrund în curtea judecătoriei. Acesta este primul semn care arată magia lucrurilor. Ajuns la „casa” Luparului, magistratul observă picturi pe pereții văruiți. Nu este lăsat să privească în detaliu acele desene. Important este faptul că Luparul pictase pereții casei lui asemenea vânătorilor primitivi., care desenau picturi rupestre, și de asemenea opoziia față de dorința judecătorului de a cerceta picturile. Acele picturi fac parte dintr-un ritual sacru, iar aspirația omului profan,neștiutor la cunoașterea acestora le poate diminua magia. Omul modern nu are capacitatea de a pricepe sacralitatea naturii.
  Luparul împreună cu magistratul, parcurg împreună drumul, reprezentând inițierea în tainele magiei. Ajung la copacul pregătit dinainte de Lupar, cei doi se urcă în el și începe un ritual prin care Luparul, vrăjitor de lupi, cheamă din depărtare fiarele, care se vor aduna la trunchiul copacului. Magia ritualului este prea puternică pentru omul profan,neștiutor, care „zăpăcit și amețit” cade din copac în mijlocul lupilor. Animalele de pradă sunt oprite într-un mod miraculos de Lupar, care prin intermediul unor zgomote ciudate, comunică cu acestea, comportându-se ca un adevărat stăpân.

 În timpul ritualului de îndepăratre a lupilor, o văpaie fosforescentă se răsfrânge din ochii și mâinile omului sacru, care reușește să stăpânească pornirile sălbatice ale animalelor de pradă. Mirosul pe care-l răspândete Luparul este asemenea celui care-l poartă animalele, în această scenă existând o identificare a omului cu lupul, omul renegat de societate este un Lycantrop =credință populară bazată pe superstiția existenței oamenilor-lupi- pentru că a deprins comportamentul acestora, înfățișarea, atitudinea devine asemenea celei a lupilor. Luparul învinge, reușind să supună lupii și în acest mod dezvăluind o magie neînțeleasă de omul modern, neștiutor. Judecătorul leșină și se trezește a doua zi, în patul lui. Doar durerea de gleznă îi amintea de întâmplarea din noaptea precedentă. Magistratul plecă la București în aceeași dimineață, lăsând în urmă magia unui loc pe cale de dispariție.
   Se revine la ramă, la cadrul inițial cu care a început povestirea unde, înconjurați de modernitate , unii dintre cei care au asistat la povestire încearcă să atribuie elementelor magice explicații științifice: văpaia fosforescentă din mâinile Luparului ar fi putregaiul care atacă lemnul. Însă magistratul, martor la o asemenea experiență unică și incredibilă, a reușit să pătrundă, chiar și pentru o clipă tainele ascunse al ritualului magic al vânătoriii sau mai explicit al fenomenului de lycantropie.
   Despre destinul Luparului nu se știe nimc. Asemenea unui personaj sacru, el rămâne o enigmă pentru lumea profană, incapabilă să ccepta puterea sacrului, o putere pe cale de dispariție. Lumea modernă nu poate concepe magia.

  Personajul experimentator este judecătorul de pace, care are o anumită predispoziţie către experienţa de tip inedit. Ȋn citatul: “Asta m-a făcut curios şi m-a îndemnat să îl cercetez” se evidenţiază faptul că personajul este foarte interesat de apariţia Luparului şi de vrăjitoriile pe care acesta le face.Întrebările: ,,Am vrut să le cercetez mai de aproape. Dar Luparul mă împiedica …” şi “Ce le spunea omul ? Le povestea ceva ? Ȋi certa ? Le făgăduia ? Ȋmpărţea prăzi ?” subliniază curiozitatea judecătorului dar şi teama acestuia faţă de evenimentele fabuloase care se petreceau în jurul său.
Ȋn textul ,,Ȋn mijlocul lupilor”, Luparul este identificat drept un solomonar datorită trăsăturilor fizice: ,,După înfăţişare se arăta ca un anormal”, ,,Un tip longrozian (înfăţişare înfiorătoare)”. ,,Umbla vorba că din trupul lui se răsfiră un iz sălbatic şi nimeni nu-i poate suferi nici mirosul nici privirile”. De asemenea solomonrii sunt descrisi ca fiind cu:,,ochii bulbucaţi,trupul păros,îmbrăcămintea lor este zdrenţuroasă şi murdară”. 

Pag.51=Povestitorul

1= Într-o discuție despre vânătoare în care se vorbește cu regret despre decadența acestei arte pe care interlocutorii o asociază cu știința, dar și cu magia totodată, magistratul își amintește de o întâmplare pe care abia acum o înțelege pe deplin.

În tinerețea sa, pe vremea când era judecător într-un ocol rural așezat le poalele munților, a întâlnit un țăran bătrân care era acuzat că a vânat o căprioară în afara sezonului de vânătoare.

Judecătorul l-a achitat de pedeapsă întrucât acesta declarase că nu a vânat-o, ci a scos-o din colții lupilor.

Lumea s-a învrăjmășit la auzul deciziei luate de judecător și astfel acesta a aflat că țăranul, cunoscut sub numele de Luparul, era un adevărat vrăjitor de lupi și-i punea să acționeze în favoarea sa.

Curios, a decis să afle mai multe pentru studiul pe care-l scria. Astfel, l-a vizitat pe Lupar în locuința sa umilă, săpată în pământ. Aceasta se afla în afara satului, căci sătenii îl priveau ca pe o arătare.

2= Judecătorul,stârnește curiozitatea prietenilor, își aminteste că, trecând prin acele întâmplări, a simțit în noaptea Sfântului Andrei, un moment de magie și că magia a fost singura în stare să alunge primejdia în acele momente. E magia pe care o aveau în trecut vânătorii. Luparul a reușit în acele momente să se ridice deasupra lupilor, să devină un fel de arhetip al lupului, marele lup spiritual, față de care ceilalți lupi se retrăgeau, însă unul dintre prietenii magistratului îi spune că el nu crede în acele lucruri și că nu a fost nimic magic în acele momente.
3=Autorul crează ca personaj – narator un magistrat, pentru că vrea să sublinieze opoziţia dintre două mentalităţi. Naratorul din prolog relatează la persoana I, însușindu-și statutul de narator

și de confident (pentru că doar observă și e de față la istorisirea

judecătorului respectiv o transmite cititorului). Este un narator-personaj care

își păstrează anonimatul, nedezvăluindu-se decât faptul că este musafir în casa

cuiva și se integrează în grupul ascultătorilor care sunt atrași treptat în

discuția despre vânătoarea arhetipală. Ca şi judecătorul, auditoriul este format din oameni educaţi, cu o mentalitate modernă, care încearcă găsirea unor explicaţii ştiinţifice. Întâmplările relatate fac însă parte dintr-un alt univers decât acela al contemporaneităţii trăite efemer. Tensiunea se naşte tocmai din această confruntare între realitate şi fantastic, adevăr şi supranatural. Apartenenţa naratorului la o anumită categorie, statutul său social şi profesional asigură credibilitate faptelor relatate. Ca judecător e probabil că nu mistifică adevărul, iar amănuntele pe care le oferă despre timpul şi locul întâmplărilor arată că ele pot fi oricând verificate. Aşteptând momentul când va obţine mutarea la oraş, magistratul este curios să vadă manifestările primitive. Judecătorul ocupă o poziţie privilegiată în sat ,el putea să „lege sau să dezlege” tot ce făceau ceilalţi, hotărăşte printr-o simplă semnătură destinele şi de aceea este iubit şi respectat. Spre deosebire de ţăranii din sat, judecătorul nu se lasă înşelat de aparente si se apropie de lupar cu înţelegere si bunăvoinţă. E impresionat de stângăcia, bunăcuviinţa si stăpânirea de sine a acestui paria. Dialogul dintre cei doi relevează câteva aspecte care ar putea ajuta la înţelegerea meşteşugului său. Faptul că naratorul a reţinut atâtea amănunte este o consecinţă a neobişnuitului întâmplărilor trăite. El îşi aminteşte pregnant atât gesturile si sunetele ciudate scoase de Lupar, cât şi răspunsul fioros al lupilor. Omul modern asistă cu răsuflarea tăiată la recitativul lugubru al haitei strânse in jurul copacului în care se afla. O serie de interogaţii retorice accentuează nedumerirea personajului narator care nu înţelege în ce anume constă dialogul dintre lupi si cel ce le pare stăpân. Căzând in mijlocul animalelor feroce, judecătorul e salvat de intervenţia luparului şi observă manifestările neobişnuite ale acestuia. Magistratul are impresia că toate n-au fost decât un vis, durerea din glezna scrântită fiind o dovadă că ele s-au întâmplat aievea. La puţin timp după aceea s-a mutat la Bucureşti şi a uitat de întâmplarea pe care a reactualizat-o in tovărăşia amicilor pasionaţi de vânătoare, pentru a le demonstra persistenţa unor eresuri si practici magice in satele româneşti.

.Judecătorul înclină să creadă în eficienţa magiei fără de care ar fi fost cu siguranţ1 mort, dar totodată spiritul său raţional îl determină să caute şi explicaţii ştiinţifice. El interpretează forţa luparului ca pe o manifestare a unei " formidabile activităţi în duh", adică o tehnică a concentrării pe care o stăpâneau oamenii primitivi, dar care nouă ne este inaccesibilă. Unul dintre amicii săi, mai sceptic, neagă vrăjitoria si găseşte o explicaţie banală, opinând că lumina fosforescentă nu era decât un fosfor cu care luparul îşi impregnase mâinile. Totuşi, nici aceasta nu este o explicaţie suficientă a capacităţii unui simplu om de a stăpâni o haită de lupi înfometaţi.

4=Judecătorul constată stranietatea personajului-lup, stranietate care vizează atât înfăţişarea cat si mediul lui de viata. Locuinţa lui aminteşte de cele primitive, fiind scobită intr-un “mal argilos si sterp”; în jurului ei nu se vedea nici o vietate cu excepţia câtorva găini. Detaliile fizionomice prezentate direct de către narator conturează portretul arhetipal al omului-lup. În ciuda vârstei sale înaintate, Luparul emană vigoare, este "uscat, înalt si ciolănos, posomorât, dar cu o privire arzătoare", în vreme ce părul des care îi acoperă fruntea si mâinile late " cu degete răşchirate ca nişte labe" amintesc de înfăţişarea animalelor pe care le poate stăpâni. El are faţa măslinie si spână, doar cu "o zgardă de barba rara si ţepoasă". Spiritul raţional si ştiinţific al judecătorului intuieşte imediat in lupar "un tip lombrozian", adică un primitiv capabil de orice. Mirosul pe care îl degaja, asociat cu înfăţişarea ar putea constitui o altă explicaţie a solitudinii sale, fiindcă nici oamenii, nici animalele nu l-ar fi putut suporta. Crescut de copil printre fiare, el învăţase să le cunoască obiceiurile şi "să comunice" cu ele. Ca şi in alte povestiri, această artă înrudită cu magia s-a transmis in familie din generaţie în generaţie, având caracter ezoteric. Pentru a-l convinge pe magistrat că nu apelează la niciun fel de fortă ocultă şi că nici nu se află în conjuraţie cu diavolul, luparul ii promite naratorului o "demonstraţie" invitându-l să-i arate meşteşugul în noaptea Sfântului Andrei. Judecătorul uitase oarecum de promisiunea făcută, însă o întâmplare neobișnuită îi reaminteşte de ea. Năvala celor doi lupi la reşedinţa judecătoriei îi apare ca un semn trimis de lupar, astfel încât, în noaptea cu pricina se înfăţişează la locuinţa acestuia. Alte detalii se adaugă şi întăresc prima impresie: picturile rupestre, micile statuete grosolane din lut, pieile de animale.
Drumul lung de doua ceasuri, ocolurile, întunericul accentuează tensiunea lăuntrică si pregătesc terenul pentru declanşarea fantasticului. Naraţiunea alternează cu descrierea, peisajul îngheţat şi lipsit de viaţă, tăcerea copleşitoare, lumina lunii creând o atmosferă stranie. Dialogul dintre om si lupi constituie punctul culminant al povestirii. Faptul că naratorul a reţinut atâtea amănunte este o consecinţă a neobişnuitului întâmplărilor trăite. El îşi aminteşte pregnant atât gesturile si sunetele ciudate scoase de lupar, cât şi răspunsul fioros al lupilor. Haloul din jurul capului, văpaia ochilor, lumina fosforescentă emanată de mâinile întinse, izul lui mai "usturat" ca oricând fac ca luparul sa semene realmente cu un vrăjitor a cărui tărie de neînvins are o sursa necunoscută. Deznodământul e constituit de salvarea judecătorului care nu ar fi fost posibilă dacă ar fi curs fie şi o picătură de sânge. Conform superstiţiilor şi mitologiei populare, Sf. Andrei e patronul lupilor cărora le dă, o dată pe an, libertatea de a ucide oameni. Performanţa Luparului e, deci, cu atât mai surprinzătoare, căci îi stăpâneşte chiar în noaptea dăruită lor de sfântul protector. Tot credinţele populare spun însă că magia stăpânirii fiarelor devine ineficientă dacă acestea simt mirosul de sânge. În final se revine simetric la cadrul iniţial şi se fac o serie de consideraţii asupra evenimentelor de odinioară. Fantasticul impune păstrarea ambiguităţii în final, iar în cazul povestirii lui Vasile Voiculescu, atât protagonistul, cât şi cititorul rămân indecişi, neputând găsi o explicaţie celor petrecute şi fiind incapabili să se pronunţe asupra veridicităţii lor. Judecătorul înclină să creadă în eficienţa magiei fără de care ar fi fost cu siguranţ1 mort, dar totodată spiritul său raţional îl determină să caute şi explicaţii ştiinţifice. El interpretează forţa luparului ca pe o manifestare a unei " formidabile activităţi în duh", adică o tehnică a concentrării pe care o stăpâneau oamenii primitivi, dar care nouă ne este inaccesibilă. Unul dintre amicii săi, mai sceptic, neagă vrăjitoria si găseşte o explicaţie banală, opinând că lumina fosforescentă nu era decât un fosfor cu care luparul îşi impregnase mâinile. Totuşi, nici aceasta nu este o explicaţie suficientă a capacităţii unui simplu om de a stăpâni o haită de lupi înfometaţi. Cititorului i se lasă libertatea de a interpreta sensul întâmplărilor relatate fie in sens modern, pozitivist, fie in sens magic.

5= Naratorul relatează că pe vremea când era judecător de pace al unui ocol rural și a avut de-a face cu un personaj aparte, un om interesant ce stârnea curiozitatea în a afla mai multe despre el. Este vorba despre un om supranumit Luparul, care participa la întâmplarile narate de povestitor si care constituie personajul principal al operei. Povestitorul relatează o întâmplare îmbinată cu fantasticul, o aventură care oscilează între fabulos și real, pe care o trăiește alături de Lupar. Totul începe în noaptea Sf Andrei, când Luparul și naratorul pleacă împreună într-un loc anume, pentru ca cel dintâi să-i arate povestitorului ,,meștesugul său la lupi", meștesug ce constă în capacitatea acestuia de a înțelege graiul lupilor și de a putea trăi împreună cu aceștia. Naratorul asistă la o scenă ce-i marchează existența, Luparul avea darul de a se înțelege cu lupii șide a-i stăpâni. Pe parcursul reprezentației, povestitorul este buimacit și zăpăcit, când la un moment dat cade din tufanul crenguros în care era suit,insa spre fericirea sa, Luparul parcă zboară și-l prinde. Pentru povestitor, totul pare ca un vis a doua zi dupa întâmplare, însă durerea gleznei rănite este dovada că totul a fost realitate și astfel înțelege experiența trăită.

6=Textul începe cu discuţia dintre mai multe personaje, de diferite statuturi sociale. Aceştia vorbesc despre vânătoarea ilegală de animale. Dialogul dintre acestea se petrece într-un spaţiu protector, tribunalul. De asemenea, se poate observa diversitatea personajelor, însă numai unul dintre ele îşi asumă actul povestirii. În final,se revine la cadrul initial cu care a inceput povestirea unde, inconjurati de modernitate , unii dintre cei care au asistat la povestire incearca sa atribuie elementelor magice explicatii stiintifice: văpaia fosforescentă din mâinile Luparului ar fi putregaiul care atacă lemnul. Însă magistratul, martor la o asemenea experiență unică și incredibilă, a reușit să pătrundă, chiar și pentru o clipă tainele ascunse al ritualului magic al vânătoriii sau mai explicit al fenomenului de lycantropie.

Cititorului i se lasă libertatea de a interpreta sensul întâmplărilor relatate fie in sens modern, pozitivist, fie in sens magic.

Pag.52=Eroul solitar

1=Luparu, personajul principal este realizat prin descoperirea realității, a lumii, a vieții, a adevărului, a cunoștințelor. Comunitatea satului îl izolează, atribuind valori malefice ,,meștesugului lui la lupi", asociindu-l cu vrăjitoria. Naratorul transmite indirect unghiul din care protagonistul este perceput de catre colectivitate: ,,Am aflat cu acest prilej că omul meu era un mare vrăjitor de lupi, pe care îi supunea și-i folosea cu farmecele și magia lui, ca un stăpân. I se spunea Luparul și era privit ca o urâciune a lumii."
Situația de tensiune a Luparului în relație cu satul devine evidentă în momentul când acesta este achitat de narator,judecator de pace al ocolului rural: el a fost ,,învinuit că vânase fără permis de vânătoare, în sezon oprit și, pe deasupra, vânat interzis: o căprioară ”Omul se apără că n-o ucisese cu arma, nici n-o prinsese în cursă,o scosese din gura unor lupi care o încolțiseră." Revolta satului, care este ,,foarte nemulțumit* de judecată și care privește cu ostilitate faptele Luparului, neavând acces la secretul științei și puterilor lui, subliniază, indirect, condiția de ales a personajului principal: numai el poseda cunoașterea magică prin care supune și stăpânește animalul. Locul și modul în care trăiește Luparul, ,singur, departe de sat, "într-un fel de peșteră scobită într-un mal argilos și sterp"fără un animal domestic arată comuniunea cu lumea sălbăticiunilor, decât cu cea a oamenilor.

Portretul fizic, din perspectiva aceluiași narator, este, de asemenea, realizat amestecul unic între uman și animalic: ,Era un bătrân verde, uscat, înalt și ciolanos, posomorât, dar cu o privire arzătoare, părul des căzut pe frunte și mâinile lățite, cu degete rășchirate ca niște labe. Chipul măsliniu și prelung, spânatic cu o  barbă rară și țepoasă, avea ceva tainic, trist și totodata vehement în el.” Naratorul caută o explicație de ce este respins această ființă: ,,Cercai să-mi dau seama ce e adevărat din toate ponoasele cu care-l încarcă lumea, care-l învinuia de multe rele și nelegiuiri, dar mai ales că trimite lupii înadins să facă stricăciuni în vitele gospodarilor. Ba uneori se preface el însuși în lup și iese înaintea oamenilor să-i sfâșie."
Confesiunea prudentă, rezervată, a Luparului  că a deprins de mic copil graiul lupilor, de la bunicul și tatăl lui, care erau ,,pădurari vechi",că  s-a născut și a crescut între căței de lup și mai cu seamă experiența de inițiere pe care i-o propune naratorului că îi făgăduiește să-l ia cu el în noaptea Sfântului Andrei, pentru a-i arăta ,,meștesugul lui la lupi, deschid orizonturi de cunoaștere magică, o aventura spirituală fundamentală a omului modern. În momentul de maximă tensiune al acțiunii, relatat din perspectiva naratorului, martor neinițiat, țintuit într-o încremenire hipnotică, Luparul săvârșește actul magic prin care devine posibilă comunicarea înterregnuri, realizând unitatea invizibilă a lumii: ,,Omul ieșea afară din coroana copacului cu obrazul plecat asupra unui lucru pe care-l ținea cu amândouă mâinile și din care scotea vaierele astea înfiorătoare. Tăcu câteva minute  apoi începu iar luluitul straniu, ca o chemare dramatică, un soi de strigăt al pustietății și întrebare în același timp. De departe, o buciumare de bocet îi răspunse, fioroasă. Omul iar suna și din alt colț al lumii alt urlet mai fiornic dete semne și repede se înteți nu un dialog, ci, aș zice, un polilog, o îngânare sălbatică între Luparul și nevăzutul ale cărui glasuri dureroase se apropiau pe pași nesimțiți.”

Curand tufanul fit impresurat de un haitic de cinci lupi, asezati in cerc, stand in sezut ca la sfat, pe

În actul magic al dialogului, Luparul reface unitatea regnurilor; se integrează fluxului spiritual al cosmosului: ,,Omul meu crescuse, se lărgise dincolo de el, de sălbăticiunea strâmtă a lui"" - explică naratorul în epilog - ,,ca să poată cuprinde și înțelege pe lup, să și-l asimileze." Prin identificare cu lupul omul se reabsoarbe fluxului cosmic,supune și stăpânește lumea din care face parte. Naratorul cade din copac și mai înainte ca una din ele,fiarele să iasă din cerc, Luparul si-a dat drumul din vârf chiar in mijlocul lor, năvalnic, cu bâta ridicată ca un sceptru și cu un urlet înspăimântător. ,,Cum stam trântit și-l priveam de jos în sus, mi s-a părut enorm, cu sarica înfoiată și cu căciula moțată acoperind luna.... Din ochii căscați îi zbucnea un fel de văpaie, ca și din mâinile întinse, mai ales din degete: un fel de materie fosforescentă, ca la licurici. Iar izul puternic, mirosul nesuferit de nimeni, și mai usturat duhnea din el cu o tarie de neinvins. Lupii încremeniseră."

2= Protagonistul întâmplărilor este privit din unghiuri diferite, ceea ce face ca natura lui adevărată să scape înţelegerii noastre.

În primul rând e un individ solitar, refuzat de comunitate si in acelaşi timp refuzând el însuşi prietenia semenilor săi. Ca orice persoana care se abate de la normalitate, înţeleasă ca obişnuit, comun, luparul atrageasupra lui ura celorlalţi. Pe de alta parte si judecătorul constată stranietatea acestui personaj, stranietate care vizeazăatât înfăţişarea cat si mediul lui de viata. Locuinţa lui aminteşte de cele primitive, fiind scobită intr-un ,,mal argilos și sterp”; în jurului ei nu se vedea nici o vietate cu excepţia câtorva găini.Detaliile fizionomice prezentate direct de către narator conturează portretul arhetipal al omului-lup. În ciuda vârstei sale înaintate, Luparul emană vigoare, este ,,uscat, înalt și ciolănos, posomorât, dar cu o privire arzătoare", în vreme ce părul des care îi acoperă fruntea și mâinile late cu degete răşchirate ca nişte labe" amintesc de înfăţişarea animalelor pe care le poate stăpâni,are faţa măslinie si spână, doar cu ,,o zgardă de barbă rară și ţepoasă".Spiritul raţional si ştiinţific al judecătorului intuieşte imediat în Lupar ,,un tip lombrozian", adică un primitiv capabil de orice. Mirosul pe care îl degaja, asociat cu înfăţişarea ar putea constitui o altă explicaţie a solitudinii sale,fiindcă nici oamenii, nici animalele nu l-ar fi putut suporta.Spre deosebire de ţăranii din sat, judecătorul nu se lasă înşelat de aparențe și se apropie de Lupar cu înţelegere și bunăvoinţă. E impresionat de stângăcia, bunăcuviinţa si stăpânirea de sine a acestui paria.Dialogul dintre cei doi relevează câteva aspecte care ar putea ajuta la înţelegerea meşteşugului său. Crescut de copil printre fiare, el învăţase să le cunoască obiceiurile şi ,,să comunice" cu ele. Ca şi în alte povestiri, această artă înrudită cu magia s-a transmis in familie din generaţie în generaţie, având caracter ezoteric.Pentru a-l convinge pe magistrat că nu apelează la nici un fel de forță ocultă şi că nici nu se află în conjuraţie cu diavolul, Luparul îi promite naratorului o ,,demonstraţie" invitându-l să-i arate meşteşugul în noaptea Sfântului Andrei.

3=Un mare vrăjitor de lupi. Luparul din povestirea are un alt fel de legătură cu o altă specie din regnul animal: supune lupii cu farmecele şi magia lui, ca un stăpân. Luparul apare în alte circumstanţe, deşi tot în vremuri străvechi, când vânătoarea însemna artă, ştiinţă şi magie, sacrificiu, încordare de energii „cu simulacre şi ritualuri magice”.

Luparul este ca o urâciune a lumii. Este de aşteptat să trăiască în afara satului, pe coclauri, într-un fel de bojdeucă, jumătate peşteră scobită într-un mal argilos şi sterp. Cu un statut social care nu mai miră, el nu are nevastă, deci nici copil. Expresiv şi oarecum comic, autorul îi alege drept nevastă „o tufă scorburoasă din pădure”. Singur ca un sihastru, Luparul este un bătrân cu o privire arzătoare. Ochii strălucitori sau arzând sunt deja un element definitoriu pentru această categorie din imaginarul povestirii româneşti. Mâinile îi sunt „lăţite, cu degete răşchirate ca nişte labe”. Chipul „spânatic”, cu o barbă rară şi ţepoasă, are „ceva tainic, trist şi totodată vehement în el”. Se crede despre el că ar vorbi cu lupii. Dar cine l-a văzut? Aşa că Voiculescu imaginează un personaj care intră în graţiile bătrânului, pentru a vedea, măcar ce s-ar putea, din vrăjile lui.

4= Stăpân al lupilor, trăind izolat în afara comunităţii, Luparul este om al pădurii. Comunitatea satului il izoleaza, atribuind valori malefice "meștesugului lui la lupi", asociindu-l cu vrăjitoria. Naratorul transmite indirect unghiul din care protagonistul este perceput de către colectivitate: ,,Am aflat cu acest prilej că omul meu era un mare vrăjitor de lupi, pe care îi supunea și-i folosea cu farmecele și magia lui, ca un stăpân. Situația de tensiune a Luparului în relație cu satul devine evidentă în momentul când acesta este achitat de narator-judecător de pace al ocolului rural: el a fost învinuit că vânase fără permis de vânătoare, în sezon oprit,o ăaprioară. Omul se apăra că doar o scosese din gura unor lupi care o încolțiseră.Revolta satului, care este nemultumit de judecată subliniază indirect, condiția personajului care poate supune și stăpâni lupul.Aceasta incită curiozitatea naratorului, care încearcă să pătrundă în intimitatea Luparului.

5=Singurătatea Luparului are o poveste tristă care-l emoționează pe judecător: a trăit mereu izolat, încă de mic a fost mai apropiat de fiarele sălbatice decât de oameni, la fel a trăit și tatăl și bunicul lui. Sătenii i-au alungat din mijlocul lor și i-au considerat diferit. Judecătorul observă că Luparul s-a sălbăticit nu pentru că s-a izolat de oameni, ci pentru ca oamenii l-au alungat din mijlocul lor. Mai mult, Luparul tânjea după comunicarea cu ceilalți, vrea să se reintegreze între ei, dar satul nu-l accepta. Eroul spune ca într-adevăr poate înțelege graiul lupilor, dar nu poate face nimic mai deosebit față de ceea ce pot face alți oamenii și nu e vrăjitor, doar că trăind în izolare s-a obișnuit cu sălbaticiunile.

Pag.52

Două lumi

1=Judecătorul descrie locul în care-și executa atribuțiile ca un loc deluros,inaccesibil vieții,cu păduri ca de la începutul lumii,cu animale sălbatice și astfel induce un sentiment misterios al ținutului E un loc scos parcă din timp, neatins de civilizaţia modernă şi păstrând intactă puritatea primitivă a naturii. Epitetele „ape furioase”, apusuri adânci şi misterioase”, metaforele ,,sângele melancolic” subliniază atât frumuseţea peisajului, cât şi percepţia subiectivă a naratorului, citadin ce descoperă miracolul firii necorupte de civilizaţie. Rândurile care descriu satul în care vine judecatorul se refera la un spatiu scos parca de sub trecerea timpului. E un loc neatins de civilizație. Omul trăiește după legile nescrise și nu după legile oamenilor pe care le reprezintă judecătorul. Există în text detalii care conturează acest spatiu arhaic: padurile "feciorelnice", meleagurile par a fi "incremenite in vechime", atmosfera este de "arhaism si primitivitate tulburatoare", totul pare desprins dintr-o era demult incheiata in restul lumii. Atmosfera locurilor este romantica si enigmatica:

2= ,,În mijlocul lupilor” surprinde interferenţa dintre două „lumi” narative: cea a omului modern, citadin și lumea arhaica, primitiva, incare omul este puternic. E o lume arhaica in care omul face parte integranta din natura, este el insusi natura. Omul este vazut in legatura cu peisajul, nu poate fi rupt de lumea in care  traieste. Viata se impleteste cu ritmurile naturii, omul isi programeaza activitatile in functie de ritmurile naturii. În această lume,Luparul dobandeste prin vraja puterea de a stapani lupii, depasindu-si conditia umana si asimilandu-si pe cale spirituala comportamentul lupilor. Solomonarul alege noaptea de Sf. Andrei pentru a-si releva tainele pe care le pastreaza doar pentru sine.

3= Povestea Luparului este trista si il emotioneaza pe judecator: a trait mereu izolat, inca de mic a fost mai apropiat de fiarele salbatice decat de oameni, la fel a trait si tatal si bunicul lui. Eroul spune ca intr-adevar poate intelege graiul lupilor, dar nu poate face nimic mai deosebit fata de ceea ce pot face alti oamenii si in nici un caz nu e vrajitor, doar ca traind in izolare s-a obisnuit cu salbaticiunile.

4=Stilul=Cuvantul creeaza atmosfera iar la Vasile Voiculescu acest lucru se datoreaza naratorului si personajelor ce au aceasta placere de a vorbi asemenea eroilor lui Sadoveanu si de a seduce prin cuvant asemenea Seherezadei al carei erotism feminin este sustinut si de abilitatea de a fascina prin cuvant, salvandu-se astfel de la moarte. Cuvantul reface ordinea primordiala, este semnul armoniei, al impreunarii opuselor iar puterea lui se rasfrange si asupra cititorului ca destinatar al mesajului artistic, acesta ramanand fascinat chiar si dupa incheierea povestii. Ca atare, naratorul are un rol esential, el initiaza intrarea in universul fictional, mentine atmosfera epica. Naratorul prozei este un judecător, iar acest statut il face sa fie fascinant de tot ceea ce tine de nefiresc, senzational, de inexplicabil care simultan apartine lumii arhaice ce cuprinde taine misterioase. Limbajul artistic dominat de spontanitate și firescul esprimarii.Autorul foloseste elemente arhaice și regionale, naratiunea predomina.

              Ca în orice povestire, limbajul este expresiv, cu elemente conotative,

polisemantice, tocmai pentru că se creează o atmosferă de suspans, care

întreține curiozitatea cititorului/ascultătorului și pentru că în povestire

este important și „cum” se narează. De exemplu, în pauza descriptivă care evocă

locul ales de Lupar și timpul, o lună plină, în Noaptea Sf. Andrei (indicații

spațio-temporale mitice), se regăsesc epitete („planetă moartă”), personificări

(„stăpâneau o liniște, o pustietate și un ger”), metafore („ger de planetă”),

hiperbolizarea luminii selenare și a atmosferei de moarte, enumerații (liniște,

pustietate, ger) , inversiuni („stăpâneau o liniște, o pustietate și un ger”),

antiteze (liniște/urlete). Se observă exclamații și

interogații retorice ,atunci când luparul cheamă lupii și naratorul nu stie ce

eplicație să dea („Ce le spunea omul? Le povestea ceva? Îi certa? Le

făgăduia?”). Ambiguitatea se asociază cu utilizarea punctelor de suspensie, de

pildă, când evocă felul în care Luparul îl duce pe cărări întortocheate prin

pădure („omul m-a ocolit în loc ca să-și încurce ca fiarele pista...” sau „știu

eu...”). Totodată, apar și exprimări dubitative, accentuând incertitutinea

personajului, dar și ambiguitatea, suspansul și verosimilul povestirii („n-aș

putea spune”, „pe urmă nu mai știu”, „parcă”, „gândindu-mă bine, cred că”).

Faptul că naratorul utilizează aceleași registre stilistice ca personajele

indică implicarea afectivă a acestuia: limbajul uzual („ da’ de unde?” spune

luparul și „maică-ta” spune judecătorul); registrul stilistic popular („să-mi

treacă de urât” - luparul și „mă bătea gândul”, „unde puneam degetul” -

judecătorul). Totuși, personajul-narator se distanțează de lumea reală evocată

prin utilizarea registrului stilistic neologic (”is arsenical”, „melopee”,

„rudimente de drept popular”, „spiritism”, „amenzi și contravenții”). Cât

despre digresiuni (parantezele explicative pe care le inserează magistratul),

acestea marchează dedublarea sa ca personaj și ca narator („era - și-mi notai

pentru studiul meu - un fel de drept”, „se înteți nu un dialog - ci aș zice un

polilog”). Apar și elipsele care dinamizează relatarea personajului-narator

datorită exprimărilor concise („Atât!” sau „sărăcie, mi-am zis”).

5= Punctul culminant, un ritual magic, se petrece în noaptea Sfântului Andrei. În credinţă populară noapteă Sfântului Andrei este o noapte magică de spaimă, deoarece este momentul în care toţi strigoii, vii şi morti, se lupta între ei. Prezenta strigoilor este periculoasă pentru cei vii: iau viaţă rudelor apropiate, fură grânele şi sporul vitelor, aduc boli, grindina şi alte suferinţe. În noapteă Sfântului Andrei, sufletul de oameni iese din corp şi merge sa se lupte cu ceilalţi strigoi. Se spune ca a două zi, acestia se cunosc dupa zgârieturile de pe față. 33 În povestirea este timpul magiei, timpul când Luparul şi magistratul se adapostesc într-un copac pregătindu-se pentru întalnirea cu lupii. Este un timp „cînd lupii îşi primesc pentru tot anul merticul lor de prăzi. Fiecăruia i se sorteşte un om, anume femeie ori copil, pe care are voie să-l mănânce. Atât! De vite şi de alte prăzi nu li se ţine socoteală. Au îngăduinţă oricâte, numai în ceea ce priveşte omul, lupul trebuie să se mulţumească cu ceea ce i sa dat tain.‖34 Intrăm, deci, într-un timp magic. Evident, sărbătoarea creștină a Sfântului Andrei a „absorbit― credințe mai vechi, pâgăne. Cazul nu este unic: Noaptea de Sânziene este sărbătorită în fiecare an între 23-24 iunie. Oamenii spun că în acea noapte se deschid porțile cerului și că se atunci intră în contact cu lumea cerească. De asemenea, se spune că animalele vorbesc în acea noapte și există oameni care le înțeleg și își pot dezvălui secretele.35 Și locul este unul magic. Indicații din text sunt: răceală, o linişte, o pustietate, naratorul însuși nu se poate orienta. Luparul are puteri magice nebănuite. Ceremonialul magic este intrerupt de o întamplare neprevazută, care destramă vrajă şi pune în pericol viața celor doua personaje. Judecătorul işi pierde echilibrul, puşca iî scapă, el insuși se rostogolește la rădăcină tufanului, scârțâindu-și gleznă, și este amenințat că va fi sfâșiat de lupi. A fost dramatic când naratorul a căzut din copac între lupi, şi să-l salveze, El „îşi dădu drumul din vârf chiar în mijlocul lor, năvalnic, cu bâta ridicată ca un sceptru şi cu urlet înspăimântător―. Luparul a folosit abilitățile sale și a tras mirosul care respingea și săteni și animalele de la el și de la peşterea lui: De asemenea, el a folosit sunete de animale pentru a conduce lupii, sau, sună ca și cum le-au poruncit, „nişte sunete din ce în ce mai scurte, mai poruncitoare, ca nişte gâfâituri, gâlgâituri înăbuşite de gâtlej sălbatec, la auzul cărora lupii, pleoştind cozile, începură să se tragă înapoi şi să lărgească laţul împrejurul nostru între vrăjitorul şi lupii nu este de înţeles pentru un om obișnuit, şi lupii păreau hipnotizați de Luparu.

6=ESEU—Omul primordial în armonie cu natura

Omul este destinat a servi ca mijlocitor între Creator și creaturile pământești,a menține o legătură într-o unire si o armonie perfectă. Omul se arată pe pământ ca scop al naturii, creat pentru adevăr, ca să fie vestitorul dreptății între celelalte ființe. Omul primordial este o ființă rudimentară, dominată de instincte, un animal cu înfățișare umană. În realitate, el este unul dintre cei care și-au asumat dominarea naturii prin cunoaștere, supremația stăpînirii acesteia. Prin omul fantasticse poate vedea  originea vieții umane și legătura dintre regnuri.

Există o legătură între oameni și mediul lor ambient, între gesturile exterioare și trăirile psihologice ample ale acestora.  Omul se găsește în acord cu cosmosul și, de aceea, nu are spaime, ci numai ciudate certitudini,el simbolizează armonia, integrarea lui desăvîrșită în natura care l-a creat și l-a instaurat rege. Într-un cadru încremenit în vechime, într-o lume primitivă, arhaică trăiește Luparul din povestirea,, În mijlocul lupilor”, om de o primitivitate stranie, o ființă singuratică, total izolat într-o peșteră scobită în stîncă. Înfățișarea nu relevă o ființă monstruoasă, ci un om sălbatic, cu trăsături aspre, împrumutate parcă din mediul sihastru: ,, un bătrîn verde, uscat, înalt și ciolănos, posomorît, dar cu o privire arzătoare, părul des căzut pe frunte și mîinile lățite, cu degete rășchirate ca niște labe. Chipul măsliniu și prelung, spinatic, abia țărcuit pe sub fălci de o zgardă de barbă rară și țepoasă, avea ceva tainic, trist și totodată vehement în el.řř Un iz de sălbăticiune emanat de trupul lui sau de blănurile pe care le poartă îl cataloghează drept respingător și ciudat. În comparație cu un intelectual, Luparul se încadrează din punct de vedere fizionomic în tipul omului anormal, ,,lombrozian. Surprinzător este însă contrastul dintre această înfățișare primitivă și cuviința, demnitatea și stăpînirea de sine dovedite prin comportament. Din perspectiva genealogiei, Luparul dovedește o esență neobișnuită, existența lui fiind în permanentă  legătură cu existența lupului, aparținînd unui neam de vânători din tată în fiu. El a crescut între puii de lup, însușindu-și nu numai obiceiurile acestora, ci și graiul lor, aceștia fiind crescuți pentru a fi ajutoare la vânătoare. Astfel, au existat imaginea vânătorilor vechi, factor primordial al existenței omului prehistoric, cînd raporturile între vânat și vânător erau supuse principiuluiîntoarcerii în timp. Ființă ciudată și unică, un adevărat hibrid om-lup, Luparul este, în același timp, urât deopotrivă de lupi, care îl identifică drept omul, vânătorul, și respins de oameni, care îl văd o fiară, lupul. El are parte de ostilitate, izolare, etichetare greșită din partea semenilor săi. Aceasta explică și singurătatea aleasă ca formă de viețuire, ura ca formă de apărare, faptul că cele două elemente aparțin unor orizonturi temporale diferite, conducînd spre lipsa oricărei forme de comunicare. Problematică pentru comunitate este întrebarea dacă Luparul este în tovărășie cu lupii, vânând împreună cu aceștia, asemenea unei fiare sălbatice, sau îi supune prin faptă și gîndire în vânătoarea magică: pare că le vorbește, că îi ceartă, alteori că luptă prin magie, cu ajutorul ochilor și mișcări ale degetelor care fascinează fiarele. Cele două atribute ale acestei ființe, aceea de vânător și vrăjitor, sunt completate de un al treilea, acela de artist. În interiorul peșterii sunt zugrăvite cu o mână sigură o mulțime de animale sălbatice, pictura ilustrînd raporturile omului cu regnul animal în timpurile preistorice. Omul apare în ipostaza unei,, zeități protectoare a acestui Univers. Luparul pare a fi un călător prin timp, un fenomen de conservare a naturii umane primitive.Luparul relevă capacitatea omului de a păstra în suflet experiențe ancestrale ale stămoșilor, ignorate de conștiința lumii moderne, evidențiind descătușarea energiei sufletești, însoțită de o voință puternică îndreptată spre supunerea naturii.

Omul fantastic din povestirile lui Voiculescu este un individ uman la care forma animală primordială fuzionează perfect cu esența umană, îndemnînd la meditație asupra originii umane și asupra legăturii dintre regnuri.

                Dincolo de text

1=Î n ,,Ultimul Berevoi”, omul fantastic este un cunoscător de taine, mîndru, deoarece are o capacitate foarte mare de cunoaștere, în comparație cu ceilalți oameni. Schițând portretul vrăjitorului, Voiculescu reliefează pe lângă singurătatea acestuia, anonimatul: ,, un unchiaș fără ani, fără nume, și ce e mai important, cu har,în mințile căruia stăruiau bătrânețele vrăjitorului.” Elementul care îl deosebește de ceilalți vrăjitori este cușma țuguiată, drept pentru care oamenii îl numesc ,, moșul cu căciula împletită”. Aceasta reprezintă semnul distinctiv al vrăjitorului, asemenea căciulii sacre dacice purtate de magii străvechi. Vrăjitorul își dovedește astfel credința în valorile lumii vechi. Magia necesită moralitate, puritate absolută, impusă de reguli moștenite din strămoși. Oamenii comuni își manifestă ura și invidia, neînțelegerea față de aceste taine, prigonind și chiar reprimînd neamul Berevoilor de generații. Ultimul Berevoi continuă să fie prigonit de semeni, să fie singur în locuri uitate. Când sunt la cumpăna vremii și a necazului, ciobanii îl găsesc cu dificultate. Solicitat pentru alungarea fiarei, a ursului, vrăjitorul trece printr-un proces de transfigurare, întinerește fizic și spiritual, realizând reîntoarcerea vremii vrăjilor. Rezultatul metamorfozei, un alt om, dovedește bune calități organizatorice, abilități de bun regizor în realizarea spectacolului cu măști pentru învierea duhului marelui taur al muntelui, arhitaurul, de la care oamenii să preia atributele puterii. Ritualul întoarcerii la origini se dovedește a fi un eșec. Vrăjitorul îmbracă pielea descântată a ursului, provoacă taurul, care se năpustește împreună cu toată cireada asupra lui, ucigându-l. Prin sacrificiul suprem, prețul propriei vieți, Ultimul Berevoi restaurează mitul originar. Moartea acestuia semnifică moartea magiei, a mentalității arhaice, vrăjitorul devenind un erou tragic.

Punctul de plecare al întîmplării din povestirea ,,Pescarul Amin” este tot un dezechilibru al cumpenei naturale: Dunărea umflată de ploi devine amenințătoare. În aceste condiții, pescuitul devine dificil, creându-se o situație de așteptare nervoasă, ca și cum oamenii și peștii s-ar pândi reciproc. Însă confruntarea care urmează să pună capăt acestei crize din natură se produce la nivel individual, prin confruntarea omului fantastic, pescarul Amin, și un pește fantastic, morunul uriaș. O primă dimensiune fantastică a omului se conturează în portretul acestuia, el este ,, cel mai iscusit, mai harnic și mai înțelept pescar din acele locuri, recunoscut ca atare de toți. Amin este liderul grupului, ajută la consolidarea capcanei, înfruntînd năvala apelor și furnizează informații prețioase celorlalți pescari. De fiecare dată eroul intră în conflict cu apele violente, care uneori sunt îngăduitoare, alteori violente. Pentru el pescuitul nu este o formă de câștigare a existenței, ci un mod de existență, transmis de strămoși din generație în generație. Apoi se face referire la originea sa mitică,, el are în toată făptura lui ceva de mare amfibie.” Potrivit vechilor legende, Amin coboară în adâncuri și aduce o mână de pămînt, ca semn de biruință asupra apelor. După apariția peștelui uriaș, autorul surprinde monologul interior pentru a dezvălui zbuciumul sufletesc. Se trezește instinctul vânătorului primitiv, care vede la început primejdia naturii nesupuse. Liniștea și inactivitatea uriașului îl sperie. De la luciditatea care îl caracteriza, Amin ajunge în pragul nebuniei, folosindu-și piciorul drept momeală, fără sorți de izbîndă. Ca pescar al bălților, Amin știe că legea nescrisă a pescuitului interzice utilizarea dinamitei, el neputând să îngăduie încălcarea acesteia de către un om. În preajma morunului el percepe existența unui element spiritual ancestral, amintirea înrudirii cu peștele. Amin își imaginează morunul un totem,strămoș al neamului său, un arhetip,model inițial al peștelui, un obiect sacru. Esența sa de om- pește îl determină să renunțe la dorința de a-l vâna. Eliberîndu-l, Amin pleacă într-o călătorie simbolică, apoteotică,triumfală spre geneză,naștere, pentru a recupera timpul primordial. Întîlnirea cu arhetipul ,forma inițială,reprezintă drumul cunoașterii, fără întoarcere, atingerea absolutului, respectiv refacerea drumului umanității spre origini.

Omul fantastic din povestirile lui Voiculescu este un individ uman la care forma animală primordială fuzionează perfect cu esența umană, îndemnînd la meditație asupra originii umane și asupra legăturii dintre regnuri.

2= ,,Hanul Ancuței" este o suită de nouă povestiri a căror unitate este asigurată de atmosfera hanului și de ritualul poveștilor spuse. La hanul sadovenian se petrec lucruri reale, timpul în care se petrec faptele nu este acel,,a fost odată" specific basmelor, ci acel timp mitic, care include în sine prezentul, trecutul și viitorul.

Hanul Ancuței este așezat pe valea Moldovei, la întretaierea drumurilor care duc spre Suceava și Iași, fiind loc de popas și adăpost pentru oameni și animale,,hanul acela nu era han, era cetate, avea niște ziduri groase, de ici până acolo și niște porți ferecate, cum n-am văzut de zilele mele". Hngițele, mama și fiica, au și ele un rol important în crearea atmosferei poetice. Mai ales ,,cealaltă Ancuță", partcipă activ la desfășurarea întâmplărilor de demult, împrejurare care îl determină pe autor să-i folosească numele drept titlu pentru una din povestirile sale.

Cele nouă povestiri se petrec într-o ambianță a ospeției și a belșugului, cu personaje pitorești înzestrate cu harul povestirii, care povestesc despre fapte și întâmplări de demult: Ioniță comisul, din Drăgănești, călugarul Gherman de la Durău, moș Leonte zodierul, căpitanul Neculai Isac, Ienache Coropcarul, ciobanul Constantin Moțoc, un negustor lipscan, un cerșetor orb și Zaharia fântânarul.

Astfel, hanul este un loc unde se deapănă amintiri de petrecere, dar nu de dragul vinului, ci de dragul creării unei atmosfere ambiante naratiunii, unde oricine putea  să povestească întâmplări din lumea satului,a oamenilor simpli. Actul povestirii este unul din modurile de a supraviețui. Odată cu începerea istorisirii, o vrajă cuprinde și leagă prin fire nevăzute pe ascultător și pe povestitor.

În povestirile inspirate din viața satului, țăranul păstrător al unei lumi vechi, arhaice și patriarhale, este în conflict cu elementul civilizației moderne, cu oficialitățile statului la țară. Eroii sadovenieni sunt oameni cu o anumită structură sufletească, oameni blajini și înțelepți, cu un acut simț al libertății și al dreptății, apărători ai unor principii etice fundamentale statornicite din vremuri imemoriale.

Desi nu sunt complexe, descrierile făcute în mod direct de către autor fac posibilă întipărirea exactă a imaginii fiecărui personaj: ,,Era un țăran de pe al noi, de pe Moldova, ras și cu mustața albă, plin la obraz, voinic și c-oleacă de pântece. Și când grăia și râdea, i se vedeau măselele ca niște bucăți de crită"este descrierea lui moș Leonte Zodierul.Cu toate acestea, parcurgând povestirile, se observă o umbră de mister asupra fiecăruia dintre personaje, o latură necunoscută a vieții și personalității lor. În reacțiile sufletești, în gesturi și priviri, oamenii par a ascunde ceva din existența lor intimă. Lumea satului,viața țăranului de rând, limbajul autentic,concret, cu multă mișcare sprijină universul creat de acesta.

          Lumea povestirilor lui Vasile Voiculescu este a pescarilor și a vânătorilor cu stramoși ,dar și lumea vrăjitorilor care arată un loc originar, pentru aceștia timpul având alte dimensiuni. Două orizonturi spațiale sunt definitorii pentru lumea arhaică din proza lui Voiculescu: muntele, ascunzând peștera, râpa, valea, roca vânătă, sugerând primitivitate, și apa lacului,a râului, ascunzând duhuri malefice. Aceste universuri arhaice dominate de credințe străvechi, de vrajă și magie, sunt accesibile doar inițiaților. Aceștia sunt oameni care trăiesc la marginea civilizației, în mijlocul naturii, fără să evolueze și rămân neschimbați ca și spațiul în care își duc existența. Izolarea lor este o formă de păstrare a credinței arhaice, motiv pentru care ei nu trăiesc în aceeași dimensiune temporală cu ceilalți locuitori. Acest lucru împiedică posibila comunicare între reprezentanții a două lumi. Inițiații sunt existențe arhetipale,ca de la începutul lumii, care pe cale magică realizează întoarcerea în vremurile inițiale și în spații arhaice. De exemplu, unul dintre inițiați, pescarul Amin ete acomodat perfect la mediul acvatic, arată lumii o făptură care are ceva dintr-o amfibie, apare ca o zeitate a apelor păstrând priceperea, forța și înțelepciunea strămoșului său al cărui strămoș era morunul. Numele eroului are rezonanțe biblice indicând originea sacră a primului individ, a strămoșului din care se trage neamul. Amin își amintește fapte petrecute cu foarte mult timp în urmă. Un ritual magic îl va smulge pe Amin din lumea prezentă, proiectându-l în universul mitului. Distrugând capcana ce trebuia să îl prindă pe uriașul morun, Amin se va scufunda în adâncuri, îmbrățișat de strămoșul său, morunul. Este ca o întoarcere în urmă, o trecere temporală pentru regăsirea lumii originilor.

Un alt personaj cu puteri magice este Luparul. Ideea pe care este construita nuvela ,,În mijlocul lupilor” este aceea că dezvoltarea civilizației a dus la decăderea vânătorii primordiale, când practicile magice aveau rezultate mai bune decât vânătoarea cu arme de foc. Eroul amintit era un tip cu înfăţişare primitivă, monstruoasă şi anormală: ,,Umbla vorba că din trupul lui se răsfira un iz sălbatic și nimeni nu-i putea suferi nici mirosul, nici privirile”. În tot ceea ce face pare a se bucura de protecția strămoșului său, lupul. Luparul dobândește prin vrajă puterea de a stăpâni lupii, depășindu-și condiția umană și asimilându-și pe cale spirituală comportamentul lupilor. Vrăjitorul alege noaptea de Sf. Andrei pentru a-și releva tainele pe care le păstrează doar pentru sine.

O alta povestire care ilustrează perfect procesul nesfințirii mitului este ,,Ultimul Berevoi”. Într-un sat de munte, țăranii, terorizați de invazia fiarelor salbatice și epuizând mijloacele obișnuite de apărare, apelează la un bătrân vrăjitor, descendent dintr-o familie de vrăjitori, Berevoii. Din acest punct nuvela devine o înșiruire de rituri magice, de vrăji, descântece.,,Ultimul Berevoi”urmărește să învie duhul marelui taur al muntelui care să dea vigoare urmașilor pentru a putea înfrunta vrăjmașul.

Într-o ultimă încercare vrăjitorul se sacrifică salvând astfel prestigiul științei magice, este moartea lumii mitice înghițită de civilizație.

3=Plăcerea oamenilor de a spune sau de a asculta povești

    Consider ca oamenilor le place sa spuna sau sa asculte povesti deoarece acestea ii poarta intr-un univers fictional, fantastic, deseori paralel cu realitatea, in care orice este posibil.
   Povestile se adreseaza copiilor, dar si adultilor care sunt capabili sa pastreze intacta deschiderea spre misterul lumii, sa se bucure de frumos si sa aprecieze o poveste ca pe un obiect de arta, sa se apropie de ea mai curand decat de un tratat de filozofie, caci povestea ne aduce de fiecare data in preajma miracolului si a arhitecturii subtile a sufletului. Pentru aceste apropieri, ce poarta spiritul si imaginatia departe, oamenii adora povestile din orice postura.
   povestile ne invata.Spre exemplu, basmele sunt, in general, un mijloc impropriu de educatie. Povestitorii si scriitorii pornesc in drumul prin basm condusi de un fir nevazut pe care insira pretioase margele, ce formeaza un colier pilduitor pentru toti cei cu rabdare sa asculte si sa se lase vrajiti de fabuloasa lume a imaginatiei creatorului. Suntem moștenitorii unui Creangă plin de umor, unui Caragiale de-o ironie fină, unui Eminescu, atent la spiritul specific al românului, urmașii unui Slavici, atent la aspectul psihologic al existenței țăranului și al unui Sadoveanu care arată plăcerea românului pentru poveste, plăcerea călătorului de a poposi într-un loc și de a lua parte la poveștile rostite de ceilalți. 

               Mai demult, oamenii se opreau la han pentru a se odihni, după un drum lung și obositor, lăsându-se fermecați de poveștile spuse în jur, pe care, mai apoi, le puneau  în desagă pentru a le povesti, mai departe, celor de acasă. Suntem parte a unei lumi fantastice, care vrea să arate că orice este posibil. O lume colorată, animată, dinamică, schimbătoare, mereu surprinzătoare, ce te îmbie să-i cunoști cât mai multe fețe, cât mai multe locuri, cât mai multe drumuri. Ne place să auzim povești, dar și mai mult când le scriem, iar protagoniștii să fim noi înșine. Ne place să vorbim mult, avem debitul verbal al lui Creangă-n sânge, ne place să fim scriitori, câteodată. 
    în concluzie, poveștile sunt chei pentru un tărâm tainic, mistic, pe care oamenii, indiferent de vârstă, sunt bucuroși să-l exploreze,este lumea visată,închipuită,paralelă cu lumea noastră.

4=Poveştile transcend graniţele istorice şi culturale, răspunzând, de-a dreptul ori pe cărări ocolite, întrebărilor care ne-au frământat dintotdeauna.Povestitorul dorește să fie ascultat,socotindu-se necesar oamenilor.Povestea este ascultată,dacă este bine spusă,interesantă.Ascultătorii sunt asemenea unui ocean întins,fără sfârșit,infinit,care așteaptă.

Criticii spun

1=text

2=Eugen Simion urmărește în povestirile lui Vasile Voiculescu felul în care autorul începe povestirea,de exemplu,,În mijlocul lupilor și anume discuţia dintre mai multe personaje, de diferite statuturi sociale care vorbesc despre vânătoarea ilegală de animale. Dialogul dintre acestea se petrece într-un spaţiu protector, tribunalul. De asemenea, se poate observa diversitatea personajelor, însă numai unul dintre ele îşi asumă actul narării şi va migra în zona povestirii, adică în nucleu.Apoi personajul experimentator este judecătorul de pace, care are o anumită predispoziţie către experienţa de tip inedit. Pe vremea când era judecător într-un ocol rural așezat le poalele munților, a întâlnit un țăran bătrân care era acuzat că a vânat o căprioară în afara sezonului de vânătoare. Curios, a decis să afle mai multe pentru studiul pe care-l scria. Astfel, l-a vizitat pe Lupar în locuința sa umilă, săpată în pământ. Aceasta se afla în afara satului, căci sătenii îl priveau ca pe o arătare. În noaptea de Sf.Andrei, Luparul îl conduce în pădure și se urcă amândoi într-un copac și apar lupii. Încercând să-și prindă arma, judecătorul cade din copac fix în mijlocul lupilor. Dar Luparul scoate sunete poruncitoare și lupii se retrag.Judecătorul este luat în spate de către Lupar care încearcă să țină lupii departe. Atunci judecătorul a văzut o văpaie în ochii acestuia și o lumină fosforescentă ieșindu-i din degete. Discuția prietenilor săi l-a făcut să înțelegă că doar prin magia spiritului a reușit Luparul să supună lupii. Deși este contrazis,povestitorul concluzionează că văpaia a fost magică.Explicația lui a fost neînțeleasă de cei din jur.

3= Am citit cuvintele criticului Nicolae Manolescu și am înțeles că povestirile lui sunt simple întâmplări sau întâmplări fabuloase. Reală sau închipuită, şi de cele mai multe ori realitatea dilatându-se în închipuire, iar închipuirea sprijinindu-se pe realitate aceste povestiri au o atmosferă magică. Vom putea deosebi astfel două situaţii importante ale mitului: una faţă de omul care a mai păstrat rămășițe ale mentalităţii arhaice, alta în raport cu majoritatea oamenilor, care nu mai simt ca organică legătura cu mitul, care fac această critică a mitului.Povestirile sunt crezute,pentru că întrețin dorința de a vedea dincolo de adevăr,de a intra în imaginar.

4=text

5=Voiculescu creează arhetipuri care izbutesc, pe cale magică, întoarcerea într-un timp şi spaţiu mitice, primordiale. În noaptea de Sf.Andrei,după ce a stat în fața lupilor naratorul îşi mai aduce aminte că îşi pierduse pe drum cunoştinţa,stând căzut în mijlocul lupilor, a înțeles că văpaia din ființa omului-lup a fost salvarea primită din fluidul magic al celui ce făcea efortul extraordinar să alunge primejdia. Experiența trăită în mijlocul lupilor a fost asemenea unei vindecări venite din vremurile vechi pentru omul care se trage înfiorat la apariţia unui înger,a unei forțe mai puternice.