Poezia,,Morgenstimmung”de Tudor Arghezi

,, Tu ţi-ai strecurat cîntecul în mine
Într-o dup-amiază, cînd
Fereastra sufletului zăvorîtă bine
Se deschisese-n vînt,
Fără să ştiu că te aud cîntînd.

Cîntecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Şi mînăstirea mi-a rămas descuiată.

Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cîntecul, şi degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape –
Şi-întreaga ta făptură, aproape.

Cu tunetul se prăbuşiră şi norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele...Mi-s
Şubrede bîrnele, ca foile florii.

De ce-ai cîntat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –
Nedespărţiţi  în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.”

 

În manual:

,, ,, Tu ţi-ai strecurat cîntecul în mine
Într-o dup-amiază, cînd
Fereastra sufletului zăvorîtă bine
Se deschisese-n vînt,
Fără să ştiu că te aud cîntînd.
................................................

De ce-ai cîntat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –
Nedespărţiţi – în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.”

 

Poezia ,,Morgenstimmung”de Tudor Arghezi, este structurată în cinci cvinarii (strofă de cinci versuri), sub forma unui monolog adresat, în care exprimarea sentimentului de iubire se face gradat din punct de vedere emoţional, pornind de la şovăială, la tentaţie, apoi la bulversare şi, în sfârşit, la asumarea erosului.

  Titlul Motgenstimmung este de origine germană, cuvântul compus din „Morgen”, care înseamnă dimineaţă şi „Stimmung”, cu sens de dispoziţie, stare sufletească, are înţelesul de „dispoziţia de dimineaţă”. Accepţia metaforică a stării de spirit poate sugera începutul unei alte epoci sentimentale, a unei noi stări emoţionale: iubirea.

Strofa întâi ilustrează rememorarea momentului erotic iniţial, incipitul fiind reprezentat de adresarea directă către iubita ce şi-a „strecurat” farmecul în inima lui: „Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine”. Imprudenţa sufletului zăvorât până atunci permite iubirii să-l copleşească, metafora cântecului sugerând impactul pe care surpriza sentimentului îl exercită asupra sinelui poetic: „Într-o dup-amiază, când / Fereastra sufletului zăvorâtă bine / Se deschisese-n vânt, / Fără să ştiu că te aud cântând”. 

   Finalul poeziei reflectă relaţiile de opoziţie eu/tu; sus/jos; viaţă/moarte care nu despart, ci, dimpotrivă, compun o unică fiinţă prin puternicele trăiri manifestate în eul lăuntric al oricărui om, în sufletul căruia explodează iubirea. Seria de cuvinte aflate în opoziţie accentuează ideea că iubirea este un sentiment uman, care presupune existenţa unui cuplu (tu/eu) şi a cărei uniune totală adună la un loc cele două lumi, desfiinţându-le decalajele („Eu veneam de sus, tu veneai de jos”). Dragostea aparţine vieţii şi, chiar dacă nu poate învinge moartea, ea capătă veşnicie prin atotputernicia trăirilor, fiind vitală pentru existenţa umană, din cele mai vechi timpuri şi manifestându-se către eternitate: „Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi”. 

   Metafora este principala figură de stil în această poezie. „Cântecul” este un laitmotiv metaforic, prin care se sugerează insinuarea sentimentului de iubire în cele mai ascunse zone ale sufletului uman. „Eu”, „tu”, „Morgen”, „sus”, „jos”, întrucât definesc ambiguitatea semnificaţiilor lirice, ca trăsătură proprie poeziei moderne. De pildă, „Ea” poate simboliza Iubirea, Iubita, Muza, Poezia etc. Misterul iubirii este sugerat prin două interogaţii retorice, „De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?”, având rol şi de autoadresare pentru eul liric ce se simte copleşit de atotputernicia sentimentului.

1=

2=

3= Este aici o adevărată reprezentaţie dramatică şi simbolică a modului în care se desfăşoară „lupta” şi se instaurează pacea, armonia dragostei. Întregul poem evocă rezistenţa fiinţei la dragoste, zăvorârea sufletului, ca o chilie de mănăstire, metaforă ce indică şi sensul orientării căutării sale fundamentale: căutarea lui Dumnezeu, speranţa confirmării prin simţuri a ceea ce caută. 

4= Metafora “mânstirii” sufletului sugerează ideea că dragostea este un sentiment sacru. Iubirea se insinuează până în cele mai ascunse zone sufletești, eul liric se pătrunde surprins de sentimental care îl ia în stăpânire și care,,intră să sape.”

5= mânăstire - sufletul: ,,Cântecul tău a umplut clădirea toată/Sertarele, cutiile, covoarele/Ca o lavandă sonoră”.; eul liric percepe starea interioară ca pe o furtună dezlanțuită în sine:, Cu tunetul se prăbușiră și norii/ în încăperea universului închis”,apoi,,edificiul sufletului-mânăstire se clatină:„Mi-s/ şubrede bârnele, ca foile flori.” Metafora sufletului-mânăstire e înlocuită de metafora sufletului-instrument muzical,,mierlele pe clape", sugestie a capacității vibratorii, recipient al unor nebănuite acorduri.

6= Strofa I ilustreaza rememorarea momentului erotic initial, incipitul fiind reprezentat de adresarea directa catre iubita ce si-a strecurat farmecul in inima indragostitului: ”ti-ai strecurat cantecul in mine”.Misterul iubirii este sugerat prin două interogatii retorice, sunt mai mult o autoadresare mustrătoare,,De ce-ai cantat? De ce te-am auzit?”, având rol și de autoadresare pentru eul liric ce se simte copleșit de atotputernicia sentimentului.Forța sentimentului de iubire îl bulversează, îl năucește; eul liric percepe starea interioară ca pe o furtună dezlanțuită în sine.

Negațiile:,, nu ar fi fost nimic; Dacă nu intra să sape”surprind insinuarea femeii în ființa celuilalt, unde al ei ,,deget mic"- un fel de baghetă magică a cărei delicată şi gingaşă scormonire (apăsare) face să cânte mierlele  sufletului, amplificând cântarea., sapă ca și cum ar deștepta dorințe adânci, transformă pasiunea retinuta în cântare / poezie. Conditional-optativul ,,nu ar fi fost” ca timpuri ale proiectiei, arata caracterul ipotetic, posibilitatea continuta de iubire. Îndrăgostirea se produce pe neaşteptate, fără ştirea şi împotriva voinţei bărbatului, fapt subliniat prin determinările negative, („fără să ştiu”, „poate că nu ar fi fost nimic”), condiţionale („Dacă nu intra să sape...”), sau interogative (De ce‑ai cântat? De ce te‑am auzit?).

7=Dragostea învinge:  Prefacerea este totală şi rezistenţei îi ia locul adoraţia. Iubirea este echivalată metaforic cu „dumicarea”, cu mărunţirea şi asimilarea definitivă a fiinţei iubite în substanţa inefabilă a propriei fiinţe, o adevărată cuminecare.Este contopirea sinelui propriu cu sinele celuilalt, o depăşire a separării dureroase dintre bărbat şi femeie, dintre spirit şi sensibilitate. Întâlnirea reprezintă unirea dintre cei doi poli, verticali(zanţi) ai cosmosului, dintre „sus” (cerul, focul, soarele, principiul masculin, eternul lipsit de atributele vieţii: „eu veneam din morţi”) şi „jos” (pământul, apele, luna, principiul feminin, viaţa: „Tu soseai din vieţi”). Verbele veneam, soseai implică aventura căutării şi a cunoaşterii. Sus, în bolţi (ale fostei/actualei mănăstiri), îi apare acum iubita; este locul lui Dumneze.

8= ,,Mi-s șubrede bârnele, ca foile florii"== Cea care s-a strecurat ca o ispita in fiinta vulnerabila a barbatului exercita aici o dubla actiune - fasta si nefasta: ea da viata, dar si distruge. Femeia provoaca poezia, cantarea barbatului si umanizeaza ascetul cu harul ei de viata datator. Subrezirea sufletului e o dovada ca instinctul vital isi cere suprematia. Femeia elibereaza aceasta pornire fireasca a omului, ca o afirmare a vietii impotriva ascezei mortificatoare. Spiritul {"incaperea universului inchis") e intors de la moarte la viata. Pe de alta parte, femeia determina revelatia propriei vulnerabilitati,,Mi-s
Subrede barnele, ca foile florii."

9= Întâlnirea reprezintă unirea dintre cei doi poli, verticali(zanţi) ai cosmosului, dintre „sus” (cerul, focul, soarele, principiul masculin, eternul lipsit de atributele vieţii: „eu veneam din morţi”) şi „jos” (pământul, apele, luna, principiul feminin, viaţa: „Tu soseai din vieţi”). Verbele veneam, soseai implică aventura căutării şi a cunoaşterii. Sus, în bolţi (ale fostei/actualei mănăstiri), îi apare acum iubita; este locul lui Dumnezeu Cele doua fiinte se contopisera, pentru o clipa, in inalt, dar fiecare dintre ele apartinea unei alte lumi: barbatul venea "de sus" si " din morti", in timp ce iubita venea " de jos", " din vieti".

Finalul poeziei relfecta relatiile de opozitie eu/tu; sus/jos; viata/moarte care nu despart, ci, dimpotriva compun o unica fiinta prin puternicele trairi manifestate in eul launtric al oricarui om, in sufletul caruia explodeaza iubirea. Seria de cuvinte aflate in opozitie accentueaza ideea ca iubirea este un sentiment uman, care presupune existenta unui cuplu (tu/eu) si a carei uniune totala aduna la un loc cele doua lumi, desfiintandu-le decalajele (“ Eu veneam de sus, tu veneai de jos”). Dragostea apartine vietii si, chiar daca nu poate invinge moartea, ea capata vesnicie prin atotputernicia trairilor, fiind vitala pentru existenta umana, din cele mai vechi timpuri si manifestandu-se catre eternitate: “ Tu soseai din vieti, eu veneam din morti”. 

10= Cele doua fiinte se contopisera, pentru o clipa, in inalt, dar fiecare dintre ele apartinea unei alte lumi: barbatul venea "de sus" si " din morti", in timp ce iubita venea " de jos", " din vieti".Ca un nou Luceafar eminescian, barbatul a coborat din pla­nul transcendent (si etern), ridicand femeia in "sfera" sa (" in bolti"

 

Muzica sentimentelor

1=Intr-o traducere foarte libera, titlul ar putea semnifica dul­cea chemare a timpului auroral. Amagitoare ca un cantec de sirena ramas in zarea tineretii.

a.Poezia face parte din volumul Cuvinte potrivite (1927), fiind publicată,  mai întâi, în revista Lumea. Bazar săptămânal din 9 mai 1926, cu subtitlul: Grieg – numele compozitorului norvegian (Edward Grieg), autor al muzicii pentru poemul dramatic Peer Gynt (autor dramatic: Henrik Ibsen, norvegian şi el), poem în care Mörgenstimmung este titlul uneia dintre părţi.

2=Asemenea unui parfum muzical („lavandă sonoră”) cântecul se strecoară pretutindeni, în sertare, cutii, covoare şi face să sară zăvoarele, lăsând „mănăstirea... descuiată”. Cu el (cântecul‑parfum) pătrunde şi fiinţa iubită, evocată, mai întâi, prin metafora (metonimică) a „degetului mic”, un fel de baghetă magică a cărei delicată şi gingaşă scormonire (apăsare) face să cânte mierlele (ale sufletului, desigur), amplificând cântarea. Armonia, abia auzită iniţial, devine tunet, cutremur ceresc, răscolitor, prin apariţia făpturii întregi a iubitei: norii se prăbuşesc, se‑ntunecă seninul amiezii începutului, clădirea sufletului se şubrezeşte, bârnele se fac fragede, moi „ca foile florii”.

,,Clapele” pianului și ,,mierlele” sunt o trimitere la muzică și magie, iar metafora e aproape sinestezică ,,… degetul tău cel mic, / Care pipăia mierlele pe clape”.

3=Cu el,cântecul‑parfum, pătrunde şi fiinţa iubită, evocată, mai întâi, prin metafora (metonimică) a „degetului mic”, un fel de baghetă magică a cărei delicată şi gingaşă scormonire ,apăsare face să cânte mierlele  sufletului,amplificând cântarea. Sufletul barbatului e o cutie de rezonanta, in care cantecul femeii isi gaseste ecoul cel mai apropiat.  Când noul Hyperion intelege esenta terestra a iubitei sale, se instaleaza regretul pentru cantul iubirii risipit in vant:
"De ce-ai cantat? De ce te-am auzit?"

4=Calea de comunicare erotică este ,,fereastra sufletului”, uitată deschisă, prin care cântecul iubirii intră nestingherit și umple cu vraja lui ,,clădirea toată”, întreaga ființă care, altfel, tânjea tacit să-l răspandească în toate,,compartimentele” activității, prin,,sertarele, cutiile, covoarele” încăperii. Imprudența sufletului zăvorat până atunci permite iubirii să-l copleșească, metafora âantecului sugerând impactul pe care surpriza sentimentului îl exercită asupra sinelui poetic:,,Într-o dup-amiază, când/ Fereastra sufletului zăvorată bine/ Se deschisese-n vânt.”

5=identitatea lui,,tu”: Adresarea directă prin pronumele,,tu”,o parte a cuplului către iubita ce a intrat in inima lui:,,Tu ți-ai strecurat cântecul în mine.” Seria lui TU aparţine unei sfere semantice a sonorităţii, indică acţiunea.Chiar dacă seria de cuvinte aflate în opoziţie accentuează ideea că iubirea este un sentiment uman, care presupune existenţa unui cuplu:tu/eu şi a cărei uniune totală adună la un loc cele două lumi, decalajele sunt desființate:„Eu veneam de sus, tu veneai de jos.” Dragostea aparţine vieţii şi, chiar dacă nu poate învinge moartea, ea capătă veşnicie prin atotputernicia trăirilor, fiind vitală pentru existenţa umană, din cele mai vechi timpuri şi manifestându-se către eternitate: „Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi”. 

6=Finalul poeziei relfectă relatțile de opoziție eu/tu; sus/jos; viață/moarte care nu despart, ci, dimpotrivă compun o unică ființă prin puternicele trăiri manifestate în eul lăuntric al oricărui om, în sufletul căruia explodează iubirea. Seria de cuvinte aflate în opoziție accentuează ideea că iubirea este un sentiment uman, care presupune existența unui cuplu:tu/eu și a cărei uniune totală adună la un loc cele două lumi, desființându-le decalajele:,,Eu veneam de sus, tu veneai de jos.” Dragostea aparține vieții și, chiar dacă nu poate învinge moartea, ea capătă veșnicie prin atotputernicia trăirilor, fiind vitală pentru existența umană, din cele mai vechi timpuri și manifestându-se către eternitate: “ Tu soseai din vieți, eu veneam din morți”. 

,, Ce bine ca eşti, ce mirare ca sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecandu-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplarii că sunt.”(,,Cântec”de Nichita Stănescu)

  Ideea poetică din această ultimă strofă se concentrează pe extazul îndrăgostiţilor reprezentaţi prin două culori diferite care stau sub semnul miraculosului verb predicativ „a fi”: „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”. Cei doi tineri se dăruiesc unul altuia, se transpun în vibraţie sonoră, devenind două cântece eliberate de greutatea materială a fiinţei, pentru a se contopi, a se putea rătăci una în cealaltă şi pentru a atinge sublimul unităţii depline: „Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,/două culori ce nu s-au văzut niciodată.”
Versul final, construit prin paralelism sintactic„a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt”, conturează şi bucuria omului de a fi descoperit sufletul pereche şi, în consecinţă, de a avea revelaţia Sinelui – punctul final al oricărei iniţieri erotice. Prin iubire, omul se realcătuieşte permanent, descoperă  sufletul compatibil care-i revelează începutul absolut, starea purificată de unitate şi de integrare în univers. 

  Există o asemănare între cele două poezii în imaginea iubirii ca arc ce cuprinde polii extremi ai universului într-un cântec al fericirii,,Eu veneam de sus,tu veneai de jos”;,,culori... una foarte de jos, întoarsa spre pământ/ una foarte de sus, aproape ruptă”este un mod de contemplare a misterelor iubirii.

 

  Dincolo de text

1=

a. Poetul antic Homer, in poemul Odiseea care istoriseste calatoria lui Ulise, dupa razboiul troian, inapoi spre insula-i natala, Ithaca, pomeneste de aceste femei ale marii, care traiau pe o insula si ademeneau, cu glasurile lor, calatorii care-si gaseau apoi moartea pe insula fermecata. Ulise si ceilalti navigatori de pe corabie au scapat cu viata urmand sfatul vrajitoarei Circe: Ulise a fost legat zdravan de catarg, pentru a nu putea parasi corabia, iar tovarasii sai si-au astupat urechile cu ceara, ca sa nu auda cantecul vrajit. Nu stim exact cum aratau aceste sirene in viziunea lui Homer; se pare, ca pentru grecii antici, sirenele erau niste femei cu coada de pasare!

b.Într-o traducere foarte liberă, titlul,, Morgenstimmung” ar putea semnifica dulcea chemare a timpului auroral, amăgitoare ca un cântec de sirenă rămas în zarea tinereții,, ţi‑ai strecurat cântecul în mine.”

2=,,Adela”de Ibrăileanu

a.Adela cântă la pian.

b. 2=b.În poezie,asemenea unui parfum muzical „lavandă sonoră” cântecul iubirii se strecoară pretutindeni,prin el,cântecul‑parfum, pătrunde, şi fiinţa iubită, evocată, mai întâi, prin metafora  „degetului mic”, un fel de baghetă magică a cărei delicată şi gingaşă scormonire,apăsare face să cânte mierlele  sufletului, amplificând cântarea. Sufletul bărbatului e o cutie de rezonanță, în care cântecul femeii își găsește ecoul cel mai apropiat.

În fragmentul din romanul,,Adela”bărbatul este la fel de încântat privind femeia care-i cântă, urmărindu-i ,,simfonia tulburătoae” a mișcărior corpului. Prezenţa feminină e, în acelaşi timp, corporală, dar şi ideală, ea are, deopotrivă, sugestii ale suavităţii, ale angelicului,

3=,,Psalmul de taină”

,, O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea și-ai luat într-insul locul mumii,
Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viața cu brațe strânse de grumaji
Si m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme și-n obraji
Pe care te-am purtat brățara la mâna casnica-a gândirii.
Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece mișcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
Pământ figăduit de ceruri cu turme, umbră și bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea și mi-ai făcut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o valtoare-ntr-o valtoare,
Si țarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Si ai lăsat să rătăcească undele mele suferințe;
Unde ți mâinile să-ntoarcă în aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii?
Si șoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Si-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce nfiori pe seșuri plopii când treci din creștet la picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntâlnește o plasă calda de răcoare.
Tu ce scrutezi, scotându-ți sânii pe jumatate din vestminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinși de mâini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută de șoimi de scrum și de nisip,
Carora vântul le-mprumută o-nfățișare fără chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără țintă,
Si frumuseațea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ți pandi faptura
Si n-ai știut a-i scoate-n cale și-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ți din pământ urechea, în ora nopții, când te chem,
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.”

,Psalmul de taină" este una dintre cele mai profunde poezii erotice, o adevarată odă închinată femeii, ca parte componentă a structurii bărbatului.,,Psalmul de taină”, singurul, de altfel, care este astfel denumit de poet, se constituie într-un monolog sfâşietor în care sentimentul dragostei adevărate şi al credinţei se întrepătrund ca-ntr-un cântec al nemuririi, al speranţei, al dorului, al,,dragostei de dragoste”. Adresarea către simbolul feminin al divinităţii se identifică în finalul psalmului: ,,Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem, Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem”.

În poezie iese la iveală taina, tensiunea dramatică a zbuciumului său interior. Cel ce iubește în chip lumesc caută toate calitățile posibile în ființa serafică de lângă el. De aceea o idealizează, așa cum o face poetul în creionarea chipului iubitei din Psalmul de taină, iar idealul ține de imaginar.
Poetul crede în puritatea și sfințenia începuturilor arhetipale, căci avem credința, nădejdea și dragostea. Dumnezeu a făcut lumea din iubire și către iubire suntem chemați, ca supremă împlinire a ființei umane, fiind drumul cel mai scurt către Dumnezeu Psalmul de taină este considerat psalm prin căutarea absolutului cu iz religios, dar este de taină, referindu-se la eros. Iubirea definește natura umană în ascensiunea ei spirituală prin jertfa de sine pentru celălalt.

Însă în această ascensiune intervine iluzia/ imaginarul  și totul devine straniu să afli taina realității în irealitate. În ,,Psalmul de taină”, femeia este prezentată ca o formă de reveleție, cu un sacru fals, psalmistul erotic răsturnând cultul datorită neînțelegerii, poate a limitelor, poate a incapacității spirituale a iubitei în taina iubirii. „Spinii” reprezintă metaforic ceea ce femeia nu poate atinge cu propria înțelegere, căci reprezentarea sacralității se înscrie în paradigma hristică a jertfei sinelui, a martiriului asumat în iubire.
4=poeme de dragoste  din volumul,,Cuvinte potrivite”

Poezia iubirii proiecteaza un sentiment protector, o necontenita si timida chemare a iubitei, eul

liric amanand intalnirea pentru a prelungi fericirea de care se simte cuprins, in care presara ironii

incantatoare: "Melancolie", "Cantare", "Creion". in alte creatii, iubirea este starea superioara a

ingemanarii indragostitilor, ca in "Psalmul de taina", una dintre cele mai frumoase poezii din

lirica erotica romaneasca: "Femeie raspandita-n mine/ ca o mireasma-ntr-o padure,/ Scrisa-n

visare ca o slo,/ infipta-n trunchiul meu: sacure". Iubita-sotie este stapana universului casnic,

iubirea este implinita in cadrul naturii vegetale si animale, in toata bogatia, rietatea si

splendoarea ei: "Mireasa", "Casnicie".

După cum atitudinea lui Eminescu față de femeie se rezumă fie în sentimentalitate elegiaca, fie apoi in momente de reculegere sau de indignare, intr-o rece impasibilitate filozofica, cu consideratiuni schopenhaueriene asupra "amorului" si asupra vietii, tot asa si in poezia argheziana distingem si nota leegiaca, dar si nota de trufie fata de femeie. In nota elegiaca inflluenta lui Eminescu este mai fatisa si in tonalitate si in armonie; caldura lirismului direct le imprima acestor elegii o comunicativitate - rara in poezia argheziana, ca in Toamna sau in Oseminte pierdute:
                                                             Iubirea noastra a murit aici ...

Tot elegiac e in Despartire, cu acea admirabila imagine initiala:
                                                             Cand am plecat un ornic batea din ceata rar,
                                                             Atat de rar ca timpul trecu pe langa ora.
       
si cu un final in care cel putin "vremea ce-a crescut" e o mostenire eminesciana. Elegiac, cu toate ca nu in armonie eminesciana, e si Sfarsiutl toamnei; desi nu in tonul marilor elegii eminesciene, totusi in tonul minor emeinescian e scrisa si elegia Agate negre.
Daca in elegia erotica influenta lui Eminescu e incontestabila si putem zice covarsitoare, aceasta se datoreste poate si faptului ca Eminescu a sleit apropae genul; oricum, elegiile poetului se inscriu imediat in urma celor ale lui Eminescu, cu o lume de imagini dealtfel inedita, si cu caldură. 

Arghezi se referiră la poezia erotică eminesciană: ,,La Eminescu e dragoste şi durere de dragoste”.,,Dragostea lui Eminescu nu e amestecată cu visul. Visul lui începe când dragostea s-a isprăvit”. ,,Femeia lui Eminescu nu e niciodată soţie, rămânând exclusiv amantă. E o dragoste de păsări albe, care străbat eternitatea şi se întâlnesc în zbor în dreptul unei stele”.

5=Iubirea care dă aripi în ,,Phaidros”dePlaton, ridică sufletul spre bine, frumos și adevăr.Contemplarea frumosului se relevă, astfel, ca stând la baza declanşării

eforturilor de căutare a temeiurilor desăvârşite ale existentei şi ca

înaripând sufletul în elanul său de-a afla ce este cu adevărat perfect: “de

îndată ce, prin mijlocirea ochilor, a primit emanaţia frumuseţii, el se

învăpăiază, iar raza aceasta a frumuseţii dă aripilor sale o nouă viaţă.

Căldura înmoaie locul unde aripa stă să apară, locul acesta care,

înghiocat de-atâta vreme în sine din pricina învârtoșării, nu mai putea

rodi. Hrana adusă de efuviul frumuseţii umflă lăstarul aripilor şi-l mână

să crească din rădăcină, din tainiţele înseşi ale Fiinţei sufleteşti, care

odinioară era cu totul înaripată.”

6=În poezia ,,Psalm de taină”poetul invocă femeia, răspândită,,ca o mireasmă-ntr-o pădure, / Scrisă-n visare ca o slovă...cămin al dorurilor...fântână setii-nverșunate”, care i-a,,pus pe suflet fruntea” și-a ,,luat într-însul locul muncii”. Semnificația blestemului din finalul poeziei este aceea a asocierii cu paroxismul sentimentului înșelat:,,Ridică-ți din pământ urechea/ în ora nopții, când te chem, / Ca să auzi, o! neuitată/ neiertătorul meu blestem”.În,,Cântare”, femeia repetând gestul primordial, se ridică la simbolul însoțitoarei permanente:,,Apropiată mie și totuși depărtată/ Logodnica de-a pururi, soție niciodată”.
Cu inflexiuni eminesciene poetul evocă figura femeii obrajii, surâsul, părul, făptura-ntreagă:
,,Obrajii tăi mi-s dragi/ Cu ochii lor ca lacul, / în care se-oglindesc/ Azurul și copacul” (,,Creion”).

Ecourile eminesciene sunt mai pregnante în elegiile erotice:,,Melancolie, Toamna, Despărțire, Oseminte pierdute” în care evocă melancolic, gesturi și amintiri ale dragostei, întâlniri și despărțiri, într-o atmosferă tomnatică și monotonă:,,Și acum c-o văd venind/ Pe poteca solitară, /
De departe, simt un jind/ Și-aș voi să mi se pară/ (,,Melancolie”)
Versurile,,Vino. Dinainte îți voi desface pelinul și romanița, / Pe care le coace arsița. Cu brațele și pieptul voi despica poiana/ Și buruiana.”(,,Mireasa”) amintesc de eminesciana chemare din,,Floare albastra.”

Astfel,chemarea e pură în gura bărbatului care o ademenește în grădina,,unde busuiocul a crescut ca brazii”, spunându-i vorbe ce evocă un ritual secret și fascinant și un erotism ca în,,Cântarea Cântărilor”.

Arghezi a surprins boala de iubit,dorul și neliniștea fetei:,,Fata zace-n pat bolnavă/ Gingașă și somnoroasă, /Ca pe-o tavă/ De argint, o chiparoasă.” (,,Lingoare”).

Adesea, Arghezi a evocat frumusețea trupului femeii, ochii ei de catifea și,,Tivul pleoapelor”, sprânceana încondeiată “dintr-un lunecuș cu pana...gura care a luat tipar parcă de la nenufar” sau dansul erotic ce tulbură mintea bărbatului:,,Cu o floare-n dinți/ Rada-i un măceș cu ghimpi fierbinți/ Joacă-n tină/ Cu soarele-n păr, ca o albină/ Se-apleacă,se scoală, sare/ Cu salbile zornăitoare, / Ca niște zăbale spumate./ Se înconvoaie pe jumătate, / Oprește șoldu-n loc, zvârle piciorul unde Săgetătorul/ Aține noaptea drumul vulturilor de-argint.” (,,Rada”).

,,Morgenstimmung” este una dintre cele mai reprezentative creații erotice ale lui Arghezi, este poemul chemării la viață, sub forma unui monolog adresat, în care exprimarea sentimentului de iubire se face gradat din punct de vedere emoţional, pornind de la şovăială, la tentaţie, apoi la bulversare şi, în sfârşit, la asumarea erosului.