,,Patul lui Procust”de Camil Petrescu

 

Perspectiva narativă într-un text narativ aparţinând perioadei  interbelice: ,,Patul lui Procus”t de Camil Petrescu

          Citatul  dat prezintă opinia criticului  literar Nicolae Manolescu în legătură cu ipostazele naratorului şi  perspectivele narative. Astfel, este recunoscut naratorul-personaj,  cu o biografie şi psihologie proprie şi  totodată un punct de vedere clar asupra faptelor narate, dar în acelaşi timp  subiectiv. O a doua ipostază este cea a unui narator martor, cu o voce neutră,  apropiată de cea impersonală însă niciodată regăsită în naratorul omniscient,  deoarece această instanţă a textului narativ îşi însuşeşte până la identificare  punctul de vedere al câte unui personaj.
            Consideraţiile exprimate în citat pot fi ilustrate pe baza  romanului modern interbelic, ,,Patul lui Procust’’ clasificat de  către Nicolae Manolescu în ,,Arca  lui Noe” ca fiind un roman doric, deoarece se manifestă prin interiorizare şi  sunt folosite ca formă de comunicare scrisoarea şi jurnalul, creându-se astfel  nişte veritabile „dosare de existenţă”.
            Scriitor interbelic, inovator prin  toate scrierile sale, Camil Petrescu este autorul romanului subiectiv ,,Patul  lui Procust”. Proza lui sa urmăreşte  elemente care până atunci erau considerate a fi în afara artei.
            Autorul teoretizează formatul romanului modern de tip proustian în  lucrarea sa ,,Noua structură şi opera lui Marcel Proust’’. Este respins romanul de tip  tradiţional, scriitorul care aderă  la tipul romanului modern declarând naratorul omniscient ca fiind unul fals,  deoarece ,,casele par pentru el fără acoperişuri”, or această viziune  contravine realităţii. În numele autenticităţii trebuie folosit un narator  subiectiv, de persoana I, Camil Petrescu afirmând „Eu nu pot vorbi onest decât  la persoana I.”
              În romanul ,,Patul lui Procust”  perspectiva narativă este  relativizată. Aceleaşi personaje şi evenimente sunt percepute în mod diferit şi  chiar antitetic de către naratorii care relatează întâmplările. Naratorul  omniscient este înlocuit de cel subiectiv, cu focalizare exclusiv interna –  viziunea fiind ,,împreuna cu”.
            Naraţiunea subiectivă presupune existenţa unui  narator implicat, punctul de vedere astfel exprimat fiind unitar şi subiectiv,  al personajului-narator. Situarea eului narativ în centrul povestirii conferă  autenticitate, faptele şi personajele fiind prezentate ca evenimente  interioare, interpretate, analizate, trecute prin filtrul propriei sale  conştiinţe.
            Din punct de vedere compoziţional, romanul este împărţit în trei  părţi. Prima parte o constituie cele trei scrisori ale doamnei T., numerotate  cu cifre romane, constituind răspunsul la rugămintea pe care Autorul i-o  adresase de a-şi povesti experienţa inedită pe care o trăise, în spiritul celei  mai profunde autenticităţi. A doua parte este reprezentată de jurnalul lui Fred  Vasilescu - ,,Într-o după-amiaza de august” şi ,,Epilog I” – firul narativ  urmând un plan alambicat, cu multiple alternanţe între prezent şi trecut.  ,,Epilog II” şi notele de subsol aparţin Autorului, narator periferic şi  personaj secundat, denumit astfel de Nicolae Manolescu. Din punct de vedere  psihologic, scrisorile doamnei T. pot fi considerate ca fiind orientate către  interior, în timp ce jurnalul lui Fred Vasilescu este orientat către exterior.
            Doamna T. (Maria T. Mănescu), nu redactează scrisorile pentru a fi  publicată, ci pentru că  trăise o  experienţă inedită, pe care nu şi-o poate explica sieşi. Se lasă cu greu  convinsă să scrie, pentru că nu era o persoană extravertită. Scrisorile sale  dezvăluind două relaţii, cu D. şi X. Deşi D. o iubeşte, ea nu-i împărtăşeşte  sentimentele şi se va căsători cu un inginer plecând pentru o vreme din ţară.  Revine după divorţ, stabilindu-se la Bucureşti. Aici îl reîntâlneşte pe D.,  căruia i se dăruieşte într-un moment de disperare, suferind din cauza unei mari  pasiuni pentru un anume X, sfârşită în mod enigmatic.
            Comentariile autorului din subsolul  paginii dezvăluie identitatea lui X,  fiind vorba de Fred Vasilescu, fiul industriaşului Tănase Vasilescu  Lumânăraru,  diplomat si aviator, tânăr  cu predispoziţie spre viaţa mondenă, personaj ce reprezintă la nivelul  romanului tipul intelectualului.
            Amic cu Fred, Autorul află de la acesta că de la o vreme este  frământat de o problemă care nu-l mai lasă noaptea să doarmă, un adevărat  subiect de roman. Scriitorul îl va îndemna şi pe Fred să scrie şi obţine de la  acesta promisiunea că va reda în scris întâmplările. Astfel, cea mai mare parte  a romanului este cea a jurnalului scris de Fred Vasilescu, care analizează din  perspectivă subiectivă relaţia dintre poetul şi gazetarul George Demetru Ladima  şi actriţa fără urmă de talent, Emilia Răchitaru. În paralel cu prezentarea  acestei relaţii, pe care Fred n-o poate înţelege, cunoscându-i pe amândoi, el  face referire şi la relaţia sa cu doamna T.
            Iubirea lui Fred pentru doamna T.  începuse cu câţiva ani în urmă, când  Fred îi ceruse acesteia să îi mobileze apartamentul, fiind proprietara unui  magazin de mobilă. Treptat, bărbatul intuieşte superioritatea femeii iubite  care îl învaţă să privească lumea dintr-o perspectiva diferită şi îi educă  sensibilitatea. Deşi este evident faptul că o iubeşte cu adevărat, el refuză la  un moment dat să continue relaţia. Motivul real al despărţirii celor doi nu va  fi niciodată cunoscut cititorului tocmai pentru că în romanul modern nicio  explicaţie nu poate fi considerată certă. Poate că  Fred trăieşte un complex de inferioritate al  bărbatului care descoperă că ,,are de a face cu o fiinţă superioară, dar abia  după ce a tratat-o ca pe o fiinţă oarecare” (Ovid S. Crohmălniceanu) sau poate  că intervine vanitatea lui (N. Manolescu), la fel de bine cum poate fi vorba  despre faptul că nu vrea să descopere în doamna T. „o fiinţă reală, comună,  asemenea oricărei Emilii” (G. Călinescu). Jocul supoziţiilor provoacă permanent  imaginaţia lectorului în cazul romanului subiectiv.
            Iubirea dintre Ladima şi Emilia este inclusă în jurnalul lui Fred,  relaţia dintre acesta şi Emilia reprezentând iubirea în ipostaza ei inferioară,  ca o nevoie. Fred ajunge la Emilia într-o după-amiază de august, din  plictiseală, aceasta dându-i să citească scrisorile primite de la Ladima.  Acţiunea oscilează între prezent şi trecut, în funcţie de reacţiile şi memoria  lui Fred. Descoperind tragedia lui Ladima, care iubise cu patimă o femeie  nedemnă de el, Fred se regăseşte pe sine în iubirea pentru doamna T.,  simţindu-şi destinul inexplicabil legat de cel al lui Ladima.
            „Epilogul I” analizează împrejurările morţii lui Ladima. Fred Vasilescu,  impresionat de condiţia omului superior şi neînţeles, încercă să înţeleagă de  ce Ladima a ales sinuciderea. Din nou observăm că apar ca fiind posibile mai  multe motive, adevărul ultim rămâne incert. În opinia Emiliei, Ladima îşi luase  viaţa dintr-un motiv foarte simplu – din mizerie – denotând astfel caracterul  superficial al acesteia. Consemnând şi alte opinii Fred descoperă că pe Ladima  l-ar fi putut împinge la gestul final dragostea fără speranţă pentru doamna T.,  pentru că în buzunarul hainei avea o scrisoare pe care i-o adresase acesteia  sau pierderea credinţei în Dumnezeu.
            În cel de-al doilea epilog al  romanului aflăm că Fred a murit  într-un accident de avion, chiar a doua zi după ce predase manuscrisul romanului  şi după ce îşi lăsase averea prin testament doamnei T. Jurnalul lui Fred ajunge  în cele din urmă în mâinile doamnei T., care încă nu era convinsă de iubirea  lui, considerând că testamentul fusese doar un gest de recunoştinţă. Misterul  morţii lui Fred rămâne neelucidat, romanul având un final deschis. Nu se ştie  dacă a fost vorba de un accident sau de o sinucidere.
            Astfel, romanul poate fi considerat  un roman al comunicării nereuşite,  fiecare personaj fiind şi victimă şi călău, după cum sugerează şi titlul făcând  referire la vechea legendă despre Procust. Fiecare personaj îşi doreşte ca  persoana iubită să fie sau să devină imaginea pe care el însuşi şi-o  construieşte despre iubire.
            Deşi este un roman care vorbeşte aproape exclusiv despre eşecul comunicării,  acest tip de literatură este, paradoxal, un triumf deoarece reprezintă în sine  o comunicare reuşită.
            Fiecare personaj, ca de altfel,  fiecare individ este condamnat să  îşi ducă în eternitate tainele singulare, enigmele individuale nefiind menite  să fie soluţionate.

Pag.81

1=În Patul lui Procust, autorul impune principiul autenticităţii, creând iluzia că faptele relatate sunt adevărate. Pentru aceasta, el foloseşte naraţiunea la persoana I ca principal tip de naraţiune. Există mai mulţi naratori, a căror „voce” întăreşte impresia de autenticitate. Unul dintre naratori din fragment este Fred (în subsolul romanului. Fred are o condiţie dublă: de narator şi de personaj. 

2=Narațiunea este la persoana întâi:Emilia povestește despre un rol dorit la teatru,iar Fred își amintește de întâlnirea cu Ladima într-o seară nefericită pentru el,când urmărea o fereastră luminat a unei femei.Perspectiva spațială reflectă un spațiu real, casa Emiliei,locul viran spre Calea Dorobanților unde Fred se întâlnește întâmplător cu Ladima și amândoi privesc o  fereastră luminată. Fred este nefericit,iar Ladima mărturisește că este confuz,umblă fără țintă.Fred citește rândurile din scrisorile arătate de Emila și rememorează întâlnirea cu Ladima pe care-l recunoaște cu ,este prima persoana căreia Fred îi destăinuiește chinurile prin care trece iubind.

Scrisorile lui Ladima creionează un îndrăgostit sensibil,sincer și sentimental, preocupat ca iubita lui să obțină un rol într-o piesă la teatru,iar scrisorile lui sunt ale unui îndrăgostit adevărat.

3=Fred vorbește cu durere despre iubirea sa,este capabil să stea mult timp urmărind fereastra iubitei sale .În scrisorile adresate Emiliei,Ladima este îndrăgostitul sincer și naiv capabil de orice pentru fericirea iubite sale,îi dăruiește chiar o bijuterie de la mama sa.Emilia este frivolă,nepăsătoare,distrată.

4=

a. Ladima este însetat de a simți in profunzime pasiunea iubirii si se

autoiluzioneaza in dragostea lui pentru Emilia, pe care o vede ca pe femeia ideala, pura,. Fred considera sinuciderea ca urmare a vietii mizerabile, vulgare,

procurorul care ancheteaza cazul crede ca din cauza doamnei T, deoarece scrisoarea

sinucigasului ii era adresata acesteia, Cibanoiu sustine ca prietenul sau isi pierduse

credinta in Dumnezeu, neputandu-se ridica deasupra mizeriei cotidiene. Plecat de la gazeta, Ladima o duce din ce in ce mai greu, incearca sa publice in gazete

poezii si foiletoane, nu mai putea iesi nicaieri, iar cand isi da seama ca Emilia are relatii

cu un grec, Micropolu, ii scrie pentru ultima data si, plin de amaraciune, ii cere inapoi

scrisorile pe care i le trimisese. Ea refuza, socotind ca nu este un om bine crescut si-l

minte ca le-a pierdut. Peste doua saptamani Ladima s-a sinucis si Emilia spune ca a

recurs la acest gest "din mizerie", pentru ca "nu mai manca poate nici o data pe zi".

Fred Vasilescu isi da seama ca scrisorile nu trebuie sa mai ramana "in mana Emiliei",

intrucat acestea puteau compromite amintirea lui Ladima, statutul sau de poet talentat si

de gazetar intransigent, asa ca se hotaraste sa le fure.

b. Fred mărturiseşte că taina vieţii lui, care-l face să fugă de femeia iubită, n-ar fi putut-o mărturisi nimănui, în afară de Ladima. Pe măsură ce citeşte scrisorile pe care Emilia le comentează cu mult cinism şi insensibilitate, alte şi alte episoade din trecutul său reînviază, redeschizându-i răni pe care Fred le credea de mult vindecate. Retrăieşte o parte din trecutul său semnificativ: cum a cunoscut-o pe doamna T, dar şi pe Ladima, cât de fericit a fost timp de doi ani şi cât de mult suferă acum. Suferinţei din dragoste i se adaugă şi suferinţa pentru prietenul Ladima, suflet sensibil, nobil, dar nefericit care în scurta viaţă a avut extrem de puţine bucurii.

  Maria Mănescu (doamna T) acceptă, la cererea autorului, să scrie, cu sinceritate, povestind câteva evenimente care i-au marcat definitiv existenţa. Ea a trăit o intensă şi pasională poveste de dragoste, suferind enorm în urma despărţirii pe care nu şi-o explică. Cele trei scrisori pe care i le trimite autorului reprezintă o confesiune a femeii care încearcă să înţeleagă de ce s-a despărţit de bărbatul iubit. Emilia comentează scrisorile lui Ladima cu mult cinism şi insensibilitate.

c.Important este cum Fred însuşi retrăieşte prin intermediul memoriei involuntare care se declanşează automat, secvenţe dureroase din propria-i viaţă, legate bineînţeles de iubirea pentru doamna T. Cititorul află că după despărţirea lor, Fred continuă s-o iubească şi să sufere, căutându-i compania, dar neavând curajul să se împace cu ea. De altfel, Fred mărturiseşte că taina vieţii lui, care-l face să fugă de femeia iubită, n-ar fi putut-o mărturisi nimănui, în afară de Ladima.

d.în fața lui Ladima,Fred nu-i spune numele femeii pe care o urmărește,este,,doamna”,dar mărturisește că o iubește de ani.Nu poate vedea în preajma ei alți bărbați.Ar vrea să mărturisească și totuși se ascunde sub cuvinte misterioase.Este suspicios și o urmărește timp mult și, când aceasta apare la fereastră,tace,deși ar fi vrut să-și strige iubireaSecretul lui este că va fi condamnat la o iubire neîmpărtășită,se chinuie,pentru că nu-și poate declara iubirea.

Pag.82

e.Și personajul lui Mateiu Caragiale refuză să i se dezvăluie o taină,socotind că o întâmplare trăită de altcineva trebuie păstrată în taina ei,dacă ar fi spusă povestea de taină și-ar pierde intimitatea,misterul,așa că e bine să fie cunoscută numai de cel care a trăit-o.

5=Autorul impune principiul autenticităţii, creând iluzia că faptele relatate sunt adevărate. Pentru aceasta, el foloseşte naraţiunea la persoana I ca principal tip de naraţiune.Astfel Fred i se confesează lui Ladima despre felul în care-și păstrează iubirea doar urmărind femeia iubită. În roman accentul cade pe trăirile intime ale personajelor, lumea exterioară este pusă în paranteză şi totul devine răsfrângere, oglindire în sine,iar autorul urmăreşte realizarea unei ambianţe care îmbrăţişează viaţa.

6=,,Povestitorul, ascultătorul şi eroul unei povestiri sînt coproprietari.”—

Fred trăiește doar în propriul său univers și,citind rândurile trimise Emiliei este nedumerit de sentimentele lui Ladima.În seara în care o urmărește pe femeia iubită ar vrea să-și povestească frământările sufletului,dar nu are puterea spunerii.Reciproc se ascultă.Ladima îi spune că umblă fără rost noaptea,iar Fred îl ia ca participant la așteptarea în fața unei ferestre luminate,pentru a observa o femeie.Îi mărturisește că o iubește de mult timp,că e gelos.Nu știe dacă ar trebui să povestească și dacă ar fi ascultat.Astfel îl face pe cel de alături ascultător,părtaș la nefericirea lui.

7=

a.Bucureştiul din roman este un oraş multidimensional, viu, care vibrează în ritmul mişcărilor sufleteşti ale personajelor, reprezentarea oraşului este produsul activităţii imaginative decât al rememorării. Bucureștiul este văzut ca un loc urât cu ploaie,ziduri vechi, străzi sucite.

Atmosfera e completată de consemnarea unor detalii ce contribuie la tristețea peisajului urban, cum ar fi un loc viran neumblat spre calea Dorobanților,loc în care Fred este nefericit. Locul în care stau cei doi este departe de zgomotul orașului.Personificat,orașul devine un personaj ciudat,misterios.

b.În romanul,,Ion” Primul obiect focalizat  este crucea de la intrarea în sat,,o cruce strâmbă pe care răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare.” Imaginea crucii sugerează neglijența și are două roluri: este prezentată la început ca o anticipare a lucrurilor ce se vor întâmpla , iar in final crucea este în aceeași condiție, deci întâmplările nu au schimbat nimic, toate dramele fiind lipsite de semnificație în comparație cu existența în ansamblul ei. Apoi se trece la prezentarea satului, atmosfera acestuia fiind una calmă. Nu există nimic care să anunțe ce se va întâmpla, toată această descriere părând a fi liniștea de dinaintea furtunii. Personificat cu ajutorul verbelor,,se desprinde,aleargă,urcă, înaintează", drumul are semnificația simbolică a destinului unor oameni. Casele satului sunt o imagine a oamenilor care le locuiesc. Satul, copleșit de zăpușeală, se animă brusc la cârciumă. Dacă Troița este părăsită, iar viața Bisericii nu se face simțită în mod fundamental în existența oamenilor, sau, cu alte cuvinte, dacă Biserica nu mai reprezintă centrul existenței oamenilor, acesta se mută la cârciumă: locul de distracție și de relaxare al sătenilor. Axul vieții nu îl mai reprezintă Crucea, viața creștină, ascetică, ci interesele sunt polarizate în altă parte.

 Pag.82

Raportul narator-personaj

1=În romanul ,,Patul lui Procust”naraţiunea subiectivă presupune existenţa unui  narator implicat, punctul de vedere astfel exprimat fiind unitar şi subiectiv,  al personajului-narator. Situarea eului narativ în centrul povestirii conferă  autenticitate, faptele şi personajele fiind prezentate ca evenimente  interioare, interpretate, analizate, trecute prin filtrul propriei sale  conştiinţe. Tehnica romanului este cea a relativismului modern, consecvent ideii conform căreia „să nu descrii decât ceea ce vezi, ceea ce auzi, – singura realitate pe care o pot povesti”. Perspectiva narativă se realizează prin prisma personajelor dar şi prin prisma autorului, care este şi el protagonist şi işi expune ideile cu privire la literatură in subsolul paginilor. Realitatea se dezvăluie din aceste unghiuri diferite de vedere ca o reflectare a relaţiilor umane. Naratorul organizează textul, prezintă pe ceilalți naratori pe măsură ce îi introduce în acțiune, dar prezentarea nu este aceea prozatorului omniscient, ci se reduce la consemnarea unor firesși raporturi interumane.

  Romanul,,Ion”este un roman de tip obiectiv, prin perspectiva narativă obiectivă, întreaga acțiune fiind relatată la persoana a III-a. Impresionează prin descriere și veridicitate. Naratorul omniscient cunoaște mai mult decât personajele sale, și plănuiește destinele existenței lor, asemenea unui regizor. De aceea, textul conține semne prevestitoare ale sfârșitului existențial, ceea ce face din Ion o victimă a destinului. Înlănțuite temporal și cauzal, faptele sunt credibile și verosimile. Drama lui Ion se desfășoară cele două voci interioare care-i motivează acțiunile, vocea iubirii care îl îndeamnă s-o ia de soție pe Florica, și vocea pământului care-l împinge spre Ana, pe care deși n-o iubește are avere. Aceste se sperie că lumea nedreaptă îl obligă să reediteze soarta tatălui său, și să stea „ca un câine la ușa bucătăriei”. Dorința de a avea pământ intră în contradicție cu iubirea, conflict enunțat încă din scema horei când o joacă pe Ana, dar o privește cu dor pe Florica. După ce intră în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, Ion descoperă că „altceva trebuie să fie temelia”, și revine la pasiunea lui pentru Florica, frumoasa fată a Todosiei căsătorită cu George Bulbuc.

2=tipuri de perspectivă narativă:

--Perspectiva este obiectivă, pentru că naratorul povestește din postura unui observator extern, neimplicat în acțiune. Există în text verbe și pronume de persoana a III-a: „nu există,pune,spune,gândesc”; „el,”.

--Perspectiva este subiectivă pentru că naratorul este și personaj implicat în acțiune, prin urmare povestește la persoana I. Mărcile lexico-gramaticale ale eului narativ sunt formele pronominale „eu,mine,mele”și verbele de persoana I „nu descriu,aud,nu pot,aș face.”

Personajele lui Rebreanu din Ion, turnate in bronz, ale lui Camil Petrescu apar unduitoare, liniile se dislocă de la un moment la altul.

2=

a.Într-un interviu,Camil Petrescu recunoaște că în 1945 că în ambele romane,,Ultima noapte.....”și,,Patul lui Procust         ”apar două personaje comune:Nae Gheorghidiu și Tănase Vasilescu-Lumânaru,ascociatul lui,ambii factori politici și economici importanți,Fred Vasilescu este fiul lui Tănase.

b.rostul reapariției lor este unul pur formal,asigurând legătura dintre romane.

Raportul autor-narator

1=Autorul este persoana care imaginează şi scrie o operă literară. Autorul imaginează scenariul evenimenţial, creează personajele, le aşază într-un context temporal anumit şi într-un spaţiu determinat, le organizează într-un conflict şi plăsmuieşte un narator care relatează acţiunea.

Naratorul este persoana care povesteşte o anumită întâmplare. El este este un personaj fictiv, existent numai în textul narativ, o „voce” căreia autorul îi încredințează misiunea de a povesti faptele, de a descrie locurile și personajele. Se regăsește în operele epice.

2=În nota de subsol este un adevăr la scrisoarea către Emilia: naratorul rectifică din dorința de a accentua autenticitatea narațiunii, de a reduce distanța dintre ficțiune și realitate, de a crea cititorului sentimentul pătrunderii în existența intimă a personajelor.

3=Alături de naratorul în care și-a proiectat statutul de scriitor profesionist, Camil Petrescu a introdus în universul ficțional alte patru voci narative: doamna T.cu un stil liric, feminin, cald, Fred Vasilescu cu vocea cea importantă, spune propria poveste, G. D. Ladima se exprima prin scrisori, prin poezii, prin articole și Emilia Răchitaru,un model de nimfomană vulgară, care se crede actriță.; fiecare își expune propriile lor partituri existențiale. Notele de subsol sunt cele prin care Autorul intervine în mod inedit și original în text. Această voce nu trebuie confundată însă cu cea a autorului real; Autorul care vorbește în notele de subsol este tot un personaj: avem de-a face cu un joc literar folosit pentru crearea impresiei de autenticitate.

4=Pentru a susţine principiul autenticităţii, autorul îşi pune personajele în situaţii aparte, îndemnându-le să scrie din experienţă, convins fiind că numai experienţa nemijlocită, relatată sub formă de confesiune la persoana I, prin fluxul conştiinţei, este relevantă, adevărată şi autentică.

    Doamna T.este rugată de autor să interpreteze un rol într-o piesă de-a sa, aceasta refuză, dar acceptă să-i împărtăşească câteva episoade din viaţă, legate de o experienţă esenţială care i-a marcat viaţa (iubirea ei pentru Fred Vasilescu).

     Fred Vasilescu are o condiţie dublă: de narator şi de personaj. Doamna T. este femeia iubită de toţi bărbaţii, este o fire deschisă, optimistă,

     Ladima este personajul absent din roman, portretul său fiind conturat prin confesiunile şi concepţiile proprii, relevate indirect, din faptele şi gesturile sale, din scrisorile adresate Emiliei, din articolele şi poeziile sale, dar şi direct, din opiniile celorlalte personaje.

Raport autor-personaj

1=Notele de subsol sunt cele prin care Autorul intervine în mod inedit și original în text. Această voce nu trebuie confundată însă cu cea a autorului real; Autorul care vorbește în notele de subsol este tot un personaj: avem de-a face cu un joc literar folosit pentru crearea impresiei de autenticitate. În ,,Patul lui Procust", vocea autorului se face auzită prin fluxul conștiinței naratorilor care se confesează: Fred Vasilescu, G.D.Ladima, Doamna T., Emilia Rachitaru, a celorlalte personaje secundare și a autorului însuși în ineditele note de subsol, toate exprimând, într-o unitate evidentă, viziunea artistică a lui Camil Petrescu.

2=,,în carne și oase” este omul în persoană, în realitate care poate semăna cu un personaj dintr-o carte;

     ,,omul de hârtie” =Personajul este o ființa de hârtie, un actor pe o scena imaginara care ajuta la derularea firului epic participând la momentele subiectului.Ladima și Ștefan Gheoghidiu sunt personaje care au împrumutat unele trăsături ale autorului.

3=Titlul romanului este o metaforă,,Patui lui Procust" face trimitere directă la o poveste mitologică din antichitate, conform căreia tâlharul Procust din Atica aducea oaspeții la han și-i silea să încapă perfect în singurul pat existent, socotit de el ca spațiu ideal. Orice nepotrivire a călătorului în patui lui Procust, atragea dupa sine ciuntirea omului, daca acesta era prea lung, ori, dimpotriva, intinderea lui, dacă acesta era prea scurt, până când individul se potrivea exact măsurarii impuse. Titlul romanului imaginează societatea ca pe un ,,pat al lui Procust", ca spațiu limitat, în care valorile intelectuale și orice aspirație către un ideal respins de societate sunt ostracizate. Ea impune tuturor oamenilor un tipar fix de existență și oricine se abate de la regulile sociale stricte este supus deformriălor chinuitoare, cărora nu le rezistă. După cum însusi autorul mărturisea într-un interviu, acțiunea romanului are loc, ,,in sens strict [...] într-un pat", care constituie o ambianță pentru ilustrarea vieții literare, politice și financiare a societății românești, între anii 1926-1928. 

  Dincolo de text

Mihail Sebastian – cel mai răbdător prieten al lui Camil Petrescu. Aflându-se în situaţia delicată de a scrie unul despre celălalt (Sebastian despre Patul lui Procust, Camil despre Femei) în acelaşi număr al României literare, Camil Petrescu (membru cu drepturi depline în zodia suspiciunii) ţine să înlăture orice bănuială de interese josnice, vorbind despre frumuseţea acestei prietenii „strict literare”, care, însă nu implică nicio concesie, ci doar sinceritate. Însemnările din Jurnal, însă, ne lasă să pătrundem şi în spatele aparentei frumuseţi gratuite a „prieteniei literare”, descoperind şi un alt strat al acestei relaţii. În ciuda evidentului numitor comun, prietenia a cunoscut şi momente tensionate, disensiuni mocnite, provocate de situări surprinzătoare. Numele lui Camil este unul dintre cele mai des menţionate în ,,Jurna”l, fie că e vorba de mesele luate împreună la Capşa, Corso, Continental sau la Mogoşoaia, fie de călătorii la Sinaia, Predeal sau Câmpulung, fie de discuţii (când relaxant-amuzante, când discret-încordate) pe care le au cu diverse prilejuri. Imaginea lui Camil din Jurnal lasă cititorului o altă impresie decât cea din scrisori, o impresie apăsătoare, chiar dezagreabilă: aceea a unui om egolatru şi versatil, dispus să-şi pună interesele imediate mai presus decât prietenii. Sebastian acceptă înţelegător şi îl iartă fără prea mari eforturi.

b.,, Patul lui Procust", apare în 1933, la numai trei ani după ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" Tinerețea lui Camil Petrescu a fost puternic marcată de experiența tragică a Primului Război Mondial, în care a luptat ca ofițer și a rămas surd la o ureche după un bombardament.  Camil Petrescu a fost luat prizonier si internat în lagărele Sapronyek (Ungaria) si Plan (Boemia), de unde s-a întors la 10 aprilie 1918. în toată această perioadă, atât oficialitătile, cât si prietenii l-au considerat mort. Anii de război si prizonierat au lăsat urme adânci. Ia-tă-l pe Camil Petrescu în Moldova anilor de război, asa cum si-l amintea Tudor Vianu în 1944: "Ne-am întâlnit la Iasi, în uniforme militare. Era vremea războiului. Camil Petrescu fusese rănit de două ori. La începutul lunii februarie 1938 a căzut guvernul  Goga-Cuza, în jurul Palatului Regal Sebastian și Camil Petrescu s-au întâlnit în căutare de vești.

 La câteva zile de la declanșarea celui de-al doilea război mondial, mai precis pe 5 septembrie 1939, Camil era hotărât să părăsească Teatrul Național și să preia „conducerea operațiilor tehnice de apărare antiaeriană” convins fiind că doar el poate „să ne salveze de la un dezastru”. Sebastian se întreabă, mai în glumă, mai în serios, dacă „omul ăsta nu e nebun”? Pornind o discuție de aici, se poate vedea în ce măsură avea Camil discernământ când venea vorba „despre lucrurile cu adevărat importante”. Se poate afirma orice despre Camil Petrescu, însă nu că a fost un fricos. Numai dacă ne gândim că a luptat cu onoare în Războiul cel Mare și ar fi un argument suficient.

c.Jurnalul este o specie a genului autobiografic ce conţine însemnări zilnice ale cuiva

despre anumite evenimente: operaţiuni militare, ale unei expediţii, ale unei călătorii pe mare. Ca gen literar, jurnalul este la graniţă cu celelalte genuri ale biograficului :autobiografia,

memoriile. Jurnalul poate începe la orice vârstă.

Memoriile (din substantivul masculin francez memoire, cu sensul de înregistrare a unui

eveniment) sunt o specie a literaturii autobiografice, în care evenimente istorice sau de altă

natură sunt recompuse pornind de la observații și experințe strict personale. Memoriile formează

o subclasă a genului autobiografic. Intre memorii si jurnale nu exista decat o mica diferenta: primele vor sa restituie, in chip

coerent, o istorie a sufletului, celelalte vor sa surprinda o cronologie a sufletului in momentul

desfasurarii ei. 

Criticii spun

   Eseu,,Paradoxul lui Procust”

Pentru prima dată în istoria prozei autohtone, in universul ficțional al unui roman întâlnim o poetică narativă. În notele de subsol atribuite naratorului, Camil Petrescu își propune să demonstreze cititorului ce este un roman, prin intermediul convorbirii cu două dintre personajele universului ficțional.
Naratorul ajunge la încredințarea că doamnaT. are ,,un complex de experiență" existențială, ce s-ar putea pierde inutil. în consecință, o indeamna sa scrie sl se ofera sa-i inlesneasca aparitia "oricarei incercari pe care arfi facut-o". Surprinsa, doamnaT. refuza: n-are uzanta scrisului si cu un suras ce pastra in el "un reziduu de tristete", isi exprima temerea: "Ma intreb daca n-as face chiar greseli de ortografie?" Literatura, afirma categoric naratorul, "n-are de-a face cu ortografia"; scrisul corect "nu e obligatoriu decat pentru cei care nu sunt scriitori. Marii creatori sunt mai abundenti in greseli de ortografie decat bancherii".
Dezorientata de dispretul aruncat ca o anatema asupra ortografiei, doamna T. opune rezistenta: "Ei, nu zau, cum o sa scriu?""- Luand tocul in in mana, in fata unui caiet - decide neezitant naratorul - si fiind sincera cu dumneata insati pana la confesiune". Interlocuroarea respinge ideea, invocand lipsa "talentului". "Nici unul dintre marii seniori n-a avut talent", o linisteste naratorul, folosind notiunea empirica, dar uzuala, in locul creativitatii.
Acesta este intaiul paradox al poeticii lui Camil Petrescu, un enunt ce exprima o idee contrara adevarului unanim recunoscut, cu intentia de a surprinde si a soca. Romanul nu mai este considerat rezultatul material al unui proces de creatie mai mult sau mai putin indelungat, ci o structura realizata de un individ care exprima in scris "cu liminara sinceritate", expune faptele si trairile interioare deschis, intocmai cum gandeste. Atunci, oricine "e serios poate fi scriitor?", intreaba doamna T. "Nu!", raspunse "grav" naratorul; pot scrie "numai cei ce au ceva de spus". Conditia formulata este necesara dar nu exclusiva. Cel ce scrie nu este suficient sa fie sincer si sa aiba ceva de spus, ci trebuie sa poata transfigura realitatea, de a o absorbi intr-o constructie care sa transmita iluzia vietii.

Fred Vasilescu, intuieste naratorul, "arda la iveala lucruri de interes documentar putin obisnuit". insa tanarul il refuza cu argumente asemanatoare acelora rostite de doamna T. intalnirea cu o fosta artista a Teatrului National il hotareste sa accepte. Dar naratorul ii cere ca totul sa-i fie relatat in scris: "Povesteste net, la intamplare, totul ca intr-un proces-verbal"; textul ii va fi util, reprecizeaza, "numai daca imi dai material cat mai mult, chiar cand ti-ar pare incarcat ori de prisos, fii prolix, cat mai prolix. Foloseste cand vrei sa te explici comparatia. incolo nimic".
Folosind vocea naratorului, romancierul formuleaza un nou precept romanul trebuie sa aiba consistenta unui document autentic; insa documentul pur nu are valoare, el trebuie transformat in imagini artistice. intreaga poetica a romanului reprezinta o succesiune de enunturi paradoxale: romancierul nu trebuie sa fie scriitor profesionist, se dispenseaza de cunoasterea si stapanirea tehnicii de creatie, iar vocatia este scoasa din discutie. Confesiunile unor indivizi care scriu pentru intaia oara sunt autentice, crede naratorul, deoarece gandirea lor nu este pervertita de constrangerile institutionalizate ce le-ar deforma evocarea.
Comentand, in Arta prozatorilor romani poetica narativa expusa cu atata nonsalanta, Tudor Vianu exclama surprins: " n-am intalnit cazul vreunui scriitor care sa fi conceput lucrarea literara ca pe un exercitiu regresiv de intoarcere catre materialul brut, catre documentarul pur"?

Ideile formulate de Camil Petrescu în ,,Patul lui Procust” alcătuiesc o simpla convenție literara, prin care justifica atitiunea textelor de catre narator. insa o conventie inedita.
Spre a sublinia impresia de autenticitate, naratorul isi motiveaza interventia in structura paginilor: scrisorile doamnei T. sunt publicate "cu mici modificari"; in caietele lui Fred Vasilescu, "abia ici-colo de am simtit obligatia unor deslusiri, a catorva intariri de imagini"; a schimbat putine "nume si date", pentru a evita eventualele indiscretii, desi era incredintat ca autorul insusi le complicase la randul lui. intreaga tehnica are drept scop sa creeze impresia totala a unei autenticitati depline.