Poezia:,,Plumb”de George Bacovia

=pag.125

4= atmosfera deprimantă ;starea de singurătate;senzații de apăsarea sufletească, neputinţa poetului de a evada din această lume apăsătoare, obositoare, stresantă, sufocantă.

    Prima strofă defineste un univers rece, străin, în care poetul trăieste sentimentul singurătătii tragice. Acest spaţiu închis, sufocant, apăsător în care trăieşte poetul poate ilustra societatea, ca univers limitat, dar şi pustiul sufletesc. Spaima existenţială este amplificată de frecvenţa termenilor din câmpul semantic al morţii, precum şi de stridenţa vb scârţâiau.

   Strofa a doua definește realitatea interioară. Poetul invocă amorul, dar acesta doarme întors cu faţa spre apus, adică spre moarte. Aripile de plumb sugerează zborul în jos, căderea surdă şi grea, din care poetul nu se mai poate înalţa; căderea în moarte este inevitabilă, şi nici măcar iubirea invocată cu disperare nu reprezintă o şansa de salvare.

5=Cuvântul-cheie al poeziei este „plumb”, care are valoare de simbol, repetiție și epitet. În exprimare, sicriele de plumb sugerează nemișcare, încremenire; amorul de plumb sugerează o senzație de rece, de insensibil; „și-i atârnau aripele de plumb” sugerează căderea, imposibilitatea zborului și a salvării.

  Plumbul este un metal care sugerează apăsarea sufletească, angoasa, iar cromatica gri induce spleenul ontologic.

6=Repetițiile dau o profundă semnificaţie stărilor sufleteşti exprimate, poetul alăturând simbolului "plumb" alte cuvinte, formând sintagme extrem de sugestive: "flori de plumb" (viaţă-moarte), "amor de plumb" (oboseala psihică, sentimente apăsătoare), "aripile de plumb" (imposibilitatea împlinirii idealului).

7=a.Strofa a doua a poeziei ilustrează mai ales spaţiul poetic interior, prin sentimentul de iubire care "dormea întors", sugerând disperarea poetului, "strig", într-o solitudine morbidă, "stăm singur lângă mort", dragostea nefiind înălţătoare, ci dimpotrivă este rece, "frig" şi fără nici un fel de perspective de împlinire, "atârnau aripile de plumb".

b. Metafora,,aripile de plumb” sugerează zborul în jos, căderea spre neant, trecerea spre moarte din care poetul nu se mai poate înalţa; căderea în moarte este inevitabilă, şi nici măcar iubirea invocată cu disperare nu reprezintă o şansa de salvare.

c. Poetul invocă dragostea, amorul,dar acesta doarme,, întors” cu faţa spre apus, adică spre moarte.

Pag.126

7=analiza structurii textului mi se pare potrivită pentru mine.

Atmosfera bacoviană

1=Punctele de suspensie marchează atmosfera macabră, accentuează starea de așteptare încordată și de teamă.împietrirea universului.

2=Fiecare strofă este structurată pe o serie de propozțtii principale coordonate prin juxtapunere sau prin conjuncția copulativă ,,și”. Conjuncția,,și”din al doilea vers face legătura între substantivele-subiecte:,,sicriele de plumb;flori de plumb;;funerar vestmânt”alături de atributele lor;  în strofa a 2a conjuncția repetată,,și” coordonată liniștește sau sporește trăirile eului liric.

3=Epitetul metaforic „de plumb” are menirea de a reliefa apăsarea, starea dintre viață și moarte.: ,,sicriele de plumb= imaginea infernului,simboluri ale lumii ca un imens cimitir; flori de plumb-metaforă ce exprimă starea de împietrire,o natură moartă; coroanele de plumb-metaforă,imagine vizuală a decorului funerar, simbolizeaz amplificarea presimțirii unui inevitabil sfârșit,; amorul meu de plumb-poate semnifica dispariția oricărui ideal, iar încercarea de salvare este iluzorie, sugerând estomparea definitivă a sentimentelor; aripile de plumb-metaforă-căderea din care omul nu se mai poate ridica; trimite la o imaginea prăbuşirii în moarte,un fel de pasăre care zboară invers.

4=Muzicale si de o tonalitate minora sunt imperfectele dormeau, stam, era, atarnau., verbelor la imperfect „dormeau,era,stam,atârnau” exprimă acţiuni nefinalizate în trecut şi sugerează astfel permanentizarea neliniştii, a spaimei şi a singurătăţii. Timpul imperfect desemnează trecutul nederminat care arată neliniște,creează impresia de oprire a timpului

5= Poezia este alcătuită din două catrene cu rimă îmbrățișată și măsura de 10 silabe. La nivelul prozodic se constată folosirea iambului care creează tonalitatea deprimantă a textului, alternând cu peonul și amfibrahul. Muzicalitatea poeziei este realizată prin repetarea simetrică a simbolului „plumb”, plasat ca rimă la primul şi ultimul vers, sugerând apăsarea sufletească, neputinţa eului liric de a evada din acest spaţiu obositor, stresant, sufocant.

6=Rima se realizează prin cuvântul „plumb” in versurile1 şi 4; sugerează apăsarea sufletească, senzaţia de monotonie, obsesia morţii şi imposibiliatea de a evada din mediul sufocant, ceea ce generează starea de angoasă. Repetarea În toate rimele:plumb / plumb; vestmânt / vânt- a vocalelor ,,i ”și ,,u” sunt ca un ecou al ,,vântului" care induce sentimentul sinistrului. În strofa a doua impresiile auditive sunt create din nou prin repetarea vocalei ,,i” din rima:strig / frig; aceasta exprimă parcă efortul eliberării de monotonie. Aglomerarea consoanelor dure b,l, p, m, n,v creează o sonoritate bizară, lugubră,a diftongului ,,au” si a triftongului ,,eau” arată  plânsetul, vaietul, ca ecou al atmosferei insuportabile.

7=Un efect deosebit îl realizează poetul prin muzicalitatea versurilor,dată de ritmul iambic,rima îmbrățișată,măsura de 10 silabe, imprimă o cadență apăsătoare,sumbră. Cuvântul-cheie al poeziei este ,,plumb”, care se repetă de şase ori,folosit obsesiv; apare de trei ori, în fiecare strofă în rima versurilor 1 și 4 la cezura(pauza ritmică din vers) versului 2 și 3. Această simetrie urmăreşte efectele muzicale ale unui laitmotiv, monoton şi obsedant.Cezura(pauza ritmică din vers) figurează numai în versurile 2 si 3. Structura poeziei este armonioasã, prima strofã se repetã în afarã de versul al doilea, astfel încât versul 1 este în relatie cu versul 5, 3 cu 7 şi 4 cu 8.

Pag.127

8=  O caracteristică a simbolismului este prezența paralelismului sintactic, cele două strofe având aceeași structură gramaticală, astfel,discursul liric este organizat ca succesiune de imagini artistice vizuale,iar muzicalitatea interioară se realizează prin paralelismul sintactic al strofelor, plasarea sintagmei ”de plumb” în poziții simetrice, inclusive în rima interioară, eufonia cuvintelor

repetate obsesiv și pauzele realizate prin cezură și puncte de suspensie. 

Strofa I, vs. 1: Dormeau adânc sicriele de plumb.

Strofa a II-a, vs. 1: Dormea intors amorul meu de plumb (predicat, timp imperfect + circumstanțial de mod + subiect + atribut substantival prepoziționaL).
Strofa I, vs. 3: Stam singur în cavou și era vânt
Strofa a Ii-a, vs. 3: Stam singur lângă mort și era frig (predicat, timp imperfect + circumstanțial, de mod + circumstanțial de loc + conjuncția și + propozitțe impersonală).
Strofa I, vs. 4: Și scârțâiau coroanele de plumb.
Strofa a 11-a, vs. 4: Și-i atârnau aripele de plumb (conjunctie + predicat + subiect + atribut cu prepoziție).

9=Punctul c.nu este formulat corect,pentru că cromatica este numai sugerată în poezia "Plumb", prin prezenţa elementelor funerare: veşminte, flori, coroane şi plumb, iar olfactivul prin simbolul "mort". Griul ce abundă în poezia,, Plumb” sugerează o stare de apăsare, greutate sufletească, plictiseala şi lipsa de orizont a existenţei cotidiene. Cromatica este monotonă, cenușiul fiind singura nuanță, sugerată de culoarea metalului. Cromatica este numai sugerată în poezie, negrul, prin „funerar vestmânt”, iar policromatica florilor şi a coroanelor, fiind „de plumb”, devine ternă, cenuşie, anulând orice formă a vitalităţii. Culoarea pe care florile ar fi putut-o introduce în peisaj este anulată de mineralizarea acestora, de intrarea lor in uniformitatea de plumb a lumii. Natura ca stare de spirit sugerează, prin fenomene dezagreabile, disconfort psihic şi un suflet pustiit, - „era vânt” - sau încremenire şi răceală interioară, „era frig”. c. Plumbul este asociat tuturor elementelor: ,,sicriele de plumb”- nemișcarea, încremenirea izolarea, ,,amorul de plumb”- moartea sentimentelor, răceala sufletului, ”,,ripile de plumb”- căderea, zborul frânt, ,,florile de plumb”- degradarea, efemerul. Viziunea despre lume este sumb

Dincolo de text

1= Titlul poeziei este simbolul „Plumb”, cuvânt care are drept corespondent în natură metalul, ale cărui trăsături specifice simbolizează stări sufleteşti, atitudini poetice:

-greutatea metalului - sugerează apăsarea sufletească;

-culoarea cenuşie - rezonează cu monotonia, angoasa, cenuşiul existenţial;

-maleabilitatea metalului - simbolizează labilitate psihică, dezorientare;

-sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane şi o singura vocală) inspiră închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire, ceea ce provoacă disperare, spaimă, dezolare.

Dacă poezia,,Plumb”ar fi fost Intitulată,,Altfel”, autorul și-ar fi  exprimat dorința de a se simți și el „altfel,” de a se elibera de tristețea și greutatea care l-au marcat în alte opere. El ar aspira la o schimbare a perspectivei sale și la capacitatea de a vedea lumea într-un mod mai optimist cu  momente de frumusețe și bucurie în mijlocul stării sale interioare.Dacă și-ar fi intitulat poezia,,Plumb”cu alt titlu,,Ego”s-ar fi referit la sine , indicând că se întreabă cine este el ca individ și cum își definește identitatea într-o lume a întunericului și melancoliei existenței umane în care este străin de lumea înconjurătoare și unde identitatea sa este fragilă.

2=,poezia,Altfel”: motivul central al poeziei este singurătatea.Într-o lume degradantă dialogul cu sine este o formulă de încercare a păstrării echilibrului spiritual. Prin metafora cer de plumb este marcată imposibilitatea atingerii transcendentului. Este descrisă treptat ruperea de sine a ființei umane( creierul ardea) Singurătatea omului se adâncește, pustiul devine mai larg.

,,Omul începuse să vorbească singur..
Şi totul se mişca în umbre trecătoare -
Un cer de plumb de-a pururea domnea,
Iar creierul ardea ca flacăra de soare.

Nimic. Pustiul tot mai larg părea..
Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, -
Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,
Omul începuse să vorbească singur”..

poezia,,Decor”: lumea se prezintă una schiţată, bicoloră: „Copacii albi, copacii negri”, fără sens şi certitudine, evidenţiînd stările de spirit dominanteîntre cele două lumi: proprie şi exterioară. Alternarea culorilor „alb”, „negru” relevă imperfecţiunea şi nebunia lumii. Simbolul parcului sugerează acele limite, tipare pămînteşti din care nu poţi ieşi, reflectînd lumea încremenită demult, moartă, lipsită de logică şi certitudine. În aceasta atmosferă apar „fantomele”, pentru a sugera efemeritatea vieţii fiinţei umane, pentru a marca tenebrele, haosul şi a evidenţia existenţa lumii de dincolo, din care tot nu poţi evada… , în care tot nu există o ordine prestabilită, decorul rămânând a fi unul: „alb”, „negru”, „un decor de doliu funerar.”

,, Decor.

Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar..
Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar..

Cu pene albe, pene negre
o pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular..
Cu pene albe, pene negre..

În parc fantomele apar..

Si frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Si pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar..

În parc ninsoarea cade rar”..

3=,,poezia,, Amurg violet”-- prezentarea unui moment al zilei, amurgul asociat cu toamna, anotimp al agoniei naturii, care aduce pustiul cosmic;„violet” creează impresia unui tablou ireal, culoare a morţii şi a neantului, creează universul cromatic al unei lumi de fantasme. Prezentaţi metaforic, „Apostoli în odăjdii violete”, cei doi arbori de hotar,plopii, par a oficia „liturghia de apoi” pentru lumea care poartă pecetea morţii. „Mulţimea toată pare violetă”, lumea „leneşă” alunecă pe nesimţite în moartea perpetuă. Amurgul nu este doar al zilei, ci şi al oamenilor, este „târziul” celor care nu-şi mai pot schimba destinul. „Întoarsă” cu faţa spre apus, mulţimea se va retrage, treptat, din timpul curgător, lăsând locul fantomelor. Atât trecutul ,,voievozii, străbunii” cât şi prezentul ,,lumea leneşă, cochetă” sunt în așteptarea unei iminente apocalipse.

Amurg de toamnă violet ...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
-- Apostoli în odăjdii violete --
Orasul e tot violet.

Amurg de toamnă violet ...
Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.

Amurg de toamnă violet ...
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.”

=poezia:,,Nocturnă” este o meditație asupra nopții și a liniștii sale apăsătoare; aduce trăsături specifice nopţii: în prima strofă „un bec agonizează, există, nu există” stând să se stingă; în a doua, oraşul aproape amorţit, inactiv „doarme ud în umezeala grea”, iar în ultima, "Umbra mea stă în noroi ca un trist bagaj-”.Poetul prezintă oraşul ce „doarme ud în umezeala grea”, imagine construită printr-o personificare. Apa este un element dezintegrator de materie ce provoacă eului liric stări de disperare şi degradare psihică, fără soluţie de ieşire din impas: "Şi porţile grele se-nchid". În oraşul amorţit, atmosfera este apăsătoare, insalubră de "umezeala grea" („Case de fier în case de zid/ Şi porţile grele se-nchid”), iar iubita face parte din acest decor şi împrumută trăsăturile lui degradate.

,,Stau... și moina cade, apă, glod...
Să nu mai știu nimic, ar fi un singur mod -
Un bec agonizează, există, nu există, -
Un alcoolic trece piața tristă.

Orașul doarme ud în umezeala grea.
Prin zidurile astea, poate, doarme ea, -
Case de fier în case de zid,
Și porțile grele se-nchid.

Un clavir îngână-ncet la un etaj,
Umbra mea stă în noroi ca un trist bagaj -
Stropii sar,
Ninge zoios,
La un geam, într-un pahar,
O roză galbenă se uită-n jos.”

Criticii spun:

1= De la volumul de debut și până în zilele noastre, s-au scris nenumărate sinteze, monografii, studii, articole, în care Bacovia a fost numit, pe rând,,monocord,convențional,artificial,rudimentar,rafinat, eminescian,macedonskian,simbolist,decadent,xpresionist,existențialist", deși Bacovia se sustrage oricăror etichetări. Bacovia este, de fapt, câte puțin din fiecare, într-o operă veșnic nouă și incitantă. Găsim, în opera lui, deopotrivă, sinceritate și artificiu, trăire adevărată și alta "jucată", franchețe și masca ironiei, spontaneitate și teatru.De la început, Bacovia a stârnit interesul criticii, fapt care îl situează în categoria marilor scriitori. Având de-a face cu o mare poezie, e normal ca ea să provoace atitudini diverse.

Nicolae Davidescu remarcă sinceritatea care este chiar secretul originalității poetului, spontaneitatea, cadrul natural specific, extraordinara capacitate de a crea simboluri din cel mai simplu sau banal material poetic.

,,Poet al poeților" cum îl numea Adrian Maniu, Bacovia a fost susținut și apreciat, la începuturile lui literare, în special de colegii de generație:Macedonski, Cezar Petrescu, Ion Vinea și întâmpinat cu reticență de critica profesională. În interpretarea destul de exigentă și uneori nedreaptă a marelui critic George Călinescu, Bacovia nu este decât una dintre valorile secunde ale literaturii noastre, un poet minor, un caz singular, extravagant în contextul epocii, dar dependent de modelele franceze: ,,Poezia lui Bacovia a fost socotită în chip curios lipsită de orice artificiu poetic, ca o poezie simplă, fără meșteșug. Și tocmai artificiul te izbește și-i formează în definitiv valoarea. De altfel, luat în total, ea este o transplantare, până la pastișă, a simbolismului francez.

Bacovia, prin discursul lui simplu dar de o mare profunzime, se impune în peisajul literar românesc (în ciuda unor critici negative) prin inovații radicale care au schimbat traseul poeziei dinspre tradiționalism spre modernitate.

2= Mai toată critica românească postbelică a putut înregistra schimbările spectaculoase de evaluare a operei lui George Bacovia: un poet ce nu s-a bucurat decât rareori, în timpul vieţii, de receptări pe măsura realei sale valori. Deși poetul Ion Barbu afirmă că nu-l interesează poezia lui Bacovia, eu cred că prin discursul lui simplu dar de o mare profunzime, Bacovia se impune în peisajul literar românesc (în ciuda unor critici negative) prin inovații radicale care au schimbat traseul poeziei dinspre tradiționalism spre modernitate. Bacovia reprezintă o,,coloană a infinitului" în poezia românească, fiind unul dintre primii poeţi cu adevărat moderni ai literaturii române. Opera bacoviană este fascinantă pentru că, deşi la lecturi repetate şi aprofundate poate transmite stări de melancolie şi angoasă, captivează, în acelaşi timp, prin simplitatea exasperantă şi prin transparenţa semnificaţiilor, prin măestria cu care sunt construite poemele, adevărate capodopere, bijuterii muzicale. Poezia lui Bacovia a cărei originalitate stă în atmosfera sumbră a tristeţii şi a descompunerii) nu poate fi analizată decât prin prisma figurilor de stil, în special a celor de construcţie, deoarece, la acest poet, figurile de repetiţie sunt tot atât de importante ca şi cuvintele în transmiterea mesajului. Poetul mărturisea ca poezia reprezintă un fel de joc cu viaţa, un joc periculos, în care poţi, de multe ori, să pierzi:,,Din jocul de-a poetul nu poţi ieşi niciodată teafăr. Mulţimea îşi trăieşte viaţa în felul ei, şi face bine. Cine trece dincolo îşi arde aripile, îşi scurge tot sângele."

3=o poezie de Bacovia care nu mi-a plăcut:

,,Cuptor”

Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,

Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;

Pe catafalc, de căldură-n oraş, -

Încet, cadavrele se descompun.

Ce vii se mişcă şi ei descompuşi,

Cu lutul de căldură asudat;

E miros de cadavre, iubito,

Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.

Toarnă pe covoare parfume tari,

Adu roze pe tine să le pun;

Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,

Şi-ncet, cadavrele se descompun...

Această poezie este o imagine a verii caniculare. Imaginea  e cea vizuală - olfactivă a cadavrelor aflate în descompunere. Căldura verii apăsătoare transformă corpurile a celor care au fost oameni în materie anorganică.  O dată cu partea materială a oamenilor, trupurile, dispare și cea spirituală. Poetul devine dezgustat de iubita sa. Atmosfera acestei poezii este sinistră. Cuvinte ca,,morti, catafalc,cadavre,descompun" transformă fondul lexical al poeziei într-unul al morții. Chiar mișcarea este moartă,cei doar se mișcă. Căldura apăsătoare își face efectul și asupra pământului, care se topește accentuând ideea descompunerii universale. Pecetea mortii se face simțită și în aer,de aceea  poetul îi spune iubitei să toarne pe covoare parfumuri tari și să se acopere cu roze. Consider că,în această poezie,poetul se joacă cu simțurile celor ce citesc,este ca o experiență umană care vorbește,chiar dacă fiecare simț este atins și deranjat de tabloul funebru.

Biblioteci deschise:poezii asemănătore:

1=,,Tablou de iarnă”de Traian Demetrescu=un tablou de iarnă văzut prin prisma stării sufletești a autorului. În jurul său, totul se degradează, iar simbolurile, alese cu grijă, transmit un sentiment de dezgust total.

Pribegi, veniţi din altă ţară,
Doi muzicanţi bătrâni, cu plete
Cerşetoreau, cântând pe stradă
Din clarinete.

O fată îmbrăcată-n zdrenţe
Îi însoţea dintr-o chitară,
Atât de galbenă şi slabă,
Părea de ceară...

Şi câinii îi lătrau... şi vântul...
Le răspundea cu lungi ecouri;
Un cârd de corbi ţipa iernatic
Pierduţi prin nouri”...

             ,,Tablou de iarnă”de George Bacovia= anotimp simbolic pentru glacialitatea sufletului și pentru lipsa de speranță. Trăsăturile tabloului sunt surprinse la sfârșitul zilei (,,Dar ceasu-i târziu’’), fiind descrisă ninsoarea, care face trimitere la degradarea sinelui ființei lirice. Sentimentele de teamă și neliniște se accentuează treptat până ating limite insuportabile, sugerate de fenomenul naturii descris hiperbolic (,,Ninge grozav’’ ,,Ninge mereu’’). Iarna se manifestă devastator, cu toata cohorta ei de semne: teroarea boreală, pustiul alb, ninsoarea abundentă, neîntreruptă, zarea înnoptată, edificând un infern alb. Din punct de vedere al dimensiunii spațiale, abatorul, un element al peisajului urban degradat, constituie, de fapt, o oglindă a vieții însăși, care nu este un prilej de împlinire, ci o permanentă luptă pentru supraviețuire. Eul liric este un raisonneur al unei lumi înghețate, marcată de teroare.

Prin intermediul imaginilor artistice este conturat un cadru macabru ce sugerează abrutizarea omenirii. ,,Corbii se plimbă prin sânge’’și ,,vin lupii licărind’’ creează un impact vizual-dinamic semnificativ pentru o lume a răului, în care totul devine anorganic. Preponderența materialității ce amenință sufletul omului este sugerată de lait-motivul sângelui, care există pretutindeni și anihilează orice urmă de puritate, simbolizată de zăpadă (,,Plină-i zăpada de sânge animal...’’). Finalul este tragic, ființa lirică dorind abstragerea din acest decor infernal în casa primitoare a iubitei, acesta fiind singurul semn de umanitate. Totuși, femeia îl întâmpină cu răceală, înghețul ușii fiind, de fapt, un simbol pentru înstrăinarea față de cei din jur și pentru extincția vieții (,,Iubito, sunt eu la ușa înghețată’’).

,, Ninge grozav pe camp la abator
Si sange cald se scruge pe canal ;
Plina-i zapada de sange animal -
Si ninge mereu pe un trist patinor...

E albul aprins de sange inchegat,
Si corbii se plimba prin sange... si sug ;
Dar ceasu-i tarziu... in zari corbii fug
Pe camp, la abator, s-a innoptat.

Ninge mereu in zarea-nnoptata...
Si-acum cand geamuri triste se aprind
Spre abator vin lupii licarind.
- Iubito, sunt eu la usa inghetata”...

2=Găsim în poezia lui George Bacovia infuențe și din simbolismul francez: Rollinat, Laforgue, Baudelaire, Verlaine prin atmosfera de nevroză, gustul pentru satanic, ideea morții, cromatică și predilecția pentru muzică. Impresiile sunt sugerate prin corespondențe muzicale, dar și prin culoare, poetul fiind influențat de pictori impresioniști, ca Renoir și Degas.

George Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sfârșit de lume, al căldurilor toride, în care cadavrele intră în descompunere, al primăverilor iritante și nevrotice: ,,Decembre, Lacustră, Cuptor, Nervi de primăvar˘. Cadrul este orașul de provincie, cu parcuri solitare, cu fanfare militare, cu cafenele sărace. Din punct de vedere al atmosferei, al unor motive,poezia lui Bacovia prezintă adeseori înrudiri de temperament, de obsesii, si uneori chiar de clișee cu lirica vremii. Cele mai directe asociații le trezește Rollinat. Gustul pentru oribil si¸satanic vine îndeosebi de la el. Amanta macabră a lui Rollinat, scheletele lui cântând la clavir marșuri funebre, băutoarea de absint, cei doi tuberculoși, imaginile înspăimântătoare descoperite în oglinzile din salon, ploile infinite și obsesia cavourilor, atmosfera mereu încărcată de nevroze, precum și alte motive ale lui Rollinat se regăsesc la Bacovia.Fondul său este sentimentul de izolare și inadaptare, producător de melancolie, nostalgie,dorința˘ de eliberare. Universul simbolist s-a remarcat prin următoarele teme și motive lirice: motivul citadin al orașului sau al târgului provincial, ale căror monotonie și viață mediocră 
provoacă nevoia de evadare; tema naturii, receptată nu ca peisaj exterior, ci ca stare sufletească; motivul ploii și al toamnei, care apare în mod constant la toți simboliștii; motivul iubirii înțelese nu ca împlinire ideală, ci resimțite ca nevroză; motivul instrumentelor muzicale care acompaniază melancolia sufletească și exprimă emoții grave :vioara, mandolina, harfa, ori violente :fluierul, fanfara; motivul solitudinii care descinde din poezia romantică. Funebrul ostentativ al viziunii lui Rollinat i-a oferit poetului imaginea unui teritoriu liric tentant, îndeosebi prin ciclul macabru, Les spectres. În La morte embaumé, după ce descrie îmbălsămarea unui cadavru de femeie, Rollinat se dezlănţuie: “Puis, dans un paroxysme intense des nevroses/ Pensante comme un plomb fatal/ Hazard je t’endis sur la long tas des roses/ Dans une bière de cristal” 107. La Bacovia se regăsesc “plomb fatal” ca şi “une Bière de cristal”, în raclele de sticlă din Panoramă, existând şi alte conexiuni de acest gen în operă. În stilul adoptării şi al adaptării unor texte din Rollinat se distinge dominanta expresivă originală care acceptă forme consacrate pentru a le deforma, ceea ce face ca motive fundamentale comune să nu mai fie uşor de recunoscut, în momentul în care ele se integrează perfect unor noi structuri. Nu ar fi exclus ca Amurg antic să fie declaşată de Ballade de l’arc en ciel , ambele fiind scrise în trei timpi, fiecare sfârşindu-se prin enumerarea culorilor. Descripţia amplă a poetului francez este aşezată de Bacovia într-un cadru elegant, spaţiul fizic şi poetic este regândit prin miniaturizare, aducând astfel o deplină orginalitate textului: “... Havuzul din dosul palatului mort/ Mai aruncă, mai plouă, mai plânge/ Şi stropii căzând, în amurg, au culori/ De sineală, de aur, de sânge”. Lumea în care satanicul Rollinat îşi poartă povara damnaţiunii este structural deosebită de cea a lui Bacovia, o lume atât a cavourilor şi a morţii, cât şi a Luxurilor şi Refugiilor, dominată de o senzualitate aprinsă, ca şi de o sexualitate puternică, elemente care nu caracterizează lirica bacoviană, lumea regresiunii excluzând pasiunile vitaliste.