INTERVIUL

Pag.72

1=interviul realizat de Tudor Mușatescu despre romanul,,Ion”

Scriitorul arată că Ion reprezintă o lume,un univers,el are trăsături reale și exemplifică arătând că unele manifestări ale învățătorului Herdelea sunt asemănătoare tatălui său,iar Titu Herdelea seamănă cu el însuși.Un scriitor poate lua câteva trăsături de la diferiți oameni din realitate și realizează un personaj.De aceea pot fi identificați mulți oameni într-un personaj.

2=

Am pășit cu emoție în casa lui Matei Vișniec, în micul său sanctuar cultural din Rădăuți. Camera în care m-a invitat m-a învăluit într-un amestec fascinant de artă și cultură. În aer – un miros subtil de hîrtie, atmosfera – una de cunoaștere. Am cercetat, avidă, fiecare detaliu, fiecare tablou, afișele colorate ale pieselor de teatru ale căror scenarii le semnase, ziarul „Contemporanul” răsfirat pe canapea, volumele lui Flaubert și Balzac de pe rafturile prăfuite de vreme, CD-urile cu muzică. Tot acest decor amintea de pasiunea pentru lectură și artă teatrală a lui Matei Vișniec, adăugînd un strop de mister și expresivitate ambianței. Am avut, apoi, o conversație profundă despre trecut, despre cețurile regimului comunist, despre magia poveștilor din satul bunicilor și despre felul în care teatrul și exilul au influențat și îmbogățit povestea sa.

--Eu sunt elev de liceu și,curios,aș vrea să vă întreb ce vă amintiți despre primii ani de școală și întâlnirea cu manualele și cărțile, despre învățătoare și atmosfera de atunci?

  Întâlnirea mea cu cărțile s-a produs foarte repede pentru că mama îmi citea povești și îmi aducea cărți ilustrate în care mă scufundam la nesfârșit… La Rădăuți locuiam foarte aproape de școală, așa că mergeam singur (foarte mândru) la grădiniță. Imediat ce ajungeam la grădiniță (eu și ceilalți copii), educatoarea, doamna Guter, ne lăsa să scotocim într-o ladă cu cuburi și alte corpuri geometrice colorate, și construiam castele. Evoc aceste momente pentru că la grădiniță am avut primul meu „succes artistic“: într-o zi am modelat din plastilină o căprioară pentru care am primit felicitări din partea educatoarei. Căprioara mea a ajuns într-o vitrină și, în fiecare dimineață, cum ajungeam la grădiniță, mă duceam să mă asigur întâi că acea creație a mea era la locul ei…

Îmi amintesc evident și de emoția descoperirii manualelor la fiecare început de an școlar. Învățătoarea mea, doamna Călărașu, părea severă, dar ne iubea din tot sufletul ei. Ea a fost prima ființă care mi-a remarcat talentul la desen. Așa că am devenit un fel de „vedetă“, se știa că „Matei desenează cel mai bine din clasă“. În acei ani mergeam duminica să văd desene animate la unul dintre cinematografele din oraș, iar uneori și la comedii cu Stan și Bran, sau la filme istorice, precum Neamul Șoimăreștilor. Evident, cum mă întorceam acasă, începeam să desenez, să „reproduc“ pe caietele mele cele văzute pe marele ecran. Îmi amintesc cât de mult i-am impresionat atunci pe colegii mei (aveam cu toții cam 9 ani) când am desenat bătălia cu care începea Neamul Șoimăreștilor… Toți m-au elogiat atunci afirmând că desenul meu era „exact ca în film“. În urmă cu vreo zece ani am descoperit, în podul casei de la Rădăuți, caietele mele de desen din școala primară și am revăzut acel desen… Copilul ascuns în mine a tresărit, evident, iar adultul din mine s-a amuzat copios…

--Cum vi-i amintiți pe profesorii din liceu?

Despre profesorii mei din anii liceului aș putea scrie o carte. Toți erau oameni pasionați și interesanți (în sensul că îi găseam originali). De exemplu, profesorul meu de română, Hlinski, care mi-a declarat încă din primele luni ale clasei a noua că aveam „calități de critic literar“. Îl mai menționez însă pe profesorul meu de filosofie, Dobrotă, cel mai original dintre toți. Un accident din tinerețe îl lăsase fără o mână și fără un picior. Mergea însă cu ajutorul unei proteze speciale, fără cârje, doar în locul mâinii stângi i se vedea doar mâneca sacoului introdusă în buzunar. Toată lumea era intimidată în prezența sa și în fața inteligenței sale. Locuia destul de aproape de Liceul numărul 2 (unde eram eu înscris) și venea la cursuri mergând încet, șchiopătând ușor. Purta întotdeauna un costum impecabil și cravată. Într-o vreme când nouă, băieților, ni se cerea să ne tundem scurt, profesorul Dobrotă arbora un păr bogat, eminescian (semăna de altfel cu Eminescu din celebra fotografie făcută la Viena pe vremea studenției). Acest om a fost efectiv fericit după ce am reușit la filosofie (în acel an fuseseră 25 de candidați pe un loc!) și m-a îmbrățișat când m-am dus să-i comunic personal vestea. Mai târziu, când s-a pensionat și a simțit că nu va mai trăi mult, i-a cerut soției sale să-mi dăruiască mie câteva zeci de cărți prețioase, opere filosofice de Hegel, Kant, Schopenhauer…

--Ați fost încurajat în această aspirație, ați avut profesori care v-au susținut și îndrumat în aventura scrisului?

Mare lucru e să ai, în viață, prieteni buni! Mare lucru este să ai prieteni buni mai ales în anii formării tale ca om. Spun acest lucru pentru că multe cărți mi-au schimbat viața, și ele mi-au fost oferite sau împrumutate sau sugerate de prieteni sau de profesori care, oricât de paradoxal ar părea, îmi deveniseră prieteni. Am avut deci norocul de a întâlni oameni minunați în orașul meu natal, dar poate și talentul de a căuta apropierea unor oameni mai vârstnici decât mine, cu mai multă experiență de viață și având orizonturi culturale mai largi decât al meu… M-am „împrietenit“, în anii când eram elev de școală generală, cu un scriitor, Teofil Lianu, muzeograf la Rădăuți. El conducea un cenaclu literar pentru elevi și ne asculta „pruducțiile“ literare cu o răbdare infinită. Când mi-a spus că puteam să vin la el la muzeu și în afara datelor când avea loc cenaclul, n-am ezitat o clipă, imediat ce scriam câte o po­vestire sau câte un ciclu de poeme fu­geam la el ca să i le citesc. Teofil Lianu avea deja o vârstă respectabilă, o figură de patriarh. Aveam impresia că vizitam un bunic blând și înțelept, ca să nu mai spun că muzeul mă fascina. Acea „autorizație“ de a-l vizita pe scriitor oricând doream mi se părea un privilegiu absolut (dar nu abuzam de el).

Mă înscrisesem, atunci, la cercul de desen al Casei Pionierilor, și m-am „împrietenit“ cu omul care îl anima, cu profesorul de desen Traian Rotaru. Acest om minunat mi-a hrănit timp de mulți ani curiozitatea culturală cu albume și cărți esențiale. El a devenit un fel de mentor al meu, mi-a explicat pentru prima dată ce înseamnă arta modernă… Tot el mă invita în atelierul său improvizat în grădina casei sale, unde răsfoiam la nesfârșit albume prețioase: așa am descoperit cine erau impresioniștii, ce însemna avangarda… Acolo i-am „întâlnit“ pe Picasso și pe Dali… Picturile su­prarealiste ale lui Traian Rotaru mă fascinau, îl urmăream cum lucra și am început apoi eu însumi să pictez… În casa părinților mei de la Rădăuți, în camera mea, pereții sunt plini de tablouri semnate de Traian Rotaru, dar și de lucrări realizate de mine în anii adolescenței. Traian Rotaru m-a învățat tot, inclusiv cum se prepară un șasiu și o pânză… Tot el mi-a spus, într-o vară, că era cazul să încep să-l citesc pe Dostoievski, și timp de două luni m-am scufundat în opera acestui autor esențial.

Nu i-am uitat niciodată pe oamenii care, în anumite momente ale vieții mele, mi-au spus „fă-ți timp te rog și citește această carte“. Un alt pictor din Rădăuți, Mihai Cîmpeanu,era prieten cu mentorul meu Traian Rotaru, mi-a dat să citesc ,,Portretul lui Dorian Gray”, de Oscar Wilde-dacă n-ai citit-o,citește-o! Cartea a fost o adevărată revelație. De la un alt profesor de română și conducător de cenaclu literar, Ion Filipciuc, am primit într-o zi un număr din revista ,,Secolul XX” și sfatul de a citi o piesă intitulată ,,Așteptându-l pe Godot”, scrisă de un anume Samuel Beckett… Ceea ce a însemnat o altă revelație, descoperirea unui limbaj literar nou…

Pentru a rezuma, aș spune că atunci când un copil are norocul de a fi ghidat de oameni pasionați, șansele acelui copil de a-și descoperi vocația în viață se multiplică în mod benefic.

--Domnule Vișniec, cititorii adulți vă cunosc ca poet, romancier și dramaturg. Cum ați început să scrieți piese de teatru pentru copii?

Matei Vișniec: M-a interesat acest tip de experiență literară încă de când eram foarte tânăr. Prin 1984 am scris prima mea poveste cu tâlc, sub formă de piesă de teatru, intitulată Țara lui Gufi, gândită pentru copii dar și pentru adolescenți și părinți. Genul dramatic permite astfel de construcții, altfel spus scrierea unor povești cu mai multe etaje, pentru diferitele vârste ale omului. Cum prima mea pasiune a fost poezia, ea s-a revărsat din abundență în toate piesele mele pentru copii. Mărturisesc însă că am început să scriu și mai mult pentru copii după 1996, când s-a născut Joèla, fiica noastră, a mea și a Andrei. ,,Omul de zăpadă care dorea să se întâlnească cu soarele” a fost o comandă din partea unei companii de teatru franceze. Apoi am rescris-o dezvoltând-o copios în limba română. Toate piesele mele pentru copii sunt presărate de poezii destinate să devină cântece, dar și să fie, eventual, recitate.Sigur ați avt în cartea de română piesa,,Vrem să vă dăruim o fereastră.”

--Ați văzut punerile în scenă de la București sau Suceava? Cum e să aveți un public atât de tânăr?

Matei Vișniec: Mi-am văzut multe dintre piesele mele pentru copii și adolescenți, montate excelent în multe orașe din țară. De fiecare dată am fost foarte atent la reacțiile copiilor. Publicul format din copii este unul special, lipsit de complezență, care nu știe să se prefacă. Dacă un copil nu este efectiv interesat, captivat, fascinat de ceea ce se întâmplă pe scenă, el nu va simula încântarea (cum fac uneori adulții). Confruntarea unui dramaturg cu un public format din copii este deci o experiență fabuloasă, bazată pe adevăr. Prin reacțiile lor, copiii le spun autorului dramatic, regizorului și actorilor adevărul adevărat – bucuria sinceră de pe fețele micilor spectatori este semn că echipei artistice i-a reușit pariul, plictiseala și foiala în sală sunt semnul eșecului pe scenă.

--După cum spuneați într-un interviu, poezia a fost pentru dumneavoastră „prima dragoste în universul cuvintelor“. Povestiți-ne mai multe despre legătura cu poezia și ce vă oferă ea ca modalitate de expresie.

Matei Vișniec: Am descoperit poezia când eram copil… Mama mea, Minodora este numele ei, a fost educatoare în orașul Rădăuți, unde m-am născut, și mă învăța mereu poezii. Le recitam cu multă încântare, probabil încă de la vârsta de patru sau cinci ani. Apoi m-am întâlnit cu poezia din manualele școlare, dar și cu poezia satului, întrucât îmi petreceam vacanțele la bunici, în satul Horodnic. Acolo am descoperit universul poetic al multor tradiții populare… Se recitau poeme întregi la nunți, mergeam cu verișorii mei cu colinda de Crăciun și „cu clopoțelul“ de Anul Nou. Apoi s-a produs un miracol după ce m-am întâlnit cu cuvântul scris, mi-am dat seama că eu însumi puteam versifica și crea lumi imaginare. Prima mea poezie a fost o versificare a unui fabule de La Fontaine „Corbul și vulpea“.

Pasiunea mea pentru poezie s-a hrănit însă și din lecturi abundente. Savuram poeziile lui Eminescu, Coșbuc, dar după vârsta de 13 sau 14 ani am descoperit „poezia modernă“, am început să apreciez versurile fără rimă semnate de Marin Sorescu sau de Nichita Stănescu. Literatura m-a fascinat și m-a aspirat, pentru că am găsit în ea un spațiu de libertate, și chiar de refugiu în fața ideologiei comuniste… Am debutat deci foarte repede în revistele naționale. Aveam 16 ani când mi-am văzut primele poeme publicate în revista,,Luceafărul.” Poezia a însemnat pentru mine și un instrument magic de cunoaștere a lumii și de auto-cunoaștere… Iar după ce m-am dus la studii la București, am avut șansa să fac parte din generația 80 și să devin chiar membru fondator al Cenaclului de Luni condus de criticul Nicolae Manolescu.

--Care este rutina dumneavoastră de scris? Aveți tabieturi legate de scris sau de citit?

Matei Vișniec: Nu mi-am permis luxul de a avea tabieturi. Am fost mereu activ pe mai multe „fronturi“. În România, între 1980,când am terminat Facultatea de Filosofie și Istorie și 1987,când am plecat în Franța, am fost profesor navetist într-un sat situat la 30 de kilometri de București. În străinătate am lucrat ca jurnalist, întâi timp de un an la BBC Londra, și apoi timp de 32 de ani la Paris la Radio France Internationale. Am scris deci „printre picături“, cum puteam și când puteam, dar aproape în fiecare zi. Preferam să scriu dimineața, timp de o oră sau două sau trei înainte de a merge la redacție sau la alte activități. Am scris mult în timpul vacanțelor, am scris adeseori în cafenele la Paris în diferite momente ale zilei, am scris uneori și noaptea – intram în „transă creativă“… După 1990 am călătorit mult, în multe țări, am participat la multe festivaluri de teatru în Franța, în România și în alte țări, am dat conferințe în diferite orașe din lume… Și am scris mergând cu trenul sau cu avionul, am scris în săli de așteptare și în aeroporturi… Singurul meu tabiet, de vreo 15 ani încoace, în perioadele când sunt mai liniștit, la Paris sau la Rădăuți, este să-mi pregătesc, înainte de a deschide computerul, un ceai verde japonez,un cadou prețios trimis anual de actorii companiei de teatru Kaze din Tokyo, care tot anual îmi montează câte o piesă nouă.

--Îmi puteți spune cinci dintre cărțile acestea (zece, dacă sunteți generos) pe care le putem citi oricând?

Matei Vișniec: Iată zece cărți care m-au marcat pe mine între vârsta de 10 și 14 ani. Cred că unele dintre aceste titluri pot marca și adulții care le-au „ratat“ în tinerețe sau adolescență.

Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain

Cireșarii, de Constantin Chiriță

Insula misterioasă, de Jules Verne

Robinson Crusoe, de Daniel Defoe

Cei trei mușchetari, de Alexandre Dumas

Prăbușirea casei Usher, de Edgar Allan Poe

Harry Potter de J.K.Rowling

Vineri sau viața sălbatică, de Michel Tournier

Singur pe lume, de Hector Malot

Toate pânzele sus de Radu Tudora

Mizerabilii de Victor Hogo

--M-aș bucura să aud o poveste neobișnuită din viața dumneavoastră de scriitor – sau de cititor.

Matei Vișniec: Am să vă povestesc ce mi s-a întâmplat cu mulți ani în urmă, poate acum 60 de ani, când frecventam cercul de desen al Casei Pionierilor din orașul meu natal. Nu știu dacă e cazul să explic ce era Casa Pionierilor pe atunci și cine erau pionierii… În orice caz, copiii puteau să-și exercite acolo diverse talente, puteau să se înscrie la cercul de desen, de electrotehnică, de muzică, etc. Un fel de activitate extra-școlară benefică. Mie îmi plăcea să desenez și probabil că îmi plăcea să vagabondez cu imaginația. Într-o zi, profesorul ne-a învățat cum să lucrăm cu acuarele și ne-a îndemnat să desenăm fiecare ce-i trecea prin minte. Eu am desenat un cal. Îmi plăceau mult caii (probabil datorită lui Harap Alb și datorită altor povești cu cai care mâncau jăratic). Am pus atunci mult suflet în acest cal desenat pe o coală mare de hârtie. L-am făcut cât mai frumos posibil (cel puțin așa credeam eu…). L-am colorat în alb dar, ca să-i dau mai multă prestanță (așa judeca atunci mintea mea de copil), i-am colorat copitele, coama și coada în negru. Apoi, după ce s-au uscat culorile, m-am dus mândru la profesor să-i arăt „opera“ mea. Ceea ce mi-a spus el atunci a fost însă un adevărat șoc pentru mine. Profesorul meu de desen de la Casa Pionierilor s-a uitat cu o privire superficială la desenul meu și mi-a spus pufnind în râs: „Unde-ai mai văzut tu un cal alb cu coama și cu coada negre?“ Eu am rămas ca o stană de piatră, paralizat și rușinat mai ales pentru că toți ceilalți copii ridicaseră capetele auzind comentariul profesorului. Ceea ce am simțit atunci a fost destul de dureros, altfel nu aș fi povestit acum această întâmplare. O povestesc însă cu speranța că niciodată, niciun adult nu-i va spune vreunui copil că nu există cai albi cu coama și cu coada negre. Dacă ar fi să reiau desenul astăzi, copitele le-aș colora în verde. 

 --Domnule,Matei Vișniec, ce sfat i-ați da unui tânăr cititor care își dorește să devină scriitor?

Matei Vișniec: L-aș sfătui, fără întârziere, să se așeze la o masă cu un stilou în mână, cu o foaie de hârtie în față și să scrie un prim cuvânt pe foaia de hârtie. Multora nu le trece prin minte că așa începi să devii scriitor. Multora nu le trece prin minte că după ce ai scris primul cuvânt, al doilea se așterne mai ușor, iar al treilea aproape că vine de la sine… Multora nu le trece prin minte că trei cuvinte scrise pe o foaie de hârtie încep ele să povestească o poveste și că scriitorul nu face apoi decât să le asculte (dacă are talent). 

--Consideraţi că tinerii sunt interesaţi de teatru, de dramaturgie?

Există, în România, numeroase trupe de teatru şcolare, precum şi concursuri de dramaturgie. Unul dintre ele este organizat, de exemplu, de teatrul municipal din Suceava, un teatru care a apărut de numai patru ani în peisajul teatral românesc. Îl menţionez pentru că eu sunt născut şi am copilărit în această regiune. Am asistat de multe ori, în ultimele trei decenii, la repezentaţii ale pieselor mele, cu tineri elevi îndrumaţi de profesori pasionaţi. De fiecare dată am avut impresia că asist la un miracol. Iar miracolul nu constă în fapul că elevii au ales piesele mele, ci în faptul că prin teatru se redescoperă pe ei înşişi. Profesorii care animă ateliere şi grupuri de teatru în şcoli fac un lucru absolut remarcabil, construiesc fiinţe, îi ajută pe copii să-şi depăşească timidităţile, să se socializeze altfel decât cu ajutorul Facebook-ului.

---În încheiere,vă spun că a fost o onoare pentru mine să dialogăm,dar cine sunteți dumneavoastră?

Sunt cetăţean francez, din 1993 cu suflet de român.

Numele: meu:Matei Vişniec

M-am născut în 1956 la Rădăuţi, Suceava

Am studiat istoria şi filosofia la Universitatea din Bucureşti.

Am debutat în 1980, la Editura Albatros, cu poemele din culegerea „La noapte va ninge“. 

În 1987, am cerut azil politic în Franţa, unde m-am stabilit, în 1993 și am obţinut cetăţenia franceză.

Piesele mele sunt traduse în peste 30 de limbi. După 1989 am devinit autorul cel mai jucat în România. Am scris volume de poezie, precum „Oraşul cu un singur locuitor ,Înţeleptul la ora de ceai“, dar şi piese de teatru, de pildă „Buzunarul cu pâine“, „Istoria comunismului povestită pe înţelesul bolnavilor mintali,Scrisori către arbori şi nori“

Mi-a fost decernat de mai multe ori Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Dramaturgie (cel mai recent în 2015). Am obţinut Premiul pentru dramaturgie al Academiei Române şi Premiul UNITER pentru cel mai jucat autor român în 2016. Am primit Premiul de Literatură Europeană „Jean Monnet“, în 2016, pentru romanul „Negustorul de începutul de roman“.

În prezent, sunt jurnalist la RFI şi colaborez cu diferite reviste franceze.

Locuiesc în: Paris, Franţa

 și iubesc fiecare palmă de pământ românesc.......................

3=interviu imaginar cu Cargiale:

-În ce epocă v-ar plăcea să trăiţi?

-Credeți că Lefter Popescu e produsul sistemului în care vieţuieşte şi gîndeşte precum gazetele pe care le citeşte?

-Ce mai avem de apărat în țărișoara noastră? 

Pag.73

1=Interviul publicat în presă este format din întrebărle reporterului și cel ce va da răspunsurile.Poate fi citit ca orice articol de presă,anumite întrebări sau răspunsuri pot fi recitite,subliniate,transcrise,marcate cu o culoare,copiate în întrgime sau numai anumite pasaje.Poate fi citit în întregime sau,dacă este socotit neinteresant ziarul sau revista pot fi aruncate.

    Interviul ascultat la RADIO poate fi ascultat cu atenție,poate fi mărit volumul pentru a fi auzit mai bine,ascultat în liniște,mai ales dacă tonul vocilor atrage atenția,știrile sunt bine formulate,de actualitate sau, dacă este socotit neinteresant,postul poate fi schimbat.

     Interviul vizionat la TV poate fi urmărit cu atenție dacă:reporterul are o atitudine civilizată,pune întrebări corecte,formulate în mod deosebit(nu=cum comentați?),cel ce răspunde are o atitudine normală,corectă,serioasă,gesturile,mimica civilizate,răspunsurile bine pronunțate,tematica aleasă este interesantă,de actualitate,cadrul unde are loc interviul bine ales.

  În toate interviurile comportamentul trebuie să fie civilizat,serios,decent.