,,ION”de Liviu Rebreanu
Pag.69
1=
a.Protagonistul romanului este Ion al Glanetașului, al cărui statut social, moral și psihologic este conturat cu minuțiozitate de către narator, completându-se apoi pe parcursul acțiunii. Rezultat al mediului social din care face parte, Ion reprezintă țăranului sărac, tânăr și harnic, nemulțumit de condiția sa, care trăieşte într-o lume în care pământul reprezintă valoarea supremă. El este un personaj rotund, cu însuşiri contradictorii, oscilând şi evoluând între cele două mari pasiuni ale sale:iubirea pentru pământ și pentru Florica.
Ion este un tânăr aflat la vârsta însurătorii,chinuit de gândul că nu are atâta pământ cât şi-ar dori.Iubirea față de pământ este nefirească, stăpânindu-l pe Ion parcă din totdeauna,de copil, fiind resimțită cu intensitate: pământul îi era drag ca ochii din cap, De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă.Personaj realist este vede în pământ valoarea supremă,aude cum glasul pamantului patrunde năvalnic în sufletul său și, copleșit de chemarea lui, exclamă, privind ,,umilit și înfricoșat:,, Cât pământ, Doamne!”
b.Calitățile:silitor și cuminte,îi plăcuse cartea,este susținut de învățătorul satului,chiar dacă tatăl său se opune,dar renunță pentru că îi plăcea „să fie veșnic înfrățit cu pământul”, păstrează plăcerea de a citi,iubește pământul,munca grea. Portretul moral este construit pe oscilația lui Ion între iubire și patima pentru pământ. El este isteț, iute și harnic, dar expresia instinctului de stăpănire a pamântului, în slujba căruia pune o inteligență ascuțită, îl individualizeață. Are o vointa imensă, îmbinată cu viclenie.
Trăiește o dilemă,confuzie între iubirea adevărată pentru Florica cea săracă,frumoasă și Ana cea bogată,urâtă.
c.=personajele:
Ion al Glanetașului, protagonistul și personajul eponim al romanului; un personaj rotund care are capacitatea de-a impresiona în mod deosebit.
Vasile Baciu (tatăl Anei)
Zenobia Pop (mama lui Ion și soția Glanetașului)
Alexandru Pop (capul familiei Pop, poreclit „Glanetașul”, tatăl lui Ion)
Zaharia Herdelea, învățătorul din Pripas
Părintele Belciug
Titu Herdelea (fiul învățătorului Herdelea, poet și naționalist)
George Bulbuc (flăcău din satul Pripas, foarte înstărit)
Ana (fată cu avere, dar nu atât de frumoasă ca Florica)
Florica (fiica văduvei lui Maxim Oprea, cea mai frumoasă fată din sat, însă fără zestre)
Aurel Ungureanu (student la medicină, pe care Laura îl simpatiza)
Roza Lang (soția celuilalt învațător și una dintre „iubitele” poetului Titu)
Laura (fiica învățătorului Herdelea)
Maria
Avrum (crâșmarul care se sinucide)
Simion Lungu
Aizic Filipoiu (doctor)
George Pintea (preot, iubitul și soțul Laurei)
Toma Bulbuc (tatăl lui George Bulbuc)
Ilie Onu (fratele de cruce a lui George Bulbuc)
Petre Ispas
Macedon Cercetașu
Virginia Gherman
Ghighi (sora Laurei)
Savista (servitoarea lui George Bulbuc)
d. d.peersonajul plat este construit în jurul unei singure idei sau calităţi; poate fi prezentat într-o singură frază; este recunoscut uşor ori de câte ori apare în text; produce propria lui atmosferă; impresionează dintr-odată,cu toată forţa,pe cititor, nu se schimbă sau nu se dezvoltă în întreaga poveste.Exemplu:..........................................................................................................................................................................................................................................................................
2= Narator obiectiv,detașat nu se implică în faptele prezentate,lasă viața să curgă.Naratorul omniscient știe mai multe decât personajele sale și,omniprezent,dirijează evoluția lor ca un regizor universal. Se observa obiectivitatea, impersonalitatea naratorului, naratiunea la persoana a-III-a, atitudinea detasata in descriere, veridicitatea. Naratorul obiectiv si omniscient evidentiaza gandurile lui Ion dominate de patima pamantului, glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului ca o chemare, coplesindu-l. Se simtea mic si slab cat un vierme pe care-l calci in picioare." Alta data, Ion exclama impatimit. "cat pamant, Doamne". Pamantul semnifica pentru flacaul ambitios demnitate si totodata obiect al muncii asupra caruia isi exercita energia, vigoarea, hamicia si priceperea.
citat,, Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l. Se simțea mic și slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi place. Suspină prelung, umilit și înfricoșat în fața uriașului.... iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”...
3= În romanul „Ion”, perspectiva narativă este obiectivă, iar întâmplările sunt relatate la persoana a treia. Acuma Ion cosea din răsputeri. Brazdele se prăvăleau, drepte, grele, mirositoare. Când răsări soarele, roșu și somnoros, Ion simțea o amorțeală ușoară în șale și degetele parcă i se încleștau pe codoriștea coasei. Se îndrepta din spinare la capătul brazdelor, ștergea tăișul cu șomoioage de iarbă moale, îl atingea cu gresia, răsufla greu și iar se așeza pe lucru. Oboseala îl întărâta ca o patimă. Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare.”
Personajul lui Rebreanu pare desprins din lumea reală deoarece se manifestă şi trăieşte intens asemeni unei ființe vii, depăşind cu mult statutul unui personaj de hârtie.
4= Toată ființa lui arde de dorul de a avea pământ mult, iubirea față de pământ este nefirească, stăpânindu-l pe Ion parcă din totdeauna, fiind resimțită cu intensitate,el se simte mic și slab,sluga credincioasă a pământului-stăpân al cărui glas îl simte ca o chemare. Contemplă până în zare locurile și exclamă cu uimire: "Cât pământ, Doamne!", i se pare un uriaș din basme față de care simte inferioritate. Ion pare sincer și profund emoționat în fața pământului, în zorii zilei. După un scurt moment de aplecare spre smerenie, i se îndreaptă spinarea și se vădește adevărata lui simțire și adevăratul sens al exclamației: „Cât pământ, Doamne!”,pentru că în el există patima, sentimentul puternic şi violent care-l copleşeşte.Muncește continuu,iar obosala îl însuflețește,simte că este parte din pământul pe care curge sudoarea muncii lui,că astfel se leagă om și pământ într-o ființă unică.Hiperbola,,glasul pământului pătrundea năvalnic peste tot cuprinsul”arată contopirea omului cu ființa pământului.
5= Pământul este o ispită pentru Ion care contemplă până în zare locurile și exclamă cu uimire: ,,Cât pământ, Doamne!". Acesta i se pare un uriaș din basme față de care simte inferioritate: ,,Se simțea mic și slab ca un vierme în fața uriașului". Iubirea față de pământ este nefirească, stăpânindu-l pe Ion parcă din totdeauna, fiind resimțită cu intensitate: pământul îi era drag ca ochii din cap, Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil.Dragostea față de pământ, care se manifestă obsesiv și care îl va conduce spre destinul tragic. Încercarea disperată a lui Ion de a dobândi pământ nu poate fi privită ca lăcomie, ci mai ales ca expresie a dorinței de a scăpa de statutul de sărac. Monologul este dublat de notația naratorială ce dezvăluie intensitatea dorinței: cu obrajii aprinşi de o poftă nestăpânită. Patima pentru pământ a devenit la el rațiune de a fi.
Eroul contemplă până în zare locurile și exclamă cu uimire: "Cât pământ, Doamne!". Acesta i se pare un uriaș din basme față de care simte inferioritate: ,,Se simțea mic și slab ca un vierme în fața uriașului".
6=Finalul- patima pentru pământ va fi învinsă
de patima iubirii, răsturnarea acestui raport complicând drama
eroului. Moartea lui (ucis cu sapa de George) nu are nimic tragic, pentru
că este un accident; tragică este confuzia în care a trăit, pentru că e târziu
pentru el, când înțelege că degeaba are pământ, dacă cine îi e drag nu e
alături. Prietenia falsă cu George constituie o altă strategie,Ion dorește
să se afle în preajma Floricăi. Cu timpul George înțelege de ce Ion vine mereu
pe la ei și plănuieștesă urmăreească, să se convingă. Întors acasă în plină
noapte, George aude zgomote în curte, ia sapa și, pentru că nu-i răspunde
nimeni, izbește la întâmplare, fără să vadă nimic. Simte că ,,fierul a pătruns
în ceva moale",mai lovește încă o dată și aude ,,un pârâit surd", iar
când dă a treia oară este convins că l-a omorât. Așadar, Rebreanu propune
pentru sfârșitul pătimașului Ion o crimă pasională, înfăptuită cu o unealtă
simbolică pentru munca pământului: sapa.
Astfel, personajul este drastic pedepsit de narator, întrucât el se face
vinovat de dezintegrare morală, fiind răspunzător de viața Anei și a copilului
lor, tulburând echilibrul unui cămin și liniștea unei întregi colectivități. După
ce Ion e coborât „în pământul care i-a fost prea drag” și i se confirmă o
cugetare anterioară „Unde-s pământurile?…În pământ se duc toate
pământurile…romanul se termină cu sfințirea Bisericii noi a satului și petrecerea
care are loc în cinstea acestui eveniment.
7=Patima lui Ion pentru pământ se află în centrul romanului, fixând locul personajului în operă. Este un personaj complex, cu însușiri contradictorii: viclenie și naivitate, gingașie și brutalitate. Inițial dotat cu o serie de calități, personajul se dezumanizează treptat, moartea lui fiind expresia intenției moralizatoare a scriitorului. Este un personaj realist, tipic pentru o categorie socială: țăranul sărac. George Călinescu scria că,,toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion". Prin destinul său tragic, personajul își pierde caracterul reprezentativ și se individualizează. Ion este un personaj urmărit în evoluție. La început i se face un portret favorabil. Deși sărac, este harnic,iubește munca: ,,Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră.Pãmântul , pentru Ion, însemnă şi situaţie socialã, demnitate umanã, posibilitatea de a munci cu folos.
Lipsa pământului îi apare ca o nedreptate, iar dorința pătimașă de a-l avea este motivată: ,,Toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are si el pământ, mult, mult".
Pentru că îl știu impulsiv și violent, este respectat de flăcăii din sat. Este viclean cu Ana, este naiv, crezând că nunta îi va aduce și pământul râvnit Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut, se face simțit celălalt glas: al iubirii. Viclenia îi dictează modul de apropiere de Florica: falsa prietenie cu George, în a cărui casă poate veni oricând ca prieten. Dominat de instincte, în afara oricărei morale, încălcând succesiv toate normele comunității, Ion este o victimă a lăcomiei și a orgoliului său. În prezentarea personajului este fundamentală relația pe care personajul o are cu pământul, personaj simbolic, mai puternic decât el. Ion iubește pământul mai presus de orice: ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil.De pe atunci i-a fost mai drag decât o mamă". Renunță la școală, pentru că îi este mai drag ,,să fie veșnic însoțit cu pâmântul". Renunță la Florica, pe care o iubea, pentru că ,,toată ființa lui ardea de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult".Prin muncă el se simte înfrățit cu pământul. În fața ,,uriașului", se simte ,,mic și slab, cât un vierme", dar muncindu-l, ,,simte o mândrie de stăpân". Are iluzia că este ,,atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul". Imensitatea îi trezește dorința de a poseda: ,,-Cât pământ, doamne!.." Toate acțiunile lui au un singur scop: acela de a-l obține. Când glasul pământului tace, revine glasul iubirii. Pământul-stihie strivește în final omul care, nu întâmplător, este ucis cu o sapă.
Pag.70
Pasiuni
1=Ana se remarcă printr-un mod de abordare extrem de naiv, specific unei fete fără experiență de viață, crezând în vorbele de dragoste ale lui Ion, Chiar dacă nu are sentimente sincere pentru Ana, Ion este hotărât să o cucerească pentru a ajunge la averea ei. Dificultatea pe care protagonistul o are în a alege între dragostea pentru Florica și averea Anei, respectiv între glasul pământului și glasul iubirii. oscilaia lui Ion între frumusețea Floricăi și bogăția Anei. Ion este copleșit de frumusețea Floricăi. Acesta îi poartă în suflet „râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară”. Florica se dovedește a fi un far de speranță și lumină pentru Ion. După ce Ion o întâlnește pe Ana în câmp și se autoreproșează pentru ceea ce a suferit din cauza ei, o vede „pe Florica, cu fata rumenă, plină și zâmbitoare, apropiindu-se sprintenă ca o ispită”. Toată agitația lui dispare, îi zâmbește cald și îi spune: „În inima mea…tot tu ai rămas craiasa…”.
Florica îl iubește la rândul ei pe Ion, cu o pasiune intensă. Când tânărul o îmbrățișează în câmp și o sărută cu patimă, „fata se zvârcolește, dar cu fiecare mișcare se lipea mai tare de pieptul lui…”
Florica este o femeie prinsă între dorința de a fi iubită și constrângerile sociale.
2=Pentru Ion, pământul reprezintă o legătură profundă și esențială, fiind ca o comoară neprețuită. Ion își leagă identitatea și existența de acest pământ, manifestând o pasiune intensă pentru el. O trăsătură definitorie a personajului este patima pentru pământ. Ion are doar o mică bucată de pământ față de care manifestă instinct de "posesiune",,I se părea mai frumos, fiindcă era al lui." Contemplă până în zare locurile și exclamă cu uimire: ,,Cât pământ, Doamne!". Acesta i se pare un uriaș din basme față de care simte inferioritate: ,,Se simțea mic și slab ca un vierme în fața uriașului". Trăsătura dominantă a lui Ion este dragostea sa față de pământ, marcat fiind de un puternic simț al proprietății „glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului o chemare, copleșindu-l”. Drama lui Ion este cea a țăranului nemulțumit de condiția sa, deoarece el nu poate însemna nimic în ordinea socială și umană a lumii, din cauza lipsei de avere.
3=Pământul apare ca un stăpân, ca o divinitate mitologică - glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l", iar Ion, în ipostaza ființei umile - se simțea mic și slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare". Exclamă,, Cat pământ, Doamne!"Se simțea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul". Patima pentru pământ îl macină, pentru că ,,pământul îi era drag ca ochii din cap".Toată ființa lui era mistuită de,,dorul de a avea pământ mult, cât mai mult", deoarece ,,iubirea pământului l-a stăpanit de mic copil [...] de pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă." Pământul semnifică pentru flăcăul ambițios demnitate și totodată obiect al muncii asupra căruia își exercită energia, vigoarea, hamicia și priceperea.
4=Dacă Ana are faţa „lunguiaţă, arsă de soare, cu o întipărire de suferinţe”, Ion văzând-o ca pe o fată slăbuţă şi „urâţică”, Florica este fată frumoasă, cu „obrajii ca piersica şi ochii albaştri ca cerul de primăvară.” Privind-o pe delniţă, ea îi pare „slăbuţă” şi „urâţică”, întrebându-se: „Cum să-ţi fie dragă?” O urmăreşte cu privirea şi se mustră: „Uite pentru cine răbd ocări şi sudălmi”. Opusă Anei, Florica, prin frumuseţea şi spontaneitatea ei, smulge flăcăului mărturisirea: „În inima mea...tot tu ai rămas crăiasă.” Florica îl iubește și ea pe Ion cu pasiune. Când flăcăul o îmbrățișează, pe câmp,,fata se zvârcolește, dar cu fiecare mișcare se lipea mai tare de pieptul lui...”.
Ana este surprinsă în antiteză față de Florica astfel încât cea dintâi este văzută drept urâtă, plictisitoare, o povară, în timp ce a doua, fiind exponenta iubirii, se remarcă prin frumusețe și pasiune.
5=Semnele ironiei apar odată cu numărul scrisorilor,79,pe care teologul Pintea i le trimite Laurei, timp de un an de zile,pe care o admiră pentru calitățile deosebite.Ușor ironică este observația timpului și a hârtiei folosite,dar și a ezitării Laurei de a-i răspunde.La sfatul fatelui său,fata îi scrie mai puține scrisori-23-,pentru că știa că iubirea e gingașă și apoi își amintea că băiatul era mai scund.Mai avea un motiv:cunoscuse un student la medicină pe care îl iubea.Era nefericită că scrisorile multe ale lui Pintea plăceau părinților care socoteau că,deși nu-l cunoșteau, un astfel de băiat era bun pentru fata lor.Ironia se transformă în nefericire odată cu a 80 a scrisoare prin care Pintea cere mâna Laurei,iar în
6=Cele doua forțe antagonice sunt dorința lui Ion de a stăpâni cât mai mult pământ și cea de a trăi alături de persoana iubită, Florica.Aceasta este dilema,alegerea gravă pentru Ion. Cele două nu pot fi împăcate,pentru că este nevoie de sacrificarea uneia cu scopul obținerii celeilalte. Personajul tragic se detașează de restul colectivității prin acțiunile pe care le face și prin urmările acesteia. Ion oscilează între iubire și obsesia pentru pământ. Conflictul interior al protagonistului se consumă astfel între iubirea pentru Florica și patima pentru avere.
Alegera Laurei este privită cu ușoară ironie:inițial atrasă de studentul medicinist, Aurel, refuză insistențele părinților de a se mărita cu Pintea,preotul care nu dorește zestre.Laura se confesează surorii sale,Ghighi,este derutată,disperată,își înfruntă părinții și ,în cele din urmă, va accepta.Este îndrăgostită de Aurel și-și înfruntă mama cu seriozitate,mai ales că este susținută cu seriozitate de Ghighi care se implică emoțional.Deși conversația cu mama lor pare serioasă,cele două fete știu că nu vor avea o reușită.
7=Țăranii sunt populația majoritară a satului Pripas și ierarhizarea lor se face în funcție de criteriul economic, de suprafața de pământ pe care o dețin, de averea pe care o au. Pentru a ilustra faptul că pământul avut în proprietate guvernează destinele acestor țărani, scriitorul alege un destin individual ilustrativ, un țăran,pe Ion,reprezentativ prin care să exprime această realitate socială și psihologică a întregii țărănimi ardelene de la începutul secolului al XX-lea. Ion are un destin tragic într-o lume în care nu valorile individuale umane:hărnicie, istețime, bărățtie sunt apreciate, ci averea. Flăcăul suferă, pentru că face parte din categoria sărăntocilor. De aceea, dorința de a avea pământ mult devine o obsesie. Dacă prin mijloace oneste nu putea obține pământul dorit, atunci el hotărăște să-l câștige cu mijloace imorale, trecând peste sentimente.
Limbajul lui Ion reliefează în mod indirect agresivitatea acestuia,viclenia,minciuna, impunându-și voința prin forță. nemulțumit de condiția sa, prin dificultatea pe care protagonistul o are în a alege între dragostea pentru Florica și averea Anei, respectiv între glasul pământului și glasul iubirii. Ion foloseşte în adresarea către Ana strigăte,diminutive:,,Uuu,mă Anuțooo!”,iar fata este coleșită de vorbele lui,îl crede când aude minciunile spuse,căeste necăjit;o privește însă cu dispreț,,tare-i slăbuță șiurâțică,săraca de ea.” Își schimbă vorbele și tonul atunci când îi vorbeşte Floricăi este copleșit de frumusețea fetei. După ce Ion o întâlnește pe Ana în câmp și își reproșează pentru ceea ce suferă din cauza ei, o vede „pe Florica, cu fața rumenă, plină și zâmbitoare, apropiindu-se sprintenă ca o ispită”. Toată agitația lui dispare, îi zâmbește cald și îi spune: „În inima mea…tot tu ai rămas crăiasa…” Florica îl iubește la rândul ei pe Ion, cu o pasiune intensă. Când tânărul o îmbrățișează în câmp și o sărută cu patimă, „fata se zvârcolește, dar cu fiecare mișcare se lipea mai tare de pieptul lui…”
Intelectualii și destinele lor ocupă un rol important in viața satului,este prezentată familia învățătorului Zaharia Herdelia,soția Maria, fiul Titu, fiicele Laura si Ghighi. Doamna Herdelea cu ambiții privind viitorul fiicelor ei, Laura fata de măritat, Ghighi care îi va urma.Ambii părinți sunt mulțumiți de apariția preotului,Pintea,în viața Laurei pe care o dorește de nevastă fără zestre.Doamna Herdelea este hotărâtă să le înfrunte pe cele două fete,gândind la bunăstarea căsătoriei cu Pintea.Limbajul personajelor este aapropiat de cel al oamenilor din sat,indiferent de condiția lor socială prin faptele, gesturile, atitudinile lor,prin precizia termenilor, acurateea și simplitatea exprimarii.
8=Titlul romanului, ,,Ion", este simplu și scurt ascunde o semnificație profundă. Numele propriu "Ion" reprezintă personajul principal al romanului și este un simbol al omului simplu, dar și al puterii și voinței de a reuși în viață. Ion este un muncitor sărac dintr-un sat din Transilvania și romanul ne prezintă evoluția sa în societatea rurală a vremii. Semnificația titlului ,,Ion" poate fi interpretată și ca o reprezentare a omului obișnuit, a luptei sale pentru supraviețuire și a sacrificiilor pe care le face pentru a-și atinge scopurile. titlul "Ion" poate fi interpretat și ca o reprezentare a contrastului dintre inocența și puritatea personajului și mediul corupt și înstrăinat în care trăiește.
Dincolo de text
Numele unui personaj devine un semn al persoanei, întrucât se identifică cu aceasta, reprezentând-o. Numeroase personaje din literatura universală păstrează amprenta unor calități morale sau fizice etalate de numele pe care le-au purtat și care au devenit celebre. Soarta personajelor se conformează voinței autorului. Scriitorii caută forme sonore pentru a-și boteza personajele cu nume cât mai expresive, urmărind să fie o concordanță între ceea ce exprimă numele propriu și caracterul acestora.
Astfel, numele Julieta este de origine latină și pare să fie derivat din forma Julia, semnificând ,,plin de viață", tineresc".Numele Romeo pornește de la numele Romei, derivă din grecesul ,,romeos" și este folosit pentru cei ce mergeau în pelerinaj la Roma.Numele Ion în limba greacă Iόν, Ion este participiul prezent de la ,,ἰέναι ienai-a merge și înseamnă ,,mergător” ;în ebraică numele "Ioan" înseamnă ,,dar de la Dumnezeu." Numele Ana derivă din limba ebraică și greacă veche. În ebraică, este o formă scurtă a numelui "Hannah", care înseamnă "grație" sau "favorizată de Dumnezeu". În greacă, "Ana" este o formă prescurtată a numelui "Anastasia", care înseamnă ,,renăscută" sau ,,născută din nou".
Numele de fată Florica, de origine românească, cu semnificatia floare, provine din latinescul "flos".
Pag.71
Criticii spun
Tudor Arghezi face o critică foarte aspră romanului, considerîndu-l, prin realismul fidel al descrierilor, o «platitudine de plăcintărie și mediocritate totală, ochi mort, minte somnolentă”. „Un artist se spânzură și nu dă la tipar asemenea rezultate”, crede Arghezi, căci «demnitatea literară își impune un rol activ în spectacol, o atitudine în cuvinte, o frîntură în imagini, o iuțire și o abreviere lapidară, un ritm – o mie și una de sarcini pe care trebuie neapărat să le răstoarne scriitorul. (…) Limba nu trebuie să fie o magazie și un depou de unelte sterpe ca dicționarul, decît în cărțile proaste„. Ion este „o carte de registratură, nu de scriitor”, croită de „pana inferioară a domnului Rebreanu”.
Tudor Vianu în,,Arta prozatorilor români”arată că în proza lui Rebreanu sunt interesante schimbările de vocabular al diferitelor medii sociale,iar în romanul,,Ion”este un vocabular aspru diferit de cel cărturăresc.
„Ion e un poem epic solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreţie liniştită” scrie George Călinescu despre romanul,,Ion”,fiindcă arată etapele vieții ca în marile epopei ale literaturii.Sunt arătate evenimentele importante din viața satului.
Astfel stilul romanului este un stil cenușiu, pentru că lipsește încărcatura stilistică, exprimarea aleasă, frumoasă, cautată,iar cei trei critici literari au păreri diferitedespre stilul autorului.
