Analiza textelor narative

Pag.39

2=reperele spațio-temporale din

                 ,,Dănilă PREPELEAC”

timpul şi spaţiul sunt în mod deliberat vagi, nedeterminate, sugerând astfel caracterul universal valabil al faptelor şi personajelor:,,era odata intr-un sat"Acțiunea se desfășoară pe drumul spre târg ,în sat ,pe malul heleșteului,teritoriu stăpânit de forțe malefice.Este un timp  repetabil, înscris pe dimensiunea timpului etern, care capătă valențe mitologice.

3=,,Nopți la Serampore”=momentele subiectului:

 Titlullul nuvelei fantastice conține o refeire temporală, asupra unui timp mitic, al revelației, și una spațială, fixând acțiunea pe teritoriul sacru al Indiei.

Relațiile temporale și spațiale se manifestă pe două coordonate, reală, obiectivă și fantastică. Timpul are trei ipostaze: prezentul, din care omul matur relatează nostalgic întâmplarea stranie, trecutul apropiat, în care s-a petrecut evenimentul, trecutul îndepărtat, timp subiectiv în care au fost proiectați protagoniștii, care explorau misterele junglei indiene.

Spațiul este aparent acelși, teritoriul Indiei, țara exotică cu tradiție ancestrală; în esență, acest teritoriu se constituie ca un spațiu spiritual, rămas în memoria afectivă a autorului prin conotațiile sale mitice.

Subiectul nuvelei are la bază mai multe secvențe narative legate prin înlănțuire și inserție. Structural, nuvela are nouă capitole și trei părți; introducerea în universul amintirii, aventura inițiatică și căutarea unor explicații logice ale acesteia.

Incipitul textului se constituie ca o confesiune dominată de nostalgie a naratorului-personaj, omul matur, care a trăit experiența inițiatică a ieșirii din timp și spațiu, refăcând mitul eternei reîntoarceri: „Niciodată n-am să uit nopțile petrecute cu Bogdanof și Van Manen în împrejurimile Calcuttei, la Serampore și Titagarh”. Ea fixează, de asemenea, spațiul mitic, încărcat de sacralitate, lumea indiană, care exercită asupra europenilor o fascinație imposibil de explicat.

În expozițiune, naratorul prin intermediul memoriei esențiale, se întoarce în trecut la vremea când era „un foarte tânăr învățăcel”, cum însuși se autodefinește, amintindu-șu de prietenia sa cu alți doi europeni, Bogdanof, profesorul de persană, „un orientalist celebru” și olandezul van Manen, cel care ”adoră  lumea indiană”, fiind cercetător, bibliotecarul și secretarul „Societății asiatice din Bengal”, celibatar, dedicat afinității sale pentru „lucruri oculte”. Cei trei protagoniști aparțin unei elite intelectuale; deși naratorul este încă foarte tânăr, se remarcă prin capacitatea intelectuală de a susține o frumoasă prietenie cu oameni maturi, cu o bogată experiență de viață, ambii inițiați în tainele indiene.

Intriga nuvelei este reprezenttă de invitația făcută de Van Manen, „cel mai vorbăreț” și cel mai în vârstă dintre ei, de a merge la Serampore, acolo unde locuia un prieten de-al său, Budge.

Desfășurarea acțiunii-Ei ajung la reședința lui Budge, care le povestește despre Suren Bose, un profesor din Calcutta, inițiat în practicile tantrice secvență oferită cititorului prin procedeul inserției, o prefațare a fenomenelor stranii, la care cor lua parte protagoniștii. La miezul nopții, naratorul, Bogdanof și Van Manen pornesc spre Calcutta, într-o mașină condusă de șoferul lui Budge. Momentul este prielnic revelației sacre și debutează cu impresia ciudtă că s-au rătăcit, deși se pare că alt drum spre destinția lor nu există. „Un țipăt infiorător de femeie” constituit ca un indiciu al manifestării fantasticului, ca semnal auditov, tulbură incertitudinea pe care o trăia naratorul, adâncind-o și mai mult; sunetul este perceput și de ceilalți și se conturează ca o chemare disperată, așa că cei trei pornesc în căutarea celei care le cerea ajutorul. Naratorul dozează foarte bine amănuntele intruziunii în lumea fantasticului, ale cărui elemente sunt menite a tulbura liniștea obișnuită a pădurii în miez de noapte.

Dorința de a oferi ajutor unei ființe umane aflate în dificultate domină groaza resimțită de călători, iar rătăcirea lor disperată prin întuneric îi scoate din timpul real, proiectându-i în sacralitate și mit. Căutarea se soldează cu un eșec, căci, deși se afundă cu toții în junglă, nu găsesc nicio ființă umană. În schimb, naratorul este năpădit de o stare acută de oboseală, care îi conferă senzația că visează și că nu se poate trezi la realitate. Senzațiile lor sunt stranii, constituindu-se ca semne ale confruntării omului obișnuit cu inexplicabilul; „aveam necontenit senzația că visez și că nu mă pot trezi din vis”.

Bogdanof pune pe seama „halucinației” ceea ce auziseră și propune revenirea la realitatea de la care porniseră, mai ales că aveau cu toții impresia  ciudată că jungla are o influență negativă asupra lor. Neînțelegerea lumii insolite, paralelă cu cea familiară, îi conferă individului obișnuit senzația că se confundă în visare. Dispariția mașinii constituie momentul în care cei trei se află în incapacitatea de a oferi o explicație logică, cu toate că încearcă să o formuleze; șoferul plecase probabil să-i caute.

Aventura inițiatică este în plină derulare, dar cei trei sunt tentați să acționeze să acționeze conform regulilor realității pe care o cunosc și se hotărăsc să pornească pe jos înapoi la Serampore. Un alt semnal al sacrului de această dată vizual, tulbură echilibrul lor interior; zăresc acum „un felinar care se adâncea legănându-se în inima pădurii”. Lumina, simbol al vieții, reprezintă o tentație irezistibilă, „o necurată atracție” de a descoperi ce taină ascunde această apariție neobișnuită, pe care cei trei o urmează, pătrunzând din nou în spațiul magic al pădurii. Singuratatea în junglă, marcată de evenimente care doar se conturează, fără a se dezvălui, devine greu de suportat  și inspiră o teamă inexplicabilă. Rătăcind prin pădure - labirint al cunoașterii -, frica se mistuie, transformându-se din senin într-o senzație de familiaritate cu spațiul înconjurător.

Vraja luminii îi determină să o caute cu „o îndărătnicie oarbă”, până la marginea pădurii, zona liminală între sacru și profan, unde aceasta se metarmorfozează într-o „lumină tulbure”, care prinde contur, devenind „reflexul unei vetre cu jăratic” și totodată o a treia revelație a sacrului.

Simbolul ancestral al vetrei este interpretat conform explicației logice unde drumeții ar putea poposi peste noapte, sperând în aflarea unor gazde primitoare. Fără măcar să bănuiască ieșirea din timp sau spațiu, ei pătrund într-un teritoriu sacru al trecutului îndepărtat, reprezentat de „o cladire destul de ciudată, înconjurată cu un zid cenușiu de piatră”. Întâmpinați de un batrân cu o aparență neobișnuită, care pare trezit „dintr-un somn lung” si care nu este deloc surprins să-i vadă la o oră atât de înaintată rătăcind prin junglă, sunt conduși către stăpânul casei, Nilamvara Dasa, „un barbat între două vârste, cu o figură foarte palidă, cu privirile înțepenite”.

Senzațiile stranii năpădesc pe narator, resimțind ca pe un vis, ieșirea din timpul real: „aveam un sentiment ciudat că visul meu continuă și că nu izbutesc încă să mă trezesc. Focurile acelea părăsite, casa aceasta curios înconjurată de pădure din trei părți, bătrânul care parcă nu înțelegea ce-i spuneam (..) Parcă timpul rămăsese suspendat, și trăiam numai fragmentar, doar în anumite episoade”. Intuiția ieșirii din cotidian devine, pe măsura derulării evenimentelor, o certitudine imposibil de explicat pe cale rațională.

Apariția stăpânului casei determină confruntarea cu neobișnuitul, căci acesta vorbea și se comporta foarte ciudat: „Greutatea cu care se mișca, tresăririle acelea neînțelese care îi scuturau trupul la răstimpuri, ca prins de friguri, sticlirea nefirească din ochi, pumnii pe care îi păstra necontenit încleștați, toate astea începeau acum să ne atragă atenția. Felul lui de a ne privi era cu desăvârșire ciudat. Aveam uneori senzația că e împins de o forță nevăzută, fără ajutorul căreia ar înțepeni, zâmbind foarte stins, în fața noastră. „Mai mult, deși acesta a anunțat de trei ori că li se pregătesc camerele pentru găzduire, casa era cuprinsă de liniște și nemișcare.

Senzația de teamă îl năpăstuiește pe narator, sințindu-se cuprins de o vrajă nedefinită și amintindu-și de țipetele auzite în pădure. Ceilalți doi tovarăși de drum par a avea aceeasi revelație, iar Van Manen începe să-i povestească gazdei întâmplarea ciudată din pădure, declanșând o suferință puternică, manifestată din plin prin gemete și cuvinte de neîțeles. Reușesc să distongă doar un nume „Lila”, pe care stăpânul casei îl repetă obsesiv. Călătorii înțeleg cu greu că era vorba de fiica și soția acestuia, care fusese ucisă în pădure. Astfel, curtea se umple de „umbre”, care par că participă la un ritual de îngropăciune, iar cei trei se hotăresc să plece pentru a nu tulbura suferința gazdei; îndreptându-se spre poartă, își dau seama că nu își pot lua rămas-bun, deoarece cu toții dispăruseră.

Sleiți de puteri, călătorii nu bănuiesc ceea ce petrecuse cu ei; ajung în zori la Serampore, la vila cunoștinței lor, fiind propulsați înapoi, în realitatea căreia, îi aparțineau și cu care erau, implicit, familiarizați. Ulterior, află cu stupefacție că nici ei, nici șoferul nu plecaseră nicăieri noaptea anterioară. Mai mult, Budge adânci dilema, căci le spuse că nu există o casă în junglă, iar faptele la care asistaseră ei se petrecuseră cu o sută cincizeci de ani în urmă.

Imposibilitatea formulării unei explicații logice pentru seria evenimentelor din noaptea respectivă, îl macină obsesiv pe narator, care nu încetează să caute răspunsuri. După câteva luni, într-o mănăstire din Himalaya, acesta îl întâlnește pe Swami Shivananda, un inițiat al practicilor magice, căruia îi relateaza ciudata întâmplare. Cei doi au opinii diferite. Tânărul crede că au fost victimele unui ritual inițiat de Suren Bose, fiind determinați să pătrundă într-un spațiu sacru, prin ieșirea din timpul obiectiv și spațiul real. Shivananda are o altă opinie, considerând că realitatea e doar o iluzie, „un joc de aparențe”.

Pentru că tânărul pare a nu înțelege aventura inițiatică la care a luat parte, învățatul îi propune o nouă probă, proiectându-l din realitate din nou dincolo de ea. Ieșirea repetată din timp este percepută mai întâi organic:„În acea clipă simtii brusc dogorindu-și obrajii, și răsuflarea aproape mi se opri în piept.”, ulterior, trezirea la o altă realitate e din ce în ce mai evidentă: „Mi se părea că mă trezesc în altă lume.(...) Am pălit văzând în împrejurimile, și am zărit jăraticul în cetrele părăsite, și am văzut, nu prea departe în fața noastră, casa lui Nilamvara.”

Repetarea experientei stranii, punctul cxulminant al nuvelei, se constituie ca un șoc pentru tânăr, care imploră revenirea la lumea pe care o cunoaște, conștient fiind, de această dată, de caracterul ei iluzoriu. Somnul rezolvă pe deplin frământările conștiinței și readuce liniștea benefica a spiritului într-un mediu prielnic, cunoscut.

Finalul nuvelei restabilește astfel pacea interioară prin luarea în stăpânire a universului familiar:„Când m-am deșteptat, a doua zi, în kutiarul meu, soarele se înălțase de mult, și apele verzi ale gamgelui mi s-au părut nespus de blânde, fără asemănare de limpezi și odihnitoare”.

Relația dintre incipit și final se axează pe ideea de liniște sufletească a tânărului care a traversat o aventură inițiatică, în raport cu omul matur, care își amintește nostalgic aventura spre a edifica asupra tuturor detaliilor sale.

4=TIMPUL

=în basme=Prin formula „a fost odată ca niciodată”, de la începutul poveştilor, unde cel de-al doilea adverb, niciodată, este întărit de primul, odată, se arată că faptele s-au petrecut într-un timp imemorabil, care nu poate fi datat, cu exactitate, în niciun chip.

În basm şi timpul este miraculos. Astfel, eroul pentru a dobândi un cal năzdrăvan, trebuie să slujească timp de un an, iar acolo unde locuieşte baba care are o herghelie de asemenea cai, anul durează doar trei zile. Şi Făt-Frumos creşte, câteodată, într-un an cât alţii-n nouă sau într-o lună cât într-un an, iar atunci când se luptă cu zmeul, această bătălie durează câte trei zile şi trei nopţi.

Noţiunea de timp apare şi la finalul oricărui basm unde, prin formule tipice, se enunţă ideea absurdă că eroul încă mai trăieşte, fiind contemporan cu povestitorul care, uneori, chiar a participat la nunta lui împărătească.

=Acțiunea schiței se desfășoară pe o durată scurtă și are loc, în general, într-un decor unic.

=în nuvelă  timpul este mult mai amplu decât în schiţă.

=în povestire,timpul poate fi scurt sau mai lung-ani.

=în roman,timpul acțiunii este îndelungat,luni,ani,generații.

5=personajul preferat din narațiunile citite ar putea fi:Dănilă,pentru că Dănilă este un amestec de bine şi mai puţine bine, de lumină şi umbră, un personaj real, viu.

6=caracterizare=Dănilă Prepeleac=

Chiar şi atunci când face lucrurile anapoda, el rămâne simpatic, pentru că este o victimă. Simpatia aceasta izvorăşte şi din candoarea cu care rezolvă situaţiile, obişnuite, sau dificile. Sunt semnificative două momente. Primul, cel în care, proţăpit lângă car, se întreabă dacă el o fi Dănilă Prepeleac, sau n‑o fi el, ceea ce este un semn că Dănilă are o mare capacitate de autoiluzionare, pare a lua totul în joacă, precum copiii. Al doilea moment apare în final, când naratorul spune că îl lasă pe drac în grija copiilor, „că şi dracul fuge de dânşii”. Aşa cum fugiseră şi ceilalţi draci, speriaţi de Dănilă. Chiar întrecerile la care este provocat sunt tratate de către Dănilă ca o joacă de copii, după cum tot un joc de copil este şi ideea de a fugi în lume, dar călare pe iapă, sau de a‑şi face singur mânăstire.

Numele personajului este comic prin alcătuirea sa. Dănilă provine de la Dan (echivalentul slavon al grecescului doron, cu sensul „dar”, „dăruit”, ca în Bogdan, „de Dumnezeu dăruit”), fiind derivat cu sufixul „ilă.” Prepeleac este denumirea trunchiului de copac în jurul căruia se stivuieşte fânul în clăi, ceea ce ar însemna că Dănilă stă ca un lemn înfipt locului, ţintuit,inactiv şi leneş. În sens simbolic însă, şi prepeleacul marchează un Centru. Nici faptul că îşi pierde un ochi, nu este lipsit de semnificaţie: diminuarea vederii în afară, este echivalentul simbolic al sporirii vederii interioare, al cunoaşterii de sine, deci al cuceririi înţelepciunii. Dănilă este inocentul, tocmai de aceea Dumnezeu îl alege pe el, dăruindu‑i copiii şi apoi bogăţia, de care ştie să se bucure, fără înverşunarea sporirii ei: va trăi în petrecere, bând şi mâncând, ceea ce în limbaj popular, simbolizează bucuria, pacea interioară, eliberarea de povara grijilor existenţei.

Pag.40

7=exemplu de narațiune în care primează personajele:

Nopţi la Serampore” are ca temă fundamentală depăşirea spaţiului şi timpului. Numărul mic de personaje este o altă caracteristică a naraţiunii nuvelistice: naratorul, Bogdanof, şi Van Manen, ca personaje, să le spunem, deocamdată, principale; profesorul Budge, Suren Bose şi, în final, Shivananda. Acestora li s‑ar mai putea adăuga personajele episodice: şoferul, servitorii din casa lui BudgeDeşi „eroul” naraţiunii pare a fi însuşi naratorul, adevăratul personaj al întâmplării este un personaj colectiv, constituit de grupul celor trei orientalişti, fiecare dintre ei conturând o mentalitate europeană, dar şi tot atâtea atitudini diferite faţă de o civilizaţie şi o cultură considerată exotică şi paradoxală în raport cu gândirea şi mentalitatea europeană. Cel mai în vârstă dintre ei, Bogdanof, orientalist rus, este un creştin pravoslavnic, ceea ce îl apropie de narator fiind doar identitatea credinţei: ortodoxia. Îi iubeşte pe musulmani şi are un profund dispreţ şi o puternică repulsie faţă de budişti. Este un om afirmat, celebru prin studiile publicate. El este, aşadar, creştinul răsăritean, dogmatic şi poate un pic fanatizat de contactul cu islamul, de care îl apropie, pesemne, amestecul de exces intelectual şi fanatism religios.

Van Manen, cel mai în vârstă, este un olandez simpatic, avid de studii tibetane, cu o aplecare secretă spre ocultism, dar care nu publicase aproape nimic, fiind din fire cam leneş. Este şi cel mai vorbăreţ, cunoscând mai bine ca oricare alt european lumea în care trăia. Este, cu alte cuvinte, occidentalul care aderă la modul de viaţă al Indiei budiste, fără a‑şi pierde identitatea europeană, Indie pe care o înţelege şi o iubeşte aşa cum este, adică în ciuda alterităţii pe care o ilustrează, sau poate tocmai de aceea.

Bogdanof se dovedeşte primul a fi un sceptic raţionalist, atunci când îşi exprimă impresia că toţi au avut halucinaţii când au auzit strigătul. Tot el propune întoarcerea pe jos la vila lui Budge, înainte de a pătrunde în pădure în urmărirea luminiţei.

Cel care trăieşte din plin emoţia acestei „aventuri” este naratorul, cu toate că şi el face efortul continuu de a înţelege ceva, rămânând însă mereu cu impresia stranie a unui vis din care nu izbutea să se trezească.

.8=În,,Nopți la Serampore” cel care trăieşte din plin emoţia acestei „aventuri” este naratorul, cu toate că şi el face efortul continuu de a înţelege ceva, rămânând însă mereu cu impresia stranie a unui vis din care nu izbutea să se trezească. Naratorul este cel mai prins în evenimente, se află undeva la mijloc, dar tot occidental, trăind în mod mai dramatic paradoxul culturii indiene. Căutând să înţeleagă realitatea din dubla perspectivă a europeanului şi a indian(ist)ului, descoperă că esenţa acestei realităţi scapă oricărei încercări de explicare logică, experienţa pe care o trăieşte echivalează cu o iniţiere, fragmentară şi ea, în realitatea ultimă a lumii, care, potrivit învăţăturii brahmano‑budiste se dovedeşte ireală. La prima experienţă, starea care îl cuprinde pe participant este una de halucinaţie, somnambulism şi vis, care îi creează teamă, dar nu şi groază.

9=Perspectiva narativă este subiectivă, iar personajul principal relatează, la persoana întâi, o întâmplare stranie petrecută în trecut, în timpul studenției sale pe meleagurile Indiei.

10=secvențele narative din cap.4,,Nopți la Serampore”( Secvențele narative prezintă o acțiune și au ca mod de expunere narațiunea.)

Subiectul nuvelei are la bază mai multe secvențe narative legate prin înlănțuire și inserție.

Capitolul 4  este precedat de o cifră și este urmat de un rezumat,apoi parantezele cu puncte reproduc textul normal-narațiune și dialog:

    La un moment dat, toţi trei au impresia că străbat locuri necunoscute, deşi nu exista un alt drum, pe care să se fi putut rătăci. Se întorc, încercând să afle locul de unde povestitorul şi‑a dat pentru prima oară seama că se aflau pe un drum greşit, dar nu izbutesc să determine nici un amănunt. Până să apuce să‑şi mărturisească mirarea, aud toţi, deodată, foarte aproape, un ţipăt ascuţit, de femeie care parcă era înjunghiată. Opresc îngroziţi şi au cu toţii sentimentul straniu al unei irealităţi împotriva căreia cugetul se apără prin impresia de realitate pe care o dă freamătul uşor al motorului. La câţiva zeci de metri în faţa lor, reizbucneşte ţipătul şi o chemare de ajutor, într‑un dialect bengalez uşor arhaic. Coboară cu toţii şi aleargă în direcţia în care se auzise ţipătul. Se afundă în pădure, având totuşi grijă să nu se depărteze prea mult, dar nu găsesc nimic şi nimeni nu răspunde apelului lor. Se naşte sentimentul că toţi au avut o halucinaţie colectivă, greu de admis, dar se hotărăsc să se întoarcă în şosea. Numai că maşina este de negăsit. Ei cred că şoferul a plecat, părăsindu‑i în pădure. Hotărăsc să se întoarcă la Budge, dar în aceeaşi clipă, zăresc un felinar care se depărta spre inima pădurii. Deşi părea stranie apariţia cuiva cu un felinar în inima junglei, toţi trei pornesc parcă fascinaţi în urmărirea lui, cu speranţa că vor găsi o locuinţă sau şoseaua pe care o rătăciseră. 

11=Importanța incipitului și finalului=

  Incipitul textului se constituie ca o confesiune dominată de nostalgie a naratorului-personaj, omul matur, care a trăit experiența inițiatică a ieșirii din timp și spațiu, refăcând povestea reîntoarcerii: „Niciodată n-am să uit nopțile petrecute cu Bogdanof și Van Manen în împrejurimile Calcuttei, la Serampore și Titagarh”. Ea fixează, de asemenea, spațiul fantastic din lumea indiană, care exercită asupra europenilor o fascinație imposibil de explicat.

  Finalul nuvelei restabilește astfel pacea interioară prin luarea în stăpânire a universului familiar:„Când m-am deșteptat, a doua zi, în kutiarul meu, soarele se înălțase de mult, și apele verzi ale gamgelui mi s-au părut nespus de blânde, fără asemănare de limpezi și odihnitoare”.

   Relația dintre incipit și final se axează pe ideea de liniște sufletească a tânărului care a traversat o aventură inițiatică, în raport cu omul matur, care își amintește nostalgic aventura spre a edifica asupra tuturor detaliilor sale.

12=finalul nuvelei,,Nopți la Serampore”= Câteva luni mai târziu, într‑o mănăstire budistă din Himalaya, povestitorul îi relatează întâmplarea trăită lui Swami Shivananda (personaj real, amintit în notele de jurnal ale autorului), maestru spiritual, care studiase şi practicase şi el tehnicile tantra. Tânărul novice explică, lui însuşi şi maestrului, misterioasa întâmplare prin absorbirea, într‑un fel sau altul, în „zona sacră” creată de ritualul oficiat de Suren Bose în pădure şi proiectaţi în alt spaţiu şi timp. Dar nici astfel nu pot fi explicate coerent toate detaliile privind ieşirea lor din casă, drumul străbătut cu maşina. Tot ce văzuseră acolo, era de atunci, din secolul al XVIII‑lea: pădurea, între timp defrişată, arhitectura conacului, costumele bărbaţilor, cu turbane şi şalvari, cum nu se mai purtau în Bengal. Evenimentul la care au participat nu se prezenta însă integral: auziseră ţipetele Lilei, dar n‑au participat la uciderea ei şi nici la jalea casei. Convingerea lui este că nu au asistat la o repetare a evenimentului petrecut cu atâta vreme înainte, ci au „intervenit” în el, modificându‑i datele, fără să‑l poată împiedica. Deşi spectral, bătrânul părea că ar fi fost viu în momentul vizitei, că nu a fost asasinat împreună cu soţia, ci i‑a supravieţuit. Deci ei n‑au retrăit exact o întâmplare de demult, ci au fost martorii unui eveniment pe care însă „l‑au modificat”. Această logică este însă refuzată de logica însăşi. Shivananda râde de acest raţionament, pentru simplul fapt că naratorul acordă realitate întâmplărilor, fie ele trecute, prezente şi viitoare, neînţelegând că lumea nu este reală, că totul este iluzoriu, un simplu joc de aparenţe. Shivananda afirmă că da, dar iluziile şi aparenţele se supun unor legi „numai pentru cel care crede în aceste legi”. Părând a nu fi convins de aceste argumente, novicele este apucat de braţ de către maestru şi invitat la o plimbare. O stare de febră şi de leşin îl cuprinde deodată. I se părea că se trezeşte în sud, într‑o noapte caldă şi umedă, tropicală. Ridicând cu teamă privirea din pământ, zăreşte în jur o pădure imensă, apoi jăraticul părăsit, casa lui Nīlāmvara… Nu poate rezista terorii unei noi experienţe, se smulge din braţul lui Shivananda şi, prăbuşit la picioarele acestuia, îl roagă să îl trezească. Apoi nu mai ştie ce a urmat. A doua zi se trezeşte târziu, contemplând apele blânde, limpezi, odihnitoare ale Gangelui.

13=Modul de a vorbi al personajului-narator cu Swami Shivananda din finalul nuvelei arată confuzia  dintre somn şi trezie, dintre vis şi realitate,crede că nu pot fi explicate coerent toate detaliile privind ieşirea personajelor din casă, drumul străbătut cu maşina şi cel făcut pe jos, reîntoarcerea la vilă, neimplicarea celorlalţi locatari. Shivananda râde de acest raţionament, pentru simplul fapt că naratorul acordă realitate întâmplărilor, fie ele trecute, prezente şi viitoare, neînţelegând că lumea nu este reală, că totul este iluzoriu, un simplu joc de aparenţe.