,,LUCEAFĂRUL”de Mihai Eminescu

pag.116

1.a=Titlul unește două mituri: unul românesc, al stelei călăuzitoare, și unul grecesc, al lui Hyperion, sugerând natura duală a personajului. Zmeul a devenit Hyperion, simbol al genuilui, fiul de împărat a devenit Cătălin, simbolul omului obișnuit; Demiurgul a devenit Creatorul. Hyperion nu se mai razbună, ca zmeul din basm, pentru că răzbunarea nu se potrivește cu esența sa superioară.

Prin formula de incipit, specifică basmelor, Eminescu plasează acţiunea într-un illo tempore, punând accent pe frumuseţea ieşită din comun a fetei de împărat: „A fost odată ca-n poveşti, / A fost ca niciodată.” Fata de împărat este asemenea personajelor din toate basmele,,o prea frumoasă fată”,unică. În basme ființele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza.

La prima transformare a astrului celest, acesta îi apare fetei ca personaj de basm:

 „Şi ţine-n mână un toiag/ Încununat cu trestii.// Părea un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale” Toiagul încununat cu trestii e însemnul regalităţii, asemănător cu cel al fetei „Din rude mari împărăteşti”. Invitaţia pe care i-o face fetei de împărat de a-l urma în lumea lui ţine tot de basm: „Acolo-n palate de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe, / Şi toată lumea-n ocean/ De tine o s-asculte.” Două aspecte se disting:timpul„veacuri multe” aminteşte de trăinicia acţiunilor pe tărâmul basmului; apoi prin dorința:„Iar tu să-mi fii mireasă”, fata de împărat va deveni stăpâna lumii acvatice – altă lume de basm. Fata îi recunoaşte acestui Domn frumuseţea angelică şi demonică, dar acesta e străin la vorbă şi la port,ca personaj de basm – aparţine altei lumi de basm.

Ca în orice basm, şi aici există o probă de curaj,nu mai apare sub forma luptei pe viaţă şi pe moarte dintre doi luptători,ci în decizia Luceafărului de a renunţa la nemurire: „Da, mă voi naşte din păcat, / Primind o alta lege; / Cu vecinicia sunt legat, / Ci voi să mă dezlege.” Proba culminează cu dialogul astrului cu Părintele suprem, care e rugat să-i ia „al nemuririi nimb” în schimbul unei ore de iubire, adică al posibilităţii de a fi protagonist al unei poveşti ce urmează să se înfiripe.

b. Caracterul epic ,narativ este dat de schema basmului, pe care este construit poemul:cu personaje, întâmplări plasate într-un anumit timp și spațiu, chiar cu un narator. Elemente narative: - formula de început, ,,A fost odată ca-n poveşti"; - prezenţa unui narator; - povestirea la persoana a III–a; - existenţa personajelor ; - construcţia gradată a subiectului.

Poemul începe ca un basm, cu formula tradiţională ,,A fost odată ...". Personaj de basm este şi fata de împărat ce vine,,Din rude mari împărăteşti", o fiinţă deosebită, singulară, superioară semenilor săi, înzestrată cu aspiraţii înalte . Comparaţia ,,Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele" subliniază unicitatea ei şi stabileşte relaţia cu astralul, cu planul universal - cosmic, anticipând îndrăgostirea ei de Luceafăr. Fiinţă terestră, fata de împărat ca din basme ieşită din umbra castelului, se îndreaptă spre lumină. Visul în care se întâlnesc doi îndrăgostiţi este des întâlnit în basme.Pentru ca întâlnirea din visul fetei să fie posibilă, Luceafărul se metamorfozează, luând înfăţişarea unui tânăr frumos. El are însuşirea de a-şi schimbă chipul.Apare în  două ipostaze cea de înger şi cea de demon. Calea deschisă de Luceafăr fiind inaccesibilă, fata de împărat coboară din vis, descoperind pământul. Apare în acest tablou un alt portret al fetei. Din fiinţa deosebită, cu aspiraţii înalte, ea devine o “Cătălină” oarecare. Potrivirea dintre cei doi tineri este subliniată şi de numele lor. Una dintre multele antiteze ale poemului este cea dintre portretul pajului Cătălin şi cel al Luceafărului. Este opoziţia dintre omul comun şi omul de geniu. Luceafărul are o ascendenţă cosmică (cerul şi marea, soarele şi noaptea), Cătălin, una necunoscută ("Băiat din flori şi de pripas")În zborul către Demiurg, lui Hyperion îi creşteau “aripe”, iar anii treceau “în tot atâtea clipe”. Haosul, noţiune abstractă, definind dezordinea primară a elementelor, capătă la Eminescu însuşiri ale lumii terestre (“văi”, “hotare”). În tot acest spaţiu, Hyperion “părea un fulger ne-ntrerupt” (imagine a vitezei luminii). Construcţia “gând purtat de dor” adaugă acestui zbor fantastic o intensitate afectivă. Luceafărul cere Creatorului dezlegarea de nemurire, pentru “o oră de iubire”. Demiurgul respinge dorinţa lui Hyperion ca pe un lucru imposibil: “Dar moartea nu se poate”. Hyperion, în calitate de muritor, nu ar mai fi el însuşi, n-ar mai fi vorba despre o nouă ipostază, ci despre o anulare a sa, care ar dezechilibra întregul univers.

2=Și în ,,Fata din grădina de aur”și în,,Luceafărul” primul tablou se deschide cu o formula de incipit cu rezonanță de basm care plasează întregul imaginar poetic într-un timp imemorial, introducând și personajul principal feminin, fata de împărat, unică în lumea ei de frumusețea sa cosmică:

Poemul,,Luceafărul” debuteaza cu formula de deschidere a unui basm,,A fost odată...ca niciodată” care fixeaza timpul actiunii, de altfel nedeterminat, mitic si primordial.În basmul,,Fata din grădina de aur”începutul este,,A fost odat-un împărat...în vremi de aur”,timpul este și aici nedeterminat,dar vremurile sunt strălucitoare,minunate și urmează o descriere a lor în care pretutindeni sunetul cornului crea legătura cu zeii.În ambele creații apare descrierea prin epitete a fetei de-mpărat:,,dulce,mândră,pruncă”cu ,,ușorii pași”,iar în,,Luceafărul este,,o prea frumoasă fată”,superlativul adjectivului o face deosebită nu numai prin  descendența sa nobilă,dar și calitățile ei ,,mândră-n toate cele”, prin comparațiile cu,,Fecioara între sfinți și luna între stele.”Ambele descrieri au  puritate şi frumusețe ireală.

3=

 a.Fata  începe să-l iubească pe Luceafăr,având un sentiment uman,normal, timp ce iubirea Luceafărului nu se limitează la dorință, acesta percepând iubirea ca o posibilitate de împlinire, o experiență a cunoașterii, o dorință de a trăi printre oameni prin iubire. Prima chemare a fetei este dorința de a fi aproape și îi cere Luceafărului  să coboare pe o rază, luminându-i viața. La auzul chemării fetei, Luceafărul îi îndeplinește dorința și se transformă într-o entitate angelică cu chip de strigoi.

Întruparea Luceafărului simbolizează desăvârșire,eternitate.  Structura „umbra feței străvezii” surprinde ideea de iluzie,de entitate ce nu aparține acestei lumi. Sub forma sa aparent materială, el o cheamă,la rândul său, pe fată în lumea din care vine, oferindu-i accesul la eternitate,el vine din părinții săi:Cerul și Marea-simboluri ale distrugerii și regenerării.  Ochii săi reflectă istoria sa,haosul, semnul neantului din care vine. Fata îl refuză pe Luceafăr,îi pare străin de lumea ei,de neînțeles pentru o ființă umană precum ea.O altă dorință, ca-n basme, imposibil de împlinit este momentul în care pasiunea  Luceafărului se intensifică, oferind fetei eternitatea ,declarându-și din nou părinții: soarele și noaptea, originea lui Hyperion este un amestec de lumină și întuneric.

Fata percepe diferența dintre lumi și refuză spațiul etern și-l imploră pe Luceafăr să părăsească eternitatea și să intre în moarte, pentru a putea împlini iubirea. Luceafărul acceptă, încercând să-și dovedească iubirea,chiar dacă s-ar rupe din cer.Ca-n basme,Luceafărul străbate cerul și împătimit de iubire,îi cere Demiurgului devenirea sa ca om, pentru a dobândi detașarea de etern. 

Îndemnul Demiurgului de a privi planul terestru îi aduce Luceafărului dezamăgire,Luceafărul rămâne în lumea sa eternă, răspunzându-i  Cătălinei sfidător,dar cu o dureroasă resemnare,pecetluindu-și singurătatea eternă. Dorințele din poem arată că eternitatea este un ideal care rămâne mereu în afara atingerii umane,care este marcată de limitările și fragilitatea vieții.

b.În basmul,, Miron si Frumoasa fara corp”există ideea că năzuința pământeanului Miron  către ideal, ramâne de neatins.Ca și Luceafărul, Miron este perceput ca un erou tragic, singuratic și neînțeles, care își caută fericirea în lumea imaginară a frumoasei fără corp.

Pentru fecioara nu exista insa pasiune, patima ei fiind rece, ireala,de aceea Miron  se stinge de dorul frumuseții pe care nu a putut-o strânge în brațe. De aici este luată în ,,Luceafărul” nazuința pamînteanului, catre idealul, care desi apropiat, ramîne de neatins.

Elementul comun în cele doua scrieri este tragicul destinului omenesc, una și aceeași dramă vazută sub două aspecte: suferința celui care se coboară de la înalțimea idealului la condiția pământească,Luceafărul, și al doilea aspect este suferința pământeanului miron și Cătălina care aleargă mereu către un ideal de neatins.

c. În ultima strofă, Miron își reafirmă dragostea și speranța că frumoasa fără corp își va găsi un corp și îi va oferi iubirea ei. El își exprimă credința că iubirea este mai puternică decât orice obstacol și își exprimă dorința de a fi mereu alături de frumoasa fără corp, chiar și dacă nu poate avea parte de iubirea ei.Miron  nu poate uita vraja Frumoasei fără corp și se stinge de dorul frumuseții pe care nu a putut-o strânge în brațe. De aici este luată în ,,Luceafărul nazuința pământeanului, ăatre idealul, care deși apropiat, rămâne de neatins.

  ,,Luceafărul”-- Idila dintre Cătălin și Cătălina are loc într-un cadru romantic, creat prin simboluri specifice. Scenele de iubire se petru departe de lume, sub crengile de tei înfloriți, în liniștea codrului, sub lumina blândă a lunii. declarația de dragoste a lui Cătălin este exprimată prin metaforele: „Noaptea mea de patimi”, „Visul meu din urmă”, iar profunzimea pasiunii lui este scoasă în evidență de imaginea olfactivă „miroase florile argintii”.

Îndrăgostită, Cătălina are nostalgia Luceafărului, și-i cea de-a treia și ultima chemare, dar de data aceasta îl consideră o stea a norocului „Pătrunde-n codru și în gând / Norocu-mi luminează”. Luceafărul refuză să se întrupeze, fapt ce delimitează cele două lumi și evidențiază acceptarea orgolioasă a propriei condiții „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Iar eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece”.

Luceafărul își acceptă propria-i condiție, lucru care aduce constaterea că relația dintr om și geniu este incompatibilă. Omul comun este incapabil să-și depășească limitele, iar geniul manifestă un profund dispreț față de această incapacitate „Ce-ți pasă ție chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul”.

Pag.117

4=Sigur,în înțelegerea,,Luceafărului”sursele de inspirație au o mare însemnătate:

Poemul Luceafărul are ca sursă principală de inspiraţie basmul popular românesc Fata în grădina de aur, cules de germanul Richard Kunisch într-o peregrinare a sa prin Oltenia. Îndrăgostit de o pământeană, fată de împărat, Zmeul merge la Creator să fie dezlegat de nemurire şi să capete statut de om pentru a-şi putea împlini iubirea. În acest răstimp, fata se îndrăgosteşte de un pământean, Florin. Întorcându-se, Zmeul îi vede împreună şi, ca să se răzbune, prăvăleşte o stâncă peste fata necredincioasă, lăsându-i iubitul să trăiască mai departe, chinuit şi neconsolat. De durere, Florin moare şi el lângă stânca sub care zăcea iubita lui.

  Apoi Mitul „Zburătorului” este valorificat în primul tablou al poemului Luceafărul, prin visul erotic al fetei de împărat-care, ajunsă la vârsta dragostei, îşi imaginează întruparea tânărului în ipostază angelică şi în ipostază demonică, pentru a putea dialoga cu acesta după legile pământene.

  Problema geniului este ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit căreia cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului superior, singurul capabil să depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în sfera obiectivului. Spre deosebire de el, omul obişnuit nu se poate înălţa deasupra concreteţii vieţii, nu-şi poate depăşi condiţia subiectivă.

  Motive mitologice, preluate din filozofia greacă (Platon, Aristotel), din gândirea indiană (Poemele Vedelor) şi din mitologia creştină (Conceptul de "păcat orginiar", de cosmogonie creştină şi de viziune apocaliptică.

5= Timpul poemului este mitic,nu poate fi precizat,poate fi în orice epocă,pentru că în orice geniul nu este iînțeles și de aceea se izolează îndurerat de lumea comună, a norocului trecător, asumându-și destinul. Omul comun este  incapabil să-și depășească limitele, rămâne ancorat în,,cercul strâmt”, , iar geniul atinge starea de perfectă, liniște sufletească.Totuși sunt situații în care caută să înțeleagă frământările lumii și prin puterea sa să le îndrepte,doar să fie ascultat atât dorește.

6= Spatiul si decorul poemului sunt de tipul celor din basme. Fata contemplă Luceafărul de la fereastra dinspre mare a castelului. La rându-i, Luceafărul, privind spre „umbra negrului castel”, o îndrăgeşte pe fată şi se lasă copleşit de dor.

Ferestra este singurul spațiu de comunicare între cele două lumi, terestră şi cosmică,fata de împărat  se îndrăgosteşte de astru, iarel,,privind de săptămâni",/ îi cade dragă fata". Întâlnirea celor doi îndrăgostiţi are loc în oglindă, ca spaţiu de reflexie şi prin intermediul visului. Luceafărul o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statutul de stăpână a întinderilor de ape, apoi cosmosul, pe cerurile căruia ea va fi cea mai strălucitoare stea. Cei doi j îndrăgostiţi aparţin unor lumi,spații diametral opuse,cer și pământ. Tabloul al doilea este o idilă între două fiinţe aparţinând aceleiaşi lumi într-un decor al  naturii,celălalt plan, universal-cosmic, fiind puţin reprezentat. Fata se individualizează prin nume, Cătălina, şi prin înfăţişare, iar Luceafărul este doar aspiraţie spirituală, ideal. Călătoria lui Hyperion spre Demiurg în spaţiul intergalactic simbolizează un drum al cunoaşterii printre stele 

 Idila Cătălin-Cătălina are loc într-un cadru romantic, creat prin prezenţa simbolurilor specifice. Peisajul este umanizat, specific eminescian, scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în singurătate şi linişte, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii.

7=povestea din,,Luceafăr”

Este o poveste fantastica de iubire intre Luceafar (geniu, fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la varsta cand poate fi tulburata de Zburator; dar si simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat drept criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste ce este rezolvata mitologic prin motivul Zburatorului. Cadrul desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera este grava, solemna. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei apartin unor lumi total diferite.

Al doilea tablou descrie un inceput de idila intre smeni; ca atare cadrul este doar terestru. Cei doi tineri pot fi vazuti ca simbol al 'perechii' in plan uman. Desi, la inceput, Catalina ezita intre ideal si real, in fond ea il accepta pe Catalin, realizand ca ei doi sunt parte din aceeasi lume. Intr-un astfel de cadru atmosfera este intima, cu gesturi familiale, stereotipe. Comunicarea este acum directa, nu se mai face prin intermediul visului, ca in tabloul anterior.

In cea de-a treia parte a poemului este prezentata calatoria interstelara a 'Luceafarului' si dialogul lui cu Demiurgul. Hyperion apare deci, ca forma individualizata a absolutului, in timp ce creatorul sau este absolutul in sine, materia universului superior organizata. Cadrul este exclusiv cosmic, desfasurand-se intr-o atmosfera glaciala. Intr-un dialog presupus, limbajul este gnomic, silentios

Ultimul tablou este din nou intr-un cadru atat terestru cat si cosmic, descriind fericirea omului prin iubire si revelatia Luceafarului asupra diferentelor dintre cele doua lumi. Atmosfera este, pe de-o parte, feerica, intima, senzuala; iar pe de alta parte rece, distanta, rationala. Dialogul nu mai este posibil, replicile constituindu-se la nivele de intelegere diferite. Invocatia Luceafarului are la baza dorinta superstitioasa a fetei de a-si prelungi fericirea prin protctia unei 'stele norocoase'. Raspunsul lui Hyperion contine insa, doar constatarea diferentelor fundamentale dintre doua lumi antinomice.

Personaje,măști,simboluri

1=caracterizare LUCEAFĂRULUI

Luceafărul-Hyperion este simbolul omului de geniu, caracterizat prin inteligență (ratiunea pura), obiectivitate, capacitatea de a se sacrifica pentru atingerea unui ideal, aspirand permanent la cunoastere, dar incapabil de a fi fericit sau de a ferici pe cineva. În primul tablou al poemului, Luceafarul, la chemarea fetei de imparat, se arunca din cer in mare si, luand chipul unui mandru tanar", a carui infatisare aduce cu cea a unui tânăr voievod" - cu parul de aur, cu ochi scanteietori, purtand un giulgiu pe umerii goi si un toiag incununat cu trestii -, o invita in palatele lui de margean, din adancul oceanului.
Fata de imparat refuza invitatia Luceafarului, socotindu-l frumos, cum numa-n vis/Un inger se arata", dar îi e,, strain la vorba si la port", lucind,, fara de viata". iÎn vis, fata il cheama din nou, iar Luceafarul apare, de aceasta data, intrupat din vaile haosului, invesmantat intr-un giulgiu negru si purtand o coroana ce pare că arde. Mărturisește că tatal îi este Soarele, iar Noaptea ii este mama.
Tanarul ii fagaduieste alesei sale ,,cununi de stele"; ii ofera cerul, pe care ea ar trebui sa rasara ca o stea stralucitoare, alaturi de el. Fiinta terestra, fata se afla in imposibilitatea de a se ridica pana la inaltimea Luceafarului. Spaima de necunoscut, incapacitatea de a-si depasi conditia o determina sa renunte cu usurinta: ,,O, esti frumos, cum numa-n vis/ Un inger se arata,/Dară pe calea ceai deschis/ N-oi merge niciodata!" Fata este coplesita de intensitatea nefireasca a iubirii pe care i-o poarta Luceafarul: ,,Mă dor de crudul tau amor/A pieptului meu coarde,/Si ochii mari si grei ma dor, /Privirea ta ma arde. " Ea ii cere Luceafarului sa devina muritor, ca si ea, conditionandu-i astfel, iubirea: Dar daca vrei cu crezământ/Sa te-ndragesc pe tine, /Tu te coboara pe pamant,/ Fii muritor ca mine."
În calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic mistuitoarea sete de iubire il determina sa se hotarasca sa faca acest sacrificiu, sa isi abandoneze conditia sa de fiinta nemuritoare. Luceafarul ajunge la Demiurg,Creatorul, pentru a-i cere acestuia sa fie dezlegat de nemurire, in schimbul unei ,,ore de iubire.” Parintele lumii il numeste Hyperion, adica cel ce se misca deasupra" sau cel care este deasupra". Hyperion simbolizeaza o natura superioara oamenilor, muritorilor.
Demiurgul ii atrage atentia lui Hyperion asupra deosebirii esentiale dintre el si cea pe care o iubeste: Tu vrei un om sa te socoii./Cu ei sa te asameni?/Dar pia ra oamenii cu to(i,/S-ar naste iarasi oameni.// Ei numai doar dureaza-n vant/ Deserte idealuri -/ Cand valuri afla un mor mant,/ Rasar in urma valuri;// Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc,/Si nu cunoastem moarte." Demiurgul fixeaza transant opozitia neta, incompatibilitatea dintre cele doua lumi: existenta oamenilor este pusa sub semnul norocului, al hazardului: ei doar ,,rasar",, dureaza-n vant" si apoi isi afla un,, mormant", fiindcă pentru ei totul nu este decat o succesiune, o vesnica alternanta de apusuri si rasarituri,,,Parand pe veci a rasari,/Din urma moartea-l paste,/Caci toti se nasc spre a muri/ Si mor spre a se naste"; in schimb, Hyperion nu are ,,nici timp, nici loc",,nu cunoaste moarte."Demiurgul aduce argumentul hotarator, menit sa zdruncine dorinta apriga a lui Hyperion de a deveni muritor, aratandu-i pe ,,pamantul ratacitor"perechea de indragostiti.
Hyperion o vede pe Catalina, prea-frumoasa fata de imparat alaturi de Catalin - pajul indraznet de la curte, priceput in jocul dragostei. Catalina simte inca nostalgia Luceafarului, dar ultima ei chemare adresata acestuia se transforma intr-o rugaminte de a-i ocroti norocul:,,Cobori in jos, luceafar bland, /Alunecand pe-o raza, / Patrunde-n codru si in gand,/ Norocu-mi lumineaza!" La chemarea-fetei ,,el tremura ca alte dăți ",ci, intelegand diferenta esentiala dintre cele doua lumi, rosteste cu mandrie, impersonal, sentinta: ,,Traind in cercul vostru stramt/Norocul va petrece, -/Ci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece."

Luceafărul-Hyperion ramane in lumea sa,acceptandu-si destinul, menirea lui eterna, de a veghea asupra lumii, din indepartarea-i singurătate. Omul comun este dominat de instinct, de vointa oarba de a trai, de egoism, adica de incapacitatea de a iesi din sine. Omul superior, geniul, este dominat de inteligenta, de capacitatea de a iesi din sine, de a revarsa lumina asupra oamenilor. Lumina lui insa orbeste, superioritatea lui copleseste, inaltimea lui intimideaza si, de aceea, el ramane neinteles, fascinand si inspaimantand deopotriva (desi vorbesti pe înțeles, eu nu te pot pricepe." Izolat prin calitatile lui exceptionale, el va ramane ,,nemuritor" prin forta gandirii, dar ,,rece" în plan afectiv.

2= Nu doar Luceafărul şi Demiurgul, ci şi Cătălin şi Cătălina, nu sunt nici personaje independente într-o oarecare poveste de dragoste, nici simboluri care încifrează cine ştie ce sensuri filosofico-teologice, ci sunt pur şi simplu voci – în alte formulări: măşti ale poetului – care se reprezintă pe sine În cadrul lirismului de măşti, eul liric poate fi înţeles ca  ipostaziindu-se, pe rând, în chipul geniului- Hyperion, dar şi al bărbatului teluric-Cătălin, al impersonalităţii lucide- Demiurgul, sau al muritorului care tânjeşte spre absolut- Cătălina. 

a.În ceea ce priveşte ipostazele,,măştile" geniului, în tabloul întâi omul superior este simbolizat de Luceafăr, ca astru aparţinând planului cosmic, în al doilea este numai aspiraţie spirituală pentru Cătălina, în al treilea este întruchipat de Hyperion, iar în ultimul este omul superior simbolizat de Luceafăr, ca simbol al lumii superioare, detaşat de pragmatismul şi efemeritatea oamenilor obişnuiţi, muritori.

b. Ipostazele feminine sunt ilustrate de unicitatea fetei de împărat, în tabloul întâi, de Cătălina, femeia pământeană, care are identitate şi nume, în cel de al doilea, în tabloul al treilea ideea de femeie este simbolizată de aspiraţia geniului către iubirea ideală, iar în ultimul ea devine o muritoare oarecare, o anonimă, un "chip de lut".

c.Măștile lui Cătălin: Cătălin devine întruchiparea telu­ricului, a mediocrităţii pământene.  Pentru a o seduce pe Cătălina, Cătălin urmează o tehnică asemănătoare cu aceea a vânării păsărilor în evul mediu. Declaraţia de dragoste a lui Cătălin, pătimaşa lui sete de iubire exprimată prin metaforele: „noaptea mea de patimi, „durerea med, „iubirea mea de-ntîi, „visul meu din urmă", îl proiectează pe acesta într-o altă lumină decât aceea din partea a doua a poemului.

Profunzimea pasiunii şi unicitatea iubirii, constituirea cuplului adamic, îl scot pe Cătălin din ipostaza terestră.

d.masca angelică a Luceafărului este  îndrăgostitului;masca rece,superioară este a omului de geniu;masca fetei de împărat este a dorului,apoi a nehotărârii,a capricului,a femeii ușuratice;masca Demiurgului este a Creatorului știut și neștiut, este un simbol al Divinitatii , al Creatorului , nu poate fi considerat un tip uman.

e.Luceaforul înseamnă iubirea pură,astrală,neomenească,Cătălina este enigmatică în iubirea pentru astrul cersc,apoi are iubirea firească,pământeană, este conştientă de limitele sale;Cătălin este iubitul îndrăzneț,banal;

3= a.Luceafarul-Hyperion este simbolul omului de geniu, caracterizat prin inteligenta (ratiunea pura), obiectivitate, capacitatea de a se sacrifica pentru atingerea. unui ideal, aspirand permanent la cunoastere, dar incapabil de a fi fericit sau de a ferici pe cineva.Este un simbol al speranței, al visurilor și al dorințelor profunde ale individului. El reprezintă idealul uman de libertate, frumusețe și perfecțiune Luceafărul zboară deasupra pământului, sugerând că el simbolizează ceva care depășește limitele pământului și care este asociat cu libertatea si visurile umane. De asemenea, el este descris ca fiind „o rază” care „strălucește”, sugerând că el este un simbol al luminii, al cunoștinței și al adevărului.

b.Portretul Cătălinei ne trimite în lumea străveche a fecioarele de la începuturi, motiv pentru care ea e unică la părinţi şi mândră-n toate cele, că e fecioară între sfinţi, ca luna între stele, subliniind aspectul măreţiei sale. Este conştientă de limitele sale când spune Luceafărului că: Pe calea ce-ai ales n-oi merge niciodată… Luceafărul o vede pe Cătălina ca pe o mireasă-Deși Luceafărul ia înfățișări deosebite, Cătălina rămâne neschimbată şi spune că-n veci îl va iubi. Cătălina, deloc surprinsă, are curajul să-i încredinţeze dorinţele ei, pe când Luceafărul, Părând pe veci a răsări, e surprins de învecinarea tangenţială cu pământenii,Luceafărul e astrul cerului, Cătălin, cu nume geamăn se potriveşte cu Cătălina vremurilor pământene,e lângă ea şi îi umple zilele pustii.

c. Cele două invocaţii ale fetei de împărat din prima parte a poemului au rezonanţa unui descântec de chemare prin care Luceafărul apare în două ipostaze: neptunic-angelică şi uranic-demonică, unind cerul şi marea sau întunericul şi lumina. În fiecare dintre aceste întruchipări, Luceafărul îi oferă iubitei spaţii nepământene:,,adâncul oceanului”,cerurile toate” şi netimpul. De fiecare dată, frumoasa muritoare refuză fiind conştientă de incompatibilitatea ei cu lumi necunoscute, însă îi cere celui ivit ,,din forma cea dintâi” să devină muritor. Fără a ezita, Luceafărul acceptă, fiind gata să schimbe nemurirea cu soarta efemeră a omului comun. Cea de-a treia invocaţie a fetei de împărat nu mai este o chemare a unei iubiri ideale, deci imposibile, ci o încercare de a-şi proteja fragila iubire, încredinţându-şi iubirea - ,,norocul” unui astru favorabil. Ultima replică a Luceafărului trasează antiteza om comun - geniu. Condiţia umană este pusă sub semnul norocului şi caracterizată prin simbolul geometric al ,,cercului strâmt” opus ,,sferei” care reprezintă universul geniului.

d. Antitezele se reflecta în organizarea poemului precum terestru-cosmic, efemer-etern, perisabilitate-vesnicie, geniu-mediocritate, masculin-feminin ilustreaza gustul eminescian pentru aceasta figura de gandire romantica prin excelenta.

4=Alegoria geniului:

După cum mărturiseşte poetul într-o însemnare pe marginea manuscrisului, „înţelesul alegoric” pe care i l-a dat poveştii este că „dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit”. 

Povestea poemului poate fi rezumată astfel: Luceafărul se îndrăgosteşte de o fată de împărat, Cătălina, pe care o vede pe fereastră, arătându-i-se apoi în vis. Deşi ea este fermecată de el, consideră relaţia lor imposibilă, cu excepţia cazului în care astrul ar fi devenit muritor. Iubirea pe care i-o purta fetei îl determină pe Luceafăr (Hyperion) să meargă la Demiurg pentru a primi „dezlegarea de veşnicie”, însă află că acest lucru nu este posibil. Întors pe pământ, Luceafărul o vede pe Cătălina îndrăgostită de un alt pământean, Cătălin, şi judecă umanitatea de pe o poziţie superioară, a nemuririi şi de-sentimentalizării.

În viziunea schopenhaueriană, geniul se defineşte prin cunoaştere şi nu prin sentimente sau trăiri (de care se poate elibera). Ideea că geniul este o entitate care, deşi „luminează” în exterior prin creaţia sa, în interior este „rece” întrucât se obiectivează, este sugerată simbolic şi de mai multe imagini din poem: „un mort frumos cu ochii vii / ce scănteie-n afară” (strofa 18), „luceşti fără de viaţă” (strofa 24).

Deşi geniul este condamnat la nefericire în timpul vieţii, el va fi veşnic ţinut minte pentru ceea ce, obiectivându-se, a putut crea, obţinând „nemurirea” întru posteritate – idee sugerată alegoric şi în discursul Demiurgului: „noi nu avem nici timp, nici loc / şi nu cunoaştem moarte (strofa 78),, „rămâi / oriunde ai apune” (strofa 81). Totuşi, acest lucru nu este chiar consolator, după cum se poate înţelege şi din tonul trist al cuvintelor Luceafărului: „eu în lumea mea mă simt / nemuritor şi rece” (strofa 98).

În opinia mea, poemul „Luceafărul” este valoros atât sub aspect estetic şi liric, cât şi prin mesajul pe care îl transmite, surprinzând destinul multora dintre persoanele care au lăsat în timpul vieţii lor mai mult decât au putut să primească, asemenea unui „astru” care, deşi dă tuturor lumină, rămâne veşnic singur în spaţiu, iar toată mulţumirea pentru „darurile” sale nu-i este de nici un folos (similar cu geniul a cărui creaţie este apreciată post-mortem, lucru care nu mai poate să-i dea satisfacţie, decât dacă, după trecerea din această lume, ar obţine ubicuitate – deşi, personal, mă îndoiesc că în „lumea de dincolo” mai contează astfel de chestiuni)

Pag.118

Vocile lirice eminesciene:

1=În,,Luceafărul”eul liric are nenumărate ipostaze :

Luceafărul este simbolul geniului, ființă rece, rațională și detașată, atrasă cu precădere de ceea ce nu cunoaște. Criza sa erotică este doar una aparență, în realitate fiind vorba despre o criză cognitivă, el fiind gata de sacrificiul suprem pe care îl poate face pentru a accede la ceea ce pentru el înseamnă ultima treaptă a cunoașterii. Dacă pentru Cătălina îndrăgostirea este un proces aproape spontan (,, Îl vede azi, îl vede mâni/ astfel dorința-i gata"), pentru Luceafăr aceasta este un proces mult mai intens și mult mai durativ (,,El iar privind de săptămâni/ Îi cade dragă fata"), însă cu atât mai profund. În plus, capacitatea sa de a se dedica total aspirației spre cunoaștere este relevată și în dialogul cu Demiurgul, marele creator, în momentul în care renunță la soarta pe care o are și cere o alta"O, cere-mi Doamne orice preț/ Dar dă-mi o altă soartă". În momentul în care realizează superficialitatea firii omenești, Cătălina nu îi mai apare ca unică, ci ca un "chip de lut", lipsit de individualitate și de personalitate. Astfel, se poate observa că, pentru Eminescu, ideea de geniu înseamnă, de fapt, o iluzorie imoralitate, dar o certă nefericire, însingurare și o rece detașare de cele lumești. Luceafărul este pe cât de puternic, pe atât de singur și nefericit.

Setea de cunoaştere a omului de geniu -"o sete care-l soarbe"- face ca Hyperion să meargă la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire în scopul de a descifra taina fericirii, prin împlinirea iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiul suprem: "Reia-mi al nemuririi nimb Şi focul din privire, Şi pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire..." Eliberat de patima iubirii, Hyperion se detaşează de lumea strâmtă, meschină, superficială şi "nu mai cade ca-n trecut/ în mări din tot înaltul". exprimându-şi profundul dispreţ faţă de incapacitatea acestei lumi de a-si d epăşi limitele, de a se ridica spre o viziune a ideilor superioare:

"-Ce-ti pasa tie, chip de lut/
Dac-oi fi eu sau altul?"

Finalul poemului este o sentinţă în sens justiţiar, în care antiteza dintre pronumele de persoana I singular, "eu" şi a II-a plural, "vostru" semnifica esenţa conflictului dintre etern şi efemer, subliniind menirea creatoare a geniului eliberat de patima iubirii, de amăgitoarele chemări ale fericirii pământeşti, care este trecătoare şi lipsită de profunzimea sentimentului:
"Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece, -
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece."

Atitudinea detaşată a Luceafărului din finalul poemului nu exprimă o resemnare, ci este o atitudine specifică geniului, rece, raţională distantă, care nu mai permite un dialog între cei doi, deoarece ei aparţin a două lumi incompatibile ce nu pot comunica, având concepte diferite despre iubire, ilustrând valoarea supremă a idealului spre care poate aspira doar omul superior.

Pag.119

2=Luceafărul este simbol al ființei superioare, al geniului,este eul poetului,iar Cătălina este simbolul omului comun,al femeii din apropierea poetului, caracterizat prin instinctualitate, incapacitatea de a-și depaăș condiția, prin voința de a trăi și de a se împlini prin fericire.

3= Ultimele doua strofe din ,,Floare albastră” reprezintă replica eului masculin, ce sintetizează, pe de o parte, regretul epuizării poveştii de dragoste, pe de altă parte, atitudinea sceptică a geniului, condamnat la singurătate şi nefericire. Versul final ,,Totuși este trist în lume!" arată că egoismul şi răul sunt singurele realităţi care guvernează lumea. În mod similar, ultimele şase versuri din ,,Luceafărul” cuprind formularea antitezei dintre destinul omului mediocru, supus hazardului „Trăind în cercul vostru strâmt/ norocul vă petrece” şi omul de geniu,  „Ci eu în lumea mea mă simt/ nemuritor şi rece.”

=Cătălin ar putea părea uşor suficient, pe câtă vreme el e rapid şi precis în reacţii. El a şi înţeles că ea va fi a lui, şi că tânguirile armonioase după luceafărul de neajuns nu conţin nici o ameninţare reală, de aceea se şi mulţumeşte cu o exclamaţie tandră şi eficace: "Tu eşti copilă, asta e...", trecând imediat la propunerea sa - adevărat antidot la nostalgia astrală, şi noua, acaparatoare orientare existenţială. "Aventura" în care o cheamă nu e o fugă zănatică, ci repetarea unor gesturi ancestrale ţinând de răpirea simbolică. Ei nu fug pentru a pieri, ci pentru a fi doar ei doi ca la început de lume, "uitaţi", existând doar unul pentru celălalt. Cum e vorba de o fugă şi reală şi tradiţională, vom fi cuminţi (deci nu uşurateci cu propriile vieţi), voioşi (în bucuria împărţită a iubirii) şi teferi (ieşind cu bine din toate încercările). Putem chiar prevedea o întoarcere a fugarilor - dar Cătălin nu are a o pomeni, deocamdată. Versul ce spune, aparent, contrariul: "Vei pierde dorul de părinţi" nu impietează asupra explicaţiei generale. Fata îşi va pierde dorul filial ca toate tinerele neveste ce intră în viaţa matură a cuplului, trăind cu omul ei şi viitorii copii - mai aproape sau mai departe de casa părintească, dar separat, indiferent de frecventarea ulterioară. Inteligentul vorbitor pune înainte o "pierdere" cu totul naturală ("dorul de părinţi", adică şi dependenţa de ei), pentru a expedia celălalt "dor", supraterestru: "Vei pierde dorul de părinţi/ Şi visul de luceferi".

,, - "Tu esti copilă asta e..
Hai s-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume.

Căci amindoi vom fi cuminti,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de părinti
Si visul de luceferi. "

În poezia,,O,rămâi”,pădurea-umanizată-tânjește după mărturisirile pe care i le făcea băiatul demult,relația lor fiind una de prietenie sinceră.Tonul tânguitor al pădurii este dat de rugămintea:,,O,rămâi,rămăi la mine", dragostea pădurii este exprimată în mod direct,declarativ:',,Te iubesc atât de mult!... Numai eu știu să le-ascult/[...]Eu te fac s-auzi în taină/[...]Eu te văd răpit de farmec",astfel pădurea este cea care i-a dezvăluit pentru prima oară tainele prin care copilul este  emotionat la misterele destainuite,este ,,răpit de farmec."

=În poezia,,Glossă”vocea anonimă aparține însuși Demiurgului, fiind identică cu vocea  Părintelui Ceresc din Luceafărul. Fiindcă adevărurile cele mai generale, enunțate aforistic în strofa tematică, nu sunt numai simple învățături, ci sunt înseși legile constitutive ale lumii. Glasul care enunță aceste adevăruri general valabile nu poate fi decât glasul lui Dumnezeu-un glas din afara spațiului și timpului.

Creatorul se adresează filosofului, omului de geniu, omului superior oferindu-i soluția inadaptării acestuia la idealurile meschine ale lumii contemporane. ,,Tu rămâi la toate rece”este soluția pe care Demiurgul o propune înțeleptului este ignorarea vieții sociale, detașarea de aceasta și însingurarea.

=vocea naratorului în poezia,,Povestea teiului

=CătălinaPentru Catalin ea are, la inceput, un dispret neretinul: nu il ia in seama si ii respinge manioasa: - Da ce vrei, mari Catalin?/Ia du-t de (i vezi de treaba".cedeaza chemarii lui Catalin, caci vede in el un exponent al lumii sale: .. - inca de mic/Te cunosteam pe line, /Si guraliv si de ni mic/Te-ai potrivi cu mine" Ea nu il prefera" pe Catalin in locul Luceafarului, ci se supune legilor lumii ei, neavand de ales. Nici chiar in voluptatea dragostei fata nu renunta, nu poate renunta la visul ei, che-mandu-1 pe Luceafar sa-i ocroteasca, sa-i lumineze norocul.Asemenea Cătălinei este Dalila din,,Scrisoarea V” care dezlănțuie pasiuni pe care nu e capabilă să le întrețină, pentru că e înzestrată nativ cu darul seducției, ale cărei urmări însă nu le poate nici prevedea, nici tempera. Fire versatilă, ea cucerește pentru că e dedată jocului instinctualității erotice, dar e total lipsită de profunzime și intensitate. Ea e Dalila (Eminescu recurge de multe ori la instrumentarul mitologic), vicleana căreia îi place postura de a fi adulată și nici nu se poate dărui cuiva pe de-a-ntregul, cu credință și devotament. 

=În poezia,,Povestea teiului” în primele cinci strofe este un dialog între Blanca și tatăl ei , axat pe două concepte fundamentale despre lume și viată ; tatăl îi hotărăște așezarea într-un schit, însă Blanca se opune, pentru că nu poate să conceapă lumea ca univers al sacrificiului ; lumea ei reiese din sufletu-i tânăr , vesel, doritor de dragoste , de joc.Vocea naratorului din,,Luceafărul”se regăsește și în acest poem,povestind despre refuzul fetei și fuga în codrul,la izvorul vrăjit, lângă teiul vechi și sfânt.Codrul devine un loc de refugiu pentru sufletele rătăcite, un loc plin de vrajă ,o regăsire a visului.Evadarea în codru se produce în timpul înserării ,,Când a serii raze roșii / Asfințind din ceruri scapă."Apariția unui tănăr ce răsare lângă tei în fața fetei rătăcite în mijloc de padure , lângă izvor este miraculoasă. Portretul fixează o imagine voievodală caa a Luceafărului , purtând drept coroană flori de tei. Idila care se naȘte în sunetul „fermecat Și dureros” al cornului îi pierde în codru pe cei doi îndragostiți, străjuiți de lună și cu sufletul îmbătat de „murmurul cel dulce/ Din izvorul fermecat”. Finalul din „Povestea teiului”este ca-ntr-o poveste, pașii se pierd în cosmos,însoțiți de sunetul cornului care, aici, însoteste iesirea din realitate. La fel ca în,,Luceafărul” vocea naratorului  este de povestitor abil, care știe să atragă în poveste, să creeze mister și suspans, să dea personajelor sale trăsături specifice, atribute distincte:voioșia, vremelnicia și iubirea pentru cei doi,

Poetul expune  teme importante precum iubirea, destinul și căutarea omului pentru a-și găsi locul în lume.

=Luceafărul/Hyperion, ca personaj, se știe, se îndreaptă spre Creator cu o cerere/invocare foarte limpede: schimbarea propriei condiții, din nemuritor în muritor/om de rând, pentru ca, în acest fel, să aibă parte de pământeană împlinire prin iubire: „De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă” […] „O, cere-mi, Doamne, orice preț/ Dar dă-mi o altă soarte”, […] „Reia-mi al nemurii nimb/ Și focul din privire/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire”.  Schimbarea condiției de nemuritor în aceea de muritor (cu posibilități limitate de cunoaștere) ar primejdui capacitatea lui Hyperion de a accede la înțelepciunea superioară, transcendentală (gnoză) și ar afecta echilibrul Creației, de aceea refuzul divinității la cerința lui este ferm: „Îți dau catarg lângă catarg,/ Oștiri spre a străbate/ Pământu-n lung și marea-n larg/ Dar moartea nu se poate…” (s.n.). Experiența călătoriei cosmice și dialogul cu Părintele ceresc conduc la asumarea propriei condiții: „Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.”În,,Rugăciunea unui dac”omul îi cere lui Dumnezeu lucruri nedorite de nimeni pentru el însuşi „iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă/ Îndură-te, Stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă.“Este o rugăciune disperată către Dumnezeu. Rămâne, desigur, la latitudinea lui Dumnezeu să împlinească sau nu acest gen de rugăciune. Poetul se adresează divinităţii: Stăpâne“, dar mai ales „Părinte”,ce indică o relaţie filială, implică o apropiere maximă între două persoane. n strofa a treia, în final, el cere lui Dumnezeu îngăduinţa de a intra în veşnicul repaos, expresie ce indică mai degrabă existenţa sufletului în împărăţia lui Dumnezeu decât anihilarea lui ultimă şi definitivă.

Repaos este odihnă, iar în creştinism odihna de veci este înţeleasă ca o comuniune finală, eternă cu Dumnezeu.

Aşadar, dispariţia fără urmă nu este un omnis moriar în acest poem, ci doar dispariţia din lumea aceasta plină de tulburări şi dureri, din această lume unde moartea într-adevăr şterge orice urmă.

4=Farmecul limbajului poetic eminescian este în consonanță cu mișcarea ideilor si tumultul sentimentelor, antiteza dintre planul terestru și cel cosmic fiind sugerată, la nivel fonetic, prin distribuția consoanelor si a vocalelor.
      La nivel morfologic, dativul etic și dativul posesiv susțin tonul de intimitate, iar verbele la perfect simplu si conjunctiv, din tabloul al doilea, susțin oralitatea stilului.
      La nivel stilistic se remarcă constructia poemului pe baza alegoriei, dar și a antitezei om de geniu-om comun, ,,Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaștem moarte.”, în timp ce în portretizarea Luceafărului sunt utilizate imagini hiperbolice: ,,Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare.”
      Muzicalitatea elegiacă, meditativă, este data și de particularitățile prozodice: măsura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic și rima încrucișată.
      Criticul Tudor Vianu consideră ,,personajele” poemului drept ,,voci” sau ,,măști” care iau locul eului poetic, dar care sunt forme ale conștiinței eminesciene.

 

Pag.119

Dincolo de text

1=În,,Zburătorul”o fată se confesează mamei,mărturisind simptomele unei boli misterioase, fără o cauză concretă:durere imposibil de localizat, bătăi de inimă, stări febrile ce alternează cu spasme de frig, agitație interioară, tremurat, plâns lipsit de o motivație. ResimȚitĂ ca o devastare inferioară, dragostea este văzută până la cel mai mic detaliu ca senzații:,,pieptul mi se bate,inima-mi zvâcnește,tremur de nesațiu,ochii-mi văpăiază." Fata,Florica, apelează la practicile magice, convinsă că numai vrăjile și descântecele pot remedia aceasta situație inexplicabilă: ,,Mătușele cu bobii fac multe și desfac;/ și vrăjitorul ăla și apele încheagă/ Aleargă la ei, mamă, că doar mi-o da de leac".În această atmosferă nocturnă, apare Zburătorul, anticipat de căderea unei stele. Este un decor al unei lumi cufundate în liniște, într-un paradis terestru, în care se deschid căile magice pentru întâlnirea fetei cu Zburătorul, înger și demon în același timp, încântător prin frumusețea lui neobișnuită. Apoi este introdus motivul visului,tărâm fabulos unde Florica îl va întâlni pe Zburător, la fel cum fata de împărat îl întâlnește pe Luceafăr în poemul eminescian.

 a. Zburătorul este înfățișat ca apariție luminoasă în noapte, fiind numit „balaur de umina cu coada-nflăcărată”, Florica, personajul feminin din această baladă, e cuprinsă de un ”dor nespus”, cade într-o visare și pierde legătura cu realitatea. Eminescu re-creează motivul în poemul ,,Luceafărul”, ca și zburătorul, se arată fetei de împărat, o determină să se îndrăgostească de el și apoi dispare. Astfel, fascinația resimțită de Cătălina sub imperiul luminii siderale (care vine de la aștri, astral) sugerează trăirea ființei stăpânite de zburător.În poezia lui Heliade Rădulescu,, Zburătorul” se transformă într-o stea, care strălucește intens, într-un ,,balaur de lumină”, identificat cu un zmeu și, apoi, într-un tânăr frumos. Motivul zburătorului este prezent prin faptul ca Luceafărul, ca și zburătorul, se arată fetei de împărat, o determină să se îndrăgostească de el și apoi dispare. 

b.  Luceafărul este un zburător ,,dulce al nopții mele dor",și la rugâmintea fetei, aflată la vârsta la care poate fi tulburată de Zburător, Luceafărul se întrupează din haosul acvatic și înălțimea cerului: ,,cerul e tatăl meu, iar muma mea e marea". Fata îl cheamă pe Luceafăr prin intermediul unei formule magice, un descântec: „Cobori în jos Luceafăr blînd…”Dar frumuseţea rece, neomenească a Luceafărului o determină pe fată să respingă alternativa oferită de acesta.

2=a. Atât în „Scrisoarea I” cât şi în „Luceafărul” sunt prezente două planuri: unul universal-cosmic şi altul uman-terestru, care converg unul către celălalt şi se interferează. Ambele au ca temă romantică ipostaza omului de geniu în paralel cu ipostaza omului comun care tinde către absolut dar nu-şi poate depăşii condiţia de simplu muritor. Cele două poeme arată ipostaze dieferite ale aceleiaşi persoane, omul de geniu. Dacă în „Scrisoare I” el este un „batrân dascăl” în „Luceafărul” , Eminescu îi dă puterea absolută de a dispune de întrgul Univers. Primul poem ne prezintă fiinţa superioară ca pe un muritor, genialitatea sa fiind închisă într-un trup de om. Suferinţa geniului este cauzată de luciditatea cu care el vede lumea. În antiteză cu dascălul chinuit de propriul său destin, găsim Luceafărul, care caută absolutul în iubire. El nu este o fiinţă materială, putând să se metamorfozeze în orice îşi doreşte. Cu toate acestea nici unul nu este fericit, destinul geniului fiind acela de a fi singur în lumea ideilor sale. 

b. Invocatia Luceafărului de către Cătălina are la baza dorinţa superstiţioasă a fetei de a-şi prelungi fericirea prin protecţia unei stele norocoase. Răspunsul lui Hyperion conţine însă, doar constatarea diferenţelor fundamentale dintre două lumi antinomice. Tabloul final al,, Scrisorii I”dă impresia unui epilog.Sub razele lunii, suferinţele umane par „amorţite” şi însăşi durerea este resimţită ca „într-un vis”. Peisajul selenar este caracterizat de singurătate, aidoma omului de geniu condamnat să rămână o ființă singură în faţa morţii, dar şi a societăţii crude care îl depreciază şi-l izolează din cauza superităţii sale. Ultimele versuri – cu caracter de sentință la adresa condiției umane –arată ideea egalității oamenilor în fața morții. Indiferent de aspirațiile care i-au animat, indiferent de valoarea sau calitatea lor îndoielnică, oamenii sunt supuși destinului efemer, hazardului și morții,iar în finalul,,Luceafărului” Hyperion întelege opoziția dintre cele două lumi ,,cercul vostru strâmt" și ,,lumea mea"și renunță la iubire care înseamnă caracter trrecător și moarte și se întoarce la esența sa dintâi, la absența iubirii,adică la eternitate și indiferență.

3=Partea a treia a poemului eminescian Scrisoarea I este o meditatie cosmogonica.

"Batranul dascal" (omul superior, geniul, savantul) este preocupat exclusiv de lumea ideilor, de cunoasterea adevarurilor esentiale ale lumii, imaginandu-si momentul nasterii universului (cosmogonia, geneza), al desprinderii lui din haosul originar. Cugetatorul reface in mintea lui geniala etapele procesului cosmogonic, intrebandu-se cum arata el in starea initiala ("Fu prapastie ? genune ? Fu noian intins de apa ?"). Raspunsurile sunt greu de dat, pentru ca la inceputuri nu exista nici fiinta, nici nefiinta, nu exista viata si nici vointa. Savantul isi imagineaza " un intuneric ca o mare jar-o raza ", " o pace eterna", o lume a nemiscarii, un haos al materiei nediferentiate, amorfe. Din acest haos intunecat si incremenit se desface un punct care-si capata independenta prin miscare ("Dar deodat-un punct se misca...cel intai si singur." ), desfacandu-se in principiile contrare: cel feminin ("muma", adica haosul) si cel masculin ("tatal", adica el insusi).
Este , probabil, lumina primordiala, stapana lumii, care face ca haosul cu vaile sale "sure" sa devina univers creat ("De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii") si, sub imperiul unei forte interioare ("dor nemarginit", identificabil cu "vointa oarba de a trai" a lui Schopenhauer), sa acceada la viata

("Colonii de lumi pierdute /.../Si in roiuri luminoase izvorand din infinit

Sunt atrase in viata de un dor nemarginit." ).

 

 

Energia initiala a punctului miscator, creatoare de lumi materiale, organizate in spatiu si timp, este acest dor nemarginit (Kania -dorinta din Rig-Veda sau egoismul ca sambure al vietii, din conceptia schopenhaueriana). Lumina este atributul esential al existentei lumii, astfel ca toate civilizatiile, toate constructiile umane, ierarhizarile sociale, toata zbaterea fiintelor traitoare depind de aceasta lumina, de aceasta energie primordiala a punctului dintai, deoarece universul e o dorinta trecatoare a haosului (" Caci e vis al nefiintei universul cel himeric ").

Tabloul al III-lea al poemului,,Luceafărul” prezinta calatoria Luceafarului spre Demiurg si concorbirea dintre cei doi si cuprinde spatial cosmic si expone un tablou cosmogonic. Luceafarul face o calatorie interstelara de cu noastere si autocunoastere, la inceputul lumii, la origini. Se stabileste diferenta dintre timpul cosmic “cateva clipe” si timpul uman “mii de ani”. Demiurgul intruchipeaza creatorul absolute, este cel care cunoaste numele Luceafarului. Pentru un zbor ata de indraznet, Luceafarului ii creste o aripa de dimensiuni uriase. Din cauza vitezei colosale cu care zbura, miscarea lui pare un fulger ne-ntrerupt. Haosul este o notiune abstracta, nepalpabila insemnind confuzia generala a elementelor inainte de creatie. Pentru a le face palpabile Eminescu ii atribuie haosului insusirile unei vai din care necontenit izvorasc lumini ce se amesteca se invalmasesc ca niste mari amenintatoare. Zona in care se afla Demiurgul e infinitul, neantul stapinit de groaza propriului vid adinc ca visul uitarii.

   În,,Povestea magului călător în stele” Magul este un duhovnic și atât de bine cunoaște misterele cosmosului, încât astrele par a-și urma traiectoria, la indicația lui: „Și soarele din ceruri la glasu-i se supune, / Al aștrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut. / De aceea voiu ca dânsul pe fiul meu să învețe / Cari cărări a vieți-s deșarte, cari mărețe.” Unul dintre cele mai importante simboluri din poem este acela al călătoriei magului spre stele. Această călătorie reprezintă o căutare a sensului vieții și a unei vieți mai bune, dar și o dorință de a descoperi misterele universului și ale naturii. În același timp, stelele reprezintă o metaforă pentru speranță și aspirația umană spre cunoaștere și iluminare spirituală.Magul  îşi ia rămas bun de „pe-o piatră detunată” de la codri, urcă în vârf de munte şi: „o stea din cer coboară –/O stea, un vultur de aur, cu-aripile de foc,/Pe ea şezând călare, în infinit el zboară,/Stelele sclipeau sfinte şi-n cale-i făceau loc.” De-a lungul „călăririi” sale prin cosmos, titanul întâlneşte stele şi îngeri. Magul, „dus de steaua ce zboară ca un gând”, se înalţă până la „a haosului vale”, de unde „s-aruncă în hăul fără fund”, ca un Hyperion ce cade în vid în loc să bată din aripi către punctul terminus al universului. Această suită de urcuşuri şi coborâşuri vede pretutindeni stele.Devenit el însuşi o stea căzătoare, bătrânul cade până la capătul stelelor, de unde se poate zări „un punct albastru” în care el recunoaşte „L-a haosului vale un astru blând uşor”. În acest moment, dorul produce o accelerare temporală, iar anii-lumină se scurg precum în călătoria galactică a Luceafărului: „Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipită,/Zboară ca gândul care l-aruncă-în viitor.”

 

Pag.120

4=

,,Împărat slăvit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Toate înflorind din mila
Codrului, Măriei sale.

,, Lună, Soare şi Luceferi

El le poartă-n a lui herb,”(,,Povestea codrului”)= armonie cosmică, unde totul are loc la timpul său și în ritmul natural

 

,, Luceferii de foc
Privi-vor din cetini
Mormant far'' de noroc
Si fara prieteni.”(,,Iar când voi fi pământ”)=  „lumina aștrilor este candela tristeții

,, La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.”(,,La steaua”)= poezie filozofică, vastitatea traiectoriei luminii emanate de steaua demult dispărută; Răsăritul stelei este perceput la multă vreme după ce acesta are loc,

 

,, Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele

Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.”(,,Când amintirile”)= La revederea stelelor ce altă dată erau martorele iubirii,ce  confereau indragostitilor intimidate,

 

,,Atâta murmur de izvor,
Atât senin de stele,
Şi un atât de trist amor
Am îngropat în ele!”(S-a dus amorul.”)= Iubirea se contopește cu elemente din natură ,,izvorul,stelele"și odată cu acestea și dorința cu regretul, amintirea cu nostalgia. 

,, Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;”(Sunt ani la mijloc”)=coparația= iubirea produce o maximă fericire:

 

,, Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt și de scântei
                              Din stele,”(Adio”)=nostalgia trăirilor pline de iubire

 

,, Și dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.”(Ș dacă)= Stelele  oferă speranța,luminează aâancul sufletului îndrăgostitului, pentru a-i însenina gândul îndurerat de lipsa iubirii

 

,, Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gînduri ți-e plină.”(,,Sara pe deal”)=metaforă=iubire sensibilitate, emoţie, frumuseţe interioară, intensificând trăirile.

 

,, Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.”(,,Odă(în metru antic”)=singurătate,tristețe;

 

(Ionuț Țene)

,,Cred că un autor ca Eminescu a fost un vizionar și un profet, dincolo de timpul său limitat, în care a trăit. În esența filosofiei eminesciene cel care coboară se înalță. Geniul în perspectiva eminesciană este o simbioză umano-divină, ceea ce exprimă tendința creatoare a poeților de calibru, a celor care „vorbesc cu zeii”. Luceafărul este Eminescu, pentru care coborârea este o înălțare, prin iubire Un poet autentic inspirat de muze și care „vorbește cu zeii” schimbă cu totul mesajul liric perceput de epoca sa și face din vers o „lance” stilistică, peste timp, spre absolut și veșnic. De aceea, de cele mai multe ori, marea masă a contemporanilor nu înțeleg mesajul liric transmis de poet și nici noile expresii sau figuri de stil înnoitoare..