,,Nopti La Serampore” de Mircea Eliade

Pag.28
   Nuvela ,,Nopți la Serampore" se încardrează în proza fantastică,apare în 1940   Nuvela fantastică este o specie a genului epic, în proză, de intindere medie, în care se îmbină planului real cu planul albstract.
   Tema operei ,,Nopți la Serampore" o constituie o experiența existențială neobișnuită, pe care o trăiește naratorul tânăr—ieșirea din timpul și spațiul real, se produce o ruptură, o întâmplare ciudată și imposibil de explicat.
   Titlul nuvelei-nopțile petrecute la Serampore, constituie un timp mitic și magic într-un spațiu încadrat de sacralitate.
   Relatarea se face la persoana I, narațiunea desfașurându-se la nivelul a trei timpuri: prezentul-- naratorul își amintește această întâmplare; trecutul apropiat--timp în care a intrat, fără voie, tânărul european aflat în India.
      Conținutul nuvelei:
   Pe vremea când se afla la studii în India, povestitorul ,,un foarte tânăr învățăcel" se împrietenește cu alți doi europeni: Bogdanof ,un rus orientalist celebru și Van Manen ,un irlandez care era de mulți ani, bibliotecar al Societății Asiatice în Bengal.  Van Manen le-a propus celorlalți să meargă împreună la Serampore, unde un prieten de-al său, Budge, avea o casă veche. Așa începe minunatul timp petrecut în lungi discuții pe teme religiase, magice sau culte.
   Într-o noapte, cei trei pornesc spre Calcutta, într-o mașină condusă de șoferul gazdei. La un moment dat, toți trei trăiesc o senzație stranie, având impresia că s-au rătăcit, deși drumul era unul sigur.  Tocmai când naratorul încearcă să recunoască locurile prin care treceau, liniștea nopții este sfâșiată de țipătul înspăimântător al unei femei care cerea ajutorul, strigând că moare, ca și când ar fi fost înjunghiată. Înfiorați, europenii au sărit din mașină, încercând să o găsească, în interiorul pădurii. Orice căutare este zădarnică, după o vreme, cei trei dându-și seama că în pădure nu se afla nici o ființă omenească; fiecare trăind senzații ciudate,,aveam necontenit senzația că visez și că nu mă mai pot trezi din vis", ca și când pădurea executa efecte magice.
   Obosiți și crezând că au avut halucinații, cei trei se întorc la șosea, dar nu-l găsesc pe șofer. Se hotărăsc să meargă pe loc la Serampore, zărind, parcă lumina unui felinar care se afunda în junglă, cei trei pornesc în direcția ei, dar pierd imediat iluzia. În preajma unei case, parcă din alt veac, erau mai multe vetre cu jăratec dar niciun om.  Primiți de un bătrân ciudat, europenii sunt conduși la stăpânul casei, fiind anunțați că li se pregătesc camerele pentru odihnă, dar nimeni și nimic nu se mișca în acea casă.
      Amintindu-și de țipătul auzit în pădure, Van Manen i-a relatat gazdei întâmplarea. Acesta i-a produs lui Dasa o suferință atroce, exprimată în propoziții de neînțeles, din care se distingea numai numele Liba.
   Europenii au înțeles că femeia a fost ucisă; curtea se umplea de umbre, totul devenea straniu.
   Considerând că este mai bine să se retragă, cei trei bărbați se hotărăsc să plece spre Serampore pe jos, unde ajung în zori. Acolo află, cu stupoare, că nici ei, nici șoferul nu ieșiseră din casă întreaga noapte, iar întâmplarea la care asistaseră se petrecuse cu 150 de ani în urmă.
   Mai tărziu, aflându-se la mânăstirea din Himolog, naratorul a încercat saădezlege misterul celor întâmplate, într-o discuție cu Shivananda, opiniile fiind diferite. Tânărul susținea că practicile magice ale unui profesor în Calcutta, ar fi creat ,,o zonă sacră" de care ar fi fost absorbiți cei trei europeni, proiectându-i în alt timp. Shivananda i-a explicat că realitatea este o iluzie, proiectându-l din nou pe tânăr în vremea lui Nilamvara, o a doua ieșire din timp.

   În final, se arată că, în dimineața următoare, când s-a trezit din somn, aflat la Serampore, a găsit o lume calmă și plină de strălucire.

   Bogdanof este un orientalist celebru, colaborator al celor mai renumite publicații, iubea musulmanii, era un provaelnic convins.
   Van Manen, un tânăr învățăcel, adora lumea indiană. Era de mulți ani bibiotecarul și secretarul Societății Asiatice în Bengal, foarte inteligent, reușind să învețe limba bengaleză, dar era și leneș.
   (Budge era un om bogat, foarte ciudat, se remarcă prin faptul ca era celibatar si neindemanatic la vanatoare, el ramane in spatiul si timpul profan.)
  ( Intr-o lume contemporana manata de grave contradictii si supusa neincetat indoielii, Eliade propune prin nuvelele sale o viziune armonioasa despre cosmos, unitara si indreptata cu totul spre redescoperirea sacrului, spre intalnirea cu ceea ce ne mantuiste, dand sens existentei noastre".(Eliade-"Incercarea labirintului")

 

Titlul nuvelei fantastice conține o referire temporală, asupra unui timp mitic, al revelației, și una spațială, fixând acțiunea pe teritoriul sacru al Indiei.

Relațiile temporale și spațiale se manifestă pe două coordonate, reală, obiectivă și fantastică.

 Timpul are trei ipostaze: prezentul, din care omul matur relatează nostalgic întâmplarea stranie, trecutul apropiat, în care s-a petrecut evenimentul, trecutul îndepărtat, timp subiectiv în care au fost proiectați protagoniștii, care explorau misterele junglei indiene.

Spațiul este aparent acelși, teritoriul Indiei, țara exotică cu tradiție ancestrală; în esență, acest teritoriu se constituie ca un spațiu spiritual, rămas în memoria afectivă a autorului prin conotațiile sale mitice.

Subiectul nuvelei are la bază mai multe secvențe narative legate prin înlănțuire și inserție. Structural, nuvela are nouă capitole și trei părți; introducerea în universul amintirii, aventura inițiatică și căutarea unor explicații logice ale acesteia.

Incipitul textului se constituie ca o confesiune dominată de nostalgie a naratorului-personaj, omul matur, care a trăit experiența inițiatică a ieșirii din timp și spațiu, refăcând mitul eternei reîntoarceri: „Niciodată n-am să uit nopțile petrecute cu Bogdanof și Van Manen în împrejurimile Calcuttei, la Serampore și Titagarh”. Ea fixează, de asemenea, spațiul mitic, încărcat de sacralitate, lumea indiană, care exercită asupra europenilor o fascinație imposibil de explicat.

În expozițiune, naratorul prin intermediul memoriei esențiale, se întoarce în trecut la vremea când era „un foarte tânăr învățăcel”, cum însuși se autodefinește, amintindu-șu de prietenia sa cu alți doi europeni, Bogdanof, profesorul de persană, „un orientalist celebru” și olandezul van Manen, cel care ”adoră  lumea indiană”, fiind cercetător, bibliotecarul și secretarul „Societății asiatice din Bengal”, celibatar, dedicat afinității sale pentru „lucruri oculte”. Cei trei protagoniști aparțin unei elite intelectuale; deși naratorul este încă foarte tânăr, se remarcă prin capacitatea intelectuală de a susține o frumoasă prietenie cu oameni maturi, cu o bogată experiență de viață, ambii inițiați în tainele indiene.

Intriga nuvelei este reprezenttă de invitația făcută de Van Manen, „cel mai vorbăreț” și cel mai în vârstă dintre ei, de a merge la Serampore, acolo unde locuia un prieten de-al său, Budge.

Nuvela continuă printr-o proză descriptivă, prilej pentru a oferi amănunte în legătură cu așezarea exactă a localității spre care cei trei au pornit.

Ei ajung la reședința lui Budge, care le povestește despre Suren Bose, un profesor din Calcutta, inițiat în practicile tantrice secvență oferită cititorului prin procedeul inserției, o prefațare a fenomenelor stranii, la care cor lua parte protagoniștii. La miezul nopții, naratorul, Bogdanof și Van Manen pornesc spre Calcutta, într-o mașină condusă de șoferul lui Budge. Momentul este prielnic revelației sacre și debutează cu impresia ciudtă că s-au rătăcit, deși se pare că alt drum spre destinția lor nu există. „Un țipăt infiorător de femeie” constituit ca un indiciu al manifestării fantasticului, ca semnal auditov, tulbură incertitudinea pe care o trăia naratorul, adâncind-o și mai mult; sunetul este perceput și de ceilalți și se conturează ca o chemare disperată, așa că cei trei pornesc în căutarea celei care le cerea ajutorul. Naratorul dozează foarte bine amănuntele intruziunii în lumea fantasticului, ale cărui elemente sunt menite a tulbura liniștea obișnuită a pădurii în miez de noapte.

Dorința de a oferi ajutor unei ființe umane aflate în dificultate domină groaza resimțită de călători, iar rătăcirea lor disperată prin întuneric îi scoate din timpul real, proiectându-i în sacralitate și mit. Căutarea se soldează cu un eșec, căci, deși se afundă cu toții în junglă, nu găsesc nicio ființă umană. În schimb, naratorul este năpădit de o stare acută de oboseală, care îi conferă senzația că visează și că nu se poate trezi la realitate. Senzațiile lor sunt stranii, constituindu-se ca semne ale confruntării omului obișnuit cu inexplicabilul; „aveam necontenit senzația că visez și că nu mă pot trezi din vis”.

Bogdanof pune pe seama „halucinației” ceea ce auziseră și propune revenirea la realitatea de la care porniseră, mai ales că aveau cu toții impresia  ciudată că jungla are o influență negativă asupra lor. Neînțelegerea lumii insolite, paralelă cu cea familiară, îi conferă individului obișnuit senzația că se confundă în visare. Dispariția mașinii constituie momentul în care cei trei se află în incapacitatea de a oferi o explicație logică, cu toate că încearcă să o formuleze; șoferul plecase probabil să-i caute.

Aventura inițiatică este în plină derulare, dar cei trei sunt tentați să acționeze să acționeze conform regulilor realității pe care o cunosc și se hotărăsc să pornească pe jos înapoi la Serampore. Un alt semnal al sacrului de această dată vizual, tulbură echilibrul lor interior; zăresc acum „un felinar care se adâncea legănându-se în inima pădurii”. Lumina, simbol al vieții, reprezintă o tentație irezistibilă, „o necurată atracție” de a descoperi ce taină ascunde această apariție neobișnuită, pe care cei trei o urmează, pătrunzând din nou în spațiul magic al pădurii. Singuratatea în junglă, marcată de evenimente care doar se conturează, fără a se dezvălui, devine greu de suportat  și inspiră o teamă inexplicabilă. Rătăcind prin pădure - labirint al cunoașterii -, frica se mistuie, transformându-se din senin într-o senzație de familiaritate cu spațiul înconjurător.

Vraja luminii îi determină să o caute cu „o îndărătnicie oarbă”, până la marginea pădurii, zona liminală între sacru și profan, unde aceasta se metarmorfozează într-o „lumină tulbure”, care prinde contur, devenind „reflexul unei vetre cu jăratic” și totodată o a treia revelație a sacrului.

Simbolul ancestral al vetrei este interpretat conform explicației logice unde drumeții ar putea poposi peste noapte, sperând în aflarea unor gazde primitoare. Fără măcar să bănuiască ieșirea din timp sau spațiu, ei pătrund într-un teritoriu sacru al trecutului îndepărtat, reprezentat de „o cladire destul de ciudată, înconjurată cu un zid cenușiu de piatră”. Întâmpinați de un batrân cu o aparență neobișnuită, care pare trezit „dintr-un somn lung” si care nu este deloc surprins să-i vadă la o oră atât de înaintată rătăcind prin junglă, sunt conduși către stăpânul casei, Nilamvara Dasa, „un barbat între două vârste, cu o figură foarte palidă, cu privirile înțepenite”.

Senzațiile stranii năpădesc pe narator, resimțind ca pe un vis, ieșirea din timpul real: „aveam un sentiment ciudat că visul meu continuă și că nu izbutesc încă să mă trezesc. Focurile acelea părăsite, casa aceasta curios înconjurată de pădure din trei părți, bătrânul care parcă nu înțelegea ce-i spuneam (..) Parcă timpul rămăsese suspendat, și trăiam numai fragmentar, doar în anumite episoade”. Intuiția ieșirii din cotidian devine, pe măsura derulării evenimentelor, o certitudine imposibil de explicat pe cale rațională.

Apariția stăpânului casei determină confruntarea cu neobișnuitul, căci acesta vorbea și se comporta foarte ciudat: „Greutatea cu care se mișca, tresăririle acelea neînțelese care îi scuturau trupul la răstimpuri, ca prins de friguri, sticlirea nefirească din ochi, pumnii pe care îi păstra necontenit încleștați, toate astea începeau acum să ne atragă atenția. Felul lui de a ne privi era cu desăvârșire ciudat.

 

Expoziţiunea. Naraţiunea începe cu precizarea cadrului spaţio‑temporal şi cu prezentarea protagoniştilor întâmplării: în India, la Calcutta şi în împrejurimile acesteia, la Serampore, cândva la începutul secolului al douăzecilea (între cele două războaie mondiale, în timpul bursei de studii orientale a autorului, ceea ce textul lasă să se înţeleagă doar, amănuntele fiind cunoscute din însemnările sale autobiografice). Personajele care trăiesc o experienţă comună sunt: naratorul (M. Eliade), Bogdanof, orientalist rus, şi Van Manen, orientalist olandez. Sunt invitaţi într‑o seară la Serampore de către profesorul Budge, unde acesta îşi avea locuinţa de vacanţă (bungalovul), pe malul drept al râului Hoogly, care uneşte Gangele de golful bengalic, într‑o zonă încă împădurită atunci. Budge le povesteşte celor trei cum l‑a zărit noaptea, la marginea pădurii, pe Suren Bose, profesor din Calcutta, renumit pentru conservatorismul său religios şi pentru iniţierea în tantra, practici oculte pe seama cărora circulau în India numeroase legende. Mai târziu, profesorul neagă că ar fi fost la Serampore. Într‑o seară însă, mergând cu maşina spre reşedinţa lui Budge, cei trei îl văd pe Bose mergând spre pădure.

Intriga apare când, după miezul nopţii, cei trei prieteni pornesc înapoi, spre Calcutta, şi se menţine vie pe tot parcursul desfăşurării întâmplării (acţiunii) propriu‑zise, menţinând tensiunea unui conflict cu totul aparte, în care se amestecă realul şi imaginarul, experienţa şi visul, istoria şi magia, raţionalul şi inefabilul (obscurul). La un moment dat, toţi trei au impresia că străbat locuri necunoscute, deşi nu exista un alt drum, pe care să se fi putut rătăci. Se întorc, încercând să afle locul de unde povestitorul şi‑a dat pentru prima oară seama că se aflau pe un drum greşit, dar nu izbutesc să determine nici un amănunt. Până să apuce să‑şi mărturisească mirarea, aud toţi, deodată, foarte aproape, un ţipăt ascuţit, de femeie care parcă era înjunghiată. Opresc îngroziţi şi au cu toţii sentimentul straniu al unei irealităţi împotriva căreia cugetul se apără prin impresia de realitate pe care o dă freamătul uşor al motorului. La câţiva zeci de metri în faţa lor, reizbucneşte ţipătul şi o chemare de ajutor, într‑un dialect bengalez uşor arhaic. Coboară cu toţii şi aleargă în direcţia în care se auzise ţipătul. Se afundă în pădure, având totuşi grijă să nu se depărteze prea mult, dar nu găsesc nimic şi nimeni nu răspunde apelului lor. Se naşte sentimentul că toţi au avut o halucinaţie colectivă, greu de admis, dar se hotărăsc să se întoarcă în şosea. Numai că maşina este de negăsit. Ei cred că şoferul a plecat, părăsindu‑i în pădure. Hotărăsc să se întoarcă la Budge, dar în aceeaşi clipă, zăresc un felinar care se depărta spre inima pădurii. Deşi părea stranie apariţia cuiva cu un felinar în inima junglei, toţi trei pornesc parcă fascinaţi în urmărirea lui, cu speranţa că vor găsi o locuinţă sau şoseaua pe care o rătăciseră. Însă, în pădure, lumina dispare, apoi, după o înaintarea anevoioasă, la întâmplare, zăresc o lumină tulbure, foarte diferită de cea a opaiţului după care alergaseră. Se apropie de marginea pădurii şi cred că lumina pe care o zăriseră era reflexul unei vetre de jăratic. Luminile se înmulţesc şi zăresc o casă cam ciudată, înconjurată de un zid cenuşiu. Van Manen este convins că a ajuns de partea cealaltă a ţinutului, spre miazănoapte, deşi porniseră spre sud, fără să poată înţelege cum de au putut rătăci până aci, într‑un timp atât de scurt ‑ li se părea că străbătuseră pădurea în doar câteva minute! Hotărăsc să ceară găzduire. În faţa porţii îi întâmpină un bătrân, nu prea surprins de o asemenea prezenţă la miezul nopţii. Acesta le spune cine este gazda: Nīlāmvara Dāsa…, nume care‑i pare cunoscut lui Bogdanof. Bătrânul îi primeşte şi îi pofteşte să aştepte pregătirea odăilor. Pare surd, deşi comunică. Totul pare un vis. Au sentimentul că timpul e suspendat şi trăiesc numai fragmente, „doar în anumite episoade”, că participă la ceva care nu se dezvăluie întru totul. Ca şi numele stăpânului, care zâmbeşte ca în vis, cu privirile rătăcite în gol, vorbirea lui, abia auzită, are ceva rustic şi arhaic, din alte timpuri. Alte detalii încep să atragă atenţia: greutatea cu care se mişca, tresăririle care‑i scuturau regulat trupul parcă cuprins de friguri, sticlirea ochilor, pumnii mereu încleştaţi…, toate dând senzaţia că era împins de o forţă nevăzută, fără de care ar fi rămas înţepenit şi zâmbind mut, precum statuile lui Budha! Casa părea destul de luminată, dar pustie pentru urechile lor, care nu percepeau niciun freamăt al vieţii, al curiozităţii, măcar a slugilor feminine, care ar fi trebuit să se arate surprinse şi agitate de o asemenea vizită neaşteptată.

Punctul culminant corespunde cu sfârşitul aventurii. Când Van Manen îl întreabă pe bătrân despre strigătul pe care îl auziseră, acesta îşi acoperă faţa cu palmele, gemând şi pomenind un nume: Lila! La încercarea de a afla cauza durerii, li se răspunde cu aceleaşi gemete îndurerate. La insistenţele lor, bătrânul ridică braţul şi cu voce şoptită le arată direcţia în care o pot zări. Nu zăresc decât o curte plină de umbre şi câţiva oameni cu turbane, care duc o năsălie de ramuri, şi atât. Hotărăsc să plece, ar vrea să‑şi ceară scuze pentru deranj, dar nu mai era nimeni în curte, bătrânul dispăruse şi el parcă înghiţit de pământ.

Deznodământul îi aruncă în şi mai mare perplexitate. Sleiţi de puteri, ajung în zori la vila de la Serampore, înţelegând că, totuşi, fuseseră foarte aproape de locul de unde plecaseră. Mai află, de la servitorii lui Van Manen, că şoferul nu fusese zărit plecând cu maşina toată noaptea şi că nici ei nu fuseseră zăriţi de către nimeni plecând din casă. Budge le spune a doua zi că în împrejurimi nu există nici arborii pe care îi pomenesc, şi nici vreo casă ascunsă în junglă. O încercare de a reface drumul este un eşec. De la un prieten al lui Budge (Chatterji), cei trei află că întâmplarea la care fuseseră martori se petrecuse în urmă cu o sută cincizeci de ani, că familia lui Nīlāmvara Dāsa se stinsese de mult iar domeniul şi locuinţa fuseseră nimicite. Crezând că au fost implicaţi în nişte practici oculte, cei trei şi Budge hotărăsc să păstreze tăcerea asupra celor petrecute şi să pună capăt întâlnirilor de la Serampore.

De fapt, naraţiunea are un final dublu, cum are şi nuvela fantastică Sărmanul Dionis, a lui Mihai Eminescu, cel de‑al doilea fiind un fel de epilog al întâmplării propriu‑zise.

Câteva luni mai târziu, într‑o mănăstire budistă din Himalaya, povestitorul îi relatează întâmplarea trăită lui Swami Shivananda (personaj real, amintit în notele de jurnal ale autorului), maestru spiritual, care studiase şi practicase şi el tehnicile tantra. Tânărul novice explică, lui însuşi şi maestrului, misterioasa întâmplare prin absorbirea, într‑un fel sau altul, în „zona sacră” creată de ritualul oficiat de Suren Bose în pădure şi proiectaţi în alt spaţiu şi timp. Dar nici astfel nu pot fi explicate coerent toate detaliile privind ieşirea lor din casă, drumul străbătut cu maşina (simbol al civilizaţiei contemporane, simbol reprezentat de tramvai în nuvela La ţigănci) şi cel făcut pe jos, reîntoarcerea la vilă, neimplicarea celorlalţi locatari. Tot ce văzuseră acolo, era de atunci, din secolul al XVIII‑lea: pădurea, între timp defrişată, arhitectura conacului, costumele bărbaţilor, cu turbane şi şalvari, cum nu se mai purtau în Bengal. Evenimentul la care au participat nu se prezenta însă integral: auziseră ţipetele Lilei, dar n‑au participat la uciderea ei şi nici la jalea casei. Convingerea lui este că nu au asistat la o repetare a evenimentului petrecut cu atâta vreme înainte, ci au „intervenit” în el, modificându‑i datele, fără să‑l poată împiedica. Deşi spectral, bătrânul părea că ar fi fost viu în momentul vizitei, că nu a fost asasinat împreună cu soţia, ci i‑a supravieţuit. Deci ei n‑au retrăit exact o întâmplare de demult, ci au fost martorii unui eveniment pe care însă „l‑au modificat”. Această logică este însă refuzată de logica însăşi, pentru că, spune naratorul‑povestitor, nu‑şi poate imagina şi gândi cum să participi, la modul acesta, la bătălia de la Waterloo văzând cum Napoleon iese biruitor…

Shivananda râde de acest raţionament, pentru simplul fapt că naratorul acordă realitate întâmplărilor, fie ele trecute, prezente şi viitoare, neînţelegând că lumea nu este reală, că totul este iluzoriu, un simplu joc de aparenţe. Neofitul crede totuşi că şi iluziile trebuie să asculte de anumite legi care le‑ar fi proprii. Shivananda afirmă că da, dar iluziile şi aparenţele se supun unor legi „numai pentru cel care crede în aceste legi”. Părând a nu fi convins de aceste argumente, novicele este apucat de braţ de către maestru şi invitat la o plimbare. O stare de febră şi de leşin îl cuprinde deodată. I se părea că se trezeşte în sud, într‑o noapte caldă şi umedă, tropicală. Ridicând cu teamă privirea din pământ, zăreşte în jur o pădure imensă, apoi jăraticul părăsit, casa lui Nīlāmvara… Nu poate rezista terorii unei noi experienţe, se smulge din braţul lui Shivananda şi, prăbuşit la picioarele acestuia, îl roagă să îl trezească. Apoi nu mai ştie ce a urmat. A doua zi se trezeşte târziu, contemplând apele blânde, limpezi, odihnitoare ale Gangelui.[4]

Personajele. Numărul mic de personaje este o altă caracteristică a naraţiunii nuvelistice: naratorul, Bogdanof, şi Van Manen, ca personaje, să le spunem, deocamdată, principale; profesorul Budge, Suren Bose şi, în final, Shivananda. Acestora li s‑ar mai putea adăuga personajele episodice: şoferul, servitorii din casa lui Budge. Dacă admitem că experienţa trăită este reală, mai rămân de adăugat personajele de la conacul lui Nīlāmvara, a căror poziţie în ierarhia personajelor este, în mod evident, ambiguă.

Deşi „eroul” naraţiunii pare a fi însuşi naratorul, adevăratul personaj al întâmplării este un personaj colectiv, constituit de grupul celor trei orientalişti, fiecare dintre ei conturând o mentalitate europeană, dar şi tot atâtea atitudini diferite faţă de o civilizaţie şi o cultură considerată exotică şi paradoxală în raport cu gândirea şi mentalitatea europeană. Cel mai în vârstă dintre ei, Bogdanof, orientalist rus, este un creştin pravoslavnic, ceea ce îl apropie de narator fiind doar identitatea credinţei: ortodoxia. Îi iubeşte pe musulmani şi are un profund dispreţ şi o puternică repulsie faţă de budişti. Este un om afirmat, celebru prin studiile publicate. El este, aşadar, creştinul răsăritean, dogmatic şi poate un pic fanatizat de contactul cu islamul, de care îl apropie, pesemne, amestecul de exces intelectual şi fanatism religios.

Van Manen, cel mai în vârstă, este un olandez simpatic, avid de studii tibetane, cu o aplecare secretă spre ocultism, dar care nu publicase aproape nimic, fiind din fire cam leneş. Este şi cel mai vorbăreţ, cunoscând mai bine ca oricare alt european lumea în care trăia. Este, cu alte cuvinte, occidentalul care aderă la modul de viaţă al Indiei budiste, fără a‑şi pierde identitatea europeană, Indie pe care o înţelege şi o iubeşte aşa cum este, adică în ciuda alterităţii pe care o ilustrează, sau poate tocmai de aceea.

Bogdanof se dovedeşte primul a fi un sceptic raţionalist, atunci când îşi exprimă impresia că toţi au avut halucinaţii când au auzit strigătul. Tot el propune întoarcerea pe jos la vila lui Budge, înainte de a pătrunde în pădure în urmărirea luminiţei.

Cel care trăieşte din plin emoţia acestei „aventuri” este naratorul, cu toate că şi el face efortul continuu de a înţelege ceva, rămânând însă mereu cu impresia stranie a unui vis din care nu izbutea să se trezească. Van Manen pare a fi cel mai stăpân pe sine, până în momentul în care ascultă vorbirea arhaică a lui Nīlāmwara şi observă privirile lui rătăcite. Bogdanof şi Van Manen sunt cei care hotărăsc plecarea.

Între aceştia doi, naratorul este cel mai prins în evenimente. Faptul că este şi cel mai tânăr poate sugera o influenţă a naraţiunilor fantastice de tip folcloric, în care adevăratul erou este totdeauna Prâslea, cel mai mic dintre cei trei feciori de împărat. În realitate, dacă acceptăm sugestiile basmului, împăratul este de data aceasta Occidentul, civilizaţia occidentală, care a pierdut contactul cu sacrul. Cei trei orientalişti sunt toţi copiii buni ai acestui Occident raţional, în grade diferite: unul, Van Manen, olandezul, cel mai mare şi deci mai occidental‑raţional, se detaşază uşor de propria cultură şi o adoptă pe cea indiană, poate pentru misterul ei, mister pe care lumea occidentală l‑a pierdut. Mijlociul, rusul Bogdanof, este occidentalul cel mai oriental, într‑o atitudine paradoxală de respingere a obiectului cercetării, pe care‑l desfiinţează de pe poziţii raţional‑dogmatice. Cel mic, naratorul, se află undeva la mijloc, dar tot occidental, trăind în mod mai dramatic paradoxul culturii indiene. Căutând să înţeleagă realitatea din dubla perspectivă a europeanului şi a indian(ist)ului, descoperă că esenţa acestei realităţi scapă oricărei încercări de explicare logică, că omul este o fiinţă amfibie, trăind deopotrivă în două lumi: una cognoscibilă, măsurabilă, interpretabilă raţional, şi alta revelată, incognoscibilă, imposibil de interpretat în cadrele logicii umane obişnuite. Experienţa pe care o trăieşte echivalează cu o iniţiere, fragmentară şi ea, în realitatea ultimă a lumii, care, potrivit învăţăturii brahmano‑budiste se dovedeşte ireală: totul, atât realitatea lumii vizibile, cât şi realitatea invizibilă, se revelează, în măsura în care se şi ascunde, numai fragmentar, niciodată pe deplin. Vizibilul şi invizibilul nu reprezintă decât două feţe ale aceluiaşi unic joc al umbrelor şi al iluziilor. Ca în Sărmanul Dionis, nuvelă în care personajul crede că legile supreme ale universului se află în sufletul, în credinţa noastră, personajul‑narator află în final acelaşi lucru de la Shivanami: „Iluziile şi aparenţele se supun la legile de care vorbeşti numai pentru cel care crede în aceste legi…” Este un crede în sens religios, nu raţional, ştiinţific, bazat pe dovadă şi argument. Şi adaugă Shivanami: „Dar se pare că Suren Bose, şi poate nu numai el, nu credea în „legile” care conduc universul de iluzii şi aparenţe…” Este, desigur, o aluzie la „necredinţa” novicelui însuşi, a naratorului şi a celorlalţi doi europeni. Aceasta ar fi cauza că ei nu au văzut decât frânturi din episodul petrecut în pădurea de la Serampore în urmă cu un secol şi jumătate. Celor care se străduiesc să‑şi reveleze lumea în mod raţional, realitatea nu le arată decât fragmente, ţăndări rupte din trunchiul pe care nu îl pot cuprinde şi nici înţelege.

Diferenţa este măsurabilă în modul cum evenimentul este retrăit în cele două momente ale aventurii. La prima experienţă, starea care îl cuprinde pe participant este una de halucinaţie, somnambulism şi vis, care îi creează teamă, dar nu şi groază. Cei trei participă la eveniment cu o curiozitate tipic raţională, vrând să „înţeleagă”, şi descoperă că nu pot înţelege nimic. Încercarea de a înţelege a posteriori ceea ce a putut să li se întâmple, eşuează şi ea. De aici şi hotărârea de a se ascunde în tăcerea ocrotitoare, pentru a nu se expune ironiilor şi batjocorii celorlalţi.

A doua oară, împreună cu Shivanami, care s‑a pătruns prin suferinţă şi asceză de adevărul în care crede, că lumea este o iluzie, pătrunderea în pădurea de la Serampore se face dintr‑o dată, fără rătăcirea, fără labirintul iniţierii profanului… Şocul este însă imens. Starea care îl cuprinde pe novice este una de febră, de leşin, de pierdere totală a sinelui conştient şi lucid, ca o abandonare totală în braţele iluziei. Este de fapt o experienţă tantrică, extatică. Atât de copleşitoare, încât neiniţiatul nu are curajul să o parcurgă până la capăt.

Acest leşin şi această groază au un dublu rol, menţinând naraţiunea în ambiguitatea ce caracterizează în mod decisiv fantasticul modern. În primul rând, ea este explicată mitic şi religios: este febra şi leşinul care însoţesc călătoriile şamanice, extatice, depăşirea sinelui propriu pentru a se contopi cu atman‑ul, cu sinele cosmic, universal, în care toate sunt una, totdeauna însoţite de acea horror tremens (groază cutremurătoare) a unei experienţe religioase totale.

În al doilea rând, leşinul are un rol narativ strategic. Fiind posibilă o explicaţie raţională a leşinului de care este cuprins personajul prin teama firească de orice experienţă magică în care este prins fără voia sa, experienţă pe care el nu o poate controla şi care îi poate provoca rău, autorul este „îndreptăţit” să oprească relatarea aici. În felul acesta se „şterge” o pistă, aceea care, în cazul că iniţiativa lui Shivanami ar fi mers până la capăt, ar fi transformat naraţiunea într‑una închisă, de tip fabulos, confirmând dubla realitate a lumii. Procedând astfel, naraţiunea rămâne una deschisă la orice interpretare, raţională, sau simbolică, nici una suficientă sau capabilă să o elimine pe cealaltă. Tocmai această ambiguitate a semnificaţiilor întreţine starea de incertitudine a cititorului şi asigură încadrarea naraţiunii în categoria nuvelei fantastice: în ordinea lumii cunoscute, inteligibile, s‑a strecurat o fisură; nişte oameni raţionali, care sunt obişnuiţi să trateze mitul şi religia (sacrul) ca pe simple evenimente culturale şi istorice, trăiesc, fără voia lor, o întâmplare stranie, care le tulbură existenţa confortabilă, de oameni civilizaţi, şi pe care zadarnic încearcă să şi‑o explice pe cale raţională. Aceeaşi incertitudine dictată de legile gândirii logice se va transmite şi cititorului, care, dincolo de plăcerea pur estetică, este constrâns să re‑gândească, fie şi pentru o clipă, raporturile lui cu realitatea. Sau să redescopere în felul acesta adevărata demnitate a mitului, care este şi propria lui demnitate metafizică, în termenii autorului însuşi.

Păstrând o serie de elemente reale (pe care le dezvăluie însemnările autobiografice despre personaje şi experienţele sale de viaţă din timpul studiilor la Calcutta sau în Himalaya), naraţiunea este un amestec de realitate şi ficţiune, scriitorul urmărind să dea cititorilor impresia autenticităţii faptelor, în spiritul literaturii epocii. Însă, chiar dacă subiectul este inventat, plăsmuirea lui face parte din biografia spirituală a autorului.

Naraţiunea de tip subiectiv, la persoana întâi, are darul de a spori tensiunea dramatică. Accentul cade nu pe acţiunea propriu‑zisă, ca în povestire (specie narativă cu care se aseamănă prin caracterul subiectiv), cititorul fiind interesat de ceea ce se întâmplă cu personajul. Acesta, personajul (personajele) nu are un caracter static, ci unul dinamic, evolutiv, naratorul urmărind modul în care se reflectă întâmplările trăite în sufletul şi în conştiinţa sa. La sfârşitul acţiunii, personajul s‑a transformat, cel puţin în sensul că perspectiva cunoaşterii lui, raţionalistă, europeană, demitizantă, a fost, fie şi temporar, suspendată, pusă între paranteze.

Dacă, în general, nuvela a tins, în perioada modernă, spre obiectivare, spre eliminarea sau atenuarea prezenţei naratorului, Nopţi la Serampore se apropie de sensul originar al termenului[5], prin noutatea, aspectul inedit, chiar senzaţional al întâmplării.

Pe de altă parte, ea se înscrie în tendinţa pe care nuvela o manifestă în perioada modernă, de obiectivare prin construcţia epică riguroasă, elaborată, materia epică fiind organizată, structurată în nouă capitole. Spaţiul şi timpul este şi el diversificat şi amplificat, ca în construcţiile romaneşti, spre deosebire de povestire, unde acestea sunt limitate. Dimensiunile ei sunt relativ mari, în raport cu povestirea, de care o mai deosebeşte, în mod esenţial, absenţa oralităţii stilului.

Pag.35

Discutarea textului

          Trei europeni

1= Bogdanof,cel mai în vârstă dintre cele tre personaje,orientalist rus, este un creştin pravoslavnic, iar ceea ce îl apropie de narator este identitatea credinţei: ortodoxia.Este profesorul naratorului,prieten,deși este o diferență de vârstă între ei.Prin caracterizare directă de către narator se arată că personajul îi iubeşte pe musulmani şi are un profund dispreţ şi o puternică repulsie faţă de budişti. Este un om afirmat, celebru prin studiile publicate

   Van Manen este și el caracterizat direct de narator ca un olandez simpatic,trecut de prima tinerețe, avid de studii tibetane, cu o aplecare secretă spre ocultism, dar care nu publicase aproape nimic, ..fiind din fire cam leneş. Este şi cel mai vorbăreţ, cunoscând mai bine ca oricare alt european lumea în care trăia. Este, cu alte cuvinte, occidentalul care aderă la modul de viaţă al Indiei budiste, fără a‑şi pierde identitatea europeană, Indie pe care o înţelege şi o iubeşte aşa cum este.Cu o funcție importantă,secretarul societățiiasiatice din Bengal,venise în India în tinerețe și captivat de locuri și cultură,rămăse cuprins de farmecul acestora. Era cel mai vorbăreț dintre cei trei.

  Între aceştia doi, naratorul este cel mai prins în evenimente,eate foarte tânăr față de cei doi.La începutul scrierii, naratorul folosește autocaracterizarea, spunând despre sine că era „un foarte tânăr învățăcel.”Pe parcursul scrierii, tânărul novice se dovedește a fi inteligent, rațional, preocupat de amănunte, un fin observator al spațiului fascinant în care se află și un bun cunoscător al psihologiei umane. El întruchipează astfel tipul intelectualului lucid, însetat de cunoaștere. Fiind puternic ancorat în realitatea căreia îi aparține, se confruntă, la un moment dat,  cu fenomene inexplicabile, pe care încearcă totuși să le explice rațional, dovedind naivitate specifică vârstei. Deși naratorul este încă foarte tânăr, se remarcă prin capacittaea intelectuală de a susține o frumoasă prietenie cu oameni maturi, cu o bogată experiență de viață, ambii inițiați în tainele indiene..

2=Deşi „eroul” naraţiunii pare a fi însuşi naratorul, adevăratul personaj al întâmplării este un personaj colectiv, constituit de grupul celor trei orientalişti, fiecare dintre ei conturând o mentalitatea europeană, dar şi tot atâtea atitudini diferite faţă de o civilizaţie şi o cultură considerată exotică în raport cu gândirea şi mentalitatea europeană. Cei trei orientalişti sunt diferiți: Van Manen, olandezul, cel mai mare se detaşază uşor de propria  cultură şi o adoptă pe cea indiană, poate pentru misterul ei, mister pe care lumea occidentală l‑a pierdut., Rusul Bogdanof, este occidentalul cel mai oriental, își păstrează credința,dar cu sentimente diferite față de asiatici.Cel mai tânăr,naratorul, tot occidental, trăiește în mod mai dramatic paradoxul culturii indiene. Ceea ce-i apropie pe toți trei este dorința de a cunoaște locuri noi,întâmplări neobișnuite.......................

3=Asemănări și deosebiri între protagoniști :

Povestitorul.,, un foarte tanar invatacel' se imprieteneste cu cei doi si ei devin tovarasi de nedespartit. Van Manen ajunge lider al grupului prin varsta, ..pentru ca traise o viata bogata' si cunostea India. Bogdanof preia insa acest rol, in timpul enigmaticei intamplari din padure (iesirea din timp); el, care nu agrea aceasta lume indiana. Cei trei prieteni isi dau seama ca au asistat la o intamplare care nu s-a petrecut in realitatea profana. Au luat parte la un eveniment care s-a petrecut acum 150 de ai, au intrat intr-un spatiu si un timp paralele cu dimensiunea profana a existentei. Dupa  cateva luni, la o manastire din Himalaya, povestitorul afla ca probabil fusese absorbit  intr-un  timp si un spatiu sacru. Totusi  raman  deschise  cateva  intrebari: "cum au iesit din casa?", "cum au parcurs drumul daca soferul nu a fost cu masina?", "cum au plecat  din bungalov?". Naratorul isi da seama ca a asistat nu doar la repetarea unor evenimente de acum 150 de ani ci, prin prezenta lor, cei trei au modificat intamplarile si, deci, istoria.

Europeanul modern, povestitorul, descopera astfel ca exista un univers unde oricine, "stapan pe anumite forte' poate face orice, dar intr-un "joc de aparenta'.

4=Van Manen,cel vorbăreț,atras de mrejele Indiei,de  tot ce este ascuns,magic, nu dorea titluri academice,era celibatar,cu bucuria de a învăța devine tulburat în plimbarea prin pădure,își șterge fruntea,are o voce înceată,neliniștită,,speriată;Bogdanof propune să se întoarcă,apoi vorbește cu greutate,este derutat.

5= Toți trei prietenii sunt buni cunoscători ai Indiei, dar mentalitatea lor rămâne totuși europeană. India este pentru cei trei un spațiu exotic, misterios, dar totuși străin, este un peisaj pe care îl observă din afară, fascinați, nu pot însă accepta ideea de întoarcere în timp, de uitare a spațiului laic,care nu ține de religie.,,Bogdanof își păstrase credința pravoslavnică”. Nişte oameni raţionali, care sunt obişnuiţi să trateze mitul şi religia (sacrul) ca pe simple evenimente culturale şi istorice, trăiesc, fără voia lor, o întâmplare stranie, care le tulbură existenţa confortabilă, de oameni civilizaţi, şi pe care zadarnic încearcă să şi‑o explice pe cale raţională. 

O experiență bizară

1= Povestirea impresionează prin autenticitatea culorii locale, a cadrului natural apt să absoarbă misterul şi să provoace fantasticul.Astfel,  întâmplările din povestire, imposibile pentru un european, devin posibile pentru un asiatic. Toți trei sunt europeni erudiți, care se confruntă cu misterul indian, , țara exotică cu tradiție ancestrală; în esență, acest teritoriu se constituie ca un spațiu spiritual, rămas în memoria afectivă a autorului prin conotațiile sale misterioase.. Budge le povestește despre Suren Bose, un profesor din Calcutta, inițiat în practicile, o prefațare a fenomenelor stranii, la care vor lua parte protagoniștii. Dorința de a oferi ajutor unei ființe umane aflate în dificultate domină groaza resimțită de călători, iar rătăcirea lor disperată prin întuneric îi scoate din timpul real, proiectându-i în sacralitate și mit. Căutarea se soldează cu un eșec, căci, deși se afundă cu toții în junglă, nu găsesc nicio ființă umană. Aventura inițiatică este în plină derulare, dar cei trei sunt tentați să acționeze să acționeze conform regulilor realității pe care o cunosc și se hotărăsc să pornească pe jos înapoi la Serampore. Un alt semnal al sacrului de această dată vizual, tulbură echilibrul lor interior; zăresc acum „un felinar care se adâncea legănându-se în inima pădurii”. Vraja luminii îi determină să o caute cu „o îndărătnicie oarbă”, până la marginea pădurii, zona liminală între sacru și profan, unde aceasta se metarmorfozează într-o „lumină tulbure”, care prinde contur, devenind „reflexul unei vetre cu jăratic” și totodată o a treia revelație a sacrului. Imposibilitatea formulării unei explicații logice pentru seria evenimentelor din noaptea respectivă, îl macină obsesiv pe narator, care nu încetează să caute răspunsuri. După câteva luni, într-o mănăstire din Himalaya, acesta îl întâlnește pe Swami Shivananda, un inițiat al practicilor magice, căruia îi relateaza ciudata întâmplare. Cei doi au opinii diferite. Tânărul crede că au fost victimele unui ritual inițiat de Suren Bose, fiind determinați să pătrundă într-un spațiu sacru, prin ieșirea din timpul obiectiv și spațiul real. Shivananda are o altă opinie, considerând că realitatea e doar o iluzie, „un joc de aparențe”.

2= Dorința de a oferi ajutor unei ființe umane aflate în dificultate domină groaza resimțită de călători, iar rătăcirea lor disperată prin întuneric îi scoate din timpul real, proiectându-i în sacralitate și mit. Căutarea se soldează cu un eșec, căci, deși se afundă cu toții în junglă, nu găsesc nicio ființă umană. În schimb, naratorul este năpădit de o stare acută de oboseală, care îi conferă senzația că visează și că nu se poate trezi la realitate. Senzațiile lor sunt stranii, constituindu-se ca semne ale confruntării omului obișnuit cu inexplicabilul; „aveam necontenit senzația că visez și că nu mă pot trezi din vis”.

Bogdanof pune pe seama „halucinației” ceea ce auziseră și propune revenirea la realitatea de la care porniseră, mai ales că aveau cu toții impresia  ciudată că jungla are o influență negativă asupra lor. Neînțelegerea lumii insolite, paralelă cu cea familiară, îi conferă individului obișnuit senzația că se confundă în visare.  Fără măcar să bănuiască ieșirea din timp sau spațiu, ei pătrund într-un teritoriu sacru al trecutului îndepărtat, reprezentat de „o cladire destul de ciudată, înconjurată cu un zid cenușiu de piatră”. Senzația de teamă îl năpăstuiește pe narator, sințindu-se cuprins de o vrajă nedefinită și amintindu-și de țipetele auzite în pădure. Ceilalți doi tovarăși de drum par a avea aceeasi revelație, iar Van Manen începe să-i povestească gazdei întâmplarea ciudată din pădure, declanșând o suferință puternică, manifestată din plin prin gemete și cuvinte de neîțeles. Sleiți de puteri, călătorii nu bănuiesc ceea ce petrecuse cu ei; ajung în zori la Serampore, la vila cunoștinței lor, fiind propulsați înapoi, în realitatea căreia, îi aparțineau și cu care erau, implicit, familiarizați.

3=epitete care semnifică straniul experienței:,,drum greșit;țipăt înfiorător;înspimântat;suspendați de groază;șfâșietoare chemare;fălcile încleștate;umbra compactă;pădurea părea împietrită;frunze moarte;spectacol groaznic;țipăt înfiorător;necurată atracție///jungla atât de terifiantă;liane groase;răsuflarea tăiată;clădire destul de ciudată;zid cenușiu;sentiment ciudat;casa veche;ferestre zăbrelite;accident stupid;rostire arhaică;privirile rătăcite;vrajă necurată;

4=Cel care trăieşte din plin emoţia acestei „aventuri” este naratorul, cu toate că şi el face efortul continuu de a înţelege ceva, rămânând însă mereu cu impresia stranie a unui vis din care nu izbutea să se trezească. Naratorul prezintă faptele doar din perspectiva proprie. Drumul în noapte este un simbol al initierii in viata, este un simbol al labirintului . cei trei prieteni vor auzi un tipat si cuvinte in bengaleza, se vor ghida dupa o lumina ca sa ajunga la o casa in mijlocul padurii si sa asiste la o scena violenta. Intreaga escapada nocturna este insotita de o senzatie ciudata, naratorul are de cele mai multe ori impresia ca viseaza. O serie de cuvinte redau incertitudinea, iar termeni precum 'vis' si 'a visa' revin de mai multe ori in acest fragment: ,,aveam neconstient senzatia ca visez si ca nu ma mai pot trezi din vis.”

5= Fantasticul se realizează în pădure, semn şi simbol al labirintului: Şoferul (ghidul, călăuza) nu acceptă ieşire din spaţiu şi din timp:, Bogdanof anticipează rătăcirea în labirint, punând-o pe seama nopţii, pădurii şi pământului Indiei:, Pădurea este spaţiul labirintic desăvârşit. În pădure, totul este întortocheat şi enigmatic. Numai cine cunoaşte drumul evită rătăcirea şi îşi asumă un rol soteriologic. Neofiţii sunt anulaţi de imensitatea şi periculozitatea pădurii: „Simţeam doar că nu ne putem opri acolo, în mijlocul pădurii, că trebuie să mergem mereu înainte”5 . Pădurea este labirintul iniţial, în aceasta toate potecile duc spre rătăcire, doar iniţiatul poate găsi centrul care se află adesea în inima acestuia. În această pădure, personajele trec printr-un ritual tantric, observând evenimente întâmplate cu sute de ani în urmă, aici se reliefează profanul impregnat de substanţa sacrului: „Cred că ne afundăm tot mai rău în pădure”7 . Labirintul leagă planurile spaţiale şi temporale, profanul şi sacrul.

Pag.36

Realitate,iluzie,vis

1=Finalul este deschis, putem sa ne imaginam doua solutii, doua interpretari. Din punctul de vedere al autorului necunoscutul este acceptat chiar daca nu intelege despre ce e vorba, el accepta ca exista si o alta dimensiune a timpului si a spatiului, e de acord cu faptul ca ne putem intoarce in timp. Exista si o alta interpretare, filozofica, apartinand lui Swami Shivananda: lumea este altfel construita decat o intelegem noi, europenii, intre realitate si iluzie nu exista mari deosebiri.

2=Cel care trăieşte din plin emoţia acestei „aventuri” este naratorul, cu toate că şi el face efortul continuu de a înţelege ceva, rămânând însă mereu cu impresia stranie a unui vis din care nu izbutea să se trezească. Povestitorul insusi incearca sa inteleaga ce s-a intamplat, desi recunoaste ca niciuna dintre explicatii nu era multumitoare. El este insa sigur de un lucru: toate s-au intamplat pentru ca se apropiasera prea mult de locul unde Suren Bose indeplinise, in noaptea aceea "un ritual secret'. Ce! care da o alta interpretare faptelor este Swami Shivanan. El ii explica rolul iluziei intr-o lume in care nici un lucru si nici un eveniment "nu e consistent' si il face sa traiasca din nou "cosmarul' iubirii din timp, ajungand in aceeasi padure si vazand aceeasi casa.

3=Naratorul este un alter-ego al autorului, aflat atunci la Calcutta, ca student. Prin multele detalii autobiografice introduse in text, el are rolul de a-l convinge pe cititor ca intamplarile sunt reale. Naratorul nu este insa numai un personaj, participant la actiune, ci si un martor la un eveniment din alt timp. Păstrând o serie de elemente reale (pe care le dezvăluie însemnările autobiografice despre personaje şi experienţele sale de viaţă din timpul studiilor la Calcutta sau în Himalaya), naraţiunea este un amestec de realitate şi ficţiune, scriitorul urmărind să dea cititorilor impresia autenticităţii faptelor, în spiritul literaturii epocii. Însă, chiar dacă subiectul este inventat, plăsmuirea lui face parte din biografia spirituală a autorului. Faptele sunt prezentate din perspectiva omului matur, dornic de a se edifica, prin intermediul confesiunii nostalgice, asupra unor întâmplări cu rol inițiatic, petrecute pe când era un tânăr student în India.

Această ipostază autorială se fundamentează pe date din biografia lui Eliade, care, în tinerețe, a studiat la Calcutta, rămânând impresionat de magia exercitată de cultura și civilizația indiană. datele reale se împletesc cu cele imaginare într-o operă literară dominată de fanatic.

Pag.37

Dincolo de  text

1=fantasticul=

Trei europeni sunt supuşi unei operaţii magice de către profesorul Budge din Calcutta, adept al practicilor tantrice. Ei sunt martorii unui eveniment care s‑a petrecut în urmă cu 150 de ani. Consultat în privinţa întâmplării, înţeleptul Swami Shivananda de la o mânăstire din Himalaya, pentru a‑l convinge pe tânărul indianist european, îl face să retrăiască experienţa.

    În basmul,,Dănilă Prepeleac”de Ion Creangă, drumul spre târg este drumul „maturizării” lui Dănilă, al vindecării lui de naivitatea copilărească, paradoxală la un bărbat căsătorit, care are şi copii. Drumul în codru este parcurs, a doua oară, de un alt Dănilă, chibzuit şi înţelept. Iazul din mijlocul codrului este simbolul locului de trecere în tărâmul întunecat. Apare şi cifra magică: cei trei draci cu care se întrece Dănilă, echivalentul celor trei zmei din basmele tipice, şi cele şase probe, multiplu al lui trei. De asemenea, apar auxiliarii, animalele care, de data aceasta involuntar şi fără să aibă însuşiri supranaturale, îl ajută pe erou să izbândească: iapa, iepurele, ursul, „fraţii din lună”, copiii. Instrumentele magice sunt reprezentate de cele obişnuite, „ragila şi peptenii de peptănat câlţi”. Pădurea este o entitate metafizică, simbolizând eternitatea, transcendenţa, retragerea din orizontul meschin al existenţei umane. Heleşteul din pădure, crucea bătută în pajişte, simbolizează CENTRUL, înţeles ca aflare a sinelui propriu, a esenţei umane, care este transcendentă. Mânăstirea simbolizează, evident, transcendentul. Dănilă este un amestec de bine şi mai puţine bine, de lumină şi umbră, un personaj real, viu.

La fel în,,Nopți la Serampore”, pădurea este spaţiul labirintic desăvârşit. În pădure, totul este întortocheat şi enigmatic. :, Pădurea este spaţiul labirintic desăvârşit. În pădure, totul este întortocheat şi enigmatic. Numai cine cunoaşte drumul evită rătăcirea şi îşi asumă un rol soteriologic. Neofiţii sunt anulaţi de imensitatea şi periculozitatea pădurii: „Simţeam doar că nu ne putem opri acolo, în mijlocul pădurii, că trebuie să mergem mereu înainte”5 . Pădurea este labirintul iniţial, în aceasta toate potecile duc spre rătăcire, doar iniţiatul poate găsi centrul care se află adesea în inima acestuia. În această pădure, personajele trec printr-un ritual tantric, observând evenimente întâmplate cu sute de ani în urmă, aici se reliefează profanul impregnat de substanţa sacrului: „Cred că ne afundăm tot mai rău în pădure”7 . Labirintul leagă planurile spaţiale şi temporale, profanul şi sacrul.

naratorul este năpădit de o stare acută de oboseală, care îi conferă senzația că visează și că nu se poate trezi la realitate. Senzațiile lor sunt stranii, constituindu-se ca semne ale confruntării omului obișnuit cu inexplicabilul; „aveam necontenit senzația că visez și că nu mă pot trezi din vis”.

Bogdanof pune pe seama „halucinației” ceea ce auziseră și propune revenirea la realitatea de la care porniseră, mai ales că aveau cu toții impresia  ciudată că jungla are o influență negativă asupra lor. Neînțelegerea lumii insolite, paralelă cu cea familiară, îi conferă individului obișnuit senzația că se confundă în visare.

2=,,Secretele doctorului Honigberger”:

În expozițiune se fixează locul și timpul acțiunii și sunt prezentate personajele principale. Totul începe într-o dimineață din toamna anului 1934, când naratorul primește o scrisoare prin care este invitat de către o anumită doamnă Zerlendi să cerceteze scrierile soțului său. Decizia naratorului de a da curs invitației misterioasei doamne Zerlendi constituie intriga acțiunii întrucât va determina schimbarea situației inițiale și derularea evenimentelor următoare. Mai mult din curiozitate naratorul hotărăște să o viziteze pe aceasta : ,, Scrisoarea d-nei Zerlendi pomenea însă de niște colecții orientale, fără să precizeze natura și obârșia lor, și asta a fost de ajuns să-mi deștepte curiozitatea.”

Evenimentele determinate de hotărârea personajului narator constituie desfășurarea acțiunii în care întâmplările urmează o succesiune în timp și spațiu. Ajuns la casa doamnei Zerlendi acesta află despre pasiune soțului doamnei Zerlendi pentru viața doctorului Honigberger. Aceasta îl roagă pe narator să continue munca neterminată a soțului său. Tot de la doamna Zerlendi naratorul află că soțul ei a început să se intereseze de viața doctorului brașovean Johann Honigbereger, cu scopul de a scrie o biografie a acestuia și că pe măsură ce se documenta cu privire la viața doctorului, el descoperă că acesta avea preocupări ocultiste. Treptat doctorul Zerlendi începe să se intereseze de practicile oculte, renunțând la scrierea biografiei și începe un stil de viață ascetic, fără alcool, cafea, tutun sau carne. Timp de câteva săptămâni, autorul își petrece cel puțin trei după-amiezi pe săptămână în biblioteca doctorului Zerlendi. Studiind materialele adunate de Zerlendi, autorul își dă seama că manuscrisul se întrerupea odată cu reîntoarcerea lui Honigberger la Alep, prin 1822, materialele scrise alcătuind abia un sfert din biografia propiu-zisă. Într-una din zile, în camera în care studia matrialele despre Honigberger, naratorul este întrerupt de Smaranda, fiica doamnei Zerlendi, deloc mirată de prezența lui, și află de la aceasta că nu este singurul care cercetase aceste manuscrise. Mai mult aceasta îi destăinuie naratorului motivul pentru care mama sa l-a rugat să cerceteze aceste manuscrise, anume pentru a-i spune ce s-a întâmplat cu soțul ei. La rugămintea naratorului Smaranda îi spune că tatăl său a dispărut în ziua de 10 septembrie 1910 și că de atunci nu a mai fost văzut : ,,Tata a dispărut în înțelesul propiu al cuvântului. Și a dispărut fără ca să-și ia vreunul din costumele de haine, fără pălărie, lăsându-și toți banii în sertarul biroului.”

Aceasta îi mai spune că un ofițer german pe nume Hans, rămas în București după ocupație, a murit în 1921 într-un accident de vânătoare, la o moșie a familiei Zerlendi, după ce afirmase că începe să înțeleagă ,,tainele lui Honigberger”.

Acțiune atinge punctul culminant în momentul în care naratorul, împins de mărturia Smarandei, își îndreaptă atenția spre caietele cu notițe ale domnului Zerlendi și descoperă un caiet sub formă de jurnal care era început la data de 10 ianuarie 1908 scris în limba română dar cu caractere sanscrite. Fiind întrerupt de jupâneasa Arnica, care îl informează că în zilele următoare va face curățenie generală, acesta ascunde jurnalul în haină, captivat și intrigat de conținutul caietului, și pleacă în taină pentru a nu fi descoperit. Ajuns acasă și citind caietul află că doctorul Zerlendi ajunsese să stăpânească o serie de tehnici yoga și mai ales drumul către Shambala.

Deznodământul dezvăluie hotărârea naratorului de a înapoia caietul și să-l citească în întregime doamnei Zerlendi. Timp de câteva săptămâni nu reușește să o găsească, servitoarea spunându-i că doamna ori e bolnavă, ori e plecată la moșie. Abia pe la sfârșitul lui februarie 1935, este primit în casă de o servitoare nouă, mai tânără. Acesta constată că Smaranda este și ea mai tânără și că nimeni nu-l mai recunoaște, iar amănuntele pe care el le invocă aparțin unei realități existente cu zeci de ani în urmă. Cele două femei îi spun naratorului că biblioteca fusese risipită cu aproape douăzeci de ani în urmă, iar Arnica, servitoarea schioapă, murise cu cincisprezece ani în urmă. Plimbându-se buimac pe străzi, naratorul pretinde că ,,numai după ce am rătăcit multă vreme pe străzi și mi-am venit în fire, mi s-a părut că înțeleg tâlcul acestei uluitoare întâmplări. Dar n-am îndrăznit să-l mărturisesc nimănui, și nici în această povestire nu îl voi destăinui.Viața mea și așa a fost îndestul de încercată, în urma tainelor pe care doamna Zerlendi m-a îndemnat să le cercetez, fără să aibă dezlegarea soțului...” Câteva luni mai târziu trecând prin dreptul caselor de la numarul 17 acesta constată că se dărâmau, iar micul Hans spune că se numește Ștefan. În „Secretul Doctorului Honigberger”, Eliade subliniază tridimensionalitatea temporală, concepând pentru sine şi pentru Doctorul Zerlendi o astfel de „ieşire din timp” sau mai degrabă de intrare şi/sau persistare în timp epifanic: „Pentru întâia dată am putut verifica personal ieşirea din timp. Căci deşi spiritul rămânea activ, trupul nu mai participa la curgerea timpului. Înainte de a-mi provoca transa, mă bărbierisem şi, după treizeci şi şase de ore, obrazul meu era tot atât de neted ca în clipa când cădeam în transă”

În Nopţi la Serampore, ca de altfel şi în Secretul doctorului Honigberger Mircea Eliade caută să înţeleagă ideea conform căreia „transbordarea” într-un alt timp devine posibilă atât pentru un subiect, cât şi pentru un grup de persoane ce trec pragul spre o altă lume, „călcând” peste nişte cutume iniţiatice menite să deschidă drumul spre Shamdala: „- Nu înţeleg cum am putut noi – spune povestitorul – din bungaloul lui Bundge, unde ne aflam, să-i tulburăm prin apropierea noastră ritualul cutremurător pe care-l începuse Bose… Şi atunci, pentru a nu fi tulburat, Bose ne-a azvârlit, prin puterile lui oculte, într-un alt spaţiu şi un alt timp, ne-a proiectat, cu alte cuvinte, în episodul care avusese loc cu vreo sută cincizeci de ani în urmă, în apropierea Seramporului, şi am devenit, aproximativ, martorii uciderii tinerei soţii a lui Dasa…”

Povestitorul acceptă ideea că prin forţa meditaţiei un iniţiat te poate face să pierzi orice contact cu prezentul, proiectându-te în orice timp şi în orice punct din infinit. Naratorul stă în cumpănă cântărind bine lucrurile şi nu înţelege faptul dacă transbordarea a avut loc aievea sau a fost rodul unei halucinaţii. Ceea ce-l derutează sunt amănuntele legate de simţurile sale. În acea irealitate corpul său a fost viu, simţurile au fost treze, după cum au fost vii şi personajele venite din ţara umbrelor cu care grupul a intrat în contact. Era ca şi cum ar fi fost paraşutat pe pelicula unui film în care personajele moarte aveau consistenţa celor vii.

       ,,La țigănci”:

Titlul nuvelei sugerează un spaţiu în care se observă manifestarea sacrului ascuns în profan (hierofanie). Locul numit la ţigănci este un spaţiu în care se realizează trecerea de la moarte la viaţă, un loc în care determinările temporale şi spaţiale se anulează.

           Tema nuvelei o constituie ieşirea din timpul istoric, linear, ireversibil şi trecerea în timpul sacru, mitic şi circular. Această trecere imperceptibilă echivalează de fapt cu trăirea concomitentă în două planuri existenţiale deoarece între real şi ireal, între sacru şi profan nu mai există hotare sesizabile. Eliade exemplifică prin această nuvelă teoria sa cu privire la camuflarea sacrului în profan.

           Nuvela este structurată în patru părţi în funcţie de două planuri: real şi ireal/fantastic.Cele două planuri ale realului echivalează cu două planuri narative, aceste planuri se împart în patru faze care se succed: REAL – IREAL – REAL – IREAL. De asemenea, există şi opt secvenţe sau episoade care ajută la gradarea acţiunii: călătoria cu tramvaiul (prima parte), intrarea în lumea ţigăncilor, întâlnirea cu cele trei fete, căutarea labirintică (a doua parte), a doua călătorie cu tramvaiul şi oprirea la casa doamnei Voitinovici, utima călătorie cu tramvaiul şi vizitarea propriei locuinţe, întoarcerea cu trăsura la ţigănci (a treia parte) şi, ultima secvenţă, întâlnirea cu Hildegard care conţine şi plecarea finală spre moarte (a patra parte). Naraţiunea se face la persoana a III-a, dar această perspectivă nu este decât aparent obiectivă, fapt ce sporeşte şi mai mult ambiguitatea textului.

           Spaţiul şi timpul au două dimensiuni, în funcţie de cele două planuri ale realităţii. Există unspaţiu profan reprezentat de lumea reală, materială, la care omul se raportează prin acţiuni, evenimente şi repere fixe (aici Bucureştiul toropit de căldură) şi un spaţiu sacru, mitic reprezentat de lumea atemporală şi aspaţială din casa ţigăncilor în interiorul căruia omul trăieşte întâmplări ciudate pe care nu le poate explica. Timpul este privit sub două aspecte: timpul ireversibil care reprezintă o limitare a existenţei umane, un drum către moarte (timpul existenţei reale, aici: cei doisprezece ani care au tecut pentru ceilalţi) şi timpul reversibil ale cărui limite sunt abolite, timpul sacru, prezentul continuu în care moartea este doar o etapă, o trecere spre alt plan al existenţei.

           În prima parte autorul se foloseşte de tehnica epicului dublu. Incipitul plasează acţiunea nuvelei în Bucureştiul interbelic, cadru frecvent în opera lui Eliade, înfăţişat ca un oraş toropit de caniculă. Spaţiul cotidian nu anunţă nimic neobişnuit: tramvaiul, strada, indivizii comuni care discută subiecte banale, se înscriu într-un cadru în care Gavrilescu pare perfect adaptat. Personajul îşi recunoaşte condiţia de artist ratat, surprinzându-se în acelaşi timp dorinţa aceastuia de a intra în vorbă cu oamenii din tramvai: "Pentru păcatele mele sunt profesor de pian. Zic pentru păcatele mele, adăugă, încercând să zâmbească, pentru că n-am fost făcut pentru asta. Eu am o fire de artist.” Dar, în plan secund, nimic nu este întâmplător, aluziile au un caracter anticipativ. Elementele care ne sugerează ce va urma sunt: căldura excesivă care trezeşte în memoria personajului amintirea unei experienţe similare trăite în tinereţe ("Asta parcă îmi aduce aminte de ceva, îşi spuse ca să-şi dea curaj. Un mic efort, Gavrilescul, un mic efort de memorie. Undeva, pe o bancă, fără un ban în buzunar. Nu era aşa de cald, dar era tot o vară… […] Şi atunci îşi aminti: era la Charlottenburg; se afla, tot ca acum, pe o bancă, în soare, dar atunci era nemâncat, fără un ban în buzunar.”), plata biletului de tramvai, dorinţa lui de a vorbi, obsesia generală pentru grădina ţigăncilor, discuţia despre colonelul Lawrence. Căldura e un semn important pentru semnificaţia ascunsă a lucrurilor deoarece ea alterează percepţia, produce mutaţii şi e asociată cu lumina puternică a soarelui. De aici rezultă obsesia personajului legată de colonelul Lawrence al Arabiei, care provoacă imaginea căldurii ca o sabie deasupra creştetului: "Era o frază care mi-a plăcut, o frază foarte frumoasă, despre arşiţa care l-a întâmpinat pe el, pe colonel, undeva în Arabia, şi care l-a lovit în creştet, l-a lovit ca o sabie.”. Apar de asemenea replici sugestive: personajul crede că a îmbătrânit: "Gavrilescule, şopti, atenţie! că parcă, parcă ai începe să îmbătrâneşti. Te ramoleşti, îţi pierzi memoria.” Când pierde tramvaiul exclamă "Prea târziu!”¸ cuvinte care definesc întreaga lui existenţă ratată de profesor de pian care aspiră spre adevărata artă. Amintindu-şi că şi-a uitat servieta cu partituri la eleva sa, Otilia Voitinovici, profesorul cboară cu intenţia de a lua tramvaiul în sens invers. Prin urmare, intrarea lui la ţigănci este una întâmplătoare, care stă sub semnul hazardului.

           A doua parte descrie intrarea în lumea fantastică a ţigăncilor. Momentul trecerii dincolo, în planul ireal, este precedat "de o lumină albă, incandescentă, orbitoare”, apoi de " o neaşteptată, nefirească răcoare”, care împreună cu poarta semnifică pragul dintre două lumi, trecerea dinspre viaţă spre moarte, dinspre profane spre sacru. În mediul sufocant al oraşului toropit de căldură, grădina ţigăncilor apare ca un spaţiu de miraj care destituie realul. E un teritoriu de tranziţie spre un alt spaţiu, ireal, cel al bordeiului. Intrarea în grădina ţigăncilor nu se face în scop erotic ci din dorinţa de cunoaştere şi de căutare a unui loc răcoros. Bordeiul nu este nici el o casă a plăcerilor, aşa cum bănuiau locuitorii Bucureştiului, ci locul unor ritualuri ezoterice a căror semnificaţie Gavrilescu nu o poate percepe. În momentul în care pătrunde în acest teritoriu sacru, timpul şi spaţiul capătă alte semnificaţii. Casa ţigăncilor se află în afara timpului (deşi este aproximativ ora trei!), după cum îi precizează bătrâna în momentul în care intră: "Avem timp. Nu e nici trei… […] Atunci să ştii că iar a stat ceasul”. Pentru a pătrunde în bordei, personajul este supus unui ritual: el trebuie să ofere bătrânei trei sute de lei, taxă care echivalează cu plata vămilor pe lumea cealaltă. În plan secund şi bătrâna are o semnificaţie mitologică: ea întruchipează Cerberul din mitologia antică, cel care păzea intrarea spre lumea de dincolo.

           În casa ţigăncilor timpul stă pe loc, câteva ore petrecute în acest spaţiu sacru echivalează cu doisprezece ani în lumea reală. Cum timpul nu mai este acelaşi, apare Memoria deoarece primul lucru de care îşi aminteşte personajul când intră la ţigănci este iubirea pentru Hildegard, evenimentul sacru al existenţei sale. Această rememorare echivalează cu o încercare de a recupera timpul afectiv fericit: "În acea clipă se simţi deodată fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr şi toată lumea ar fi fost a lui, şi Hildegard ar fi fost de asemenea a lui. – Hildegard! exclamă el, adresându-se fetei. Nu m-am mai gândit la ea de douăzeci de ani. A fost marea mea dragoste. A fost femeia vieţii mele!” Recuperarea memoriei este asociată cu altă stare şi anume, setea, care este şi ea un indiciu pentru ce i se va întâpla personajului: "- Mi-e sete! […] – Mi-e teribil de sete […] Dacă aş putea să beau puţină apă.” În momentul în cae i se oferă de băut, nu alege paharul de sticlă verde, ceasca de cafea ci cana cu apă. Fetele râd de alegerea lui deoarece este prima alegere greşită dintr-un şir lung, fapt ce subliniază incapacitatea de a observa semnele ce i se oferă: "Râdeam că te-ai încurcat şi-ai băut din cană, în loc să bei din pahar. Dacă ai fi băut din pahar…”

           Jocul are o semnificaţie ritualică, fetele îl supun pe Gavrilescu la un joc al ghicirii, ca o probă a iniţierii: trebuie să ghicească ţiganca din cele trei: o ţigancă, o grecoaică şi o evreică. Este un joc al aparenţelor şi realităţii, ca o horă a ielelor ce îl desprinde pe erou de realitate. Dar jocul se încheie cu un eşec repetat, anticipat de existenţa ratată a eroului. O explicaţie pentru neputinţa de a ghici ţiganca este frica de moarte, care se manifestă prin permanenta raportare la trecut, la tinereţe. Eroul nu este în stare să treacă dincolo de aparenţe, să ia o decizie, la fel cum nu a putut să aleagă în tinereţe fericirea, să rămână cu Hildegard. Imposibilitatea de a acţiona şi de a observa semnificaţia existenţei sale din trecut se reia şi în prezent. El nu se poate concentra nici acum asupra evenimentelor la care participă din cauză că este ancorat în timpul real, în trecut. În loc să încerce să distingă aparenţa de esenţă, el le povesteşte celor trei fete istoria iubirii pierdute în tinereţe, cum a pierdut-o din cauza unei slăbiciuni de caracter şi cum s-a căsătorit cu Elsa, nu cu Hildegard. Se sugerează că dacă ar fi ghicit care este ţiganca ar fi putut pătrunde tainele misterului existenţei, tainele sacrului, deoarece ar fi avut acces la toate odăile din casa ţigăncilor:"- Dacă ai fi ghicit-o, ar fi fost frumos, şopti grecoaica. Ţi-am fi cântat şi ţi-am fi dănţuit şi te-am fi plimbat prin toate odăile. Ar fi fost foarte frumos…”

           Obiectele din casa ţigăncilor sunt şi ele bizare, apar şi dispar, au forme incerte, ciudate: sunt coridoare, paravane, oglinzi, mobile neobişnuite, totul într-o ambianţă exotică în care există un joc de lumină şi întuneric. Interiorul capătă semnificaţia unui labirint în care nimic nu pare stabil, unspaţiu al iniţierii. Rătăcirea prin labirintul lucrurilor este o scenă halucinantă, amestec de veghe şi coşmar. Eroul este împiedicat de tot felul de obiecte casnice, iar după ce rătăcirea se încheie imaginea pe care o vede în oglindă este sugestivă pentru semnificaţia ascunsă a evenimentelor prin care a trecut: „În acea clipă se văzu gol, mai slab decât se ştia, oasele ieşindu-i prin piele, şi totuşi cu pântecul umflat şi căzut, aşa cum nu se mai văzuse vreodată. Nu mai avea timp să fugă înapoi. Apucă la întâmplare o draperie şi începu să tragă. Simţi că draperia e gata să cedeze şi proptindu-şi picioarele în perete, se lăsă cu toată greutatea pe spate. Dar atunci se întâmplă ceva neaşteptat. Începu să simtă că draperia îl trage cu o putere crescândă, spre ea, astfel că puţine clipe în urmă se trezi lipit de perete şi deşi încercă să se desprindă lăsând draperia din mâini, nu reuşi, şi foarte curând se simţi înfăşurat, strâns din toate părţile, ca şi cum ar fi fost legat şi împins într-un sac.” Draperia în care se înfăşoară are şi ea o semnificaţi ascunsă, simbolizând giulgiul cu care se înveleşte mortul. În momentul în care rătăcirea prin labirintul din casa ţigăncilor ia sfârşit, îşi face apariţia bărâna care încearcă să afle dacă şi-a dat seama de ce i s-a întâmplat: „- Ia mai spune, stărui ea. Ce-ai mai făcut? Ce s-a mai întâmplat?”. Gavrilescu nu realizează semnificaţia ascunsă a evenimentelor, deoarece trăieşte prea mult în spaţiul profan al existenţei şi este dependent de timpul concret: „Cum trece timpul. [...] Îmi spuneam azi după-masă: «Gavrilescule, atenţie, că, parcă, parcă...» Da, îmi spuneam ceva cam în felul acesta, dar nu-mi mai aduc bine aminte ce...”

           A treia parte descrie din nou spaţiul real al existenţei personajului. Reîntors în lumea din care venise, Gavrilescu găseşte aceeaşi căldură toridă de la început, comportamentul său este neschimbat, nu realizează schimbarea condiţiei sale existenţiale, este ca şi la început obsedat de timpul concret. Deşi doveziile că ceva s-a schimbat sunt evidente, este convins că totul este o neînţelegere şi amână pentru a doua zi clarificarea situaţiei: „Dar, în sfârşit, ce să mai insist. E o confuzie la mijloc... Am să vin din nou mâine dimineaţă... [...] «Gavrilescule, şopti îndată ce ajunse în stradă, atenţie, că începi să te ramoleşti. Începi să-şi pierzi memoria. Confunzi adresele»... [...] Acum sunt cam obosit, dar mâine dimineaţă am să-i dau eu de rost...”. Timpul sacru din casa ţigăncilor se opune timpului real: au trecut doisprezece ani, persoanele pe care le caută s-au mutat ori au murit, biletul de tramvai are un preţ mai mare, soţia lui a plecat în Germania, crezându-l mort. Prin faptul că nimic nu mai corespunde cu realitatea pe care o cunoştea personajul, se sugerează moartea apropiată a acestuia, anticipată de afirmaţia cârciumarului: „L-a căutat poliţia câteva luni şi n-a putut să dea de el, nici viu, nici mort... Parcă ar fi intrat în pământ...”.

           În ultima parte, revenirea la ţigănci simbolizează despărţirea lui de lumea reală care-l refuză şi intrarea într-un teritoriu atemporal. Aici o întâlneşte pe Hildegard, iubirea pentru ea fiind evenimentul sacru al existenţei sale. Faptul că a renunţat la ea este corelat cu incapacitatea de a ghici ţiganca: fiind un ins mediocru, lipsit de luciditate şi de voinţă, şi-a ratat viaţa alegând-o pe Elsa, aşa cum îşi ratează experienţa sacră alegând greşit ţiganca. I se oferă totuşi o ultimă şansă, astfel că prin intermediul iubirii recuperate personajul descoperă sacrul ascuns în dimensiunea profană a existenţei: „Dar acum parcă mă simt mai bine... [...] Se întâmplă ceva cu mine, şi nu ştiu bine ce.” Din nou apar foarte multe sugestii care anticipează sfârţitul personajului: se simte un miros puternic de flori din cimitirul pe lângă care trece, iar nemţoaica la care îl trimite bătrâna „nu doarme niciodată...” Nici în momentul în cae se întâlneşte cu iubita din tinereţe, care este o„umbră” a tinereţii lui, nu realizează că trece spre o altă lume deoarece este încă amcorat în real:„Dacă n-aş fi fost la berărie cu ea, nu s-ar fi întâmplat nimic. Sau dacă aş fi avut ceva bani la mine... [...] nu mai am nici casă, nu mai am nimic.” Hildegard, care are rolul de a-l iniţia în planul morţii, încearcă să-i atragă atenţia asupra semnificaţiei semnelor: „Întotdeauna ai fost distrat. [...] Ai rămas acelaşi [...].Ţi-e frică. [...] – E adevărat? se miră fata. Tu încă nu înţelegi? Nu înţelegi ce ţi s-a întâmplat, acum de curând, de foarte curând? E adevărat că nu înţelegi?”

           Ultima călătorie împreună cu iubita regăsită echivalează cu o călătorie spre moarte. Ei sunt conduşi de un birjar care întruchipează pe luntraşul Charon conducând sufletele pe cealaltă lume (nu întâmplător se precizează că birjarul a fost în trecut dricar!). Călătoria spre moarte este văzută ca o trecere de la starea de veghe la starea de vis, fapt care oferă nuvelei un final deschis (se păstrează ambiguitatea): „Aşa începe. Ca într-un vis...”

           Timpul memoriei, timpul istoric şi timpul mitic se întâlnesc în final. Hildegard aparţine celui dintâi, ea vine din trecut şi aduce cu sine acest trecut deoarece e la fel de tânără. Gavrilescu nu înţelege însă adevărata semnificaţie a întâmplărilor prin care a trecut, nu descoperă timpul mitic deoarece este ancorat în cel istoric, real. Gavrilescu este salvat de real şi proiectat în mitic, fiind condus în moarte prin recuperarea iubirii. Moartea simbolică din final echivalează cu împlinirea destinului până atunci ratat alături de Hildegard. Împlinirea destinului trebuie înţeleasă ca o ultimă şansă dată unui ins rezistent la iniţiere, care a ratat toate oportunităţile, dar care acum compesează, prin iubire şi prin recuperarea memoriei, tot şirul de eşecuri anterioare. Sugestia profundă, formulată în finalul nuvelei este că de la viaţă la moarte trecerea este imperceptibilă şi că, de fapt, omul trăieşte concomitent sau succesiv în două universuri. Din amândouă i se fac semne, în amândouă este supus la probe, tot ce trebuie să facă este să le descopere, acestea fiind ascunse în planul profan al existenţei.

                                  Fișă de lectură

,,La țigănci”de Mircea Eliade

-Specia literară: Nuvelă

-Tipul nuvelei: Nuvelă fantastică

-Genul literar: Genul epic

-Semnificația titlului: Titlul nuvelei are valoare simbolică, denumind spațiul dintr-o lume paralelă, în care protagonistul pătrunde treptat. În locuința țigăncilor, protagonistul trece din lumea palpabilă într-un univers mitic, într-un timp necronologic și neconvențional.

-Tema principală: Tema principală a acestei nuvele o reprezintă relevarea aspectelor fantastice ascunse sub aparentul cotidian. Eliade este preocupat de descoperirea sensului existenței umane, realizată prin intermediul unor călătorii inițiatice în lumi paralele. Această temă este însoțită de tematici secundare: moartea, inițierea, iubirea, călătoria, eșecul, recuperarea unității pierdute a ființei.

-Momentele subiectului: Profesorul Gavrilescu se întoarce acasă cu tramvaiul. În timpul discuţiei cu nişte cetăţeni, acesta realizează că şi-a uitat servieta cu partituri la doamna Voitinovici, mătuşa Otiliei. Aşteptând tramvaiul, este atras de curtea unor țigănci, iar o babă îl abordează și îi oferă trei fete pentru trei sute de lei. Cele trei fete îl supun la un test pe bărbat, însă acesta se pierde în propriul trecut. Nereușind să ghicească cine este țiganca, devine prizonier într-un spațiu necunoscut și gol. Gavrilescu se trezește și își continuă drumul în căutarea partiturilor sale, însă viața lui a luat o întorsătură neașteptată: Otilia sa măritat, doamna Voitinovici s-a mutat după nunta nepoatei sale, prețul tramvaiului a fost scumpit cu cinci ani în urmă, iar în apartamentul său locuia altcineva.

Fiind confuz, se întoarce la țigănci cu ajutorul unei trăsuri. Acolo o întâlnește pe Hildegard, iubirea lui din tinerețe. Se urcă în trăsură și pleacă spre pădure.

 -Tipul de narator:obiectiv

Caracterizarea personajelor: Personajul central este Gavrilescu, un bărbat de 49 de ani, profesor de pian care trăieşte sentimentul ratării: considera că ar fi putut ajunge un mare artist, dacă soarta i-ar fi fost mai favorabilă. Pe parcursul nuvelei se autocaracterizează repetând: „am o fire de artist”, „trăiesc pentru suflet”, „idealul meu a fost, de totdeauna, arta pură”.

-Impresii de lectură:Această operă este interesantă deoarece te face să îți adresezi întrebări de genul : „Gavrilescu a călătorit în timp? ” , „Hildegard era reală sau era doar în imaginația profesorului? ”.

-Opinii critice: „Pentru a regăsi lumea esenţială, anterioară multiplicităţii formelor spaţio-temporale, bariera timpului trebuie să cadă înaintea celorlalte.” Nicolae Steinhardt

- Moduri de expunere:naraţiunea, decrierea, dialogul.

                        Fișă de lectură,, Secretul doctorului Honigberger”de Mircea Eliade

Autor: . Mircea Eliade -13 martie 1907—22 aprilie 1986

 - a fost un gânditor şi scriitor român

- opera lui completă ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime şi manuscrisele inedite.

Tema : India respectiv yoga

Locul acţiunii: în Bucureşti

Personaje: doamna Zerlendi, fiica acesteia Smaranda, doctorul Zerlendi Rezumat: Un tânăr primeşte o scrisoare de la o doamnă care află că el a călătorit în India. Acesta primeşte invitaţia şi doamna Zerlendi îi cere să termine de scris biografia doctorului Honigberger pe care o începuse soţul ei, care se pare că a murit. Timp de câteva săptămâni acesta vine la casa doamnei Zerlendi mai mult pentru colecţia impresionantă de cărţi din biblioteca doctorului Zerlendi decât pentru biografie, până când într-o zi doamna Zerlendi se îmbolnăveşte şi fiica acesteia îi povesteşte despre ceilalţi tineri care au mai încercat să realizeze biografia şi nu au reuşit şi cum tatal ei nu a murit ci doar a dispărut.

 Într-o zi el găseşte un jurnal foarte interesant al domnului Zerlendi pe care îl ia acasă şi îl citeşte. În el sunt scrise toate încercările doctorului de a-şi separa sufletul de trup prin intermediul cunoştinţelor de yoga. Dupa multe încercări acesta reuşeşte să se facă invizibil şi astfel el porneşte spre oraşul Shambala , un oraş în care doar cei mai înaintaţi în artele yoghinice pot ajunge.

După câteva săptămâni acesta merge în vizită la casa doamnei Zerlendi, dar spre surprinderea lui nimeni nu îl mai recunoaşte. Ba chiar atunci când întreabă de menajera casei i se spune că aceasta a murit de foarte mulţi ani.

Cu toate că această carte este una relativ scurtă, este una interesantă al cărei final este învelit în mister.

====În „Secretul Doctorului Honigberger”, Eliade subliniază tridimensionalitatea temporală, concepând pentru sine şi pentru Doctorul Zerlendi o astfel de „ieşire din timp” sau mai degrabă de intrare şi/sau persistare în timp epifanic.În nuvela,,La țigănci”timpul memoriei, timpul istoric şi timpul mitic se întâlnesc în final. Hildegard aparţine celui dintâi, ea vine din trecut şi aduce cu sine acest trecut deoarece e la fel de tânără. Gavrilescu nu înţelege însă adevărata semnificaţie a întâmplărilor prin care a trecut, nu descoperă timpul mitic deoarece este ancorat în cel istoric, real. Gavrilescu este salvat de real şi proiectat în mitic, fiind condus în moarte prin recuperarea iubirii. Moartea simbolică din final echivalează cu împlinirea destinului până atunci ratat alături de Hildegard

3= Sarmanul Dionis este o nuvela romantica, fantastica si filozofica, compusa intr-o viziune inedita. 

 Titlul nuvelei, bazat pe o antiteza, este o ironie la adresa eroului.

Tema  nuvelei dezvolta ideea conditiei omului de geniu in raport cu timpul si cu societatea. Transmigratia sufletelor (conceptie religioasa potrivit careia sufletul ar trece, dupa moarte, in alt corp) si metempsihoza (conceptie mistica conform careia, in vederea purificarii, sufletul ar parcurge, dupa moarte, un lung sir de reincarnari succesive in animale, plante si oameni) sunt teme tipic romantice, carora Eminescu le da interpretari proprii. 

Visul si realitatea sunt considerate forme ale aceluiasi fenomen. Prin vis omul poate iesi din timp si din spatiu, poate deveni "arheu', traind simultan formele sale trecute sau viitoare intrupate in esenta vesnica.

Rezumat

Eroul, tanarul Dionis, avand aproape 18 ani, este un modest copist cu o existenta materiala precara.

Actiunea incepe intr-o seara ploioasa de toamna, in Bucuresti. Dupa ce intra intr-o cafenea sa se usuce, Dionis pleaca la miezul noptii spre locuinta sa, ,,o camera inalta, spatioasa si goala', aflata intr-o casa

veche, asezata in mijlocul unei gradini pustii.

Pe peretele camerei se afla un portret de tinerete'al tatalui sau, de o rara frumusete, in'care eroul isi descoperise propriile-i trasaturi.

Tatal sau, descendentul unei familii aristocrate, se indragostise de fiica unui batran preot, Maria. Din legatura lor se nascuse Dionis, crescut numai de mama sa, dupa moartea timpurie a tatalui intr-un spital de alienati.

Pasionat de lectura cartilor vechi, eroul se adanceste apoi in descifrarea unei carti de astrologie imprumutata de la anticarul Riven.

Privind "painjinisul de linii rosii' din text si punand degetul in centrul lor, Dionis se transpune in vremea lui Alexandru cel Bun, sub chipul calugarului Dan, elev al maestrului Ruben de la Academia din Socola.

Calugarul Dan are revelatia de a fi trait in viitor, sub numele de Dionis, si ii povesteste dascalului sau, Ruben, aceasta traire. Ruben il indeamna sa continue experienta si ii explica teoria metempsihozei, aratandu-i deosebirea dintre Dumnezeu si om. Dumnezeu e "vremea insasi', iar omul este numai "un loc in vreme', vesnic fiind doar sufletul omului. Omul si umbra lui isi pot schimba firile pentru o vreme si atunci, inzestrat cu vesnicie, omul capata o bucata din atotputernicia lui Dumnezeu, iar vointele i se realizeaza dupa gandirea lui.

Reintors in chilia sa, calugarul Dan se gandeste mai intai la Maria, fiica spatarului Tudor Mesteacan. Apoi el deschide cartea lui Zoroastru. o carte veche care cuprindea tainele astrologiei. intorcand sapte foi si apoi inca sapte, umbra lui se desprinde de pe perete, sare jos si-i propune sa-si schimbe starile: ea sa devina om de rand, iar el etern, atotstiutor si atotputernic. Umbra ii sugereaza sa plece in calatorie cu iubita, in orice spatiu, luand cu el si pamantul, prefacut intr-un margaritar aninat de salba iubitei sale.

Ajuns pe Luna, impreuna cu Maria, Dan traieste clipe de fericire edenica. Visul lor e insa mereu tulburat de un triunghi in care se afla un ochi de foc, avand deasupra un^proverb intr-o araba straveche, incercand sa dezlege enigma, Dan observa ca intre gandirea lui si viata ingerilor se stabilise o armonie. Desi ingerii il avertizeaza ca exista multe intrebari fara raspuns, in Dan se zamisleste credinta ca el este forta Universului, Dumnezeu insusi.

Aceasta idee profanatoare duce la destramarea magiei. Dionis se trezeste din somn, dandu-si seama ca adormise in gradina cu flori improspatate de ploaie. La fereastra casei de peste drum el zareste chipul blond al unei fete pe care o identifica in persoana Mariei din visurile sale. El ii trimite fetei o scrisoare plina de pasiune si cade intr-un lesin adanc.În final se căsătorește cu fata.

Nuvela se incheie cu o intrebare retorica: ",,Cine-este omul adevarat al acestor intamplari: Dan sau Dionis?'

           Esentialul nuvelei consta in regresiuni in timp si ascensiuni in spatiu. Relativizarea timpului actiunii duce la ambiguitatea planurilor narative. Cel putin in prima parte a nuvelei, detaliile sunt putine si nu se intelege cine pe cine viseaza: Dionis pe Dan, mergand in trecut, sau Dan pe Dionis, proiectandu-se in viitor. Abia in final, cand Dionis isi revine din delir si descopera fericit ca Maria (sau copila blonda) se afla langa el, cititorul intelege' ca planul real este al lui Dionis, iar cel fantastic al lui Dan.

,,Nopţi la Serampore” ca şi ,,Sărmanul Dionis” are ca temă fundamentală depăşirea spaţiului şi timpului, în tradiţia romantică, eminesciană ,pe care Eliade o continuă în liniile generale ale tipului de fantastic cultivat.

De fapt, naraţiunea are un final dublu, cum are şi nuvela fantastică Sărmanul Dionis, a lui Mihai Eminescu, cel de‑al doilea fiind un fel de epilog al întâmplării propriu‑zise.

4= Detunătura” este o povestire științifico-fantastică din 1952 scrisă de Ray Bradbury despre efectul fluturelui: uciderea unei singure insecte cu milioane de ani în trecut schimbă drastic lumea. 

În anul 2055, într-o vreme când mașina timpului a fost inventată, un grup de turiști călătoresc în perioada dinozaurilor într-un safari care să conducă la uciderea unui Tyrannosaurus rex. Ei sunt avertizați să nu calce în afara potecii stabilite, dar vederea dinozaurului îl sperie pe unul dintre ei și acesta calcă în noroiul de lângă potecă. Saurianul este împușcat cu câteva clipe înainte ca el să fie strivit de copacul care trebuia să îl omoare în cursul firesc al istoriei.

Reveniți în timpul lor, călătorii constată mici schimbări în societate, cum ar fi alterarea limbii engleze sau schimbarea câștigătorului alegerilor prezidențiale. Turistul care călcase lângă potecă, Eckels, observă atunci că în noroiul de pe cizma lui se află și un fluture mort, acea alterare minoră a trecutului având repercusiuni asupra prezentului.

Pag.38

Criticii spun

1=Sorin Alexandrescu (nepot de soră al lui Mircea Eliade) reuseste să creioneze portretul unui om viu, portretul lui Mircea Eliade, conturat cu talent în linii sigure:

Figura omului apare concentrată cu ochii ce alunecă prin lentilele ochelarilor ,iar părțile feței exprimă tărie,atenție.Uimesc gesturile care sunt când încordate,agitate,când calme,stăpânite,ascunzând un neastâmpăr arătat prin liniștea impusă a chipului.Este un chip greu de deslușit.Știe să asculte atent,.să privească ,de parcă ar vrea să învețe continuu.Omul care are bucuria dialogului,care știe să tacă,învăluindu-se în aburii unei pipe,este simplu,blând,atent,modest,înțelept și știe să se bucure de frumusețile zilnică ale lumii,meditând la timpurile trecute,prezente și viitoare.Acesta este gânditorul,făuritorul de cuvinte.

2=Eugen Simion nu este de acord cu judecata negativă a lui George Călinescu,explicând că stilul epic al lui Eliade este plin de semne,de repetiții,iar talentul literar înseamnă arta scriitorului de a crea atmosfera neobișnuită,nefirescă în lumea obișnuită,ceea ce Eliade reușește într-un mod deosebit.

3=În naraţiunea care rămâne deschisă la orice interpretare, raţională, sau simbolică, cititorul are o stare de incertitudine,gândind că  în ordinea lumii cunoscute, inteligibile, s‑a strecurat o fisură; nişte oameni raţionali, care sunt obişnuiţi să trateze povestirile fabuloase şi religia (sacrul) ca pe simple evenimente culturale şi istorice, trăiesc, fără voia lor, o întâmplare stranie, care le tulbură existenţa confortabilă, de oameni civilizaţi, şi pe care zadarnic încearcă să şi‑o explice pe cale raţională. Aceeaşi incertitudine dictată de legile gândirii logice ni se transmite nouă, cititorilor, care suntem obligați să re‑gândim pentru o clipă, raporturile cu realitatea.