Poezia,,Lumina”de Lucian Blaga

Pag.132

Iubire și cosmos

1=Prima secvență– constituită de prima şi ultima strofă – este un monolog adresat iubitei, în care se manifestă direct eul liric prin pronumele şi verbele la persoana întâi singular:,,mi,simt,văd”, în care sentimentul naşterii iubirii este echivalat metaforic şi simbolic cu ,,un strop din lumină/ creată în ziua dintâi.” Prin folosirea persoanei întâi și a doua se arată implicarea  eului liric, subiectivitatea adresării atât în desinența verbelor, cât și prin pronume. Verbele la imperfect:„zăcea,plutea” sugerează atemporalitatea ce definește haosul primordial, iar perfectul compus ,,făcutu-s-a, dat-a” forme arhaice, legate de timpul vechi al creatiei, trimițând la timpul primordial;conjunctivul „să fie”, ambele cu nuanță imperativă, exprimă porunca divină a Genezei.

2=Prima şi a doua secvenţă sunt marcate prin opoziţii spaţio-temporale: prezentul iubirii este opus trecutului:imperfectul şi perfectul compus, din tabloul cosmogonie. Timp și spațiu stau în cercul iubirii, dar lumina le precedă.În strofa I se întretaie două planuri temporale: prezentul (care este al iubirii) şi trecutul scufundat în mit (care este al Creaţiei).

În strofa a IV-a, de numai două versuri, poetul deplânge dispariţia luminii „orbitoare” din prima zi a Genezei :„Dar unde-a pierit orbitoarea / lumină de-atunci - cine ştie?” Este o întrebare dramatică fără răspuns! În ultima strofă, autorul reia monologul adresat iubitei. Tensiunea acumulată în secvenţa anterioară nu-şi găseşte rezolvarea: lumina care inundă sufletul poetului la vederea iubitei, este, poate „ultimul strop” din marea revărsare orbitoare care a chemat lumea la viaţă. Timp si spatiu stau in "cercul" generativ al iubirii, dar lumina le preceda.

3=Relaţia dintre iubire şi lumină este marcată prin sinestezie,corespondență, în primele versuri: Lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept când te văd...”. Prezența iubitei înseamnă iluminare și reiterare a începutului, ca și cum universul ar renaște sub semnul luminii.Asociată cu iubirea şi cu geneza, lumina semnifică deopotrivă emoţia, bucuria, dar şi optimismul, speranţa că prin iubire sufletul omului participă la taina originară a facerii lumii: ea, lumina simţită graţie iubirii, “oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi ?..

Poetul foloseste sinestezia pentru a crea imagini de o concretete tulburatoare: imagini vizuale si auditive ce fuzionează - "Lumina ce-o simt / naval/ndu-mi in piept cand te vad'. Metafora luminii semnifică pe de o parte viața, iubirea, dar și bucuria, emoția, uimirea, extazul în fața acestora.

4=Incipitul poeziei este reprezentat de lumina devenită senzație traită și receptată de eul liric până în străfundurile ființei sale: „Lumina ce-o simt”este lumina care-i năvălește în inimă la apariția iubitei, exprimă extazul,emoția iubirii.

5=În versul al treilea metaforele „ziua dintâi” si „lumina aceea-nsetată adânc de viață” definesc lumina primordială, forța demiurgică orbitoare care a făcut să se nască viața. Misterul iubirii este comparabil cu miracolul Creației. Sinestezia,corespondența (figura de stil care transpune metaforic un simț ui limbajul altui simț) creează stări tumultuoase prin fuziunea imaginii motorii cu cea vizuală: „Lumina ce-o simt / năvălindu-mi în piept când te văd”.

6=Iubirea are darul de a-l pune pe îndrăgostit în relaţie cu fenomenul originar al naşterii cosmosului, taină care altfel ne rămâne străină, întunecată. Nu este taina întreagă, dar o fărâmă din aceasta tot se dezvăluie: lumina generată în piept de iubire “e poate ultimul strop/ din lumina creată în ziua dintâi.”.Astfel se întretaie două planuri temporale: prezentul-care este al iubirii şi trecutul care este al Creaţiei. „Iubita”este purtătoare a luminii dintâi, iar aceasta îi prilejuieşte poetului întoarcerea în timpul mitic. 

Setea de patimi

1= Din lumina originară, ca sursă a Genezei, nu a mai rămas decat „ultimul strop”, care se dovedește a fi misterul iubirii, calea esențiala de cunoaștere și de viatță: „e poate ca ultimul strop / din lumina creata in ziua dintâi”. Ideea constituie substanța fundamentală a filozofiei lui Lucian Blaga: cunoașterea înseamnă iubire. Nuanța nesigură„poate” arată îndoiala eului liric despre faptul că, din toată „lumina aceea-nsetată adânc de viață”, n-a mai rămas decât „un strop” pentru iubire.

Pag.133

2=comparație viziunea biblică cu viziunea cosmogonică indiană:

În imnul cel mai cunoscut al Rig Vedei(imnul creațiunii), cosmogonia este prezentată ca o metafizică (Viziunea poetică a lui Blaga despre iubire este una metafizică. Iubirea smulge pe omul îndrăgostit din orizontul banal şi îl aruncă în orizontul problematic al tainei, al misterului,un proces, o dinamică a sentimentelor, născută din apropierea fiinţei iubite, despre semnificaţia ontologică a iubirii, înţeleasă ca participare la mecanica divină a naşterii universului, o participare la Tot – simbolizat prin lumină.. Poetul se întreabă cum a putut să iasă Ființa din ne-Ființa, deoarece la început , nici,,Ființa nu există, nici ne-Ființa. Nu există în timpul acela nici moarte, nici ne-moarte,adică nici oameni,nici zeii. Nu era decât principiul nediferențiat,,Unu”-neutru.,,Unul respiră fără suflare, mișcat din sine însuși.Dincolo de aceasta nu mai există nimic altceva La început întunericul ascundea întunericul, dar căldura provocată de asceză(viață austeră) , tapas a dat naștere,,Unu”-ului,,embrionul învăluit de vid,înconjurat de Apele primordiale. Zeii nu sunt autorii creației lumii. Conștiința ca și universul sunt produsul dorinței procreatoare (kama). Combinându-se imaginea genezei biblice, facerea luminii, cu viziunea indiană a unității primordiale a lucrurilor de la începutul lumii se creează varianta poetică a nașterii sentimentului iubirii.

3=În această poezie există surse generoase: Biblia, Upanisadele, interpretarea simbolului luminii în filosofia indiană in prezentarea lui Mircea Eliade,,Istoria credințelor și ideilor religioase”: “Lumina este imaginea prin excelență atât a lui Atman, cât și a lui Brahman. Este vorba de o tradiție veche, deoarece, din timpurile vedice, Soarele și Lumina sunt considerate epifanii ale Ființei, ale Spiritului, nemuririi și procreației”. Odată așezată în mit, iubirea e transfigurată apoi ca imagine cosmogonică ce sintetizează tocmai puterea generatoare și regeneratoare a luminii și-n acest neant lumina se ivește spontan, sub voința lui Brahman – Nepătrunsul.

4=Strofele a II-a şi a III-a prezintă un tablou cosmogonic restrâns la momentul naşterii luminii. În primele versuri, viziunii eminesciene a Nefiinţei aflate într-un somn de veacuri i se substituie imaginea uriaşă a Nimicului agonic, plutind peste apele întunecate ale mării precosmice. Cel care îi dă viaţă acestui Nimic este „Nepătrunsul”, Demiurgul, echivalent, la Blaga, cu Marele Anonim la care mintea omenească nu poate să acceadă. La semnul acestuia, lumina însetată de viaţă irupe ca o stihie „vifor nebun de lumină”, trezind dorinţele lumii abia născute (enumerate în versurile finale ale strofei a III-a. În aceste strofe, frenezia vitalistă a lumii, imaginile puternice, întoarcerea la origini şi retrăirea, de către poet, a momentului cosmogonic. Lumina este primul cuvânt-cheie al poeziei. Dintre mijloacele artistice legate de acest termen ar putea fi menţionate: metafora „O mare / şi-un vifor nebun de lumină” (sugerând caracterul stihinic al luminii dintâi), epitetul antepus „orbitoarea / lumină”, dar şi repetiţia şi enumeraţiile din versurile 4 şi 5 ale strofei a treia. Lumina este primul cuvânt-cheie al poeziei. Enumeraţia:,,păcate,doruri,avânturi,patimi” rezumă sintetic esenţa forţelor binelui și ale răului,care antrenează omul în planul existenţial, care-l provoacă şi îl dinamizează, îl deschide către contrarii ce se unifică în fiinţa lui prin trăire. Timpul prezent al verbului din prima secvenţă este acum înlocuit de imperfect, ce redă procesualitatea misterioasă a Creaţiei. Verbele la imperfect:„zăcea,plutea” sugerează atemporalitatea ce definește haosul primordial, iar perfectul compus :„dat-a”;conjunctivul „să fie”, ambele cu nuanță imperativă, exprimă porunca divină a Genezei.

5=Un vers ales:,,a dat un semn Nepătrunsul:să fie lumină!”-- momentul nașterii luminii; . Nepătrunsul este un termen nepotrivit pentru Dumnezeu.

Certitudini,dar și întrebări rămase fără răspuns

1=În strofa a IV-a, de numai două versuri, poetul deplânge dispariţia luminii „orbitoare” din prima zi a Genezei :„Dar unde-a pierit orbitoarea / lumină de-atunci - cine ştie?”)este o întrebare dramatică şi fără răspuns,iar conjuncția adversativă,,dar” din strofa a patra, prin intermediul căreia se stabilește un raport de adversitate între iubirea ca stare incipientă, explozia forței erotice și sentimentul eului liric în momentul adresării către iubită. Interogația pe care o inițiază această conjuncție poate semnifica faptul că lumina nu mai este percepută cu aceeași intensitate ca la începuturi și, de aceea, apare starea de neliniște și încercarea de reconstituire a acelei stări. Misterul percepției exprimate e dat de stările de incertitudine sintetizate atât în întrebările retorice, cât și în negatțile din versurile anterioare. În ultima strofă, autorul reia monologul adresat iubitei. Lumina care inundă sufletul poetului la vederea iubitei, este, poate „ultimul strop” din marea revărsare orbitoare care a chemat lumea la viaţă.Tensiunea lirică  nu-si găsește rezolvarea: lumina care inundă sufletul poetului la vederea iubitei, este, poate,, ultimul strop" din marea revărsare orbitoare care a chemat lumea la viață.

Pag.134

2= În strofa a IV-a,în cele două versuri,interogație retorică, poetul deplânge dispariția luminii,,orbitoare" a începutului din prima zi a Genezei,având îndoiala că acea lumină nevăzută de om ar fi existat. Imaginea naşterii lumi(ni)i din haos,a dispărut, fără ca nimeni să ştie unde.

3=incertitudine:oare;dar unde-a pierit;poate că; starea de neliniște

4=certitudine:,,Lumina ce-o simt;să fie lumină;te văd; arată siguranța existenței iubirii și a forței acesteia.

5=comparație:strofa1 cu strofa a4a:

Prima şi ultima strofă – este un monolog adresat iubitei, în care se manifestă direct eul liric prin sentimentul naşterii iubirii este echivalat metaforic şi simbolic cu “un strop din lumina/ creată în ziua dintâi”. Prima strofă conţine o întrebare adresată iubitei, la vederea căreia tânărul poet îşi simte sufletul inundat de lumină. Iubirea fiind o modalitate de comunicare cu Universul şi cu Marele Timp, lumina ei ar putea să descindă încă din primordii: „Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi, din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă? În strofa I se întretaie două planuri temporale: prezentul (care este al iubirii) şi trecutul scufundat în mit (care este al Creaţiei). În ultima strofă, autorul reia monologul adresat iubitei. Tensiunea lirică (proprie expresionismului) acumulată în secvenţa anterioară nu-şi găseşte rezolvarea: lumina care inundă sufletul poetului la vederea iubitei, este, poate „ultimul strop” din marea revărsare orbitoare care a chemat lumea la viaţă. Ultima strofa o repetă parțial pe prima, însă, in loc să propună o rezolvare a tensiunii poetice,accentuată în strofa a patra, poetul introduce o noua tensiune prin ultimele două versuri.

6=eseu,,E poate că ultimul strop din lumina creată în ziua dintâi”

Blaga chiar Îl numește pe Dumnezeu „Nepătrunsul”, în poemul Lumina, poem în care, o strofă ne rezumă cosmogeneza biblic-eminesciană astfel: „Nimicul zăcea-n agonie,/ când singur plutea-n întuneric și dat-a/ un semn Nepătrunsul:/ «Să fie lumină!»”. Desigur că Nepătrunsul este un termen apocrif pentru Dumnezeu, Cel ce a zis: „Să fie lumină”,iar cuvântul poruncii lui Dumnezeu este numit „semn”, pentru că este un cuvânt  aparte. Era nimic și întuneric. Nu era decât Dumnezeu, Nepătrunsul. Cuvintele Sale, „Să fie lumină”, au fost semnul, semnalul începutului lumii. Se găsește în aceste versuri geneza biblică,apoi vede răul născându-se imediat, din primele clipe ale creației: „O mare/ și-un vifor nebun de lumină/ făcutu-s-a-n clipă: o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi”.L umina primordialĂ - "Însetată adânc de viatță' - este nedefinită, neîmpârțită în culorile creatței, e o plinătate, cuprinde totul în ea, iar ,,stropul” poate fi o mostră un micro ce reproduce un macro. Iar această ipostază a luminii completează ideea primelor versuri prin integrarea sentimentului individual în circuitul cosmic............................................................................................

7= Imaginea iubitei este lipsită de consistenţă, ea este percepută global, iar eul liric i se adresează cu apelativul ,, minunato” , ceea ce o încadrează în tiparul eternului feminin:,,Lumina ce-o simt năvălindu-mi / în piept când te văd – minunato,/ e poate că ultimul strop /din lumina creată în ziua dintâi.”

      Adresarea directă dezvăluie şi prezenţa eului liric în text, care atestă caracterul subiectiv al percepţiei. Vocativul ,,minunato” arată că iubita este văzută drept o minune a existenței,ea este de natura unui voal transparent care zboară,pentru că accentul cade pe simțământ, pe subiectul, și nu pe obiectul iubirii.

8=Imaginea iubitei nu are consistență în acest poem, ea este de natura unui voal transparent care zboară, deoarece accentul cade pe simțământ, pe subiectul, și nu pe obiectul iubirii.Iubirea nu este doar un simplu efect al ÎndrĂgostirii, ci este rezonanȚa unei emanaȚii cosmice, are virtuți ale absolutului.

9=Asociată cu iubirea şi cu geneza, lumina semnifică deopotrivă emoţia, bucuria, dar şi optimismul, speranţa că prin iubire sufletul omului participă la taina originară a facerii lumii: ea, lumina simţită graţie iubirii. Iubirea constituie o “punte de salt” în misterul pe care omul încearcă să şi-l reveleze şi să şi-l aproprie, lăsându-l însă aşa cum este, ba chiar sporindu-l. Iubirea, aşa cum este evocată în acest poem, are darul de a-l pune pe îndrăgostit în relaţie cu fenomenul originar al naşterii cosmosului, taină care altfel ne rămâne străină, întunecată. Nu este taina întreagă, dar o fărâmă din aceasta tot se dezvăluie: lumina generată în piept de iubire “e poate ultimul strop/ din lumina creată în ziua dintâi.”Într-o scrisoare îi spune iubitei sale că ea este,,alfa și omega”începutul și sfârșitul, cunoaște atingerea iubirii, senzația de iluminare pe care o trăiește, de plinătate, de deschidere către o nouă lume care se naște, parcă, o dată cu apariția dinamizării interioare datorate sentimentului.

10=În poezie prin monologul adresat iubitei, în care se manifestă direct eul liric este sentimentul naşterii iubirii echivalat metaforic şi simbolic cu “un strop din lumina/ creată în ziua dintâi”. Asociată cu iubirea şi cu geneza, lumina semnifică deopotrivă emoţia, bucuria, dar şi optimismul, speranţa că prin iubire sufletul omului participă la taina originară a facerii lumii: ea, lumina simţită graţie iubirii. Iubirea este o modalitate de comunicare cu Universul și cu Marele Timp. Iubirea generează mișcarea cosmică sș gravitația, ca lege a rotirii universale. Prezența iubitei înseamnă iluminare și reiterare a începutului, ca și cum universul ar renaște sub semnul luminii. Iubirea nu este doar un simplu efect al îndrăgostirii, ci este rezonanȚa unei emanaȚii cosmice, are virtuȚi ale absolutului

Forme ale poeziei moderne

1=Forma textului: Poezia este alcătuită din cinci strofe de întindere inegală, poetul folosind versul liber.

2=Strofele sunt de dimensiuni diferite, un fel de proză ritmată, cu versuri de lungimi variabile care evidențiază pasajele lirice. Versul liber dă o mai mare libertate de expresie și expresivitate, se respectă unitatea ideatică prin repartiții pe strofe inegale ca număr de versuri.Se pun mai bine în evidență anumite pasaje lirice, cum ar fi interogația ce induce punctul de tensiune sau strofele ce indică lumina. Se evită convenționalismul atat la nivel ideatic, cât și formal.

3=  În prima secvenţă poetul foloseşte sinestezia pentru a crea imagini de o concreteţe tulburătoare. Imaginile vizuale şi auditive fuzionează: ,,Lumina ce-o simt / năvălindu-mi in piept  pentru când te văd.”Iubirea, fiind o modalitate de comunicare cu Universul şi cu Marele Timp, lumina ei ar putea să descindă încă din începuturile lumii: „Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd.” Gerunziul,,învadând”are sensul de a invada,a asalta,a inunda-- exprimă setea de viață, lumina care inunda sufletul poetului la vederea iubitei, este, poate " ultimul strop" din marea revărsare orbitoare care a chemat lumea la viață.

în momentul în care-și zăreste pe iubita simte în piept prezența luminii primordiale. Asociată cu iubirea şi cu geneza, lumina semnifică deopotrivă emoţia, bucuria, dar şi optimismul, speranţa că prin iubire sufletul omului participă la taina originară a facerii lumii.

Ultima strofa o repetă parțial pe prima, însă, în loc să propună o rezolvare a tensiunii poetice (accentuată în special în strofa a patra), poetul introduce o nouă tensiune. Prin vocativul ,,minunata” iubita este văzută drept o minune a existenței. Se remarcă comparația ,,ca ultimul strop” menită să asocieze lumina primordială cu lumina din piept pe care o simte în preajma iubitei.

4=Primele strofe scrise ca proză:

Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd, oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi, din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă? Nimicul zăcea-n agonie când singur plutea-ntuneric şi dat-a un semn Nepătrunsul:,,Să fie lumină! "Prozodia poeziei este liberă pentru a conferi poetului o stare de libertate în creație,Prin lectura poeziei se simte ritmul,măsura versurilor,intonația;transpunerea în proză a versurilor exprimă lipsa de originalitate,nu se înțelege ideea poeziei și modul în care acordă atenție unor cuvinte izolate,muzicalitatea interioară a verurilor dispare.

5= Măsura variabilă și ritmul interior.corespund gândirii și trăirii poetului, conferă poetului o stare de libertate în creație,o muzicalitate înterioară a textului. Poezia este un fel de proză ritmată, cu versuri de lungimi variabile, – pentru a elibera rostirea poetică de constrângeri care ar împiedica-o să urmărească mişcările sinuoase (întortocheate, complicate) ale gândului. Se observă scrierea cu literă mică la începutul versurilor, tehnica ingambamentului= continuarea ideii poetice dintr-un vers în altul, ambiguitatea limbajului, utilizarea versurilor libere, precum și ilustrarea unor concepte filosofice cu mijloace artistice.

Dincolo de text:

1=,poezia,, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”de Lucian Blaga

,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
și-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micșorează, ci tremurătoare
mărește și mai tare taina nopții,
așa îmbogățesc și eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
și tot ce-i neînțeles
se schimbă-n neînțelesuri și mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
și flori și ochi și buze și morminte.”

1=,,Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.”(Lucian Blaga) El a transpus acest crez în acestă poezie.

Tema poeziei este cunoașterea lumii care, în planul creației poetce este posibilă numai prin

iubire. Discursul liric este confesiv, lirismul este subiectiv , apar mărci ale eului liric, verbe,

pronume și adjective pronominale la persoana I singular: „eu nu strivesc”, „lumina mea”.

Titlul este o metaforă revelatorie care exprimă pledoaria poetului pentru cunoașterea

Luciferică(cunoaștere negativă,prin mister,neliniște și aventuriexistentă în intimitatea fiecăruia) Metafora „corola de minuni a lumii” denumește universul, imaginat ca o floare imensă și

având toate însușirile acesteia: frumusețe, gingășie, fragilitate, efemeritate dar și mister. Titlul este și

element de repetiție,pentru că se reia în primul vers. Pronumele personal „eu” așezat la început și

repetat în text accentuează caracterul confesiv și constituie și un element specific expresionismului și

anume accentuarea eului.

Discursul liric este structurat pe opoziția „eu-alții”, „lumina mea-lumina altora”, antiteza fiind

marcată și prin conjuncția adversativă „dar” aflat în cel mai scurt vers al poeziei „dar eu”.

Prima secvență a poeziei exprimă atitudinea poetului în fața misterelor lumii, refuzul de a

distruge frumusețea universului prin cunoașterea rațională: „eu nu strivesc corola de minuni a lumii/

și nu ucid/ cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea”. Enumerația „în flori, în ochi, pe buze ori

morminte” cuprinde elementele componente ale universului într-o gradație ascendentă , în funcție

de profunzimea tainelor. „Florile” reprezintă universul vegetal, „ochii” simbolizează taina cunoașterii,

„buzele” exprimă taina iubirii dar și pe cea a vorbirii, iar „mormintele” reprezintă marea taină a morții

văzută ca o componentă a existenței.

Cele două metafore în jurul cărora se construiește discursul liric sunt „lumina mea” care

denumește cunoașterea luciferică, de tip poetic și „lumina altora”, care denumește cunoașterea

paradisiacă de tip științific. Celor două metafore li se asociază serii de verbe care exprimă efectele

lor. Cunoașterea luciferică este asociată cu „nu strivesc”, „nu ucid”, „nu sugrum”, „îmbogățesc”,

„sporesc”, „iubesc”, sugerând astfel protejarea și amplificarea tainelor universului. ,,Lumina altora

este asociată cu verbe care exprimă distrugerea: „strivește”, „ucide”, „sugrumă”, „micșorează”, „nu

îmbogățește”, „nu iubește”: „ lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de

întuneric”. Universul misterios ce trebuie ocrotit, pentru a i se păstra frumusețea și echilibrul este

sugerat prin metafore revelatorii: „taină”, „nepătrunsul ascuns”, „adâncimi de întuneric”,

„întunecata zare”, „ne-nțelesuri și mai mari”.

A doua secvență a poeziei cuprinde o comparație amplă între lumina lunii și cunoașterea

luciferică. La fel cum lumina lunii lasă să se zărească numai conturul obiectelor, la fel și cunoașterea

poetică pătrunde tainele universului oferind multiple căi de revelare a misterului. Epitetele în

inversiune „largi fiori de sfânt mister” sugerează sacralitatea misterului, dar și extazul poetului în fața

revelării tainelor. Plasticizarea ideii se realizează prin elementele imaginarului poetic specifice lui

Blaga: „lumină, taină, zare, noapte, fior, lună.” Movul luminii și cel al misterului sunt elemente de

recurență.

Finalul poeziei are rol de concluzie exprimând ideea că protejarea și cunoașterea misterelor

existenței este posibilă numai prin iubire: „Căci eu iubesc/ și flori, și ochi, și buze și morminte.”

Fiind o poezie modernă de tip confesiune, sentimentul absolutului și dimensiunea metafizică se realizează prin faptul că eul poetic este situat în orizontul absolutului. De asemenea repetarea pronumelui personal, prin antiteza cu "alții" și prin analogie cu "luna". Tensiunea vizionară maximă se definește prin relația directă și activă a eului liric față de taina lumii.

Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere cu metrica variabilă,  ritmul interior redă fluxul ideilor și frenezia sentimentelor. Forma prozodică moderna este o cale directă de transmitere a ideii și a sentimentului poetic. Poezia nu este segmentată în strofe, versurile sunt inegale și fără rima, ingambamentul, continuarea ideii poetice în două sau mai multe versuri consecutive,conferă textului fluiditate.

,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o artă poetică modernă care exprimă atitudinea poetului față de cunoaștere. Actul poetic transfigurează misterul, prin iubire. Cuvântul poetic nu înseamnă, ci sugerează, nu explică misterul universal, ci îl protejează prin transfigurare.

2=pictura,,Lan de grâu cu chiparoși”de Van Gogh(Pictura se găseşte la Muzeul de Artă Modernă din New York )

Stilul artistic al lui Van Gogh se caracterizează prin utilizarea de pensule groase și vibrante, ceea ce oferă lucrărilor sale un sentiment de mișcare și energie. În tablou vopseaua este plină de pensule îndrăznețe și culori intense.

Compoziția tabloului este impresionantă, deoarece Van Gogh reușește să creeze un sentiment de adâncime și distanță în peisaj. Cypress -urile din fundal par să se ridice la cer, în timp ce lanul de grâu din prim -plan pare să atragă atenția privitorului. Era foarte atras de chiparoșii, care ridicau coroanele spre cer, erau ca limbile unui foc în curs de dezvoltare.În Mediterana acești copaci din cele mai vechi timpuri au fost un semn de durere. În partea inferioară a imaginii, un câmp de grâu pictat în tonuri de galben și portocaliu ușor atrage imediat atenția. Grâul părea să se sprijine de o rafală mică. Iarba verde arată strălucitoare, este ca o pată pe un peisaj care umple soarele. Pe un câmp de grâu se găsesc mure, arbuști, chiparoși înalți, cu coroane groase, sunt localizați pe marginea dreaptă a lucrării și arată mai lung și mai întunecat împotriva cerului. Iar în spatele lor, în depărtare, sunt dealuri vizibile de tonuri violet.Deasupra este un cer roz-verde, cu nori în culori neobișnuite și o semilună abia vizibilă.

Culoarea este una a câmpului de grâu cu chiparoși prin paleta strălucitoare și densă, care oferă picturii o senzație de vitalitate și energie. Tonurile verzi și galbene ale câmpului de grâu contrastează cu albastrul intens al cerului și cu chiparoșii întunecați.

Blaga are dorința de a ni-l apropia mai mult pe Van Gogh, referindu-se la tabloul ,,Lan de grâu cu chiparoși”, în care el descoperă suflul vital şi dinamism. Blaga susține că atunci când privitorul se află în fața unui astfel de tablou, simte cum pământul îi poate fugi de sub picioare, pentru că Van Gogh nu acceptă repausul și contemplarea. Aşadar, prin acest exemplu, emblemă a „noului stil”, Blaga consideră că ochiul uman nu poate fi satisfăcut de o simplă imagine, ci e atras de viziunea din spatele ei.

Pag.136

1=trăsături expresioniste în poemul,,Lumina”= Expresionismul este o expresie a eului, accentul căzând pe tensiunea emoţională  interioară, pe dimensiunea a conştiinţei, a subiectivităţii, ținta expresionistului  fiind absolutul, trăirea pură, necondiţionată.

În poezia „Lumina”, lirismul subiectiv se identifică prin verbele „simt; văd”, prin pronumele de persoana I și a II-a „-mi; te”, precum și prin adresarea directă în cazul vocativ „minunato”. Totodată, în această creație lirică mai este prezent și lirismul obiectiv, ce se identifică în a doua strofă, ce face referire la momentul Genezei biblice a Universului, în strofa a treia ce continuă ideea, dar și în strofa a patra prin interogația retorică. Poezia este structurată pe trei secvențe lirice: prima și ultima strofă ilustrează monologul eului liric adresat iubitei; strofele a doua și a treia compun un tablou cosmogonic, iar strofa a patra exprimă, printr-o interogație retorică, incertitudinea și neliniștea provocate de natura misterioasă a luminii. Incipitul poeziei este reprezentat de lumina devenită senzație trăită și receptată de eul liric până în străfundurile ființei sale: „Lumina ce-o simt”. Lumina care-i năvălește în inimă la apariția iubitei sugerează extazul iubirii „un strop” din lumina originară, trăirea căpătând dimensiuni cosmice. Metaforele „ziua dintâi” și lumina și „lumina aceea-nsetată adânc de viață” definesc lumina primordială, forța demiurgică orbitoare care a făcut să se nască viața. Misterul iubirii este comparabil cu miracolul Creației.
Din lumina originară, ca sursă a Genezei, nu a mai rămas decât „ultimul strop”, care se dovedește a fi misterul iubirii, calea esențială de cunoaștere și de viață.

Din perspectiva nivelurilor textului poetic, la nivel fonetic se constată repetarea vocalelor e și u în intervale mari, constituind o eufonie. La nivel morfologic se remarcă folosirea verbelor la prezent, imperfect și gerunziu (simt, zăcea, năvălind), conturând acțiuni durative și dinamice. La nivel lexical, este conturată prezența cuvintelor din câmpul lexical al luminii și al lumii interioare: patimi, păcate, doruri etc. La nivel stilistic se remarcă prezența simbolului central al luminii, asociat cu metafora „o mare și un vifor nebun”, precum și expresivitatea creată din asocierea cu momentul Genezei, al creării Universului iubirii. Concluzionând asupra celor afirmate mai sus, opinia mea se conturează prin prezența principalelor teme identificate în poezia „Lumina”: cosmogonia, iubirea și cunoașterea, teme susținute de laitmotivul poeziei regăsit în titlu – lumina. Toate aceste elemente, îmbinate și cu trăsăturile modernismului converg spre ideea definirii ideii fundamentale a filosofiei lui Lucian Blaga, și anume cunoașterea luciferică; care s-ar putea sintetiza în afirmația: cunoașterea înseamnă iubire.

2= criticul George Gană în,,Opera literară a lui Lucian Blaga” observa că există surse generoase ale poeziei,,Lumina”: Biblia, Upanisadele, și menționează interpretarea simbolului luminii în filosofia indiană în prezentarea lui Mircea Eliade,,Istoria credințelor și ideilor religioase”: ,,Lumina este imaginea prin excelență atât a lui atman, cat si a lui Brahman. Este vorba, desigur, de o traditțe veche, deoarece, din timpurile vedice, Soarele și Lumina sunt considerate epifanii ale Ființei, ale Spiritului, nemuririi și procreației”.

Biblioteci deschise:

1=Volumul de debut al lui Blaga este ,,Poemele luminii”, 1919, care cuprinde poeme construite în jurul metaforei luminii lumina primordiala, care se identifică cu lumina iubirii. Volumul se deschide cu poemul artă poetică ,,Eu nu stivesc corola de minuni a lumii.” Radiația luminoasă, cea de la facerea lumii, călătorește în spațiu și dincolo de limitele vizibilului. În poemele lui Blaga – care nu sunt ale întunericului! – se întrezărește sub acel spot luminos (poezia fiind o formă a cunoașterii care potențează, totuși, dincolo de limitele vizibilului) un univers în reașezare, modelat nu numai de greutatea luminii care ține materia în formă, ci și de greutatea unor unde ale unui câmp straniu, imprevizibil, miraculos, de dincolo de conul de lumină, care mai degrabă tulbură decât ordonează firescul înțelegerii.

2= Tabloul cosmogonic în,,Scrisoarea I”de  Eminescu și în poezia,,Lumina”de Blaga:

Blaga chiar Îl numește pe Dumnezeu „Nepătrunsul”, în poemul,, Lumina”. Poem în care o strofă rezumă cosmogeneza biblic-eminesciană astfel: „Nimicul zăcea-n agonie,/ când singur plutea-n întuneric și dat-a/ un semn Nepătrunsul:/ «Să fie lumină!»”.

Desigur că Nepătrunsul este un termen fals pentru Dumnezeu, Cel ce a zis: „Să fie lumină!”

Iar cuvântul poruncii lui Dumnezeu este numit „semn”, pentru că este un cuvânt deosebit.

Dar „Nimicul zăcea-n agonie” rezumă versurile lui Eminescu: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște. // Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe” (Luceafărul). Blaga a conchis, de aici, zbaterea nimicului, agonia lui, din exprimarea lui Eminescu. „Nimicul zăcea-n agonie,/ când singur plutea-n întuneric”în,,Lumina) și „Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază”în,,Scrisoarea I”.

Era nimic și întuneric. Nu era decât Dumnezeu, Nepătrunsul: Care Se odihnea în Sine, căci „pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns”în,,Scrisoarea I”. Era Nepătrunsul care „dat-a semn”: semn al venirii universului întru existență, semn al puterii Sale creatoare. Cuvintele Sale, „Să fie lumină!”, au fost semnul, semnalul începutului lumii. Foarte important este faptul că găsim, în aceste versuri ale lui Blaga, geneza biblică și cosmogonia eminesciană la un loc. Și aceasta este o dovadă în plus că Blaga nu credita teoria influenței esențiale a textelor indiene în opera lui Eminescu.

3=Fără a abandona literatura, scrierile filosofice sunt cele care îl atrăgeau din ce în ce mai mult pe tânărul Blaga avid de cunoaştere. Lecturile sale se îndreptau frecvent spre filosofia indiană, antică şi modernă, pe care, iniţial, manualele şcolare reuşiseră să le cuprindă, dar treptat Lucian Blaga nu s-a mai mulţumit cu ceea ce i s-a oferit la şcoală de către profesori şi manuale şi a pornit să descopere singur şi să citească operele fundamentale ale marilor gânditori.

Dintre toţi gânditorii, Blaga însuşi a mărturisit că Immanuel Kant a exercitat asupra sa o mare influenţă încă de timpuriu. Pentru viitorul poet. Dumnezeu va fi definitiv pierdut în închipuirile copilariei: ,,Când eram copil, mă jucam cu tine/și-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie". Iată ce-și aminteste despre întâiul său ",,deal" de viață:,,Vârsta mea, de la cinci la șapte ani, stă sub zodia de auroră a prieteniei ,adevarății prieteni, rudele mai presus de sânge:,, locurile noastre iscodiseră toate virtuțile nisipului... clădeam bolți, labirinte, biserici. Mai ales biserici. Îmi pusesem În cap să devin odată zidar de biserici.Acesta a fost întâiul meu «ideal» de viață. Păstrând nealterate, în spațiul memoriei, uimirea și nedumeririle copilului, adultul reeditează, printr-un joc al dedublării, care este și jocul sensibil cu granița dintre real și mit, câteva dintre tulburările, neliniștile interogative și ,,aventurile" acestei vârste. Copilul se întreabă, deopotrivă cu alții de seama lui, ,,cum o fi oare când ești mort" și-și răspunde că,,mort trebuie să fie ca și viu... trăiești mai departe și nu știi că ai murit.."Cel mai important eveniment biografic din perspectiva istoriei literare, consemnat spre finalul Hronicului, este debutul editorial din anul 1919, cu volumâ,,nebănuite trepte" a trebuit scriitorul să coboare în timp, spre a se descoperi pe sine însuși!