Rolul literaturii in perioada pasoptista

 

Miscarea pasoptista a provocat, prin componentele sale ideologice o explozie culturala, fenomen care duce la sincronizarea spiritului romanesc, inca aflat sub cupola gandirii iluministe, cu mentalitatea europeana.

In acest studiu de caz punctam rolul formator, precum si elementele definitorii ale acestei perioade.

Ideologia pasoptista se traduce prin spirit revolutionar, nevoie de emancipare, unire si cautarea identitatii culturale. La fel de importanta este si crearea unei literaturi originale, care sa reflecte specificul national si sa permita integrarea valorilor autohtone in circuitul cultural European.

Literatura pasoptista o continua pe cea iluminista clasica si orienteaza cursul creatiilor literare in directia romantismului.Astfel in evolutia literaturii exista intotdeauna legaturi de continuitate si „Cu cat scriitorul este mai mare, cu atat legaturile lui cu trecutul si viitorul sunt mai adanci”.

Activitatea literara care se desfasoara in jurul celor trei tari romane este dominata de creatori precum: Ion Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, Vasile Carlova, Cezar Bolliac, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Mihail Kogalniceanu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Nicolae Balcescu, Dimitrie Bolintineanu.

               Contextul istoric

Din punct de vedere cronologic epoca pasoptista poate fi fixata intre anii 1830 -1860, adica din momentul iesirii Tarilor Romane de sub dominatia otomana si pana dupa Unirea din 1859. Intervalul este marcat de izbucnirea unor revolutii, cum ar fi cea de la 1848, care sustine idealurile patriei de libertate, egalitate si unire.

Cei mai de seama reprezentanti pasoptisti sunt intelectualii care se implica in istorie, pregatesc si participa la revolutii si la toate evenimentele istorice mai importante(ex: Unirea de la 1859 ).Astfel, C.A.Rosetti devine sufletul revolutiei, dupa ce libraria si casa lui fusesera locurile de intalnire ale conspiratorilor.In schimb, Ion Heliade Radulescu n-a impartasit idealurile radicale, el fiind adept al actiunilor moderate, pentru a feri tara de interventia straina.

Vasile Alecsandri este de necontenit in actiunea sa patriotica, in evenimentele Tratatului de la Paris din 30 martie 1856 si ale Conventiei din 7/19 august 1858, dedicandu-se trup si suflet Unirii.

Ion Heliade Radulescu care nu avea in vedere decat salvarea patriei, puse la cale o contrarevolutie, pe principiul „urasc tirania , mi-e frica de anarhie”. Acesta ii considera pe tinerii revolutionari victime ale credulitatii si entuziasmului.

In orice caz , unitatea intelectuala pasoptista a fost extrem de importanta pentru ca a generat si a pregatit ideea unitatii romane, care devine un ideal si o obsesie a pasoptistilor.

Miscarea revolutionara din prima jumatate a secolului al XIX- lea a dat o puternica lovitura regimului feudal, renascand in constiinta maselor, spiritul luptei pentru dreptate sociala si libertate, intensificand miscarea de idei in favoarea unirii tarilor romane intr-un stat puternic si independent.

Slabirea Imperiului Otoman si iesirea Tarilor Romane de sub influenta si dominatia acestuia, face posibila o renastere fara precedent a institutiilor romane.

(Precum afirma Paul Cornea – „se poate spune ca literatura pasoptista corespunde unui moment de raspantie in evolutia istorica a tarilor romane: trecerea de la feudalism la capitalism, de la vasalitate la independeta, de la limitarile culturii neogrecesti la legaturile active cu Franta, de la stadiul faramitarii provinciale la stadiul unitar national’).

                        Radacinile pasoptismului

Noii reprezentanti ai „artei cuvantului”, nascuti in cea mai mare parte intre anii 1810 – 1820, provin de obicei din clasele de sus, insa nu din marea aristocratie, ci din patura boierimii mijlocii si mici, care se dezvolta in primele decenii ale secolului al XIX- lea.

Educati in spiritul ideilor si cartilor occidentale, vorbindu-si si scriindu-si frantuzeste, ei introduc in tara nu doar ideile intelectuale, ci si moda europeana. De asemenea, ei sunt militanti impatimiti ai renasterii nationale.

In fata acestor noi idealuri ale civilizatiei apusene, tinerii pasoptisti se plaseaza pe o pozitie de comprehensiune si totodata spirit critic: nu le resping, dar nici nu le transforma in mit.

Parisul devine centrul intelectualitatii romanesti, principalul intermediar al legaturilor ei cu spiritualitatea moderna.

Dornici sa se implice in toate domeniile, sarind peste anumite etape in vederea sincronizarii cu Occidentul, intelectualii romani sunt, deopotriva, scriitori, filozofi, savanti si oameni publici.

Avand acces la operele marilor creatori ai literaturii universale :Alphonse de Lamartine, Victor Hugo, Jules Michelet, Robert de Lamennais, Eugene Sue, implicit se vor observa influentele acestora in viitoarele creatii romanesti.

Revenind in tara, intelectualii vremii, cuprinsi de o vointa puternica de a-si ridica neamul, facandu-l cunoscut Europei , infiinteaza institutii culturale, presa in limba nationala ,invatamantul si o miscare teatrala ,conform ideilor iluministe.Astfel ajungem la concluzia pe care o enunta si Paul Cornea in „Istoria literaturii romane” si anume ca „ne aflam intr-o epoca de entuziasm naiv si patriotism aprins, de proiecte uriase si veleitati enciclopedice”.

Ion Heliade Radulescu (1802-1872) considerat de George Calinescu drept “a doua mare personalitate a tarii noastre dupa Dimitrie Cantemir”, a fost o personalitate tumultoasa si plina de ambitii. El visa sa schimbe lucrurile, dupa cum afirma George Calinescu.

Heliade e unul dintre principalii ageti ai modernizarii culturii romanesti , ca si ai experimentelor de tip romantic. El incepe ca profesor, contribuind la dezvoltarea invatamantului ,improspateaza limba prin lucrarea sa ”Gramatica” prin care simplifica alfabetul ,infiinteaza prima gazeta din Muntenia ,”Curierul romanesc” si pune bazele unei societati de incurajare a teatrului si muzicii “Filarmonica”.

Aceasta mare personalitate are un real efect benefic asupra literaturii noastre: pune in lumina rolul traducerilor si incurajeaza tinerii spre arta scrisului (“Scrieti cat veti putea si cum veti putea…”)

”Heliade Radulescu este un romantic prin impulsurile adanci ale firii”. 

Grigore Alexandrescu (1814- 1885) este considerat de marii critici cel mai de seama poet muntean pana la Mihai Eminescu. Pe langa poet a fost si un mare fabulist roman, inspirandu-se din La Fontaine si Florian, a scris si epistole de tip voltairian.

A fost redactorul ziarului “Poporul Suveran”,iar prima lui poezie, “Miezul Noptii”, a aparut in “Curierul Romanesc”si a fost inspirata de ideile revolutiei de la 1848.

Lui Grigore Alexandrescu ii revine meritul de a fi consacrat in literatura romana introducand specii literare autonome ca epistola, meditatia si satira.

Vasile Alecsandri (1818- 1890) ocupa un loc important in miscarea culturala si politica de emancipare nationala. Se numara printre fruntasii revolutiei de la 1848, iar ca poet intuieste valoarea creatiilor folclorice. Concretizeaza programul „Daciei Literare”, culegand capodoperele poeziei populare, iar Paul Cornea afirma ca ‚”el a recuperat o traditie si un univers moral, care au legitimat aspiratiile natiunii la un loc de frunte in familia culturala a Europei si a devenit un termen de propulsie prentru intreg lirismul romanesc.”

Pe langa acestia alte nume importante sunt: Mihail Kogalniceanu, Alecu Russo, Cezar Boliac, Vasile Cirlova, Costache Negruzzi, Gheorghe Asachi etc.

                       Impletirea curentelor literare

Tinerii pasoptisti abordeaza curentul romantic, desi studiaza la academii de orientare clasica. Drept consecinta, ei vor importa in tara datele literare ale romantismului, fapt care va duce la o combinatie de conceptii clasice si romantice in cultura.

Romantismul este o miscare artistica si filozofica aparuta in ultimele decenii ale secolului al XVIII–lea in Europa. Autorii romantici au scris din ce in ce mai mult despre propriile lor sentimente, subliniind drama umana, iubirea tragica si ideile utopice. Daca secolul XVIII a fost marcat de obiectivitate si ratiune, inceputul secolului XIX va sta sub semnul subiectivitatii, a emotiei si al eului interior.

Pe de alta parte, clasicismul este un curent care se caracterizeaza prin „Obiceiurile, gustul, portul, persoanele, caracterele si insusi limbajul si limba sa fie istorice, sa semene cu ale veacului si locului in care se socoteste scena”(Dimitrie Popovici). Tot in opinia lui „clasic inseamna ceva ce era de primul rang, ceea ce era perfect, ceea ce se putea da ca model in clase, iar autorii clasici erau cei ce stabileau modelele, cei ce deveneau autoritati in genul lor”.

Luptand impotriva imitatiilor pentru a surprinde originalitatea, “inspirandu-se din viata curenta spre a reda nota nationala si la popoarele crestine, nota crestina, imitand natura spre a deveni imaginea adevarului si a realiza coloarea locala” , opera clasica, potrivit conceptiei lui Heliade- Radulescu este “urna” in care lupta literara din prima jumatate a secolului al XIX-lea a depus formulele cele mai rasunatoare lansate in arena discutiei artistice.

Unii pasoptisi, ca de exemplu Gheorghe Asachi, sunt orientati mai puternic spre unul sau altul dintre curente.Clasicismul solid si incontestabil al acestuia incepe sa sufere abia in deceniul al treilea din cauza presiunii mari aduse de tendintele romantice. Pe de alta parte Costache Negruzzi este principalul scriitor romantic al Moldovei. Romantismul sau este ferit de exagerarile aduse de noul curent. (Paul Cornea: “Bunul gust, sobrietatea stilistica si sentimentala, filozofia usor sceptica, usor epicureica – toate aceste insusiri atat de rare in epoca dau impresia ca e realist, alteori ca e clasic. Oricum acesta ramane un romantic prin sursele de inspiratie, viziune si procedee.)”

              Cele doua varste ale literaturii

In drumul sau spre maturizare, literatura pasoptista a cunoscut doua etape definitorii: una naiva, entuziasta, intemeietoare a pasoptismului, al carei reprezentant este Ion Heliade Radulescu, iar alta matura, lucida, care il are ca protagonist pe Mihail Kogalniceanu.

Termenul de literatura este folosit frecvent abia incepand cu secolul al XIX-lea. Acest lucru este consemnat si de Ion Heliade Radulescu, care afirma ca : “de vreo douazeci de ani incepu a se auzi in toata Romania, vorba literatura; mai inainte nici intelesul nu-i era cunoscut ”.

Aceasta notiune a fost folosita vag si general, sensul fiind redus la cel etimologic. Initial, orice texte gramaticale, lingvistice, retorice, erau incadrate in conceptul de literatura. Astfel pasoptistii atribuie acestui termen totalitatea textelor scrise pe o anumita tema, necunoscand sensul de baza, si anume cel de creatie artistica.

Problematizand conceptul de literatura, Gheorghe Asachi afirma: “Productul mintei si a invataturilor unei natie sa numeste literatura si partile ei sunt poezia, filozofia, istoria si retorica. Aceste invataturi sa numesc cu drept cuvant si umanitate, caci prin ele omul castiga cugetari de moral”. Acest citat exemplifica ideea ca literatura avea ca scop nu numai placerea estetica, ci si invatatura, slefuirea spiritului, educarea bunelor moravuri, formarea de atitudini, opinii, credinte si mentalitati.

Paul Cornea considera ca “pasoptistii practica diletant literatura, insa cu o raspundere acuta fata de sensul ei educativ”. Din aceasta afirmatie se desprinde ideea conform careia din scrierile acestor pasoptisti deriva si parti pozitive care duc la formarea unei constiinte morale.

Creatorul pasoptist este convins ca are misiunea sacra de a forma, de a provoca constiinta neamului. In spiritul acestei idei ia nastere literatura angajata, care se pune in slujba neamului. Menirea acestui gen este aceea de a trezi spiritul national.

Specificul literaturii angajate este evidentiat in opere cu tema istorica, precum “Hora Unirii” de Vasile Alecsandri, “Un rasunet” de Andrei Muresanu sau “Alexandru Lapusneanu” de Costache Negruzzi.

Acestui tip de literatura ii este caracteristica scrierea la persoana I plural, persoana angajarii, asa cum observam in “Hora Unirii” de Vasile Alecsandri: “Hai sa dam mana cu mana…”; “Amandoi avem un nume/Amandoi o soarta-n lume”. Libertatea si idealurile revolutionare devin teme oglindite in operele literare, aproape toti pasoptistii se vor referi la unire, libertate si independenta nationala,după

cum este evidentiat si in urmatorul citat: “ Sa-nvartim hora fratiei, pe pamantul Romaniei ,

mai muntene, mai vecine/ Vino sa te prinzi cu mine / Si la viata cu unire/ Si la moarte cu-nfratire

El constientizeaza ca a face literatura nu inseamna orice scriere, ci trebuie sa reprezinte creatii artistice. Cu toate acestea, el ii indeamna pe tinerii scriitori „scrieti cat veti putea, si cum veti putea”; „scrieti baieti, numai scrieti1” spre a-i incuraja pe tineri sa-si exerseze spiritul creativ.

 

 

Ion Heliade Radulescu intelege rolul productiv al traducerilor si al imitatiilor in formarea constiintei scrisului.

                        Primul cuvant apartine presei

In jurul anilor 1830-1840, se poate vorbi despre o indrumare a literaturii prin intermediul presei, desi existenta revistelor a fost temporara, din cauza cenzurii.Aceste publicatii aveau caracter regional, adica publicau scriitori dintr-un spatiu geografic restrans.

Aceste reviste au jucat un rol important in lupta de afirmare a romanilor, militand pentru ridicarea prin cultura a poporului.

Dupa „Courrier de Moldavie”, tiparit la Iasi in limba franceza, „Albina Romaneasca” publicata in 1829 este primul ziar in limba romana din Moldova condusa de Gheorghe Asachi.Aceasta gazeta alaturi de „Curierul romanesc” care apare in Bucuresti in acelasi an, redactat de Ion Heliade Radulescu si de „Gazete de Transilvania” a lui GheorgheBaritiu aparuta in 1838 in Transilvania pun bazele perioadei romanesti.

„Curierul romanesc” si „Albina romanesca” publica mai ales stiri politice din tara si din afara, dar mai tarziu incep sa dea si mici informatii literare, articole istorice, nuvele, poezii, astfel ca ajung sa stranga in jurul lor toata miscarea literara din tara.

„Gazeta Transilvaniei” a fost primul ziar politic si informativ al romanilor din Transilvania.De asemenea a avut un rol important in lupta politica a acestora.

Anul 1840 a debutat cu un eveniment de o deosebita importanta pentru evolutia ulterioara a limbii si literaturii romane: In 30 ianuarie, Mihail Kogalniceanu semna la Iasi cunoscuta „Introductie” la revista „Dacia Literara”.

Corpul revistei este conceput in patru sectiuni: prima parte cuprindea opere originale ale colaboratorilor urmate de selectii din principalele publicatii tiparite in limba romana.A treia parte o constituie critica literara si poarta semnatura lui Mihail Kogalniceanu. Ultima sectiune intitulata „Telegraful Daciei” cuprindea stiri variate din viata literara si artistica a celor trei provincii romanesti.

In articolul program „Introductia”, Mihail Kogalniceanu traseaza liniile de dezvoltare ale literaturii romane sub semnul romantismului.Unul dintre punctele articolului propune anularea tendintelor de provincialism. Facand abstractie de coordonatele geografice, intentia revistei era aceea de a realiza „o foaie romanesca”, indeletnicindu-se cu „productiile romanesti, fie din orice parte a Daciei, numai sa fie bune”.

Pe de alta parte, programul revistei combatea imitatiile si traducerile, despre care Kogalniceanu afirma ca inabusesc „duhul national” si distrug „gustul original, insusirea cea mai pretioasa a unei literaturi”.

Mihail Kogalniceanu pleda pentru originalitatea operelor literare romanesti. In opinia sa, acest lucru nu se poate realiza decat prin „reflectare specificului national1”. Din acest motiv el propune inspiratia din istorie, natura si folclor - „Istoria noastra are destule fapte istorice, frumoasele noastre tari sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si de poetice ca sa putem gasi si noi sujeturi de scris, fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la alte natii2”.

Kogalniceanu atrage astfel atentia asupra frumusetilor autohtone si a trecutului eroic, ca posibile subiecte care sa ne legitimeze ca neam.

Cu toate acestea, Kogalniceanu nu condamna politica de asimilare a culturii europene, ci abuzurile si superficialitatea. Acest punct de vedere este cel mai bine dezvoltat intr-una dintre afirmatiile autorului – „Mai in toate zilele ies de sub teosc carti in limba romaneasca, dar ce folos!?Ca sunt numai traductii din alte limbi, si inca si acelea daca ar fi bune”.

Programul revistei vizeaza si dezvoltarea criticii literare obiective. In acest sens, Kogalniceanu afirma „publicatia noastra va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana”.

In cadrul revistei s-au publicat opere care ulterior au intrat in patrimoniul clasic al literaturii romane. Amintim creatori precum – Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Mihail Kogalniceanu, Grigore Alexandrescu, etc.

Orientarea ,,Daciei Literare” mergea in directia realizarii unitatii prin cultura, care sa prefateze unitatea politica a natiunii.

Dupa trei numere, revista este suspendata, din cauza cenzurii, fenomen practicat de autoritati, care a afectat presa, literatura si teatrul.

                        Definirea conceptelor – Poezie si proza

In domeniul difuz al literaturii se evidentiaza doua tipuri de limbaj: poezia si proza.

In perioada medievala, prin poezie se intelegea orice text cu vers, rima, muzicalitate, ritm, masura combinate armonios.Aceasta conceptie predomina chiar si la sfarsitul secolului al XVIII-lea, idee ilustrata si in urmatorul citat de catre Ienachita Vacarescu „politica iaste aceea ce arata a sa face stihuri, mai vartos ca aceste stihuri sa numescu poetica si poezie”.

Creatorii secolului al XIX-lea abordeaza diferit conceptul de poezie, realizand ca aceasta trebuie sa exprime o creatie si nu doar lucruri abstracte puse in rima.Printre cei care constientizeaza acest lucru se numara si Ion Heliade Radulescu care afirma: „versificatia dar nu este poezie”.

Gheorghe Asachi include textele poetice in acelasi concept cu cele filozofice, asociind poezia simtirii, trairilor elene, atitudine specific romantica.

In spiritul acestei idei Cezar Bolliac afirma: „Poezia este centrul inimei noastre care arunca si primeste reflectiile obiceiurilor sale in lumea ideala”.Acest fragment sugereaza ca poezia tine de simtire si nu trebuie asociata ratiunii.In acelasi timp, creatia lirica este privita ca un gen privilegiat axat pe surprinderea idealitatii.

Marile teme si motive romantice isi afla ecoul in operele scriitorilor pasoptisti: natura, interesul pentru sentimentul patriotic, istorie, aprofundarea viziunii interioare.

In aceasta epoca, se pune un accent deosebit pe poezie, datorita romantismului. Conceptiile noi, tipic romantice, se imbina cu idei mai vechi, clasice, astfel incat priceperea de a face poezie se obtine prin studiu, chiar si prin imitarea modelelor precedente.

In concluzie, poeziei ii revine si un rol formator, acela de a corecta defectele oamenilor. In acest sens Cezar Bolliac afirma ca poezia este „cartea morala, ideala si spirituala a omului”.

Efortul tinerilor pasoptisti de a surprinde specificul national se materializeaza in poezie.Aceasta se caracterizaza prin juxtapunerea mai multor curente literare, dintre care cele mai importante sunt romantismul si clasicismul.

Remarcabila este balada „ Zburatorul ” de Ion Heliade Radulescu, aparuta in 4 febuarie 1844 in „Curierul Romanesc”.

Punctul de pornire al operei este mitul Sburatorul, mit de factura romantica. Acesta, in viziunea populara, prezinta aparitia primilor fiori ai dragostei in sufletul fetelor.

Creatia „Zburatorul „ este considerata o balada romantica, prezentand motive de inspiratie mitica si folclorica, existenta misterului si a personajelor exceptionale.

Prima parte a poeziei este constituita intr-o lamentatie lirica, dramatica, a Floricai, realizata pe principiul romantic al antitezei.

„Un foc s-aprinde-n mine

Racori ma iau la spate

Imi ard buzele, mama

Obrajii-mi palesc

Fata are stari contradictorii, de chin si de voluptate, un amalgam de senzatii din care in final se va naste sentimentul dragostei.

Alaturi de atmosfera romantica dominanta, sunt inserate in poezie si elemente clasice. Astfel intalnim un echilibru, o simetrie a naturii in concordanta cu suspansul intretinut de actiune.

Privitorul are doar rolul de a contempla, nu se implica si descrie in mod verosimil, obiectiv, specificul unei seri de vara.

Specific acestui curent este si respectarea coordonatei spatiale „Si focuri in tot satul incep a se vedea” si temporale „tarziu asta-seara, rasare acum si luna”

„Umbra lui Mircea La Cozia”, de Grigore Alexandrescu este o poezie reprezentativa pentru epoca pasoptista, evocand teme specifice acestei perioade, precum natura, ruinele si istoria.

Una dintre trasaturile romantice prezente este implicarea eului liric, care ia ipostaza unui contemplator

ce traieste natura insufletita si misterioasa, dupa cum reiese din urmatorul citat :

 ”Dintr-o pestera, din rapa, noaptea iese, ma-mpresoara

De pe muchie, de pe stanca, chipuri negre se cobor,

Muschiul zidului se miscapantre iarba se strecoara

O suflare, care trece ca prin vine un fior

Noaptea devine moment al tainei fiind inserate motive cu semnificatii simbolice ,precum cel al noptii, al umbrei si al regresiunii in timp :

”Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate,

Catre tarmul dinpotriva se intind, se prelungesc

S-ale valurilor mandre generatii spumegate

Zidul vechi al manastirii in cadenta il izbesc

Aparitia fantomei e tratata in stil clasic, deoarece poetul se inchina in fata acesteia in numele generatiilor trecute si viitoare ,admiratia sa capatand accente inalte, grave, de oda :

” Sarutare, umbra veche! Priimeste-nchinaciune

De la fii Romaniei care tu o ai cinstit:

Noi venim mirarea noastra la mormantu-ti a depune;

Veacurile ce inghit neamuri al tau nume l-au hranit.”

Spiritul clasic moralizeaza, trasatura pe care o regasim si in opera lui Grigore Alexandrescu.

Eugen Simion observa intentia educativa a poetului si finalitatea meditativa a operei si in consecinta afirma: „Scenariul din puternicul poem Umbra lui Mircea La Cozia este caracteristic pentru modul lui Grigore Alexandrescu de a figura o idee lirica ,de ordin ,aici ,patriotic si moral.”

Alaturi de clasicism si romantism se observa tendinte iluministe. Iluminismul este impotriva luptelor, a razboiului si a spiritului belicos, considerat o manifestare a primitivismului:

„Caci razboiul bici groaznec, care moartea il iubeste,

Si ai lui sangerati dafini natiile ii platesc;

E a cerului urgie, este foc care topeste

Crangurile inflorite si padurile ce-l hranesc

Finalul poeziei reprezinta o intoarcere la datele peisajului initial, sumbru si misterios. Poemul se incheie ciclic, prin intoarcerea umbrei in mormant „tot e groaza si tacere.. umbra intra-n mormant”

In timp ce poezia vizeaza zona ideala a existentei, proza este asociata realitatii, cateva dintre speciile caracteristice acesteia – in perioada pasoptista- fiind : epistola, nuvela istorica, fabula, satira,drama.

Un exemplu elcovent este “Alexandru Lapusneanu”. Considerata o capodopera a lui Costache Negruzii si a nuvelei pasoptiste, aceasta se inscrie prin tematica si compozitie in sfera larga a romantismului.

George Calinescu considera epoca aparitiei nuvelei momentul intemeierii prozei, iar Paul Cornea o listeaza intre iluminism si romantism.

Inspirata din cronicile lui Grigore Ureche si Miron Costin, opera dezvolta conceptul monarhului absolut in in expozitii cu boierime descentralizatoare si cu o oarecare intelegere a suferintelor tarii.

In ciuda scenariului istoric al nuvelei, relatia dintre pasiunile individuale si ratiunea de stat confera textului o surprinzatoare modernitate. Nuvela este structurata in patru capitole, actiunea este dispusa gradat iar compozitia are un echlibru clasic.

In „Epistola catre Voltaire” de Grigore Alexandrescu, se remarca o daruinta de formare a constiintei scrisului raportandu-se la marile valori clasice: „Din ziua cand am citit scrisoarea catre Horace ⁄ Doream de s-ar fi putut, toata sfiala sa las ⁄ Sa-ti scriu pe un ton maret ⁄[] Si sa-ti pornesc un bilet lucrat in fabrica mea.” In acest citat este evidentiata deasemenea aspiratia spre ideal, prin intermediul ideilor marete.

Datorita cenzurii practicate in aceea perioada, apar forme de literatura mascata, precum satira (“Duhul meu” de Grigore Alexandrescu) sau fabula (“Cainele si catelul” de Grigore Alexandrescu).

Mesajul autorului este transmis prin intermediul personajelor din regnul animal, satirizand diferite aspecte negative ale oamenilor: demagogia, ipocrizia , minciuna. Ilustrativ in acest sens este discursul lui Samsun, din “Cainele si catelul”, care pentru a-si atinge scopul apeleaza la minciuna, ipocrizie si falsa modestie.Fabula incepe cu afirmatiile sale despre dorinta de egalitate: “ Cat imi sunt de urate unele dobitoace:

Cum lupii, ursii, lei si alte cateva

Care cred despre sine ca pretuiesc ceva

Apreciind ideile exprimate de Samson, catelul Samurache exprimandu-si solidaritatea ii numste “fratii mei”.In acest moment Smson isi dezvaluie involuntar adevarata fata simtindu-se ofensat prin cuvintele lui Samurache si afirma :

 “Noi fratii tai potaie!

O sa-ti dam o bataie

Care s-o pomenesti.

Voi egalitate, dar nu pentru catei.”

Morala consta in dezvaluirea contemporanilor contrastul intre ceea ce sunt si ceea ce vor sa para. Acesta este un sfat pentru cei naivi , indemnandu-i sa fie mai neincrezatori in vorbele celor mari :

“Aceasta intre noi adesea o vedem

Si numai cu cei mari egalitate vrem”.

Alaturi de aceasta literatura cultivata de clasele culte, exista si o literatura „dispretuita de savanti si de aristocrati;ea trata subiecte nationale, canta eroii nationali, prefera crestinismul religiei grecesti”. Ca majoritatea creatiilor din acea perioada, poezia populara este influentata de idealurile pasoptiste, care stau sub semnul romantismului. Poezia populara are menirea de a evidentia frumusetile patriei, istoria vie a trecutului si de a amplifica glasul poporului.

Fiind mare admirator al folclorului, Alecu Russo puncteaza valoarea creatiei literare sub mai multe aspecte: conturarea identitatii nationale „poezia populara trebuie sa fie obiectul studiilor noastre serioase,daca vrem sa aflam cine am fost si cine suntem” si ca o solutie pentru iesirea din impasul imitarii modelelor occidentale.

Printre cele mai importante opere de acest gen se numara poemul in proza „Cantarea Romaniei” de Alecu Russo si culegerile de poezii populare „Poezii populare ale romanilor” si „Doine si Lacramioare” ale lui Vasile Alecsandri.

                   Poetul si prozatorul

„Dumnezeu este marele creator, dar o parte oarecare din aceasta putere creatoare a fost acordata si omului” Din acest citat se desprinde ideea potrivit careia inspiratia creatoare a omului este de natura divina. Creatorul pasoptist este convins ca are o misie sacra, de a forma, provoca constiinta oamenilor. Aceasta idee este evidentiata in lucrarea „Omul literat”,unde Gheorge Asachi afirma „omul literat este acela a carui meserie il indatoreaza a cultiva a sa minte spre a putea spori cunostintele altora”.

Poetul si prozatorul, din dorinta de a-si inalta neamul, deschid noi dimensiuni, dar in acesi timp consolideaza temelia culturii neamului, prin raportarea la elementul originar. Un exemplu semnificativ in acest sens este citatul lui Greorghe Asachi: „Doritori de a vedea asezata cultura neamului romanesc pe trainice temeiuri, noi impartasim aici portretul si insusirile omului literat, pe care sa aiba totdeauna tinerii nostri de model intru a lor tintire”.

Se construieste o noua viziune asupra poetului, aceea de leguitor, profet sau erou civilizaror.

Pe de alta parte el este vazut ca o fiinta exceptionala , datorita sensibilitatii, imaginatiei si a valorilor morale, inaltandu-se deasupra conditiei sale de om de rand. Trairile si experientele sufletesti, dar si comportamentul lor sunt privite drept poetice sau prozaice.

Nu lipsesc din scrierile vremii tonurile ironice sau autoironice, amare sau resemnate, privind identitatea poetului, misiunea si soarta sa. In opera literara “D-l Sarsaila – autorul”, Ion Heliade Radulescu ai ironizeaza pe cei care scriu doar pentru ca este la moda, evidentiind exagerarea si straduinta unora de a face pe poetii : “in casa in care voi locui, trebuie sa am cateva carti , cat se va putea in limbi mai straine; in camera mea cu cat va fi mai nematurat cu atata sa dau un ton ca prea putin ma gandesc la lucrurile acestea trecatoare ce n-au a face cu nemurirea. “

Poetul este orientat spre atingearea zonelor abstracte, in timp ce prozatorul ramane cantonat in realitate

Ion Heliade Radulescu ca poet era un mare cautator de neologisme si dadea prestigiu unor forme pe care abia azi le acceptam. Oricat de naiva , gandirea lui Eliade este cea dintii ce strabate, inaintea lui Eminscu, o opera litrerara si-i da sens si unitate. Poetul are o viziune grandioasa si totala.” Incearca sa scrie o epopee nationala ,,Mihaida” si una inspirata din ,,Paradisul pierdut” al lui Milton, pe langa acestea compune si meditatii ,elegii ,sonete ,legende ,fabule ,satire, pamflete.

Eliade are mijloacele verbale necesare pentru marele vers romantic, idee pe care o regasim in critica lui G.Calinescu.

Grigore Alexandrescu este cea mai puternica expresie a lamartinismului la noi,( dupa cum afirma G.Calinescu,)”Meditatia, reverie ,armonia in natura ,religiozitatea ,rugaciunea’,imensitatile sunt ale poetului francez.” Gasim la Alexandrescu ca si la alti poeti munteni ,tendinte oratorice, melancolie, aspiratia spre ideal ,iar originalitatea lui o regasim in “discursivitatea lirismului”.

Poetul liric scrie mai intai meditatii romantice sub influenta lui Lamartine, folosind un ton umoristic si fantastic. Cea mai reusita este Umbra lui Mircea La Cozia . E ultimul fabulist autentic din literatura romana, lasandu-ne vreo 40 de fabule, in care adevarul e mascat, din cauza cenzurii autoritatilor (Canele si catelul, Boul si vitelul, Dreptatea leului, Vulpea liberala.).

Vasile Alecsandri este proclamat de urmasul sau genial ,Mihai Eminescu,”rege al poeziei”.Acesta reuseste sa intuiasca inaintea altora valoare folclorului care ofera durabilitate creatiei culte .Lirica lui Alecsandri sta sub semnul ratiunii ,idee clasica, si se constituie din segvente bine definite si dispuse arhitectural .Exprima reusita sociala si impacarea cu destinul. Vorbeste despre dragoste ,natura ,haiducie in ‚Doine’,scrie legende in care istoria se contopeste cu fabula ,iar evocarea peisajului o regasim in’Pasteluri’.

Costache Negruzzi se remarca prin romantismul sau care cauta inserare in istorie ,dar reuseste sa se detaseze de exagerarile noului curent .Proza lui Negruzzi este urmarea unei observatii locale, prezinta un interes spre a aduce viziuni istorice.Opera de capetenie este ‚Alexandru Lapusneanu’.

                   Teatrul

Teatrul ocupa un loc distinct, castigand teren datorita faptului ca prin contactul nemijlocit cu publicul poate exercita o influenta mai larga asupra acestuia.

La deschiderea rubricii „Teatrul din Bucuresti” pe care Cezar Boliac a tinut-o in 1845 in „Curierul romanesc”, omul de cultura facea urmatoarea afrimatie:„Artele ajung sa fie trebuinte neaparate intr-un popul ce se civilizeaza, si le mai putem zice ca teatrul, care este templul artelor a ajuns sa fie o trebuinta, o hrana spirituala”. Teatrul este vazut, deci, ca o alternativa de exprimare a interioritatii precum si o modelare a bunului gust. Are un efect moralizator, „recomanda virtutea” , „aduce in ras obiceiurile ruginite si batrane” si „insufle gust pentru ale veacului”.

Kogalniceanu face adevarata critica teatrala .Faptul ca la reprezentatii publicul nu lipseste si aplauzele sunt peste masura la noi nu spune nimic, in conceptia acestuia, care afirma:”La noi aplauzele nu sint inca o dovada de bunatate a piesei si de talentul actorilor. Piesele sunt rau alese si rau intocmite,iluzia scenei nu este observata,cand jocul actorilor este prostcostumele macar ar trebui sa fie frumoase si analoage cu cuprinsul pieselor,dar acesta este cu totul din potriva.” Kogalniceanu observa defectele reprezentatiilor care persistau la ora aceea in teatrul romanesc si incearca sa le corecteze prin critica sa. „Critica mea va fi o adevarata critica,adica va lauda in constiinta ce este bun, va descuviinta ce este rau, va inlesnii propasirea literaturii nu o va impedeca.Totdeauna moderatia va fi prezenta, la judeca ei.Insa intotdeauna critica isi va intemeia judecata pe adevar..” Scriitorul isi doreste sa realizeze o critica formativa, obiectiva ,bazata pe adevar.

Alecsandri i-a consacrat teatrului cea mai mare parte din activitatea sa.(„Nu stiu daca am creat teatrul, dar stiu ca i-am dat un mare concurs”).Este atras de succesul direct al acestui gen si spiritul sau critic, bonom isi gasea aici desfasurare,dupa cum afirma G.Calinescu.Tot acesta considera ca:”toata problema lui Alecsandri ramane dar de a contesta puterea comica, proprie autorului,calitatea inefabila a dialogului sau , separat de orice idee de continut .Piesele lui sunt un studiu subtil de psihologie sociala , apar si productii dramatico-muzicale, preocupate mai degraba de succesul imediat decat de gandul unei creatii durabile(„Pentru urmasii nostri ce vor fi curiosi a avea o idee a timpului actual- zice insa Alecsandri- aceste cantece le vor infatisa portete fotograficeintr-acestea consista tot meritul lor”).

 

 

Ultimele lucrari dramatice ale poetului aduc un progres de adancire neasteptat. Pe langa maturitatea tehnica,apare „facultatea creatiei oamenilor”.Desigur ca ‚Despot-Voda’ se nutreste din teatrul lui Victor Hugo, dar cu toate acestea drama lui e originala.

                        Ecourile pasoptiste in viziunea moderna

Privita cu ochi moderni, perioada pasoptista prezinta o serie de aspecte actuale, multe dintre tendinte, orientari si politici fundamentale pastrandu-si valabilitatea pana in ziua de azi.

Desi mostenirea lasata de pasoptism este atat una materiala (constand in numeroase scrieri literare de valoare, institutii culturale, invatamant), cat si una spirituala. Cea din urma este aceea care a generat ecourile cele mai puternice. Spunem acest lucru intrucat inaintasii nostri ne-au oferit un model de gandire bazat pe spirit critic, ambitie, curaj, perseverenta si dorinta puternica de a progresa.Diferenta dintre progresul de azi si cel din perioada pasoptista insa este aceea ca in trecut acesta servea poporul, scopul fiind adaptat la nevoile romanilor. Azi, in schimb, progresul se face doar de dragul progresului, omitand uneori problemele oamenilor.

Ce ne-au invatat pasoptistii? Ne-au invatat ca adevarata evolutie poate avea loc doar prin “complicitate” cu valorile morale, atat individuale cat si colective.

 

 Ștefan Gheorghidiu--Zodia Balaqnței

   Zodia Balanța este o zodie masculină de aer, predominant intelectuală, mentală, guvernată de planeta Venus, planeta care sporește gustul pentru frumos,astfel student la filozofie, intelectual lucid, Ştefan Gheorghidiu trăieşte în lumea cărţilor şi nu se poate adapta lumii afacerilor. Eroul trăieşte în lumea ideilor pure, aspirând la dragostea absolută, căutând în permanenţă certitudini care să-i confirme profunzimea sentimentului de iubire, dar se simte obosit şi hotărăşte să se despartă definitiv de Ela, pe care o priveşte cu indiferenţă.

 Alte  caracteristici ale zodiei sunt: senzualitatea, sociabilitatea, bunul gust, atracția fizica, dar și gelozia. Plimbarea la Odobeşti într-un grup mai mare declanşează criza de gelozie, de incertitudine a iubirii, punând sub semnul îndoielii fidelitatea Elei. Faptele, gesturile, privirile şi cuvintele Elei se reflectă în conştiinţa eroului (autenticitatea) care suferă la modul sublim drama iubirii. Mici incidente, gesturi fără importanţă, priviri schimbate de ea cu domnul G., flirtul nevinovat se hipertrofiau, se amplificau, căpătând dimensiuni catastrofale în conştiinţa eroului: "era o suferinţă de neînchipuit". 

 Balanta este un partener de incredere si stabil in orice relatie, chiar si intr-o relatie rea.

 Fire pasională, puternic reflexivă, conştient de chinul său lăuntric, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale incertitudinii, ale îndoielilor sale interioare, pe care le disecă minuţios.  In dorinta sa de echilibru si armonie, rareori isi exprima sentimentele si trairile,iar personajul este o natură reflexivă, care analizează în amănunt, cu luciditate stările interioare, cu o conştiinţă unică, însetat de certitudini şi adevăr.  Nu trebuie niciodata mintita, pentru ca doreste numai adevarul. Prima experienţă de cunoaştere a lui Gheorghidiu- iubirea, e trăită sub semnul incertitudinii, a unui zbucium permanent în căutarea absolutului. 

 Ii place sa mearga insotita de partener la tot felul de reuniuni sociale. Balanta nu este interesata de relatiile superficiale, iar in dragoste este chiar precauta. Hipersensibil şi orgolios, personajul îşi amplifică suferinţa, ridicând-o la proporţii cosmice, ceea ce semnifică nevoia eroului de absolut. Venit pe neaşteptate acasă într-o noapte, după o absenţă mai lungă, incertitudinea lui se accentuează şi casa îi pare ,,goală ca un mormânt, fără nevastă-mea".

  Trăiește în adevăr, ființând sub zodia lucidității,astfel că în razboi Gheoghidiu isi reconstituie atitudinea fata de lume, fata de Ela, fata de sine insusi. Drama sa individuala i se pare minora comarativa cu drama colectiva. Pe front el descopera sentimentul solidalitatii umane in suferinta.  Insetat de absolutul sentimentului de iubire, dar dominat de incertitudini, Ștefan reuseste sa se salveze prin conștientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce trăiește tragismul unui război absurd.

  

 

Stilul anticalofil presupune exprimarea concisă si exactă a ideilor, trăirilor, concepțiilor .

 ,,Stilul frumos” este ,,opus artei  ca scrisul caligrafic în stiință": Un scriitor e un om care se exprimă in scris cu o sinceritate a tot ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viața, lui și celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsuflețite. Termenul este utilizat de autorul ,,Patului lui Procust” în sens defavorabil, drept trăsătură a scrisului căutat, „caligrafic”, de o frumuseţe exterioară, dar fără substanţă, cu virtuţi formale şi care se opune expresiei directe, autentice. După el, stilul, frumosul, muzicalitatea nu ar fi decât prejudecăţi şi superstiţii literare.  Scriitorul ,,Patului lui Procust”  recomandă să povestească „la întâmplare”„fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”. Educată în spiritul esteticii realismului clasic, doamna T. se simte contrariată în momentul când aude că stilul frumos este opus artei, dar autorul îi sugerează, drept unică şi esenţială recomandare, principiul sincerităţii şi al indiferenţei faţă de convenţiile literare, cu preocuparea doar pentru exactitate. Pentru Camil Petrescu, sinceritatea nu înseamnă însă declaraţia publică a greșelilor şi a defectelor, ci introspecţie, în măsura în care viaţă interioară îi interesează pe alţii. Conform concepţiei scriitorului, orice fapt, orice observaţie strecurate în adevăr sunt în măsură să releve o personalitate sau o atmosferă. Camil Petrescu îşi motivează alegerea printr-un principiu al naturaleţei şi al autenticităţii discursului.

Camil Petrescu preferă stilul anticalofil, adică exprimarea concisă și exactă a ideilor, trăirilor, concepțiilor.El folosește un limbaj elevat, fără prea multe expresii populare: Arta n-are de-a face cu ortografia, scrisul corect,acesta poate fi atributul profesorilor de limba română. Marii creatori fac greșeli de ortografie.De exemplu,Eminescu a scris mai putin ortografic decât oricare dintre poeții care l-au urmat și l-au imitat…greșelile sunt  îndreptate, când lucrarea este tiparită, de editorii lui critici. Un scriitor e un om care exprimă în scris cu sinceritate ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață lui și celor pe care I-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsuflețite. Și totul fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie.

Alfel, se impune tuturor oamenilor un tipar fix de existență și oricine se abate de la regulile sociale stricte este supus deformărilor chinuitoare, cărora nu le rezistă.

 

Perspectivă obiectivă sau subiectivă

 

Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului sau viziunea lui asupra lumii. 

Perspectivă narativă (punct de vedere, viziune, focalizare) – punctul de vedere din care naratorul povesteşte, unghiul din care priveşte şi interpretează faptele relatate.

Perspectivă narativă subiectivă a naratorului implicat afectiv în evenimentele prezentate.

 Naratorul joacă şi rolul unui personaj, iar faptele nu sunt prezentate cronologic, ci într-o ordine personală dictată de propria conştiinţă. Naratorul comunică la persoana I şi se concentrează asupra propriului univers sufletesc, iar, din acest motiv, lumea prezentată se înfăţişează cititorului dintr-un singur unghi. Această perspectivă e specifică prozei psihologice şi memorialistice.

Perspectiva obiectivă, presupune un narator ce ştie mai multe decât personajele şi redă evenimentele fără să se implice. El este un narator omniscient. Acest gen de perspectivă este specifică prozei realiste din secolul al-XIX-lea.

Dintr-o perspectivă obiectivă sunt tonuri şi nuanţe de albastru; dintr-o perspectivă subiectivă devine frumos,urât,interesant,profund.

  Dacă aș scrie un roman,aș alege perspectiva obiectivă,pentru că  mi-aș propune să reflect lumea ca într-o oglindă, în toată complexitatea ei, creând in același timp iluzia unei lumi adevărate.
 In planul conținutului, romanul meu ar respecta principiul realist care solicită prezentarea vieții in multitudinea ipostazelor sale. Prezentarea veridică a oamenilor si evenimentelor, ar trebui făcută încă din incipit. Detaliile toponimice dau veridicitate prezentării și îl familiarizează pe lector cu aspectele etnografice și sociale ale lumii prezentate. În acelaȘi timp, descrierea ilustrează condiția socială a unor personaje și anticipează rolul acestora în desfășurarea narativă.

În planul conținutului, romanul trebuie să respecte principiul realist care solicită prezentarea vieții în multitudinea ipostazelor sale. Personajele vor fi construite, de asemenea, în spirit realist, susținând firul epic al romanului. Personajul principal va fi exponențial pentru o anumită categorie socială, iar structura sa psihologică va fi pusă sub semnul unor trăsături dominante.În romanul realist ar apărea un tip anume de personaj, purtător de cuvânt al naratorului, ceea ce-i conferă acestuia un grad mai mare de obiectivitate: personajul alter-ego.

În  roman voi urmări o desfășurare logică și cronologică. Totuși, ca narator voi  adăuga procedeul anticipării, prin care se va prefigura evoluția unui personaj prin replici, gesturi, situații care anunță evenimentele ulterioare.

 

 

Ce calități trebuie să aibă un romancier?

 

Eu cred  că, dacă cineva dorește să devină romancier,trebuie să fie  un căutător bun, un explorator, în lumea sa interioară dar şi în lumea exterioară. Să încerce să se descopere pe sine, să spună lucrurilor pe nume, dar în acelaşi timp să fie şi un călător foarte treaz în lumea exterioară. Să vadă lucrurile, să le asculte, să le simtă. Această pendulare între lumea interioară şi cea exterioară îl va ajuta să simtă necesitatea unui text, calibrarea lui. Despre ce va dorisă scrie: despre interior sau exterior? Întotdeauna va căuta şi exteriorul, va lega cele două lumi-interioară și exterioară una de alta. Textul nu va fi doar un monolog interior, o învârtire în jurul propriilor probleme,va ieşi şi în afară.

Sunt necesare anumite calităţi ale personalităţii. Curajul de a spune lucrurilor pe nume. Curiozitatea. Curajul de întreba oamenii. Curiozitatea de a-i asculta, de a încerca să înţeleagă firul vieţii, pe care apoi să îl înnoade cu prima calitate. Când cineva îi povesteşte o poveste, trebuie să se gândească ce vibrează, ce are de-a face cuel? E un glas al lui, interiorizat, sau îl lasă la persoana a treia?Și-atunci există  curajul de a pune întrebări. Sunt lucrurile lăsate nespuse,dar  cititorul le va înţelege. Frazarea,exprimarea  trebuie să fie simplă.

 Un roman se scrie creând scene autentice, importante, dense, dramatice. Un roman este o descriere a unei teme, având încredere că cititorul va înţelege din acea descriere multe. Un roman nu se face cu afirmaţii, pentru că afirmaţia este parte din textura textului.

  Așadar calitatea esențială a unui romancier nu e legată atât de inteligență sau de cultura sa generală, cât mai degrabă de perseverență, de puterea, de rezistența de a stărui în munca solitară.

 

 

 

 

 

Romanul ,,Ion„ este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune complexă desfăşurată pe mai multe planuri narative, organizate prin alternanţă sau înlănţuire, cu o intrigă amplă şi complicată. Personajele numeroase, de diverse tipologii dar bine individualizate, sunt angrenate în conflicte puternice, iar structura narativă realistă profilează o imagine consistentă şi profundă a vieţii. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului, al monologului interior şi al introspecţiei auctoriale.

Perspectiva narativă

defineşte punctul de vedere al naratorului omniscient (heterodiegetic) şi omniprezent asupra evenimentelor relatate la persoana a III-a, iar atitudinea naratorului reieşită din relaţia sa cu personajele profilează focalizarea zero şi viziunea „dindărăt”, argumentând caracterul obiectiv al romanului.

Perspectiva temporală

 este reală şi cronologică, bazată pe povestirea faptelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real deschis, al satului Pripas, şi unul imaginar închis, al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa personajelor.

Romanul este structurat în două părţi, Glasul pământului şi Glasul iubirii şi treisprezece capitole purtând titluri-sinteză: Începutul, Sfârşitul, Ruşinea, Nunta, Ştreangul, Vasile, George, Blestemul.

TEMA. Romanul Ion este o monografie a realităţilor satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea, ilustrând evenimentele importante din viaţa omului, obiceiuri, relaţii de familie, destine individuale, omogenitatea colectivităţii care participă la evenimentele din viaţa satului (hora, sfinţirea hramului bisericii, cositul). Conflictul central îl constituie lupta aprigă pentru avere, într-o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcţie de pământul sau starea materială a fiecăruia, fapt ce justifică acţiunile personajelor.

Geneza romanului

 demonstrează apartenenţa operei la realism, Liviu Rebreanu mărturisind că în lunga sa trudă de creaţie, în cei 7 ani în care a lucrat la roman, un rol important la avut, pe de o parte „impresia afectivă”, emoţia, iar pe de altă parte, acumularea de material documentar: scena văzută de scriitor cu ţăranul care săruta pământul ca pe o ibovnică, întâmplarea povestită de sora lui despre o fată înstărită, rămasă însărcinată cu un sărăntoc şi bătută cumplit de tatăl ei pentru că tânărul nu voia decât averea, precum şi propria experienţă de ardelean care a observat mentalitatea şi obiceiurile ţăranilor, viaţa lor dificilă cauzată de lipsa pământului, pe care îl iubeau cu pasiune.

Incipitul, simetric finalului,

 este realizat prin descrierea drumului spre satul Pripas, la care se ajunge prin „şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul” până la Cluj, din care se desprinde „un drum alb mai sus de Armadia [...], apoi coteşte brusc pe sub Râpile Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline”. La intrarea în sat, „te întâmpină [...] o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălată de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare”. Imaginea lui Iisus este reluată simbolic nu numai în finalul romanului, ci şi în desfăşurarea acţiunii, în scena licitaţiei la care se vindeau mobilele învăţătorului, sugerând destinul tragic al lui Ion şi al Anei, viaţa tensionată şi necazurile celorlalte personaje.

Acţiunea romanului începe cu Glasul pământului, unde se fixează timpul şi spaţiul în care vor avea loc evenimentele şi anume, într-o zi de duminică, în satul Pripas, când toţi locuitorii se află adunaţi la hora tradiţională, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, constituind expoziţiunea romanului. Nu lipsesc nici intelectualii satului, învăţătorul Herdelea cu familia, preotul Ioan Belciug, primarul şi nici „bocotanii”, care cinstesc cu prezenţa lor sărbătoarea, naratorul omniscient adunând la un loc numeroasele personaje ale romanului. Hora este o pagină etnografică memorabilă prin jocul tradiţional, prin vigoarea flăcăilor şi candoarea fetelor, prin lăuta ţiganilor care compun imaginea unui ritm impetuos.

Ion al Glanetaşului, protagonistul eponim al romanului, joacă someşana cu Ana lui Vasile Baciu, unul dintre „bocotanii” satului, iar când muzica încetează, flăcăul o urmăreşte cu o privire stranie, „parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”, după cum observă direct naratorul omniscient. Ion o iubea pe Florica, fiica văduvei lui Maxim Oprea, „fata cea mai frumoasă din Pripas”, însă „mai săracă decât dânsul”, pe când „Ana avea locuri şi case şi vite multe...”. De aceea Ion îi face curte Anei, pe care o cheamă în dosul şurii, sub un nuc bătrân, şi o ascultă cum se plânge de faptul că tatăl ei vrea s-o mărite cu George Bulbuc.

Aflând de la acesta că fiica lui este în dosul şurii cu Ion, Vasile Baciu, beat, îi adresează o serie de invective, „sărăntocule”, „fleandură”, „tâlharule”, „hoţ”, naratorul omniscient relatând cum flăcăului „îi clocotea tot sângele şi parcă aştepta înadins să-l atingă barem cu un deget, ca să-l poată apoi sfârtica în bucăţele”. Vasile Baciu, flăcău sărac, se însurase cu mama Anei, o fată bogată şi urâtă, dar bărbatul o iubise „ca ochii din cap” şi reuşise, prin muncă şi hărnicie, să rămână printre fruntaşii satului, să-şi sporească averea şi dorea să-i asigure fetei o zestre atunci când se va mărita.

Alexandru Glanetaşu, tatăl lui Ion, risipise zestrea Zenobiei, îi plăcuse rachiul, era „şi lenevitor de n-avea pereche”, dar cânta frumos la fluier, de aceea lumea l-a poreclit „Glanetaşu”. De când crescuse Ion, cele trei petice de ogor rămăseseră întregi, pentru că băiatul era „iute şi harnic, ca mă-sa”, îi plăcea să muncească pământul care „îi era drag ca ochii din cap” şi nicio brazdă nu se mai înstrăinase de când devenise el stâlpul casei. „Glasul pământului” îl copleşeşte şi întreaga lui fiinţă „arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult...”, mereu i-a pizmuit pe cei bogaţi, de aceea consideră că trebuie s-o ia de nevastă pe Ana, deşi n-o iubea şi o vedea „slăbuţă şi urâţică, săraca de ea!...”.

Un prim conflict exterior mocnit între George şi Ion izbucneşte la cârciuma lui Avrum şi cei doi se iau la bătaie. Fapta lui Ion stârneşte mânia preotului Belciug, care îl ceartă pe flăcău în faţa satului, la slujba din biserică. Naratorul omniscient introspectează starea interioară a lui Ion, căruia „îi ardeau obrajii şi tot sufletul de ruşine şi necaz”, dar familia Herdelea era „cu trup şi suflet de partea lui Ion”, atitudine ce amplifică antipatia preotului, care îl suspecta pe învăţător că „umblă să-i sape şi să-i ştirbească autoritatea” în sat, motiv care declanşează conflictul dintre cei doi.

Supărat de dojana preotului, Ion lucrează pământul cu îndârjire şi, într-un gest nechibzuit, intră cu o brazdă în delniţa lui Simion Lungu, ceea ce iscă un conflict şi o încăierare. În procesul lui Ion cu Simion Lungu, pentru o palmă de pământ, se implică învăţătorul Herdelea, care-i întocmeşte flăcăului o plângere adresată ministrului Justiţiei. Întrucât se teme să se amestece într-un conflict cu preotul Belciug, care dorea condamnarea lui Ion, memoriul este scris de fiica învăţătorului.

Conflictul principal al romanului constă în lupta pentru pământ, Ion fiind convins că averea i-ar fi conferit respectul celorlalţi şi nimeni n-ar mai fi avut curaj să-l jignească, de aceea este mai hotărât ca oricând să pună mâna pe zestrea Anei. Încordat la maxim, Ion este nerăbdător să se însoare cu fata lui Vasile Baciu, dar acesta nu vrea să i-o dea cu niciun chip. Soluţia vine de la tânărul Titu Herdelea, care, impresionat de zbuciumul flăcăului, îl îndeamnă cu nonşalanţă să-l silească.

Ion răsuflă uşurat şi-i vine ideea s-o necinstească pe Ana, plan pe care şi-l pune în practică până la ultimul detaliu. Reuşita flăcăului se sprijină şi pe faptul că Ana este îndrăgostită de el, deşi George Bulbuc îi făcea curte, fiind agreat şi de Vasile Baciu. Tânăra îl primeşte pe Ion în fiecare noapte până când flăcăul este convins că fata rămăsese însărcinată, după care o părăseşte, în aşteptarea reacţiei lui Vasile Baciu.

După tocmeli, ameninţări şi jigniri îndelungate, Vasile Baciu consimte să-i dea Anei ca zestre „toate pământurile şi amândouă casele, cerând doar să fie scrise, după cununie, pe numele amândurora”, conflictul fiind aparent rezolvat cu sprijinul direct al preotului, care speră să se aleagă şi el cu ceva, mai ales că cel mai scump vis al său este să construiască o biserică nouă.

Nunta lui Ion are loc după Paşte şi ţine trei zile, după obicei, naşi fiind Zaharia şi Maria Herdelea. Pentru că Ana este gravidă şi nu poate juca, o alege druşcă (fată care însoţeşte mireasa, având anumite atribuţii în ceremonia nunţii) pe Florica şi Ion este măcinat de conflictul interior între pasiunea pentru frumoasa fată şi patima pentru pământ, redat prin monolog interior: „Adică ce ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume, să scap de urâţenia asta? [...] Şi să rămân tot calic... pentru o muiere!...”. De altfel, Ion îşi dă seama, pentru prima oară, aşa cum observă naratorul omniscient, că „împreună cu pământul trebuie să primească şi pe Ana”, care-i părea o străină, „cu ochii pierduţi în cap de plâns, cu obrajii gălbejiţi, cu pete cenuşii” şi cu care nu mai schimbase nicio vorbă de luni de zile.

Partea a doua a romanului, Glasul iubirii, sugerează cealaltă patimă a lui Ion, care nu-i dă pace, tânjirea după Florica sfâşiindu-i sufletul. Pământul obţinut de la Vasile Baciu îl făcuse ţanţoş, vorbea mai apăsat cu oamenii, dar socrul îl păcăleşte, îi dă numai „cinci locuri” pe care să le muncească şi refuză să-i facă acte. Din acest moment, viaţa Anei devine un coşmar, fiind bătută şi alungată atât de soţ cât şi de tată, iar Ion îi intentează proces lui Vasile Baciu, angajându-l ca avocat pe Victor Grofşoru. În această atmosferă tensionată. Ana naşte pe câmp băieţelul, pe care Zenobia îl spală în râu, iar în ziua de Sfântul Petru copilul este botezat cu numele Petre.

De teama procesului, Vasile Baciu acceptă să meargă la notar şi-i donează ginerelui tot pământul. Ion este pătruns de o fericire fără margini, privind pământul care „se închina în faţa lui”, apoi, fără să-şi dea seama, îngenunchează „şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud”; simţindu-se „mare şi puternic ca un uriaş din basme”. Destinul tragic al protagonistului eponim este anticipat printr-o prolepsă, constând din fraza: „Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu”.

Nunta fastuoasă a lui George cu Florica are loc în noua casă a mirelui, naş fiind notarul Stoessel. Evenimentul reaprinde în sufletul lui Ion dorinţa nestăpânită a iubirii şi el nu-şi poate lua ochii de la mireasă, „ca şi când i s-ar fi lipit de ea într-o sărutare atât de pătimaşă, că nicio putere din lume să nu-i mai poată despărţi...”. Ana, „gălbejită şi uscată la obraji”, simte aversiunea soţului şi-i mărturiseşte disperată: „- Am să mă omor, Ioane!”, dar el, nepăsător, îi răspunde cu cinism: „- Da omoară-te dracului că poate aşa am să scap de tine!”.

La scurt timp, Ana se spânzură în grajd, unde o găseşte Zenobia, dar Ion se bucură şi atenţia sa se îndreaptă asupra lui Petrişor, deoarece „numai în sufletul copilului ţine averea lui, numai cât ţine sufletul copilului ţine şi moşia...”. Ion îşi avertizează mama să aibă grijă de băieţel, în timp ce el îşi ispăşea pedeapsa de o lună la închisoarea din Armadia, dar când se întoarce acasă îl găseşte grav bolnav şi, în cele din urmă, copilul moare. Vasile Baciu vrea înapoi pământurile, deoarece lui Ion nu i se mai cuvine nimic din ceea ce îi donase ca zestre fiicei sale. Preotul Belciug îi cheamă pe cei doi bărbaţi să-i împace şi, dând dreptate fiecăruia dintre ei, îi convinge să lase averea „sfintei biserici, în cazul când, Doamne păzeşte, v-aţi prăpădi fără moştenitori direcţi, adică fără copii”.

Deznodământul este anticipativ (previzibil), întrucât Ion, scăpat de Ana, este din ce în ce mai nestăpânit în iubirea pentru Florica, îl vizitează des pe George, prefăcându-se că-i este prieten. Prevenit de Savista-Oloaga, George vine acasă pe neaşteptate, aude zgomote în curte, ia sapa şi, pentru că nu-i răspunde nimeni, izbeşte la întâmplare, fără să vadă nimic. Simte că „fierul a pătruns în ceva moale”, apoi mai loveşte încă o dată şi aude „un pârâit surd”, iar când dă a treia oară este convins că l-a omorât. Aşadar, Rebreanu propune pentru sfârşitul pătimaşului Ion o crimă pasională, săvârşită cu o unealtă agricolă cu care se lucrează pământul ce-i fusese atât de drag protagonistului. George este arestat, aşteptând sentinţa în închisoarea din Bistriţa, iar Florica rămâne de ruşinea satului.

În celălalt plan narativ, locul central îl ocupă familia învăţătorului Herdelea, iar planurile secundare sunt conturate de comunitatea şi fruntaşii din satul Pripas, de preot, de oficialităţile statale: notari, judecători, politicieni, profesori etc. Planurile epice se înlănţuie şi se influenţează reciproc, în funcţie de relaţia lui Ion cu celelalte personaje: necazurile lui Herdelea sunt pricinuite de atitudinea ostilă a preotului şi de trădarea lui Ion, care mărturiseşte că învăţătorul îi scrisese jalba, atrăgând după sine conflictul acestuia cu autorităţile austro-ungare, supărările lui Ion privind obţinerea pământului sunt provocate de viclenia lui Vasile Baciu, iar nefericirea lui George Bulbuc este cauzată de patima lui Ion pentru Florica etc.

Învăţătorul Zaharia Herdelea, prezent încă de la începutul romanului la hora duminicală a ţăranilor, este căsătorit şi are trei copii: poetul visător Titu, domnişoarele Laura şi Ghigi, nemăritate şi fără zestre. Familia învăţătorului are necazurile sale, care nu sunt puţine şi nici simple. Herdelea îşi zidise casa pe lotul ce aparţinea bisericii, cu învoirea verbală a preotului, dar fără acte. Relaţiile dintre ei se degradează cu timpul, Belciug având impresia că Herdelea îi sapă autoritatea în sat, mai ales după ce aflase că învăţătorul scrisese jalba pentru Ion.

În sat, domină mentalitatea că oamenii sunt respectaţi dacă au oarecare agoniseală, fapt ce declanşează conflicte sociale între „sărăntoci” şi „bocotani”, între chibzuinţă rosturilor şi nechibzuinţa patimilor, ducând la o luptă aprigă pentru existenţă. Destinele personajelor sunt determinate de această mentalitate, de faptul că familiile nu se întemeiază pe sentimente, ci pe interese economice, nu numai în colectivitatea rurală, ci şi între intelectuali. Soluţia lui Rebreanu este aceea că Ion se căsătoreşte cu o fată bogată, Ana, deşi nu o iubeşte, Florica se mărită cu George pentru că are pământ, iar Laura, fiica învăţătorului Herdelea, care-l îndrăgea pe studentul medicinist Aurel Ungureanu, îl acceptă pe Pintea ca soţ numai pentru că nu cere zestre.

Conflictul naţional

Un alt plan secundar al naraţiunii urmăreşte conflictul naţional cu oficialităţile ungureşti şi politicienii vremii. În alegerile de deputaţi, Titu votează cu avocatul român Victor Grofşoru, dar învăţătorul, interesat să câştige procesul intentat din cauza plângerii făcute lui Ion, votează cu ungurul Bela Beck, sperând că politicianul va interveni în favoarea sa.

Cu toate acestea, învăţătorul Zaharia Herdelea este suspendat din „serviciu pe timp nelimitat”, sub pretextul că nici el şi nici elevii săi nu ştiu ungureşte, subinspectorul Horvat fiind foarte indignat că nu cunoşteau „limba statului”. Incidentul îl apropie din nou pe învăţătorul Herdelea de preotul Belciug, care-i face acte pentru lotul pe care este construită casa. În locul lui Zaharia Herdelea, ieşit la pensie, vine învăţător la şcoala din Pripas tânărul Zăgreanu, care se îndrăgosteşte de Ghighi, mezina familiei Herdelea, pe care o cere în căsătorie, urmând să locuiască în casa din Pripas.

Finalul închis al romanului surprinde satul adunat la sărbătoarea sfinţirii noii biserici, la care participă episcopul şi protopopul de Armadia. Cincizeci şi doi de preoţi, cu episcopul în frunte, slujesc sfinţirea bisericii. Fetele şi flăcăii satului, îmbrăcaţi în haine albe de sărbătoare, jucau someşana în bătătura văduvei lui Maxim Oprea, iar intelectualii, „toată domnia”, participă la banchetul organizat în „şcoala golită de bănci şi înfrumuseţată cu verdeaţă”, reliefând tehnica literară a contrapunctului.

Prin simetrie cu incipitul, circularitatea operei este argumentată şi de finalul romanului, unde, descrierea drumului care iese din satul Pripas, sugerează că viaţa colectivităţii îşi urmează cursul firesc: „Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu faţa poleită de o rază întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu-şi uşor trupul în adierea înserării de toamnă. [...]. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. [...] Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început...”. Romanul se încheie cu o dedicaţie finală adresată „celor mulţi umili!”.

Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu se individualizează prin respectul pentru adevăr, de unde reiese obiectivarea şi realismul romanului, precum şi prin precizia termenilor, acurateţea şi concizia exprimării, înscriindu-se în modernism. Tot ca o noutate, sobrietatea stilului anticalofil (împotriva scrisului frumos), lipsit de imagini artistice, reliefează crezul prozatorului că „strălucirile artistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi al mişcării de viaţă [...], e mult mai uşor a scrie frumos, decât a exprima exact”.

 

                               CARACTERIZAREA-lui-ION

Ion Pop al Glanetaşului, personajul principal şi eponim (care dă numele operei) din romanul Ion al lui Rebreanu, este unul de referinţă în literatura română, concentrând tragica istorie a ţăranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea. Deşi ţăran, care s-ar înscrie ca personaj, mai degrabă, în curentul tradiţionalismului, Ion este însă, mai ales, un personaj modern şi „rotund” („care nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster) prin complexitatea trăirilor, prin forţa conflictului interior ce se manifestă pătimaş şi prin analiza psihologică de introspectare a caracterului. De altfel, structura epică a romanului organizată în două părţi - Glasul pământului şi Glasul iubirii - reflectă patimile conflictuale: pământul şi iubirea.

Ion este un personaj realist, tipic pentru pătura socială a ţărănimii legate vital de pământul care-i asigură existenţa şi respectul colectivităţii, realizat prin formula artistică a basoreliefului. Ca personaj modern, protagonistul este puternic individualizat prin complexitatea caracterială (personaj „rotund”), prin folosirea metodelor neobişnuite de a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, prin patimile devoratoare şi prin sfârşitul tragic şi previzibil totodată.

Portretul moral este construit din trăsături contradictorii şi complexe, ce reies, indirect, din comportamentul plin de energie, din atitudinea, gândurile şi frământările pătimaşe ale protagonistului care-i şi determină destinul. Reflectarea personajului în critica literară a fost pregnantă şi, adesea, divergentă.

Încă de la începutul romanului, la hora satului, naratorul obiectiv şi omniscient îl evidenţiază dintre jucători pe feciorul lui Alexandru Pop Glanetaşu, Ion, urmărind-o pe Ana cu o privire stranie, „parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”, apoi o vede pe Florica „mai frumoasă ca oricând [...], fata văduvei lui Maxim Oprea”. Comportamentul flăcăului, gesturile şi privirile ce se voiau drăgăstoase reflectă în mod indirect ipocrizia personajului, care, deşi o iubea pe Florica, nu renunţă la cucerirea Anei, pentru că aceasta era bogată, „avea locuri şi case şi vite multe”.

Conflictul interior, care va marca destinul flăcăului, este vizibil încă de la începutul romanului. Caracterizat direct de către naratorul obiectiv, Ion este „iute şi harnic ca mă-sa”, chipeş, voinic, dar sărac, din care cauză flăcăul simte dureros prăpastia dintre el şi „bocotanii” satului ca Vasile Baciu. Când acest personaj îl caracterizează direct, spunându-i „fleandură, sărăntoc, hoţ şi tâlhar”, Ion, se simte biciuit, nu suportă ocara şi reacţionează violent. Orgolios peste măsură, el suferă cumplit atunci când preotul Belciug îl dojeneşte în biserică, mai ales că tot satul este martor la această umilinţă.

De la început, Ion este sfâşiat de două forţe interioare, glasul pământului şi glasul iubirii, căzând victimă previzibilă acestor două patimi. Patima pentru pământ îl macină pentru că „pământul îi era drag ca ochii din cap”. Toată fiinţa lui era mistuită de „dorul de a avea pământ mult, cât mai mult”, deoarece „iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil [...] de pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”.

Fiind dominat de dorinţa de a fi respectat în sat, stăpânit de o voinţă năvalnică, un temperament controlat de instincte primare, hotărât şi perseverent în atingerea scopului, dar şi viclean, Ion îşi urzeşte cu meticulozitate şi pricepere planul seducerii Anei. Aşadar, setea de pământ este trăsătura dominantă a personalităţii sale, făcând din el un personaj memorabil prin aceea că întreaga sa energie este canalizată către atingerea scopului de a avea pământ: „glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-l. Se simţea mic şi slab cât un vierme pe care-l calci în picioare.” Altă dată, Ion exclamă împătimit: „cât pământ, Doamne”.

Gândurile lui Ion sunt dominate de patima pământului, în care scop se străduieşte să pună mâna pe fata lui Vasile Baciu, care nu vrea să i-o dea cu niciun chip. Impresionat de suferinţa flăcăului, Titu Herdelea îi sugerează să-l silească pe Baciu, dacă acesta nu se învoieşte. Ion răsuflă uşurat şi-i vine ideea s-o necinstească pe Ana, proiect pe care îl pune în practică până la ultimul detaliu.

După ce planul îi reuşeşte datorită „inteligenţei ascuţite, vicleniei procedurale şi mai ales voinţei imense” (Lovinescu), Ion intră în posesia averii lui Vasile Baciu şi, într-un gest de adorare, sărută pământul, iar faţa „îi zâmbea cu o plăcere nesfârşită”. Această atitudine este o nouă ipostază a lui Ion, care se simte „mândru şi mulţumit ca orice învingător” şi se vede „mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori”, după cum notează naratorul omniscient.

Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirectă a personajului realist, protagonistul considerând că dacă ar fi avut pământ, Vasile Baciu n-ar mai fi îndrăznit să-l jignească în faţa celorlalţi şi nici preotul Belciug nu l-ar fi umilit în biserică. Paul Georgescu susţine ideea că pentru Ion pământul „însemna situaţie socială, demnitate umană, posibilitatea de a munci cu folos”, criticul apreciind eforturile tânărului de a ieşi din starea de umilinţă socială şi morală, din sărăcia cruntă în care se zbătea. Pământul semnifică pentru flăcăul ambiţios demnitate şi totodată obiect al muncii asupra căruia îşi exercită energia, vigoarea, hărnicia şi priceperea.

După ce o lasă însărcinată pe Ana, atitudinea lui Ion devine rece, distantă, cinică, refuză să-i mai vorbească ori să o mai vadă şi-i spune, dispreţuitor, să-l trimită pe taică-său să discute. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este „semeţ şi cu nasul în vânt”, sfidător, conştient că deţine controlul absolut asupra situaţiei şi că-l poate sili să-i dea pământul la care atâta râvnise. Când a luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu pământurile ei, soţia devenind o povară jalnică şi incomodă.

Capitolul Nunta îl surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare, mai întâi „ce-ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume să scap de urâţenia asta”, ca apoi, în clipa imediat următoare, să gândească în sine cu dispreţ „şi să rămân tot calic, pentru o muiere...”. Acest monolog interior evidenţiază conflictul sufletesc dintre cele două patimi de care este mistuit flăcăul.

Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui „Vasile Baciu sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violenţă, la prefăcătorie şi încântare ceea ce-l motivează ca personaj modern. Călinescu consideră că „în planul creaţiei Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământ”, ceea ce sugerează faptul că Ion este vinovat de propriul destin, deoarece, din cauza patimii pentru pământ, se dezumanizează.

Vinovată este însă şi societatea care determină o opoziţie între săraci şi bogaţi prin natura relaţiilor dintre oameni. Însuşindu-şi pământul pe căi necinstite, Ion nu putea să supravieţuiască, sfârşitul lui previzibil fiind perfect motivat moral şi estetic de către naratorul obiectiv şi omniscient.

Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt glas ce mistuie sufletul lui Ion, iubirea pătimaşă pentru Florica, duce fără dubiu la destinul tragic al eroului. După ce Ana s-a spânzurat, Ion, simţindu-se liber, este din ce în ce mai nestăpânit în iubirea lui pentru Florica, pe care o urmărea peste tot şi care i se părea mai importantă decât toate pământurile: „ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău?”. Prietenia falsă cu George constituie o altă strategie a protagonistului pentru a se afla cât mai des în preajma Floricăi.

Din clipa în care Savista-Oloaga i-a deschis ochii, George înţelege de ce Ion vine mereu pe la ei şi plănuieşte să revină pe neaşteptate, ca să se convingă de corectitudinea bănuielii, întors acasă în plină noapte, George aude zgomote în curte, ia sapa şi, pentru că nu-i răspunde nimeni, izbeşte la întâmplare, fără să vadă nimic. Simte că „fierul a pătruns în ceva moale”, apoi mai loveşte încă o dată şi aude „un pârâit surd”, iar când dă a treia oară este convins că l-a omorât. Aşadar, Rebreanu propune pentru sfârşitul pătimaşului Ion o crimă pasională, înfăptuită cu o unealtă simbolică pentru munca pământului: sapa.

Astfel, personajul este drastic pedepsit de narator, întrucât el se face vinovat de dezintegrare morală, fiind răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând echilibrul unui cămin şi liniştea unei întregi colectivităţi. După dramele consumate, viaţa satului îşi reia cursul normal, finalul romanului ilustrând sărbătoarea sfinţirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre Pripas sugerează faptul că totul reintră în firescul vieţii.

Din relaţia cu celelalte personaje, reiese, indirect, egoismul protagonistului. Obsesia lui Ion pentru pământ provoacă mai multe conflicte exterioare: cu Baciu, căruia vrea să-i ia averea, cu Simion, în ogorul căruia intră cu plugul şi-i sustrage o brazdă de pământ, cu preotul Belciug, care mediază disputa dintre Ion şi Baciu. Ingratitudinea faţă de Zaharia Herdelea este o atitudine ce dă naştere la repercursiuni grave pentru familia învăţătorului, trădarea lui Ion ducând la demiterea acestuia din învăţământ şi la ostilităţi accentuate între el şi preotul Belciug.

Personaj realist, Ion Pop al Glanetaşului a fost preluat de Liviu Rebreanu din viaţă, inspirându-l o scenă văzută de scriitor pe colinele unui sat, unde a observat „...un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare” , care s-a aplecat, deodată „şi-a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe-o ibovnică. Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă ciudăţenie”.

Un alt eveniment care l-a marcat în mod deosebit a fost convorbirea pe care Liviu Rebreanu a avut-o cu un tânăr ţăran vrednic, muncitor, pe nume Ion Boldijar al Glanetaşului, care nu avea pământ şi pronunţa acest cuvânt cu „atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată...”.

Personajul lui Liviu Rebreanu este primul erou literar realizat în mod obiectiv, rece, deoarece romancierul deţine secretul construirii de oameni vii, într-un stil anticalofil, fără podoabe artistice sau artificii de limbaj. Prezenţa regionalismelor ardeleneşti asigură un echilibru stilistic, personajele având un limbaj definitoriu pentru mediul căruia îi aparţine fiecare. Cuvintele şi expresiile populare, precum şi registrul lexical ţărănesc sunt proprii lui Ion Pop al Glanetaşului, contribuind la desăvârşirea personajului realist, reprezentativ pentru mediul rural ardelenesc.

 

REZUMAT

 

Ion, fiul lui Alexandru Pop-Glanetaşu, unul dintre cei mai săraci tineri din satul Pripas, de lângă Armadia din câmpia Transilvaniei, este robit de glasul pământului. Cu toate c-o iubea pe Florica, fiica văduvei lui Maxim Oprea, cea mai frumoasă fată din sat, el renunţă la dragoste, în schimbul pământului şi începe s-o curteze pe Ana, urâţica, dar bogata fiică a lui Vasile Baciu. Îl are ca adversar pe George Bulbuc, fiul celuilalt bogătan din sat, pe care însă îl îndepărtează cu uşurinţă, fiindcă Ana îl preferă.

Conştient că Vasile Baciu n-o să-i dea de bunăvoie pe Ana, întru-cât îl voia ca ginere pe George Bulbuc, Ion este hotărât să-l silească. Astfel, în scurt timp, după ce se convinge că Ana a răams însărcinată, întrerupe brusc orie legătură cu ea, aşteptând cu nerăbdare deznodământul.

Atâta timp cât Vasile Baciu crede că tranformările fizilogice ale Anei sunt urmare a relaţiilor sale cu George Bulbuc, el nu se impacientează. După ce află că autorul este sărăntocul de Ion, se întoarce acasă şi o stâlceşte în bătaie pe „rapandulă”. Furia pare demenţială, căci rămân surd, atât la rugăminţile Anei: „-Iartă-mă, tată!… Nu mă omorî, tată!”, cât şi la intervenţiile sătenilor în frunte cu învăţătorul Herdelea.

În cele din urmă Ana este salvată de cârciumarul Avrum care, mai curajos, a sărit gardul şi l-a domolit pe bătăuş. Sătenii se obişnuiesc însă cu bătăile şi ţipetele Anei care răzbat aproape zilnic prin sat. Cel mai nepăsător pare să fie însă chiar Ion. Când Ghighi şi Laura, fiicele învăţătorului Herdelea, de mila Anei, intervin pe lângă el, le răspunde cu un zâmbet răutăcios: Datorită intervenţiei sătenilor, în frunte cu învăţătorul Herdelea, conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu pare să se amelioreze. Socrul consimte, în sfârşit, să-i dea ginerelui o parte din zeste, dar numai după nuntă.

Ana care suferise şi îndurase atât „numai şi numai pentru că l-a iubit pe Ion mai adânc decât orice pe lume”, trăieşte acum momente de descătuşare şi fericire. Curând, însă, va descoperi adevăata zădărnicie a visurilor şi speranţelor sale, înţelegând, în sfârşit, că Ion n-a iubit-o niciodată. Această amară revelaţie o va avea Ana în urma câtorva întâmplări: nunta lui Gerorge Bulbuc când îl va surprinde pe Ion „cu ochii înfipţi ca nişte lipitori în Florica”; după nunta lor, când Baciu refuză să-i dea averea promisă şi acum o stâlceşte Ion în bătaie, ca altă dată tatăl său; apoi fiind gonită de Baciu şi încercând să se întoarcă la Ion,

Calvarul Anei creşte de-acum înainte. Hulită şi bruftulită din toate părţile, ajunsă la disperare şi deznădejde ea se spânzură.

Ion intră în panică, sugrumat de teama de a nu pierde pământurile. Îşi pune toată nădejdea în Petrişor şi, părându-i-se că mama sa, Zenobia, nu-l îngrijeşte cum trebuie, „îi pune mâna în păr şi începe să-i care la pumni cu sete.” Chiar şi tatăl său, Glanetaş, ce sărise în apărarea Zenobiei, primeşte în învălmăşeală câteva ghionturi.

Cu toate aceste impedimente, Ion va avea şi va cunoaşte satisfacţia deplină, după moartea copilului, când află că tatăl devine, de drept, moştenitorul fiului. Acum în sufletul lui se produce o răsturnare spectaculoasă. Patima pentru pământ se stinge şi izbucneşte cea a dragostei. Cum altă dată se zbătuse să-i smulgă lui Vasile Baciu pământurile, aşa năzuia de-acum să i-o smulgă lui George pe Florica: „-Să ştiu bine că fac moarte de om şi tot a mea ai să fii!” îi declară el, fără şovăire.

Deznnodământul este tragic, căci, într-adevăr, moarte de om s-a făcut dar Ion a fost cel care a căzut sub loviturile de sapă ale lui George.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nicolae  Labis

          Exista valori,cele mai multe,care traiesc sub o aparenta inselatoare si trebuie vocatie si intuitie spre a le anticipa destinul si exista valori,mai putine si poate mai mari,care au in ele insele puterea de     a-si crea aparenta, suprafata si de a se  manifesta prin ele.Labis apartine acestei a doua categorii;el nu trebuie descoperit,ci,intr-un mod foarte simplu,vazut.

          Labis apare intr-un moment in care vechile valori si structurile de mare stabilitate care   justificau nu numai poezia dar si intelegerea ei,erau puse in discutie,iar dezagregarea lor parea un fenomen natural.Vechea poezie parea inadecvata scopurilor revolutiei si noii ideologii si,in raport cu schimbarile violente si cu prabusirile spectaculoase,parea iesita din uz,artificiala.Numai varfurile literaturii,valorile absolute:Eminescu sau Bacovia rezistau asaltului pornit din toate directiile.In aceste conditii,experienta lui Labis rezuma nazuinta de recuperare a esentei poeziei,a lirismului si cauta acele valori autentice in literatura pe care o considera “buna”.El descopera ca politicul,departe de a fi  o alternativa,act liber de optiune a scriitorului,devenise plasma vietii iar poezia incetase sa mai intere-  seze ca expresie a unui domeniu privilegiat.Lucian Raicu caracteriza atitudinea lui Labis  ca fiind

“o adevarata iresponsabilitate” dublata de cinism,intr-o perioada in care totul era luat in serios.  

          Labis avea vocatie de inaugurator.El n-ar fi reusit insa sa fie mesager al reinnoirii daca n-ar fi  fost posesorul unui sistem de asimilare,de absorbtie rapida.Usurinta adaptarii trecatoare de la un model la altul,placerea imitatiei erau expresia unei vitalitati iesite din comun.

          Poezia lui nu se constituie din teme propriu-zise ci este o izbucnire si o curgere,o emotie fundamentala care de la sine se face vers.Ea este in intregime ocazionala,strict determinata de imprejurari biografice.La Labis este evident efortul de a integra o biografie in evenimentele noii istorii,incercarea de anvergura romantica de a-i conferi o expresie lirica.El se “limpezea” in aceasta poezie,care ii oferea un nesfarsit izvor de autocunoastere.

          Acea“curgere” a poeziei sale se regaseste si sub aspectul structurii formale,se remarca tipul de frazare de mare fluenta,trecerea unei fraze dintr-un vers in altul fara opriri dictate de nevoile versificatiei.Fraza are un fel caracteristic de a numi direct si abrupt lucrurile,de a intra repede in subiect,cu un aer firesc de intimitate cu lumea.Multe versuri pot fi luate drept sintagme,fragmenete ale vorbirii curente,ale informarii stricte: “M-am nascut noaptea la Sf.Andrei” ,”Mananc si plang.

Mananc.” Structura poeziei e clasica,Labis realizand un exemplu de reinterpretare a valorii clasice.

          Limbajul este dominat de o afectivitate normala,nesentimentala,de o deosebita vigoare primara si e strajuit de articulatii si “incheieturi”ferme.Versul porneste inainte decis si puterea pornirii continua sa se transmita pe toata durata comunicarii.Energia care se degaja in momentul initial e suficienta pentru a asigura existenta poemului pana la final.

          Versurile nu sunt expresia finala a unui proces ci reprezinta procesul surprins in plina desfasurare.Exista o dezlantuire de replici,franturi neterminate dintr-un dialog cu sine,cu ceilalti,adevarate valuri de cuvinte nascute sa ramana impreuna.Forta formativa exista in interiorul operei lui Labis si nu in exteriorul ei,ea dicteaza,se constituie pe masura ce actul de creatie are loc.La inceput,poeziile sunt scrise cu sentimentul unei libertati de optiune inepuizabile.O data scrise,autorul e obligat sa continue,sa exploreze.Determinarea este actionata din interior,compusa din suma unor atitudini,cuvinte,versuri care devin reflexul unui destin;poetul construieste un destin care-l va conditiona mai departe,fara putinta unei sustrageri.

           Poezia lui Labis nu cauta forma ci se cauta pe sine.Ea reprezinta un factor de accelerare,o anticipata mobilizare a cunoasterii,un act de cunoastere pe care nu vroia sa le sacrifice in numele expresivitatii si metaforei.Asa se explica prezenta limbajului prozaic sau amestecul de limbaje cu o structura diferita:limbajul presei,al reflectiei directe,limbajul eminamente oral etc. ce se potriveste cu continutul care se cauta pe sine.

           Labis apartine spatiului nord-moldovenesc,numit de Lovinescu “placenta de aur a artei”.Apartenenta poetului la acest spatiu si deplasarile aproape ritualice in Bucuresti constituie un simbol al dublei apartenente,al unei sinteze de veche traditie si dynamic modernitate.Intre Sadoveanu si Rimbaud,intre poezia populara si Villon,lirica lui Labis isi construieste cu dezinvoltura un mediu propriu in care traieste.Spatiul nord-moldovenesc este totodata un loc de refugiu,de aparare si de reculegere,dar nu de claustrare.In el se retrage poetul pentru a se regasi,pentru a-si pregati sufletul in vederea unor plecari,explorari,fara de care nu poate trai.

           Volumul de debut,Primele iubiri, ingolbeaza piese ce nu se distanteaza semnificativ de restul literaturii dar isi creeaza primele nuclee mitice personale care vor deveni reprezentative in opera sa.Volumul e structurat in patru cicluri:Liliacul timpuriu,Sadoveniene,Rapsodia padurii si Primele iubiri.Este evidenta dorinta de a trata cat mai multe teme ale actualitatii imediate si  cristalizarea directiilor acelei biografii lirice.

           Tematisul e evident intr-o opera care incearca sa reprezinte monografic momentele epocii in poezii ca:In ziua neuitata,Zurgalaul,Prietenul Glad etc.Labis incerca de fapt sa gaseasca simbolurile unui univers nou,intelege ca omul nu mai este instrumentul istoriei ci scopul ei,considera ca poezia nu poate fi redusa la o functie retorica de sustinere a unei ideologii.Poetul se intreba in primul rand care sunt ideile,temele noii poezii si nu cum trebuie ele intruchipate artistic.Versul trebuie sa-si asume raspunderea de a fi constiinta vie a istoriei si nu numai supus acesteia.Labis doreste sa regaseasca in istorie si politic un climat al prospetimii,al daruirii dezinteresate,un spatiu in care cele doua principii:al libertatii si revolutiei nu se exclud.El nu doreste distantarea de temele epocii,era mai important sa le traiasca,dar incerca sa dea viata proprie ideilor,temelor propuse si cerute de epoca.Se apropie de ele,chiar daca unii le considerau clisee goale sau domenii exterioare poeziei si incearca o remodelare in maniera personala a lor.

            In acesta prima etapa a creatiei,temele actualitatii sufera o tratare mai mult exterioara,din care nu lipsesc cliseele,patosul monoton,retorica vorbelor mari.Sunt accentele de specifica energie,proiectul unui model uman conceput in stil cotidian-realist.Mai tarziu apare inclinatia de a trece in prim plan viata interioara,necesitatea cautarii unui sens.

            Ion Pop reprosa acestei poezii impersonalitatea versurilor si frecventele alunecari in clisee de exprimare,epicizarea exagerata in care apare tehnica facila a antitezei trecut-prezent,caracterul prea notional cu ajutorul caruia Labis ilustreaza idei in loc sa le traduca simbolic.

            In Primele iubiri  se cristalizeaza si directiile biografiei lirice.Piesele cele mai valoroase sunt cele care corespund unor”faze”,ale unor stari de spririt.Exista un dezechilibru permanent intre neliniste,prabusire in gol si marea impacare cu destinul,pacea de netulburat a distantei de lume.In viata si opera lui Labis se regaseste expresia unui mod de existenta.Poezia e o prelungire a vietii,expresia spontana a spiritului launtric dornic sa se clarifice,sa se afirme:

            “Aripa mea se izbeste mereu de zabrelele nemarginirii

             Si parca-i un veac de cand zbor,

             Azi,inainte de-un nou si salbatic avant,

             Vreau ca sa cant cantecul meu de-nceput.”   

                                                                                (Cantec de inceput)

            Exista setea unei schimbari continue aflata sub semnul insatisfactiei.Vitalitatea e adesea opusa atitudinii reflexive dar poezia lui Labis infirma obisnuinta acestei antiteze.El descopera lumea cu aviditate si,pentru ca e capabil sa vibreze la miracolul ei,ajunge sa fie capabil de a pune mari intrebari si de o atitudine reflexiva,critica fata de existenta.In autorul Primelor iubiri  e anticipat cel al Luptei cu inertia ,o delimitare n-ar fi de conceput.

                Poezia lui Labis e axpresia directa si nu doar expresia deghizata a unui destin personal,se naste din capacitatea de a se lasa tulburat de omenescul existentei.Lirica lui incepe prin a fi expresia unui stil de viata si sfarseste prin a-l determina.

             Confesiunea are un aspect abrupt uneori,violentand cursul cuminte al versului clasic.Traversarea abisului devine un drum firesc al purificarii;boala,pacatul,eroarea nu sunt antiteza absoluta a sanatatii morale ci etape necesare intelegerii:

             “Impleticit in alge de lene si de vin,

              Neinsotit de nimeni pe neguroasa cale

              Am descifrat misterul otravelor de crin.”

             Labis aduce in poezie suflul marilor probleme morale,universul interior al omului,dilemele lui,fara prejudecata temetoare ca ele vor suna neobisnuit,prozaic sau discursiv.Legatura cu “omenescul”autorizeaza acest tip de lirica reflexiva.

             Timbrul particular al poetului se defineste treptat si prin rapotare la valorile scrisului:Eminescu,Sadoveanu,Rebreanu.Eminescian este sentimentul integrarii in mijlocul naturii feerice in care existenta sa se ritualizeaza devenind un spectacol ciclic,viziunile cosmice de o sobra maretie din Geneza.De Sadoveanu il apropie sentimentul sublimului in fata naturii,lumea fabuloasa si muta a padurii.Ciclul Sadoveniene realizeaza apropierea de Dumbrava minunata prin exploatarea universului infantil.Amplul poem intitulat Mihail Sadoveanu este marturia unei adoratii,Labis are curajul anularii de sine in fata modelului venerat.Poemul este totodata si semnul unei rupturi,al unei despartiri inevitabile:drumurile se despart,stilurile celor doi se deosebesc radical,

Admiratia pentru creatia lui Rebreanu este evidenta in poezia Pamantul  care ofera o viziune personala asupra eroului lui Rebreanu.Pentru Labis,lumea romanelor lui este o lume pasionala,condusa de energii si vibratii:

              “Tu pamant al tarii noastre,patimas cuprins in palma,

                Incalzit cu buze aspre de tot neamul lui Ion.”

                                                                                 (Pamantul)

              In poezia lui Labis coexista nevinovatia,imacularea copilariei si rapidul proces de maturizare.Copilaria e o permenenta,un prezent continuu al poeziei,chiar cand e mistuita de intrebari.Sentimentul unei culpe,nelinisti apasatoare,apare foarte devreme.Exista o permanenta intoarcere spre varsta copilariei ceea ce reprezinta pentru Labis o verificare a maturitatii de gandire si actiune.

              In universul copilariei insa raul ataca devreme marginile unei lumi feerice,ceva nelinistitor apare mereu pentru a desfiinta edenicul.Procesul de maturizare intervine prematur si se realizeaza rapid.Labis porneste mereu cu ideea de a slavi in poemele sale copilaria insa intervine mereu ceva care intervine si se opune acestei tentative.Se manifesta in aceasta o stare a poeziei sale,o neliniste care apare in orice situatie ca un dat stabil.In ceea ce priveste maturitatea,si ea are un hotar incomplet consolidat,copilaria continua sa se intersecteze cu varsta adulta.Separarea lor completa e imposibil de realizat.

              Moartea caprioarei  este o elegie a puritatii fragile,un poem al pierderilor esentiale.Se cristalizeaza aici o opozitie intre un strat candid,copilaresc al sensibilitatii si duritatea realului.Constientizarea acestei opozitii acceleraza procesul de maturizare.

              Primele doua strofe stabilesc cadrul desfasurarii dramei:un decor apasator,cvasi-halucinant:

              “Seceta a ucis orice boare de vant.

               Soarele s-a topit si a curs pe pamant.

               A ramas cerul fierbinte si gol

               Cioturi scot din fantana namol.”

Stabilirea atmosferei se realizeaza prin aparent nemotivata cruzime existenta in evocarea fiecarui detaliu,cruzime care apartine,in realitate,naratorului de peste ani.

              Moartea caprioarei poate dobandi o semnificatie mai bogata,in directia sugerarii unei drame existentiale,unei angajari intr-o existenta guvernata de necesitatea imediata.Starea de spirit caracteristica e tulburarea,nelinistea:

              “Pasesc ca pe o alta

               Planeta,imensa,straina si grea.”

               Apare o evidenta opozitie intre certitudinea unor structuri-ritualul vanatorii cu legile sale-si acel sentiment de incertitudine,al unei spaime launtrice.Revelatia cruzimii ascunse in relatia omului cu natura va provoca un soc ce va grabi procesul de maturizare.

               Cosmarul mainilor pline de sange va reveni in starea de veghe ingandurata a omului matur marcat de constiinta culpabilitatii morale.Nici o norma,oricat de autoritara,nu e scutita de examenul critic al constiintei care poate sa o accepte sau nu.

               Tensiunea care se concretizeaza aici trimite la o pereche polara:cruzime si compasiune. Compasiunea este sfasietoare dar are explicatii si rezultate complete:

               “Mananc si plang.Mananc.”

Distanta dintre ele e imensa,parcurgerea ei presupune un rapid proces de maturizare.

               Tatal si fiul apar la inceput ca doua entitati simbolice opuse:maturitate si copilarie.In final copilul se apropie de conditia adultului cu ajutorul ritualului al carui martor a fost.

               Drama morala e anticipata de un mediu uscat.solutia apare ca un curent fluid,necesar atmosferei incinse sugerata de cuvinte ca:”seceta”,”sete”,”s-a topit”,”fierbinte”etc.Legatura cu vietatea care va muri se face prin sete:

               “Ma simt legat prin sete de vietatea care va muri.”

Compasiunea,remuscarea sunt simbolizate fluid prin plans.poemul evoca un ritual-cel al maturizarii –care se realizeaza prin intermediul altui ritual-cel al vanatorii.

               Aproape absenta este,la Labis,poezia erotica pura.Asteptarea erotica se dezvolta de la o dorinta,o asteptare,spre o tacere orgolioasa,poetul incetand sa evoce sau sa-i deplanga absenta.Spatiul ce ii era destinat e umplut de alte pasiuni:iubirea de adevar,de creatie in Cantec de inceput.

               Erotica lui Labis este o erotica implicita.Tanarul numit de Vianu “veridic si brav”e prea orgolios pentru a compune o erotica manifesta.Ea exista in scrieri de alta natura,in prima parte din Rapsodia padurii.Vasta destainuire,proiect cu suflu narativ,dramatic si filosofic,Rapsodia padurii  este construita din:Locuri si intamplari,Descrierea chipurilor  si Framantare intima.Poemul a fost imginat pentru a infatisa esenta unui spatiu geografic asezat in timpul istoric al copilariei si adolescentei.Rapsodia padurii verifica existenta eroticii implicite,unde tandetea lasa loc,de cele mai multe ori,regretului.

               Candoarea absoluta nu exista nici la nivelul naturii in mijlocul careia poetul se intoarece mereu,si nici la nivelul vietii omenesti.Se dezvaluie ceva dintr-o viziune induiosat-amara asupra “jocului dragostei” Labis refuza sa faca jocul cuiva,sa intre in universul si intimitatea cuplului,preferand varianta omului liber.Partenerul apare mereu sub o infatisare global feminina,lipsita de atribute convingator individuale.lamentatia lipseste cu desavarsire datorita existentei unui sentiment al independentei in relatia cu partenerul,intre membrii cuplului intevine un pact mutual respectat.Iubirea e tratata intr-un mod terestru,realist.Eroticul capata o tulburatoare dimensiune afectiva caracteristica raporturilor umane exemplare,evidenta inCreion :

                “Am mers ca doi tovarasi alaturi,alaturi si pereche…

                 Azi,fara sovaire ne dezlegam si mandri,

                     Precum atunci cand fost-am alaturi si pereche.”

                Una din pulsatiile poeziei lui Labis e reprezentata de nesupunere,nesubordonare.Ea face din lirica sa o mandra expresie a libertatii,o replica data spiritului de supunere oarba.Balada Mesterul ar fi o linistita reluare a motivului mitic de nu s-ar simti in ea aceasta pulsatie.Replica nesupunerii se da numai in cazuri de nevoie.Un eveniment provoaca in artistul Prometeu ambitia de a arata ce poate,fapt care declanseaza dezacordul intre suferinta si dorinta de a construi un “nemaivazut altar”.Eminenta artistica e asociata aici unei virtuti razbunatoare:

                “Infrigurat de-un singur gand…

                 I-ai dat raspunsul razvratit:Mai pot!”

Verbele violente sparg cadrul traditional al baladei:”a smulge”,”a strivi”,”a incinge”etc.Confictul intre cele doua personaje e rezolvat in favoarea creatiei,simbolul unei puteri eterne”o floare alba”.

                 In poezia lui Labis exista o permanenta incercare de a oferi o viziune proprie atat asupra realitatii inconjuratoare cat si asupra unor creatii pre-existente:opera lui Eminescu,Sadoveanu,

Rebreanu sau asupra literaturii populare:Mesterul,Miorita.

                 O constanta a liricii lui Labis este reprezentata de saturatia narativ-concreta,un adevarat act de curaj literar.In poeziile sale se intampla ceva,se insceneaza actiuni.Un poem apare sub forma unui sir de observatii directe,care desemneaza o realitate fara adaos de indrazneala a imaginatiei.Imaginile sustin sensul,il afirma.

                 Treptat,poezia devine expresia unei oboseli care se naste din dezvoltarea prea accelerata a unei constiinte din care se naste poezia.Se concretizeaza spaima ca sufletul va muri inaintea  trupului,ca inspiratia va imbatrani prematur.

                 A doua faza a creatiei este pregatita prin cristalizarea unor intrebari,indoieli.E evidenta abandonarea aproape totala a epicului si discursivitatii in favoarea unei lirici confesive directe.In Lupta cu inertia  se concretizeaza unele schite ale unor mari proiecte de poeme alegorice,de meditatie filosofica in stil eminescian.Se prefigureaza o reala adancire a lirismului,prin imbogatire a registrului de atitudini spirituale si de structuri formale.

                 Inertia apare ca stare in care constiinta somnoleaza;pentru a o trezi e necesar un   element nou.Versurile urmeaza o miscare tipica:atintirea privirii spre ceea ce nu se vede,in incercarea de a distinge ceva in adanc,in interior.Evolutia poeziei urmareste metamorfoza de la starea naturala de inertie la “lupta cu inertia”,la o contrazicere a starii firesti vazuta ca una de impacare,de compromis.

                 Natura si poezia apar ca sinteze intre traditie si modernitate.In vechiul cadru natural apar simboluri ale modernitatii:”Décor stravechi incins de-un arc de fier”Poezia concentreaza inspiratia naturala si spiritul aflat intr-o continua transformare.

                 Labis nu tolereaza mult timp linearitatea idilica.In Pe obcinele Stanisoarei  schema e previzibila:poetul contempleaza natura si e coplesit de amintiri din timpul razboiului.In alte poezii cadrul natural e deja contaminat de o tristete apasatoare:

                 “Copil fiind,veneam ades aici,

                  Marturisesc,cu spaima si oroare,

                  Ma atragea bolnavul peisaj

                  Cu flori atat de trist stralucitoare.”

                 Dintre marii poeti ai lumii,Labis inchina versuri numai lui Rimbaud si Villon.Ambele poeme sunt scrise intr-o tonalitate exuberanta,el exalta risipirea,libera vitalitate descoperindu-le un substrat tragic.Labis se identifica cu Rimbaud cand ii atribuie “neastamparul tragic”.Poemul Arthur Rimbaud  traseaza o acolada unificatoare.poate intr-un anumit tonus vital sau in energia unei adresari comunicative,intr-un “cadru” comun inefabil care se difuzeaza in registrul amandorura.Poezia este exaltarea unei afinitati de structura,intr-un stil rapid,exploziv.

                 “Din vuirea de tramvaie si din ud pavaj sa-ti creasca

                  Evocarea mea fratesca,incalcit strengar Arthur.”

                 In ambele scrieri poetul pare sa se autodefineasca,apare ca un personaj obisnuit cu libertatea,puternic influentat de un ritm vital,de o energie febrila,dezlantuita:  

                 “Patruns de-un neastampar voios si epocal…”

                                                                              ( Francois Villon )

                 La fel ca Rimbaud,Labis se scufunda un infernul intim in nazuinta de a ajunge la “necunoscut” si de a-l explica.In Introducerea  la Intima comedie  se contureaza un portret in stil eminescian:personajul e “ostenit si palid” datorita efortului demiurgic de introspectie.

                 Ultimele versuri ale poetului stau sub semnul “oboselii”’al unei senzatii de rupere a legaturilor,de o rezonanta stranie.Ele par a porni dintr-o liniste mare,dintr-o impacare paradisiaca,dintr-o stare de beatitudine care nu mai e a vietii,de stingere a impulsului vital,de enigmatica stagnare.

                 “Nu cunosteam o alta bucurie 

                   Decat a unui gand ce s-a deschis

                   Si juvenila,rea preocupare, 

                   Schimbam pe vin un efemer plictis.”

                                                                                 (Omul modern)

                  Viata e privita in Momente biografice  ca un motiv de recapitulari a semnelor care fac din ea un destin.Apare motivul trecutului care incepe sa creasca si care devine apasator,amintind prezentul.Vitalitatea initiala purta in sine germenul mortii si razbunarea n-a intarziat sa apara:

                  “Pasarea cu clont de rubin

                   S-a razbunat,iat-o,s-a razbunat

                   Nu mai pot s-o mangai

                   M-a strivit

                   Pasarea cu clont de rubin.”

                  Oboseala devine izolatoare,un spatiu de protectie.Propozitiile incep sa se articuleze greu,energia primelor versuri nu mai exista: 

                  “Si uita-te,-i rece dar trece

                   Fiorul fierbinte de care ni-i frica.”

                                                                                  (Uita-te)

                  Omul comun(lupta cu inertia)  cuprinde trei parti:Dilema,Regenerarea  si  Etapa superioara  si subliniaza antiteza copilarie-sensibilitate stagnanta,sclerozata a maturitatii.Este un dialog al constiintei mature cu copilaria intr-un moment de instrainare a omului de substanta sa originara;contine fragmente de meditatie asupra sensului existentei.Labis identifica raul cu unul exterior,de natura sociala si cu unul interior generat de imperfectiunile propriei constiinte.Existenta umana e numita “ratiunea treaza ce prinde sensul lumii.”

                   Apare aici motivul instrainarii de propria persoana, anularea existentei individuale datorate imposibilitatii de identificare a omului matur cu perioada copilariei:

                   “Cand ma-nstelam cu flori,cand nu eram…”

                                                                                   (O viziune a omului comun) 

                   Poeziile Marina  si Idila  sunt expresiile unui efort dramatic de a cauta linistea.se doreste sublinierea fortei interioare resimtite ca o povara.Marina  e,la primul nivel,poemul reminiscentelor unei iubiri.In realitate el concentreza tentativa unei izbaviri de zbucium.Zbuciumul marii simbolizeaza nelinistea primordiala:

                   “Era rupere barbara

                    Dinauntru in afara”

                   “Marea respira precum am dormi

                    Calma,puternica-n zori de zi.”

                   Marina  apare ca alegoria propriei biografii spirituale a lui Labis,amintind de Cimitirul marin  a lui Valery.

                   Sentimentul unei mari si nesatisfacute nevoi de liniste apare si in idila.In primele versuri linistea apare ca un moment privilegiat intre trecute si viitoare nelinisti.

                   “A doua zi ma linistisem parca,

                    Dar mai simteam in mine cum se strang

                    Pletoase neguri,cum incet ma-ncarca.”

                   Ultimele versuri ale lui Labis descriu un posomorat peisaj launtric,dominat de remuscari si de regretul unei imposibile recuperari.Capodopera acestei epoci este Albatrosul ucis.Este testamentul spiritual de o magnifica demnitate al celui care-si anticipeaza sfarsitul si ii desluseste,in viata fiind,mesajul,urmarile.Ele traiesc sub un vers stapanit si rece,cu o putere ce tulbura numai adancimile poemului,lasandu-i linistita suprafata:

                    “Si,re-nviat o clipa de-un nevazut indemn,

                     Iti pare ca zbura-va din nou,ultima oara,

                     Spre un cimitir mai sobru si mai demn.”

                     Opera lui Labis concentra doua directii;sinteza si subsumarea.El reface destinul poeziei pornind de la origini,rescrie oarecum versurile care l-au premers,schimband cate un accent,oferindu-i o interpretare personala.El retraieste evolutia poeziei intr-un timp condensat.

                     Versurile sale au aspectul unor definitii pregatite din timp si ale caror formule depoziteaza o experienta consumata pana la capat,se interzice ambiguitatea.Reprezentarea obiectiva a lumii apare ca o tehnica de vindecare,un mod de a inabusi remuscarea;terapeutica e insa sortita esecului,lasand in urma aceeasi neliniste acum agravata.

                     Viata si poezia lui Labis stau sub semnul unei dramatice vointe de motivare,de explicare.Intre vitalitate si tragism poetul intuieste o surprinzatoare legatura:a trai cu intensitate inseamna a te izbi de o limita tragica.