,,De veghe în lanul de secară”de J.D.Salinger
1=Diferența de vârstă între cele două personaje se marchează prin:apelative,,băiete,domnule profesor,sir”; pronume:,,tu,vă,”; verbe la persoana a doua plural:,, vreți să m-ajutați, vă mulțumesc”;tonul adresării:,, am răspuns precipitat, tonul lui nu mai era ironic, era de-a dreptul veninos”; ,,privirea spre mine cu o expresie foarte gravă și a început din nou să dea din cap”.
2=cuvinte,expresii specifice unui adolescent:,, nu cred c-am să-l iert c-a citit cu glas tare toate rahaturile alea; Numai de-ar fi încetat naibii să-mi mai zică "băiete"!;am început să-i trag niște bărbi; nu prea m-ajută mintea, că sînt cam cretin ; nu trebuie să te concentrezi prea mult cînd vorbești cu un profesor; n-aveam nici un chef să-i povestesc; era cea mai mare lepră din cîte am întîlnit vreodată;”
3=Conflictul între profesor și băiat
Holden,,băiatul”merge la profesorul de istorie,Spencer. Din cinci examene pe care le susținuse picase patru, ceea ce însemna că nu mai putea fi primit în școala pe care o urma. Totuși merge să-și ia rămas bun de la domnul Spencer care era bolnav de gripă și află că și domnul Spencer îl picase. Discuția îl stânjenește cât se poate de tare, fiindcă i se arată lucrarea, fără să fie ocolit nici mesajul de la sfârșit, cel în care îl asigură pe profesor că nu se supără dacă-l „trântește“, căci egiptenii (despre care trebuia să scrie) chiar nu-l interesau. Băiatul este cu adevărat iritat când profesorul său îi reamintește permanent de lucrarea lui dezastruoasă de la istorie și de faptul că nu avea de ales decât să-l lase corigent.,că-i spune,,băiete”,se preface a fi de acord cu observațiile profesorului,mințind că nu-și dă seama de ce i se întâmplă,că nu-l preocupă deocamdată viitorul și caută să plece din camera profesorului. Termină discuția cu bătrânul domn Spencer, despre care tânărul are o părere destul de bună, deși nu ține să o afișeze și chiar i se pare că acesta îi urează noroc.
4=Cele două personaje nu reușesc să comunice,fiindcă diecare are dreptate în felul său:Profesorul este nemulțumit de lucrarea băiatului,de felul în care este nepăsător de soarta lui:Băiatul este un adolescent cu probleme de atitudine, crize sufletești provocate în mare parte de vârstă și de faptul că nu este înțeles și de care el nu reușește să se detașeze,are o viziune asupra vieții și a oamenilor mai diferită, pesimistă.
5= Profesorul său de istorie îl îndeamnă să-și reconsidere atitudinea,iar băiatul parcă se schimbă din momentul când își amintește de domnul Haas și apoi când este întrebat de viitorul său și cu un alt ton îi explică profesorului că fiecar om trece prin momente dificile.Se apropie de profesorul pe care-l disprețuise și-ncearcă să-l împace cu rugămintea de a nu se necăji din pricina lui.De parcă i-ar purta de grijă îi mulțumește,rugându-l să se îngrijească de sănătate și refuză ceașca de cacao.Pleacă și-n urmă i se pare că profesorul îi urează,,noroc.” Vocea băiatlui, alternând între nepăsare și delicateţe îi permite să se distanţeze de eul fals pe care frazele lui nesincere le rostise și, în felul lui neobișnuit, chiar arată asta.
6= Jean Valjean=bătrân
Jean Valjean
este personajul principal alromanului,,Mizerabilii”
de Victor Hugo. Dupa 19 ani
de temniță, el se va
ascunde sub identități
false, deoarece este prigonit de polițistul Javerf.
Devenit un bogat industriasș(sub numele de M. Madeleine), el își va dedica
existența ajutorării celor oropsiți și asupriți.
=,,Anticarul”este un personaj al fragmentului din volumul,,Inocenții” de Ioana Pârvulescu,un anonim,numele lui este legat de obiecte,obiceiuri vechi, este prezent în amintirea autoarei ca un personaj ce trăiește în afara timpului. Acest personaj ilustrează chipul unui magician înțelept fascinant prin înfățișare și comportament. Niște copii descoperă în anticariat o carte care se chema „Ziua de 35 mai.”După ani,naratoarea descoperă cărțile lui Mircea Eliade și-și amintește de cum bătrânul anticar îi învățase pe copii să iubească și să descopere secrete.Trăiește un moment magic:literele unui titlu de carte au devenit ,,mici lumini ca stelele căzătoare pe cer, într-o zi de august”,este clipa reîntoarcerii în anii copilăriei,în curtea și încăperea bătrânului anticar și astfel este dezlegat misterul datei de naștere.Romanul ,,Maytrei”cu numele unei femei ascundea cifra,,trei”,era cartea pe care bătrânul o avea alături mereu.Secretul a fost descoperit,iar ziua de trei mai a devenit ziua unei amintiri din copilărie.
=tânăr=Ștefan,personaj din piesa de teatru,,Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian,este un tânăr sportiv care,probabil,își dorește o deconectare,urmărește existența unei vacanțe departe de orice grijă.Vorbește calm,este surprins de bănuielile lui Bogoiu,le respinge liniștit,dorind să trăiască momente netulburate.,,Lenea”lui Ștefan înseamnă,poate,un joc cu dorința de a se odihni,este o dorință a fericirii înțelese numai de el.Gesturile lui par a fi nepoliticoase,ușor arogante.
=bătrâ/tânăr=în ,,Memorii de Mircea Eliade
Bătrânul profesor, Nicolae Moisescu, este cel care ajunge să devină profesorul preferat al unui elev rebel și neînțeles: „M-a cucerit de la cea dintâi lecție, și a rămas preferatul meu până la moarte, câțiva ani mai târziu, Nicolae Moisescu, profesorul de științe naturale”. Materia predată de el găsește ecou în elevul răzvrătit care, parcă prin farmec, începe să înțeleagă zoologia, sigurul lucru care-l interesează, de fapt.
(fragment.......dacă
ți se cere)
„Totul m-a fermecat, la început, la liceu. Îmi plăcea mai ales pentru că la fiecare materie aveam un alt profesor. M-a cucerit de la cea dintâi lecție, și a rămas preferatul meu până la moarte, câțiva ani mai târziu, Nicolae Moisescu, profesorul de științe naturale. Era înalt, foarte slab, aproape uscat, şi părea mai bătrân decât era pentru că avea părul și mustățile albe. Vorbea încet, rar, parcă și-ar fi economisit forțele, și vorbea plimbându-se prin fața băncilor, cu pași mici, ușori, întretăiați de scurte opriri ca să poată privi mai bine, adânc, în ochi, unul din elevi. Zâmbea după fiecare frază, parcă ar fi vrut să sublinieze punctul și pauza care trebuiau s-o separe de fraza următoare. Întovărășea expunerea cu gesturi largi, leneșe, și atunci înțelegeai cât de perfect izbutise să-și dozeze puțina energie de care dispunea. Avea acest obicei: venea cu microscopul în clasă și ne chema pe rând să privim, și apoi ne punea să desenăm pe tablă cele ce văzusem. Arareori unul din noi izbutea să reproducă, foarte aproximativ, acele stranii forme irizate, madreporice, pe care le descopeream, le abuream, le pierdeam și le descopeream din nou, învârtind încet șurubul microscopului. M-a remarcat, cred, pentru că mă număram printre cei care se dovediseră în stare să deseneze ce vedeau. De atunci, nu m-a mai slăbit. Mă privea mereu în ochi, parcă mi-ar fi cerut părerea, îmi punea necontenit întrebări. Pe nesimțite, m-am trezit că sunt anumite taine pe care le înțelegeam. Erau tainele acelei puteri misterioase pe care Moisescu o numea „Natură”, înțelegeam de ce fluturele de pădure are aripile de culoarea scoarței de copac, de ce ariciul este prevăzut cu țepi, de ce bărbătușii atâtor păsări sunt mai exuberant împodobiți decât femelele. „Natura” făcuse toate acestea ca să-i camufleze, să-i apere, să-i selecționeze. Existau deci anumite legi pe care le puteai descifra ‒ și atunci toate lucrurile căpătau înțeles și noimă. Lumea nu se mai arăta ca o aglomerare de vietăți și întâmplări fără legătură între ele, ci se dovedea a fi rezultatul unei voințe unice și irezistibile. Așa cum mi se releva ea din lecțiile lui Moisescu, „Natura” era însuflețită de un singur elan: acela de a crea viața și de a o menține, în pofida tuturor piedicilor și dezastrelor. În iarna aceea, am învățat ce înseamnă instinctele de conservare a individului şi a speciei. Dar mai cu seamă am învățat să iubesc şi să disting felurite animale, îndeosebi reptilele, batracienii şi insectele. Nicolae Moisescu ni le arăta în planșe colorate, sau împăiate, sau conservate în borcane cu alcool, în insectare. Apoi, le-am contemplat, cu întreaga clasă, la Muzeul de Științe Naturale de la Șosea. Am revenit de atunci, cu regularitate, în fiecare duminică, toată iarna aceea. Şi cu câtă nerăbdare n-am așteptat să se desprimăvăreze, ca să pot, în sfârșit, să pornesc după insecte în pădurile din jurul Bucureștiului... Poate că pasiunea aceasta pentru științele naturale m-a salvat, m-a ajutat să traversez criza în care intrasem, aproape fără să-mi dau seama, şi care nu era numai o criză de pubertate. Căci în afară de zoologie nu mă interesa nimic. Nu pregăteam lecțiile, ci-mi petreceam tot timpul liber pe maidanul Primăriei şi în pivnițele Universității. Rămăsesem prieten cu aceleași haimanale din mahalaua mea, iar, dintre noii colegi de liceu, mă legasem mai ales cu cei mai leneși și mai arțăgoși.”
(Mircea Eliade, Memorii)
De citit
Evoluția unui elev reprezintă suma unui întreg complex de factori, între care școala și profesorii joacă un rol important. Eu cred că un profesor influențează evoluția unui elev, pentru că este autoritatea care îi deschide calea către cunoaștere, care îi ghidează pașii și îi modelează viitorul, atât prin cunoștințele transmise, cât și prin modelul de personalitate pe care i-l oferă. În primul rând, evoluția unui elev urmează o cale cronologică, începând cu primele etape ale învățământului obligatoriu, până la ultimii pași reprezentați de facultate și alte specializări ulterioare. Din primele clipe ale acestei evoluții, calea elevului este ghidată de profesorii pe care îi întâlnește în calea sa și care își lasă amprenta asupra sa. Începând cu educatoarea de la grădiniță, apoi cu învățătoarea din primii ani de școală și până la profesorii de gimnaziu, liceu, facultate, fiecare cadru didactic lasă ceva din sufletul și personalitatea sa în mințile și spiritele copiilor pe care-i educă. Așa se întâmplă, spre exemplu, cu profesorul Nicolae Moisescu, cel care ajunge să devină profesorul preferat al unui elev rebel și neînțeles: „M-a cucerit de la cea dintâi lecție, și a rămas preferatul meu până la moarte, câțiva ani mai târziu, Nicolae Moisescu, profesorul de științe naturale”. Materia predată de el găsește ecou în elevul răzvrătit care, parcă prin farmec, începe să înțeleagă zoologia, sigurul lucru care-l interesează, de fapt. În al doilea rând, un profesor nu este doar un simplu transmițător de cunoștințe. În prezent, informațiile sunt accesibile tuturor și la îndemâna oricui, iar profesorii nu mai sunt singurii deținători ai adevărului științific, după cum nici cărțile nu mai sunt singurele resurse ale cunoașterii. Atunci, rolul profesorului în evoluția unui elev devine și mai important, deoarece îi revine misiunea de a-i ghida învățarea și de a-i oferi un model de comportament, sub toate aspectele. De la modul de a vorbi și de a reacționa în anumite situații, până la vestimentație și gusturi culturale în materie de muzică, artă, film literatură, un profesor trebuie să deschidă mintea elevilor săi și să sădească acolo semințe ale cunoașterii ale căror roade se vor vedea peste ani și ani. Așa procedează, spre exemplu, profesorul de istorie al lui Marin Preda, care, conștient fiind de pasiunea elevului pentru materia sa, îl valorizează la o oră de inspecție, atunci când are nevoie de un răspuns care să demonstreze nu numai buna cunoaștere a materiei, ci, mai ales, înțelegerea ei. Comportamentul profesorului, descris în romanul autobiografic „Viața ca o pradă” reprezintă un model pentru tânărul care abia pășea pe drumul spre cunoaștere. Așadar, profesorul are un rol esențial în evoluția unui elev, atât prin cunoștințele transmise, cât și prin rolurile complexe pe care le are în formarea personalității și a caracterului său.
