poezia,,Vorbește-ncet”
Tema poeziei este dragostea, exprimată sub forma unui monolog adresat iubitei, a cărei „prezenţă” este marcată prin verbe la imperativ sau la indicativ prezent şi prin pronumele personal la persoana a doua.
Prima şi ultima strofă încep cu îndemnul „vorbeşte‑ncet”, ceea ce arată prezenţa unei persoane,este o situaţie de comunicare. Este numai o iluzie. Monologul poetic capătă valoarea unei permanenţe a rostirii, depăşind efemeritatea concretului comunicaţional dintre două fiinţe reale. Poeţii vorbesc întotdeauna mai degrabă cu sine, chiar şi atunci când rostirea lor capătă forma unei adresări. Fiinţa căreia i se adresează poetul este ca o „icoană”neclară,o imaginea reală şi o imagine difuză, diafană, reflectată de sufletul său. Însuşi sensul cuvântului ,,încet” devine ambiguu aici, oscilează între sensul care se referă la intensitatea tonului şi cel care se referă la ritmul vorbirii, sugerându‑le pe amândouă, indistinct. În sensul rostirii verbale, acest vorbit,, încet” se apropie mai mult de tăcere. Vorbirii încete îi corespunde, simetric, din partea celuilalt, a îndrăgostitului, privitul în acelaşi registru: ,,Să pot să te privesc încet”; este un ,,încet” încărcat de sugestii contextuale, având deopotrivă semnificaţia unei atenuări a intensităţii (dacă se poate spune că privirea poate fi intensă, apăsată, grea), a unei priviri catifelate, mângâietoare, şi semnificaţia duratei, a prelungirii ei în timp. Toate aceste semnificaţii sugerează o atmosferă de comunicare plină de farmec, precum în transă sau în vis.
Prima strofă este integral a iubitei, pentru ca următoarele să se refere preponderent la eul vorbitor, în care se reflectă celălalt. Propriu‑zis nu avem niciun portret, ci doar o atmosferă, care se constituie din sugestii, muzicale-imagini auditive şi plastice -vizuale. Felul acesta, muzical, înţeles ca proporţie şi armonică distribuire a materialului imagistic, se poate vedea din tehnica împletirii contrapunctice a referinţelor la „eu” şi „tu”. Faptul că sugestia este muzicală este evident în referirea la „glasul” şi „vorba” iubitei.
Poezia este alcătuită dintr-o alternare a planurilor, dintr‑o împletire a referinţelor la „tu” şi la eul liric, de fiecare dată începând cu referirea la „tu”, mărcile lingvistice ale eului fiind prezente, în toate strofele, cu excepţia primei.
A doua strofă începe cu referirea la eul contemplatorului, un vers, continuă cu evocarea ochilor iubitei, şi portretul se opreşte la acestea, încheindu‑se, fără să se închege, cu ideea generală a incomparabilei minuni pe care o încorporează. Se poate deci spune că „portretul” acesta poate fi numit, cel mult, o „schiţă” de portret, că poezia şterge chipul realităţii, pentru a institui o altă realitate. În loc de realitatea unei iubite reale, se instituie realitatea ideală, a îngerului. Cu alte cuvinte: figura reală se şterge, se estompează, se atenuează, pentru a căpăta alte contururi, esenţializate, transcendentale, pornind de la realitatea însăşi, a ochilor şi a gurii (vocii), emblematice simboluri ale contemplaţiei şi ale rostirii, de data aceasta încete, esenţializate şi ele.
Odată obţinut chipul îngeresc, privitorul devine hierofant, închinător la propriul idol.
Ultima strofă pune faţă‑n faţă cele două „icoane”, iubita‑înger‑idol‑minune şi misterul, într‑o relaţie de contemplaţie şi adoraţie reciprocă.
Poezia.,, Vorbeşte‑ncet” are toate atributele unei rugăciuni. Ea ilustrează modul romantic‑eminescian în care iubirea este trăită cu religiozitate, ca o formă a mântuirii, a evadării din captivitatea lumii acesteia şi a înălţării, a regăsirii, pe această cale, a paradisului pierdut, sau a iluziei acestuia. Este o etapă a creaţiei eminesciene, aceea de tinereţe, pe care o întâlnim şi în imaginea adamică, a îndrăgostiţilor pierduţi în codru, în natură – oglindă simbolică a raiului pierdut (Dorinţa, Floare albastră, Sara pe deal etc.).
Procedeul stilistic fundamental prin care iubita este transfigurată în înger‑idol este cel al transformării: glasul devine izvor de mângâiere, iubita e „înger sfânt”, „idol scump”, „dulce lumină”, „minune”.
În prima strofă, metafora şi comparaţia („vorba ta‑i ca lamura de miere”) menţin procesul transfigurării în cadrele realului, ale concretului, nu fără sugestii simbolice: glasul este izvor şi izvorăşte „lamură de miere”, aceasta însemnând deopotrivă şi dulceaţă, şi aur lămurit, curat, purificat – conotaţii ale divinului. Mai încolo, în strofa a treia, idolul scump devine „dulcea mea lumină”, o metaforă sinestezică, în care se amestecă nu doar datele percepţiei, senzaţiile, ci simbolul universal al divinului, care este lumina, şi farmecul, bucuria iubirii.
S‑a remarcat, nu fără temei, că iubirea eminesciană, sub acest aspect, al veneraţiei, nu este, nu poate fi străină de cultul, de adoraţia Fecioarei. Ca şi în acest mic poem, Eminescu îşi înalţă iubita pe acest piedestal, o proiectează în absolut. Sau, mai potrivit spus, poetul înţelege iubirea ca o formă a veneraţiei, cu toate conotaţiile sacralităţii, un mod al depăşirii orizontului existenţei mărginite şi al aproprierii nemărginirii, a depărtatului, prin ceea ce este cel mai apropiat, mai familiar. Momentul iubirii, deşi împlinit doar din şoapte şi mângâieri, este trăit cu atâta intensitate, încât se învecinează cu suferinţa: „Ş‑arată milă, dragoste, durere.” Aici, mila şi durerea sunt atribuite celuilalt, icoanei iubitei, precum în iconografia Fecioarei, dar poetul va numi, mai târziu, dragostea prin celebra metaforă: „suferinţă... dureros de dulce” (Odă – în metru antic).
Îndemnul „vorbește-ncet” confirmă apropierea persoanei dragi. Deja această apropiere conferă un sentiment de siguranță asupra legăturii, nu mai este nimeni în preajmă care să le afecteze intimitatea (care să-i deranjeze).
Nu mai este cazul unui efort în prietenie. Zbuciumul (agitația) s-a terminat, nimic pe lume nu contează mai mult ca prezența iubitei. Acum e timpul ca ei doi să se înțeleagă aproape fără cuvinte. Până acum și-au vorbit tare, au strigat pentru a se chema sau pentru a se corecta. Acum tinerii s-au obișnuit unul cu altul, e vremea pentru altă stare, a calmului. Este o invitație la armonie, la un acord între tonalitatea vocii și înțelesul „prea cuminte” al vorbelor.
Pag.128
Rugămintea
1= Deşi poezia eminesciană se încadrează în tiparul sonetului, ea încalcă regula ca niciun cuvânt să nu se repete,cu excepţia prepoziţiilor şi conjuncţiilor. Totuşi, cuvintele şi structura repetată sunt esenţiale în construirea poemului. Construcţia ,,vorbeşte-ncet”, asupra căreia autorul insistă de trei ori:în titlu, în primul vers, în versul al 12-lea, se referă la intensitatea tonului şi ritmul vorbirii, find un îndemn adresat iubitei de păstrare a intimităţii sentimentelor de afecţiune, dar şi o încurajare de pierderi în acel loc şi în acel timp, murmurul transportând îndrăgostiţii într-o lume atemporală şi aspaţială. Epitetul ,încet” se apropie mai mult de tăcere,find un îndemn adresat iubitei de păstrare a intimităţii sentimentelor de afecţiune, dar şi o încurajare de pierderi în acel loc şi în acel timp, murmurul transportând îndrăgostiţii într-o lume atemporală şi aspaţială. Împreună cu verbul,,privesc,privește” capătă sensuri multiple, referitoare la durată-îndelung, atitudine-cu duioşie, calitate-cu atenţie, amănunţit.
2= Epitetul ,încet” se apropie mai mult de tăcere,find un îndemn adresat iubitei de păstrare a intimităţii sentimentelor de afecţiune, dar şi o încurajare de pierderi în acel loc şi în acel timp.
3=,,Să te privesc încet”—exprimă dorința de a contmpla chipul iubitei,este o privire catifelată, mângâietoareîntr-un timp fără sfârșit. Toate aceste semnificaţii sugerează o atmosferă de comunicare plină de farmec, precum în transă sau în vis.
4=Sonetul este adresat laudativ iubitei sale, exprimând sentimente profunde: iubire, admiraţie, emoţie. Fiinţa căreia i se adresează poetul este ca o „icoană”neclară,o imaginea reală şi o imagine difuză, diafană, reflectată de sufletul său.
5=portrete
Fiinţa căreia i se adresează poetul este ca o „icoană”neclară,o imaginea reală şi o imagine difuză, diafană, reflectată de sufletul său.Iubita are glasul ca un,, izvor de mângâiere e „înger sfânt, idol scump, dulce lumină, minune,vorba ta‑i ca lamura de miere”,este simbolul universal al divinului, care este lumina, şi farmecul, bucuria iubirii. Eminescu îşi înalţă iubita pe un piedestal, o proiectează în absolut, înţelege iubirea ca o formă a veneraţiei.Asemenea unei icoane chipul iubitei transmit sentimente profunde de,, milă, dragoste, durere.”
Îndrăgostitul are privitul ,,Să pot să te privesc încet”; este o privire catifelată, mângâietoare, prelungită în timp.
Între cei doi există o atmosferă de comunicare plină de farmec, precum în transă sau în vis.
Femeia apare ca o fiinţă angelică, cuminte, blândă, iar bărbatul ca o persoană fidelă, tandră, idealistă.
6= Femeia apare ca o fiinţă angelică, cuminte, blândă prin figurile de stil: metafore ,,lamura de miere,izvor de mângâiere,dulcea mea lumină,scumpe înger sfinte”; comparaţii ,,vorba ta-i ca lamura de miere,pot fi minuni, ca tine nu-i niciuna”, epitete ,,încet,scump,dulcea,cuminte”; enumeraţie. ,,milă, dragoste, durere.”
Fermecat de această imagine angelică, poetul iubește această figur, astfel rugămințile lui se transformă în rugăciuni către un „scump înger sfânt". Iubita reprezintă pentru poet sensul vieții, motivul existenței, care contează cu adevărat.
Discurs și tăcere
1= Este prezent monologul deoarece este absenta vocea persoanei iubite in timp ce vocea poetului este prezenta pe tot parcursului poeziei.
2= Chiar dacă dialogul ce presupune comunicare intre două persoane este absent din cauza inexistenței unui răspuns verbal la rugamințile poetului, se realizează o comunicare între cei doi pentru că iubita ii raspunde poetului prin gesturi, astfel schițând un dialog de dragoste bazat pe exprimarea sentimentelor fie prin vorbe, fie prin gesturi.
3= În prima strofă-catrenul rostirii- există metafora şi comparaţia: glasul este,, izvor de mângâiere” şi izvorăşte „lamură(pulbere) de miere”, aceasta însemnând deopotrivă şi dulceaţă, şi aur curat, purificat –sensuri figurate ale divinului.Se arată o atmosferă, care este formată din (imagini auditive şi vizuale.
4=Strofa a doua-catrenul privirii- A doua secvență poetică estea dmirația, nevoia de a se privi. Când „ochii tăi îmi spun fără cuvinte”,ochii privesc încet cu admirație ; este o privire catifelată, mângâietoare, prelungită în timp. Între cei doi există o atmosferă de comunicare plină de farmec, precum în transă sau în vis.Momentul iubirii, deşi împlinit doar din şoapte şi mângâieri, este trăit cu atâta intensitate, încât se învecinează cu suferinţa: „Ş‑arată milă, dragoste, durere.” Aici, mila şi durerea sunt atribuite celuilalt, icoanei iubitei,iar ea îi răspunde prin gesturi,priviri.
5= Răspunsurile afirmative ale declarației de dragoste sunt mișcări prin gesturi, vorbe dulci, rostite „încet", adverb ce redă intensitatea, ritmul, tonul vorbirii,prin puterea de convingere a ochilor săi ce exprimă o multitudine de sentimente.
Dincolo de text:
1=Definiția dragostei:
Iubirea la Eminescu reprezintă mai mult un ideal, o aspiraţie. La începutul vieții dragostea-i era senină, frumoasă, luminoasă și părea împlinită, cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete și viguroase, ca în poezia „Dorința”: Iubita îi apare gingașă venind parcă dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de fragedă…”; Sentimentul iubirii,lumea sa de vis, aspirația spre o iubire totală în mijlocul naturii este redată superb în poezia „Lasă-ți lumea”. Mai târziu, dezamăgit de loviturile vieții, poetul începe să-și pună întrebări, încearcă să definească amorul prin propriile-i, noile-i simțiri, în poezia „Ce e amorul” Figura femeii iubite, din caldă, luminoasă, mult dorită, devine solemnă, rece, de neatins, marmura sugerând frumusețea înghețată, ireală, precum în poezia „Te duci…”Regretul iubirii care pleacă în afara voinței sale, este redat cu sfâșierea ființei, în poezia „S-a dus amorul…”În
„Venere și madonă”, poetul își privește femeia iubită și o vede când înger, când demon. Și totuși femeii „demon” îi acordă „raza inocenței” și-i dăruie iubirea într-un mod unic.
2= EMINESCU SI DRAGOSTEA—George Călinescu
Chiar la începutul capitolului „Eminescu şi dragostea”, Călinescu pare a şovăi în a se situa de o parte sau de alta a impresiilor despre Veronica și dă verdictul: „Făptura reala a poetei nu are ce căuta în iţele existenţei lui Eminescu, fiindcă femeia nu trăieşte prin viaţa ei proprie, ci prin procesul de transfigurare a iubirii. Veronica este numai o cristalizare a modului erotic al lui Eminescu, fără să fie singura, şi ceea ce interesează pe biograf este tocmai şi numai aspectul pasional al vieţii acestuia.”
Eminescu îi scrie Veronicăi multe scrisori:,, Nu merit laudele aduse pentru poezia «Epigonii». E o conceptie pe care o faurisem înca la Viena, într-un elan de patriotism”....sau: „Ziua de 4/16 februarie 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut-o pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține în toată viața mea“. Pe malul marii, într-unul dintre cele mai importante momente ale existentei sale, gândul îi este tot la Veronica: ,,Te sărut dulce, draga mea Veronică, si rămân al tău. La anul să știi că venim amândoi aici“, îi scria Mihai Eminescu Veronicai Micle la 16 iunie 1882. Dar în august,scrisorile lui Eminescu ascund starea de tensiune ce există între cei doi îndragostiti,, te iubesc cu sufletul, dar nu știu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău.”
„Îti vei fi aducând aminte poate ca-ntr-o scrisoare ti-am cerut iertare c-am îndraznit a te iubi. Stiam eu de ce-o cer. Stiam prea bine ca fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt facut pentru nici o femee, nici o femee nu e facuta pentru mine, si oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocita. Nu iubesc nimic pentru ca nu cred în nimic si prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezinta, eu nu am privirea ce înfrumuseteaza lumea, ci aceea care vede numai raul, numai defectele, numai partea umbrei. Satul de viata fara a fi trait vreodata, neavând un interes adevarat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, sira spinarii morale e rupta la mine, sunt moraliceste desalat. Si Dta ma iubesti înca, si Dta nu vezi ca sunt imposibil, ca-ti arunci simtirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ti fi recunoscator macar?Da-ma uitarii precum te-am mai rugat, caci numai uitarea face viata suportabila“, îi scria Eminescu în septembrie 1882.
3=comparați poezia,,Vorbește-ncet”cu poezia,,Izvorul nopții”de Lucian Blaga
Poezia,,Izvorul nopții” începe cu o confesiune lirică printr-o chemare ,,frumoaso",iubita este descrisă prin ,,ochii asa de negrii"care trimit asupra indragostitului o stare de visare,de vrajă.În poezia,,Vorbește-ncet” este prezent la fel un monolog al îndrăgostitului și chiar dacă dialogul este absent din cauza inexistenței unui răspuns verbal la rugamințile eului liric, se realizează o comunicare între cei doi, pentru că iubita îi răspunde îndrăgostitului prin gesturi, astfel schițând un dialog de dragoste bazat pe exprimarea sentimentelor fie prin vorbe, fie prin gesturi.
În ,,Izvorul nopții”îndrăgostitul admiră numai ochii iubitei, întunericul izvorat din ei devine simbol al tainei existenței vieții,iar frumusețea iubitei se răsfrânge asupra naturii„peste văi,peste munți si peste șesuri." Și Eminescu observă profunzimea ochilor ce,,spun fără cuvinte ș-arată milă, dragoste,durere..”Dacă poetul Blaga admiră negrul ochilor iubitei ce fac din aceasta un adevarat mister care nu poate fi descifrat decat prin iubire,Eminescu o roagă pe iubita sa să vorbească încet, „în șoaptă” , pentru a nu rupe vraja iubirii și pentru a nu strica momentul de pace, de armonie și de liniște dintre cei doi.În,,Izvorul nopții”, iubita, ai cărei ochi,,așa de negri” este numită în final ‘’lumina mea’’, acea lumina este resimțită ca o înviere, e cauza unui sentiment de armonie cu lumea. Starea de iubire este resimțită cu invadarea sufletului de o lumină care e un strop din fluxul cosmic.
La Eminescu,iubita,,idolul scump” devine „dulcea mea lumină”,metaforă a simbolului universal al divinului, care este lumina,farmecul, bucuria iubirii.
În poezia lui Blaga natura se confundă cu iubita, spre deosebire de opera eminesciană, unde natura reprezintă doar un cadru natural din care fac parte cei doi îndragostiți.
Aceste poezii sunt concepute ca o declarație de dragoste către persoana iubită care devine un idol căruia se închină, o muză ce îl inspiră, ca o a opta minune terestră.
4= Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită-Nicolae Iorga
un sfânt
coborât dintr-o icoană-Caragiale
Eminescu – „geniul pustiu” al poeziei româneşti
,,omul deplin al culturii romane''
„poetul nepereche“.
Creangă-povestitor fără pereche
Povestitorul minunat al copilăriei
Magician al cuvântului
Sadoveanu-Ceahlăul literaturii române
Poet desăvârșit al prozei
„Ștefan cel Mare al literaturii române”-Călinescu
În loc de sfârșit
1=cum se schimbă un om când este îndrăgostit:
a=Atunci când ești îndrăgostit, începi să crezi că persoana iubită este unică.Sunt văzute calitățile pozitive ale persoanei iubite, trecând cu vederea trăsăturile ei negative, se concentrează asupra evenimentelor și lucrurile banale care le amintesc de persoana iubită, visând cu ochii deschiși la aceste mici momente și amintiri. Faptul de a fi îndrăgostit duce de multe ori duce la instabilitate emoțională și fiziologică: momente de exaltare, euforie, energie crescută, insomnie, puls accelerat și respirație accelerată, panică, disperare, gelozie, teama de respingere atunci când relația suferă chiar și cel mai mic pas înapoi.Un îndrăgostit este dispus să sacrifice orice pentru cealaltă persoană.O vede ca o ființă deosebită,perfectă,ca o zeitate,în culori calde,înconjurată de flori,fluturi,într-o grădină ca un paradis,îi place totul la ea.Când se gândește la ea simte că plutește,are aripi și ar putea schimba mersul universului pentru a o face fericită.
b=un îndrăgostit poate avea atribute supraumane:poate pluti,poate cânta,deși nuștie niciun cântec,poate scrie versuri,deși nu are talent scriitoricesc,se vede în culori,deși este normal,dansează,deși n-a mai dansat niciodată,râde,e fericit,îmbrățișează oamenii.Se crede stăpânul lumii asemenea unui zeu,crezând că toți oamenii îi împărtășesc fericirea,deși nu-l cunosc.
